vineri, 6 septembrie 2019

George Anca - Ganesh Chaturthi




Ganesh Chaturthi


Masahide Tsujimura – Om Gupta – George Anca – Luca George -
Nicolae Dzone – Nicolae Manolescu – Ioan Aurel Popa – Doina Boriceanu – Traian Vasilcăun – Alexia Ema – Paul Fpirescu – Vasilisa Lazări – Gina Zaharia -Ioana Conduraru





Masahide Tsujimura


Dear Dr. Anca, George I.,

In late July, you should have received the "Request for Nominations for the 2020 Kyoto Prize in Arts and Philosophy" by e-mail.
We would like to remind you that September 18, 2019 (5pm in Japan time zone) is the closing date to nominate candidates for it.

The field of 2020 Kyoto Prize in Arts and Philosophy is "Thought and Ethics."
In view of your highly respected contributions particularly in this field, the Kyoto Prize Selection Organization invites you to submit nominations for the most worthy candidate in this area. We would be honored to consider your esteemed recommendations.

Concerning the nomination, please visit the following website:
https://kpnomination.inamori-f.or.jp/en/
and please use the following account for the nomination:
ID: CF72530
password: dXqJPcgf

Please note that we do not offer save function. This is because of the security concerns.

Thank you in advance for kindly assisting us in our quest for the most deserving recipient.

Please feel free to contact us if you have any questions. If you have already submitted your nominations, please disregard this e-mail.

Sincerely yours,

Masahide Tsujimura, PhD

Academic Research Division
Inamori Foundation
620 Suiginya-cho, Shimogyo-ku, Kyoto 600-8411 Japan
Email: c-nomination@inamori-f.or.jp
URL : https://www.inamori-f.or.jp/en/




Om Gupta

Dear Dr. George Anca ji,
Today is Ganesh Chaturthi! It is widely believed that Ganesh Ji was born on this day.
He is the one who is worshipped first at the beginning of all auspicious occasions.
He is also very popular among children and raises lot of curiosity because of His unique body in elephant shape.
What does shape of his body and its different parts tell us? Is there any message behind them for mankind?
With this thought, I wrote this poem.
As always, I would welcome your thoughts! I you choose to write to me, please indicate name of your city. Thank you.
May Shri Ganapati Maharaj bless you and your family on this auspicious day!
Om Gupta

PS: Please feel free to forward to others and post on your social sites if you like this poem. Thank you!



गणेश चतुर्थी की बधाई

हे गणपति, हे पार्वती-नंदन, विघ्नेश्वर महाराज l
सुमिरन करते हृदय से, मिलकर हम सब आज ll
तुम हो एक अनोखे देव, प्रथम पूजन अधिकारी l
एक अनोखी देह तुम्हारी, है  सब देवों से न्यारी ll

हाथी जैसा बृहद है मस्तक, शिक्षा हम को देता l
सोच हमारी हो बड़ी सदापाठ सभी को देता   ll
कान तुम्हारे  बड़े-बड़ेदेते हम सबको सन्देश l
सुनो सब को ध्यान से भैय्या, संदेह करो मत लेश ll

एकदंत कहलाते तुम, दूजे से महाभारत दीनी l
त्याग का पाठ सिखाया तुमने, सीख जगत को दीनी  ll
छोटे-छोटे नेत्र तुम्हारे, हमको यही सिखाते l
ध्यान से देखें हम सब भैय्या, शिक्षा तुमसे पाते ll

मोटा-मोटा पेट तुम्हारा, कहता हमको  तात l
रखो उदर में भेद छुपा के, करो छोटी बात ll
सूंढ़ तुम्हारी बहुत चतुर, चुनती सब कुछ शुभ l
अच्छे-बुरे का भेद सिखाती, छोड़ें सभी अशुभ ll

चूहा होता चंचल भैय्या, इधर-उधर वह जाता l
देख के उसको वाहन तेरा, मन अंकुश में आता ll
कब तक तेरे गुण मैं गाऊँ, मैं अनपढ़ अज्ञान l
करो कृपा हे गणनायक, दो मुझको कुछ ज्ञान ll

बनूँ भक्त मैं गणपति का, मन में केवल यह इच्छा l
हो यह दिन शुभ आपको, माँगू गणपति से भिक्षा ll
ओम गुप्ता, गणेश चतुर्थी
सितम्बर २०१९, ह्युस्टन

PS: This email comes to as you are interested in India’s rich culture and heritage. If you are not interested in receiving mails, please respond with “REMOVE” in the Subject area of E-mail. My apologies for the inconvenience!




George Anca

POEZIE-TABU LA PUȘI DINULESCU


Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen: asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)
Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte.

După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.
Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).
Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian... Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell'arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde... / A sta fragmentic... / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).
Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop... se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.
Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.
Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.
Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).
Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape... / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis... // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață... / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente... / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă... // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou... (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / - Care Paul? / - Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? - Care Puiu? / - Care bagă-n pulă cuiu'!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie... // Dar tramvaiu' merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / - Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu'!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere... / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când... / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi... / Fața ei e de smântână... / Stă și-mi suge vâna-n vână... / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână... // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână... // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar... // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un' s-aude cucuvaia... // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).
Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.
 În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta... / Și asta după Turcia, după Malta...” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).
Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „...De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”
Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”


Luca George


Tot căutând printre hârtiile vechi, am găsit o ...scrisoare pierdută. E trimisă la "Gazeta de Botoşani" , datată 14.02.1990 şi are semnătura unui Drăguşin Paul.Cred că un semn ce poate conduce la identificarea autorului este domiciliul indicat: str.B-dul M.Eminescu. O reproduc în forma dactilografiată:
"Revoluţia ne-a adus multe lucruri, unul din ele este şi "Gazeta de Botoşani".Oamenii de bine care lucrează la ea sînt buni profesionişti, îi cunoaştem pe majoritatea, sînt absolvenţi ai învăţământului superior,erudiţi,moralişti care în regimul trecut n-au făcut mari "isprăvi în contul ceauşismului!
A început să ne tracaseze în ultima vreme însă unii "ziarişti de ocazie" care fără o pregătire adecvată, fără studii superioare,dornici de popularitate,se agaţă de paginile ziarelor locale cu tot felul de articololaşe,inepţii,se dau sfătuitori, ne bombardează cu tot felul de păreri personale( bune în familiua lor,în bucătăria lor)lipsite de fundament şi probitate profesională.
Unul din cei vizaţi este dl.Luca George,care fără o pregătire superioară în domeniul filologie,filozofie,economie,tehnică,juridic, ne agasează cu tot felul de poeziare,păreri cu sau fără rimă,fostul poet muncitor îţi permite tot în presa locală,să facăp analize literare, critică literară,folosind cuvinte copiate din Dicţionarul limbii romîne, fără a le pătrunde înţelesul profund, oportunitatea lor în contextele abordate, toate acestea derulîndu-se în ziarele noastre sub privirile noastre nedumerite şi surprinse ale zecilor de filologi adevăraţi,dascăli de limba şi literatura romana.
D-le Jauca, dvs ştiţi ce note a avut acest poet puncitor la limba română sau la celelalte o biecte în clasa a XII-a?
Este unul dintre protejaţii dvs.,pentru cî altfel submediocra lui activitate literară de ani şi ani, l-ar fi liniştit şi exulzat de mult dintre literaţii botoşăneni talentaţi şi licenţiaţi.
De ce nu solicitaţi colaborarea renumiţilor profesori de limba română din judeţ, de ce nu solicitaţi poezii/cele mai reuşite putând fi publicate fără rezerve) de la cititorii publicaţiilor locale pentru depistarea eventualelor talente autentice?
D-l Luca George este des întâlnit la panopliile bahice renumite din oraş(deprindere veche, soţia la fosta UCA asigurîndu-i cele necesare)---despre moralitate într-o altă scrisoare.
D-le Jauca,vă stimez,vă stimăm,vă vom susţine candidatura pe viitor, vom face demersuri colective în acest sens, aţi adus o nouă mentalitate în rîndurile gazetei---faceţi ca dolenaţa exprimată verbal de foarte mulţi, scrisă de mine şi în numele lor să apară în ziarul dvs., chiar redusă ca volum, dar,esenţa să fie publicată!
Contînd pe onestitatea dvs., a gazetei de Botoşani,aşteptăm publicarea acestor rînduri.
----------------------------------------------------.....................
Fireşte, eu am intrat în posesia acestei scrisori după un deceniu.Atunci, în februarie 1990, nu aş fi ghicit identitatea reală a autorului.Acum însă o ştiu. L-am iertat, l-am uitat,dar a reapărut în faţa mea,l-am recuperat.Dumnezeu să-l ajute!
Intreb prietenii: cunoaşteţi autorul scrisorii regăsite?

Nicolae Tzone



Nicolae Manolescu:

”ȘTIU PUȚINE VERSURI MAI EXTRAORDINARE ÎN TOATĂ POEZIA LUMII…”

Constanța Buzea nu trăia și nu respira decât pentru a scrie poezie.
Țin minte, ca ieri, cât de mult s-a bucurat când am sunat-o și am rugat-o să-mi dea voie să o cuprind în ”Edițiile Definitive” de la Vinea.
- Am presimțit că azi mi se va întâmpla ceva luminos, mi-a spus. Nu știam ce va fi, acum știu: telefonul primit de la tine. Știu deja că îmi vei purta noroc. Deja îmi porți noroc! De mâine mă apuc de antologie…
Nu foarte târziu am primit poemele volumului ce urma să se numescă, memorabil: ROUA PLURAL.
Titlu de Titlu! Fragilitatea ridicată la rangul de Regină! Tandrețe a ființei și frumusețe a spiritului, pluralități distincte, total diferențiatoare de ceilalți mari poeți români din a doua parte a secolului al XX-lea și din prima parte a noului secol XXI.
M-a rugat să-i spun simplu, pe nume: Constanța. Mi-a zis, de la prima noastră întâlnire, Nicolae, și așa a rămas. Era nu familiaritate îngăduită, și nici chiar generozitate. Era ridicare în rang.
Titlul antologiei (”Roua plural”) a apărut cu litere albe pe un fond verde. Impunea privirii. Cred că nu se putea ceva mai potrivit. S-a bucurat foarte mult când a privit cartea proaspăt tipărită. I-am dus exemplarele cuvenite ca drepturi de autor în locuința pe care o avea, pe strada Oslo. Se va muta de aici nu peste multă vreme, casa fiind revendicată de proprietari. A primit un apartament cu două camere în apropiere de Piața Domenii. M-a rugat cu o săptămână înainte să o ajut, ceea ce am și făcut, cu mare drag. Atunci mi-a încredințat o mare parte a colecției revistei ”România literară” și mi-a dăruit o agendă, pe anul 1974, pe care sunt scrise zeci și zeci de poeme. Poate va veni, cândva, timpul s-o tipăresc întocmai, cele mai frumoase poeme ale Constanței, în forma lor manuscrisă, găsindu-se aici.
*
Lansarea volumului ”Roua plural” a avut loc la Târgul de carte București, ce se ținea în incinta Teatrului Național și a fost una de sărbătoare. Nicolae Manolescu, care ne dăduse pentru volum o prefață memorabilă, numită după un vers al Constanței „O altă cale de a privi”, a vorbit cu încântare. ”Știu puține versuri mai extraordinare în toată poezia lumii”, a încheiat el. Și George Pruteanu a fost la înălțime. Fotografiile făcute cu acel prilej sugerează, cred, atmosfera entuziastă, fastă, în care și-a pornit călătoria în lume o carte fără egal.
PS:
Citatul din dl. Manolescu, ca atare, se afla și în volumul tipărit, în încheierea prefeței.
Exprimarea, ca atare, o găsesc memorabilă, chiar dacă este o forțare a expresiei.





Ioan Aurel Pop



Vineri, 30 aug.2019, la Fălticeni, în Sala Mare de spectacole a Centrului Cultural ,,Gr.V.Birlic” am avut onoarea să susțin o conferință în fața unei audiențe deosebite. Acesta este textul conferinței:

O lecție de istorie

Iată ce mesaj am primit zilele trecute prin poșta electronică:
„Dragii mei prieteni,
Vin către voi cu o mare dilemă... Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit... slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanenta lui pe teritoriul ce formează azi România! Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că si dacii/ geții erau slavi și ca prezența lor pe acest teritoriu este de la ... 3000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, ca Biserica, obiceiurile etc !!! Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, caci era mai bine acolo (dixit Eminescu !?). Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând ca noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)! Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă! Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât TOȚI vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată....SLAV !!! Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă gratie halpogrupului R1a (tipic slavilor nordici). Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez ? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci „blagosloviți-mă” cu un sfat, nu cu tipica noastră flegma britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți!
Așteptând cu nerăbdare opinia voastră,
Al Vostru,
Bogdan

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influenta indiscutabila a slavilor asupra noastră etc.”

Mesajul acesta nu este un unicat și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare. În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor! Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări. De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România. Atunci, românii erau, mai exact, trebuiau să fie slavi. În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român. Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.
Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. „Politice”, 1996:
„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării” (p. 63). „Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare 1, ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare” (p. 34). „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu” (p. 64). „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit” (p. 63).
Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor. Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc. În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat. Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru. Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român? Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta?
Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria. Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice. Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze. Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază. Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor. Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută. Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni. Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice. Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).
Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor. Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc. Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor.
- Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe.
- O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.
Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc.
Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.). Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
O crasă minciună susținută de autohtoniști:

Podul lui Traian

„Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta!
Podul nu apare monumentul de la Adamclisi ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
1. Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
2. Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
3. Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase.
Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”
Mai întâi, apare disprețul față de școală. Ceea ce se învață la școală este fals!
Mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente. Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc: „Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”.
Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească. Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr. Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista!
Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras).
Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori. De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau! Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane.
Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat. Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105. Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră. Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți? Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar și că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute? Astfel de autori spun mereu că „este logic să …”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră. Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
O crasă minciună susținută de europeniști:

Capitulațiile din Evul Mediu

Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești. Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români. Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim. Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale – și acceptate de acestea drept valabile – erau falsuri moderne. Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”. Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani. Dar alăturarea numelor lui N. Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă. „Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce. Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române. Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea – al XVI-lea. Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate. Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta. Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate – numite ca atare în Occident – între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare. În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.

Chestiunea limbii române

Limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină! Iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor!
Limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană!
„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (H. R. Patapievici, Politice, 1996, p. 64).
De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români. Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza? Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute. Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.
Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine! Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor. Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor. Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară. Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi. Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român! Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român! Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie. Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze. Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi. Și dacă ar fi numai aceste două lucruri – limba și țara – și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe ... Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru.
1 Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.




Doina Boriceanu

MĂ ÎNFRUPT DIN TIMPUL STÂNCII

lui PUȘI DINULESCU


mai urcam  uneori pe Muntele de Piatră
fără iarbă sau chipeși brazi,
viața trecea în jur pe-o groasă ceață,
în noapte faci focul, pe gânduri cazi...
zbor de capre negre doar tu-l ascultai,
mai urcam uneori pe Muntele de Piatră.

tăcerile trupeșe te înveșmântau,
vorbeai cu ele într-o desfătare,
în furtună grav te spălai cu furtunoase,
degetele sub forma condeiului se chirceau.
tăcerile trupeșe te înveșmântau.

priviri rătăcite curioase să porți locul..
boabe de priviri în jur rostogolite,
în sacoșă doar zile ai, cununate cu gestul,
nebunul gest în piatră nesăpată a scrie.
priviri rătăcite curioase să porți locul...

mi-ai spus c-ai vrea în ocna de sare,
neconformist să vorbești cu Dostoievski.
că vrei să pipăi chinul scârbei de urdoare,
și tremurai, în piept atâtea începuturi!
mi-ai spus c-ai vrea în ocna de sare.

te vizitau nesupuse păsări dimineața
lăsând locul să se alunge din gând pustiu,
era și un pârâu topind în ceartă moartea,
de față, îndrăzneala vremii, și nu mai știu...
te vizitau nesupuse păsări dimineața.

în poiana ce țineai vieții,  la vedere coastele,
răsuflau vremuri viitoare neatinse,
și pârâul șoptea pe brânci trecut prin carte
despre ciudate mușcături păienjenește!
în poiana ce țineai vieții, la vedere coastele...


piatra te strângea în brațe tandră...
aripa dragonului se mânjea din cugetu-ți,
golit, te îmbrăcai în flacăra-ofrandă
nu era nimeni în loc nepetrecut, ba jaru-ți!
piatra te strângea în brațe tandră.

deasupra-ți râdeau fastuoase curcubeie,
ai fi zis că doar sclipirea vieții te susține,
dar tremurai în marea-ți din adâncuri
și căutai corăbii ce aduc, aduc... destine.
deasupra-ți râdeau fastuoase curcubeie.

doar dâra de sânge scriind pe dinăuntru
neisprăvind în curgeri și compozind băltoaca,
gând că duci ce arse-ți ține rădăcini, pământul,
și pe cărări în negru te purta doar bufnița.
doar dâra de sânge scriind pe dinăuntru.

ce-i oare înțelepciunea tulbure a lumii?
și cine-a ascultat vreodat^ neputincios de ea?
când libertatea de-a nu-i cunoaște-n veci fața...
e rana ta din suflet ce și astăzi sângera...
ce-i oare înțelepciunea tulbure-a lumii?





Traian Vasilcău


Oamenii m-au alungat

Și-atunci am pornit pe jos,
Iar din tîrg intrînd în sat
Întîlnitu-m-a Christos.
Numa'-n zdrențe luminînd,
M-a chemat sub un gutui.
I-am dat haina mea, cîntînd.
Mi-a dat Suflet ca al Lui.
Îl credeam sătean de-al meu,
Fără casă, fără pat.
Nu știam că-i Dumnezeu,
Nu știam că-i Împărat.
A-nțeles că-s abătut
Și mi-a spus cu crezămînt:
" Nu ești singur, Frate-ți sunt,
Frate-n cer și pe pămînt.
Plînsul tău de timpuriu,
Ca pe-un vers păstrat întreg,
Spune-mi-l, chiar dacă-l știu,
Azi de el să te dezleg.
Bucură-te, în sfîrșit,
Că după atît amar,
Tainic te-ai împărtășit
Și te-ai îmbrăcat în har.
Vezi-ți rudele ce-s vii
Și-apoi vino, nu mai sta.
Pe aripi de ciocîrlii
Să te duc la maică-ta!".
(Răsplată pentru unul alungat)




Alexia Ema

e foarte târziu

doar eu și câteva chiștoace de țigară
mai suntem pe plajă
am chef să mă rătăcesc pe o stradă
pe care n-am mai fost vreodată
poate un străin
mă va întreba cine sunt
de unde vin și
de ce merg desculță
poate își va trece mâna prin părul meu
fără un motiv anume
sau motivul
ar fi să nu-mi atingă obrajii uzi
nu vreau
să mă întorc acasă
în camera în care dorm
e o haită de lupi
pregătită să-mi sfâșie somnul
în care mă ascund


*


hai sictir

și poate că a venit vremea
să ne băgam picioarele în dorința
de a căuta perfecțiunea
să ratăm atâtea poeme din teama
că limbajul poetic nu este un porumbel alb
care să ajungă la mansarde cu vederi largi
spre est
și dacă nu sunt de ajuns picioarele
avem și alte organe
și nu vorbesc despre rinichi ficat și splină
pentru cine nu a înțeles
mă refer chiar la pulă
adică mădular erecție falus
da doamnelor
am fondat un cenaclu în care
ați plâns cu cele mai false lacrimi literare
ați urlat din trompete înfundate
desigur cu mine în fruntea orchestrei
un dirijor cu țigara în colțul gurii
blugii tăiați și alte helea delea aruncate
chiar pentru domnii care de dragul nostru
își pun mâinile la urechi și scriu
cu picioarele de la începutul poemului
am scris poem dar am greșit
n-ar fi pentru prima oară în fine
este doar un gând sincer
despre un cenaclu
pe care l-am abandonat
ca pe un copil la poarta
mânăstirii




Paul Spirescu

Vis de septembrie

Vino iubito doar este toamnă
cade rugina în noi solemn
sângele meu ruginit te îndeamnă
caii-s de foc călăreții de lemn
vino cât gara mai este departe
și cât la peroane mai zace un tren
eu sunt crâșmarul care vinde moarte
prin hanul acesta obtuz și obscen
vino căci lumea-i robită de vise
apele plâng cu meduze și pești
totu-i sortit dinainte și scris e
tu să nu fii când eu cred că mai ești
zboară cocorii și cântă cocoșii
nourii poartă gheare de lup
vino pe țărmul apelor roșii
care îmi curg fără milă prin trup...





Vasilisia Lazãr

Clipa

dimineţile treceau întotdeauna
la fel
îmi beam cafeaua
o amestecam cu puţină patimă
apoi îmi spuneam
că asta e fericirea
aşa era cel mai simplu…
apoi mă predam zilei fără condiţii
primeam tristeţile
şi moartea în doze mici
înfrângerile îmi deveneau
iarăşi scadente
dar nu făceam nimic…
rătăceam prin febra risipirii
oprindu-mă uneori
în aceeaşi intersecţie
pentru a culege
resturile unei vieţi serbede
într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua
ai picurat un răsărit
şi câteva sensuri
atunci clipa s-a spart
secundele au scânteiat în ceas
clepsidra s-a răsturnat
iar zilele
au început să curgă
altfel…





Gina Zaharia‎

Poveste de toamnă
.
Sunt pas în reveria din templul unui val,
Sirenele de toamnă duc zilele-n aval,
De veghe-ţi stau alături, pe-azurul înflorit,
Și-n vis cu nemurirea pornesc spre răsărit.
.
Te ştiu în stâncă vie, cinezi cu flori de lună,
Voi locui în tine prin ploi și vreme bună,
Tu mă primeşti legendă, eu vin fuior de clipă,
Mă sorbi în rătăcire, ţi-e frică de risipă.
.
Pe-o toamnă de cuvinte, pe-o oază-feerie,
Stă setea colorată în colţ de-mpărăţie;
Tăcuţi ne înţelegem, ciocnim o cupă fină –
Nectar de valuri oarbe furate din lumină.
.
Mă vezi cu ochi de rouă, ce poate fi mai sfânt
Decât să legi iubirea cu tainic legământ?
Am inventat în grabă un anotimp de dor,
E-a toamnei simfonie ce arde-ntr-un izvor.
.
Ne regăsim, ne pierdem, noi, muritori de rând,
Prin sensuri înrobite trec stările cântând:
Tu eşti pescar de mine, eu nufăr sunt de vânt
Şi înfloresc în tine din cer până-n pământ!
.
Pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare,
Protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare,
M-am colorat vitraliu, te port în zbor sihastru,
In anotimpul nostru îți scriu un gând albastru:
.
Spune-mi, iubite, mai ştii,
de ce toate frunzele mor
în vals de tristeţe şi dor
a toamnă ?
.
Ascultă iubite-un cuvânt
rămas de la vremuri apuse,
silabele toate sunt plânse
a toamnă …
.
Priveşte iubite, mai crezi
că fluturii urcă în zbor
şi pier de durere-ntr-un nor
de toamnă ?
.
Vorbeşte-mi cu drag despre noi,
de vraja iubirii pe munţi,
cu stele în suflet să-mi cânţi
poveste de toamnă…





Conduraru Ioana

E toamnă iar

E toamnă și-mi bate-n gânduri,
Un vânt de poame și de dor,
Acoperind al vieții umblet,
Într-un tandem copleșitor.
O frunză leneșă se duce
Și încă una cade tristă,
Pe lutul care mai străluce,
Sub raza blândă, altruistă
Că soarele încă surâde
Prin florile ce stau gătite,
Așteptând din altă lume,
Un mire cu luciri pe frunte
Și câte doruri nu suspină
Când curcubeie se arată,
Dorind iubirea cea divină,
Din zâmbetul dulceag de fată!
E toamnă iar și cu paftaf,
S-a împodobit iarăși natura
Punând în taină un perdaf,
De fericiri că râde luna
Și-i magic timpul ancestral
Cu zeci de stele pe cărare,
Căci s-a îmbrăcat de bal,

Toamna trecând surâzătoare.

~*~







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu