POEȚI JAINI
Versiuni de George Anca
NAVKAR
MANTRA - NIITTHAAR PERUMAI - Hitendra Mehta - Pandita Sanchez - Sanket
Jain - Satish Verma - Itsogole o Solomon - Yesha Shah - Atour Tamrazov – T Wignesan - B. J. “A” 2 ( Bill . ) -
Deepak Jain - Sayeed Abubakar - George Anca
Ion Aurel Pop – Nicolae Grigore
Mărășanu – Doina Boriceanu – Mihaela Borzea – Șerban Foarță – Marius Tucă –
Jorj Maria – Octavian Soviany – Vișan Dragoș – Traian Vasilcău – Corina
Dașoveanu – Adrian Bucurescu – Felix Sima – Gheorghe Bogorodea – Constantin Zărnescu
– Vasian Mircescu – Nicolae State-Burluși – Cătălin Dragu Popian – Ioan Dură
NAVKAR MANTRA
Namo Arihantanam: mă închin lui Arihanta,
Namo Siddhanam: mă închin lui Siddha,
Namo Ayariyanam: mă închin lui Acharya,
Namo Uvajjhayanam: mă închin lui Upadhyaya,
Namo Loe Savva-sahunam: mă plec lui Sadhu și Sadhvi.
Eso Panch Namokaro: Aceste cinci plecăciuni
Savva-pavappanasano: distrug toate păcatele
Manglananch Savvesim: printre toate ce sunt de bun augur,
Padhamam Havei Mangalam: acest Navkar Mantra este cea mai importantă.
Namo Siddhanam: mă închin lui Siddha,
Namo Ayariyanam: mă închin lui Acharya,
Namo Uvajjhayanam: mă închin lui Upadhyaya,
Namo Loe Savva-sahunam: mă plec lui Sadhu și Sadhvi.
Eso Panch Namokaro: Aceste cinci plecăciuni
Savva-pavappanasano: distrug toate păcatele
Manglananch Savvesim: printre toate ce sunt de bun augur,
Padhamam Havei Mangalam: acest Navkar Mantra este cea mai importantă.
NIITTHAAR PERUMAI
Rolul fundamental al ascetului, Canto 3 al Thirukkural-K27 și 28.
Rolul fundamental al ascetului, Canto 3 al Thirukkural-K27 și 28.
Traduceri: T. Wignesan, G.U. Pope, W.H. Drew & J. Lazarus
K27: kunamenung kunreeri ninraar veguli
kanameeyung kaatthal larithu.
Mânia se îndură greu chiar și o clipă.
Dintre cei într-adevăr coline s-au însolzat în siguranță.
Furia celor ce-au urcat muntele de bunătate, deși
continuă pentru un moment, nu
poate rezista.
K28: ainthavitthaa naarra lakalvisumbu laarkoomaa
ninthiranee saalung kari
Puterea lor a distrus cele cinci, va spune cu ușurință
Indra, domnul celor care trăiesc în împărățiile cerești.
ninthiranee saalung kari
Puterea lor a distrus cele cinci, va spune cu ușurință
Indra, domnul celor care trăiesc în împărățiile cerești.
Indra însuși, regele locuitorilor cerului spațios, este
dovada suficientă a forței celui care a supus celor cinci simțuri.
Însăși existența lui Indra, regele zeilor care guvernează nesfârșitele
sfere cerești, mărturisesc puterile ascetului.
Hitendra Mehta
STRĂLUCITOAREA INDIE
India, patria mea bună ca orice mamă
La paritate cu bunul suprem al lumii
Zero și zecimalele invenție a Indiei
Sau știința calculului critic
Bogata cultură antică a civilizației Harappane
Alexandru, Babur tot nu a putut rezista invaziei
Fondatoare a diferite religii,
Hinduism, budhhism, jainism, sikhism
Himalaya, adăpost al Sfinților, Mantra spirituală
Sfinte Râuri Ganga, Yamuna, Bhramaputra
Multiculturalitate, bucătărie, limbi - locale, străine
Musulmani, creștini, zoroastrieni, teren secular
Secole a purtat mogulii, sclavia britanică
Acum, cea mai mare democrație de succes
Mari - Gandhi, Vivekananda, Mahavir, Buddha
Textele sacre - Vedele, Puranele, Epica - Ramayana, Mahabharta, Gita
Taj Mahal, Khajurao, Ajanta, Ellora - mausoleu, temple, peșteri
Minuni ale Indiei în lume, situri ale patrimoniului mondial UNESCO
Desfășurată pentru pace energie nucleară
A doua cea mai mare armată a lumii, dar nu a invadat niciodată
Membru fondator al ONU, Mișcarea Non-alinierii
India standing în orice eveniment din lume
India, forță lider în regiunea Asia de Sud
Forța globală ține seamă de ea în orice forum internațional
Fiecare al treilea indian din forța de muncă intelectuală din lume
Medicină sau Software, India are cea mai bună resursă umană
A doua economie cu cea mai rapidă dezvoltare din lume
India, viitoarea Super Putere, nimeni n-o poate opri
La paritate cu bunul suprem al lumii
Zero și zecimalele invenție a Indiei
Sau știința calculului critic
Bogata cultură antică a civilizației Harappane
Alexandru, Babur tot nu a putut rezista invaziei
Fondatoare a diferite religii,
Hinduism, budhhism, jainism, sikhism
Himalaya, adăpost al Sfinților, Mantra spirituală
Sfinte Râuri Ganga, Yamuna, Bhramaputra
Multiculturalitate, bucătărie, limbi - locale, străine
Musulmani, creștini, zoroastrieni, teren secular
Secole a purtat mogulii, sclavia britanică
Acum, cea mai mare democrație de succes
Mari - Gandhi, Vivekananda, Mahavir, Buddha
Textele sacre - Vedele, Puranele, Epica - Ramayana, Mahabharta, Gita
Taj Mahal, Khajurao, Ajanta, Ellora - mausoleu, temple, peșteri
Minuni ale Indiei în lume, situri ale patrimoniului mondial UNESCO
Desfășurată pentru pace energie nucleară
A doua cea mai mare armată a lumii, dar nu a invadat niciodată
Membru fondator al ONU, Mișcarea Non-alinierii
India standing în orice eveniment din lume
India, forță lider în regiunea Asia de Sud
Forța globală ține seamă de ea în orice forum internațional
Fiecare al treilea indian din forța de muncă intelectuală din lume
Medicină sau Software, India are cea mai bună resursă umană
A doua economie cu cea mai rapidă dezvoltare din lume
India, viitoarea Super Putere, nimeni n-o poate opri
MORI CUM AI TRĂI TOTDEAUNA
Viaţa este frumoasă
Fericirea este stare de spirit
Ținta spirituală înalță sufletul
Și Alexandru a plecat cu mâna goală
Fericirea este stare de spirit
Și împărații au înfruntat mânia posomorârii
Și Alexandru a plecat cu mâna goală
Până la urmă totul este cenușă
Fericirea este stare de spirit
Ținta spirituală înalță sufletul
Și Alexandru a plecat cu mâna goală
Fericirea este stare de spirit
Și împărații au înfruntat mânia posomorârii
Și Alexandru a plecat cu mâna goală
Până la urmă totul este cenușă
Și împărații au înfruntat mânia
posomorârii
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Până la urmă totul este cenușă
Trăiește murind cu har
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Țintirea timpului ațâță foamea
Trăiește murind cu har
Mori cum ai trăi totdeauna
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Până la urmă totul este cenușă
Trăiește murind cu har
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Țintirea timpului ațâță foamea
Trăiește murind cu har
Mori cum ai trăi totdeauna
Țintirea timpului ațâță foamea
Ținta spirituală înalță sufletul
Mori cum ai trăi totdeauna
Viaţa este frumoasă
Pandita Sanchez
JAINA DHARMA
Jaina Dharma, calea mea divină spre mântuirea Moksha
pentru a ajunge eliberarea din urmă a sufletului meu;
prin efortul de sine, non-violență, non-absolutism, non-posesivitate,
renunțare, retrospecție, introspecție, seninătate și liniște.
Mă plec în venerație celor eliberați deja,
călătorind pe căile prescrise de divinul Jina.
Sufletul meu tânjește adânc să treacă barierele înrobitoare
ale atașamentelor lumești și ale dorințelor materiale.
Căutând libertatea din robia îndelungată a Karmei,
Îmi doresc scăparea din ciclul reîncarnării și să obțin Nirvana;
să mă transform în starea netrupească a iluminării atingând perfecțiune,
cunoaștere infinită, fericire, putere și percepție.
pentru a ajunge eliberarea din urmă a sufletului meu;
prin efortul de sine, non-violență, non-absolutism, non-posesivitate,
renunțare, retrospecție, introspecție, seninătate și liniște.
Mă plec în venerație celor eliberați deja,
călătorind pe căile prescrise de divinul Jina.
Sufletul meu tânjește adânc să treacă barierele înrobitoare
ale atașamentelor lumești și ale dorințelor materiale.
Căutând libertatea din robia îndelungată a Karmei,
Îmi doresc scăparea din ciclul reîncarnării și să obțin Nirvana;
să mă transform în starea netrupească a iluminării atingând perfecțiune,
cunoaștere infinită, fericire, putere și percepție.
Sanket Jain
Familia mea rece, Pari sau Emily.
Tatăl este capul familiei
Mama este coada. Ca similii
Lucrează unul pentru altul matinalii
Ținând toate lucrurile în talii.
Copiii și bunicii ca hamalii
Sunt boghiile acestui tren Charlie.
Toți oaspeții sunt pasageri naturii
Vin și se duc fără de furii.
Ce oameni buni ori urii
De-i afli-n lemn pădurii.
Fiice, fiii ce limpezi bucurii,
Mitesh, Kunal și Siddu vorbind nerăbdurii,
Pallu, Paisa, Deepu și Apu și mai marii,
Toți verișorii mei cu Mital și Vaikhari
Punam, Amit și Shau vorbesc adevăruri.
Familia-mi călătorește-n nesfârșire
Bătrânii cheia-nvârt cu liniștire.
Și eu sunt membrul unei astfel de familii
Ce-ar invita să se alăture lui Sam sau Lily;
Vedeți familia mea rece, Pari sau Emily.
Tatăl este capul familiei
Mama este coada. Ca similii
Lucrează unul pentru altul matinalii
Ținând toate lucrurile în talii.
Copiii și bunicii ca hamalii
Sunt boghiile acestui tren Charlie.
Toți oaspeții sunt pasageri naturii
Vin și se duc fără de furii.
Ce oameni buni ori urii
De-i afli-n lemn pădurii.
Fiice, fiii ce limpezi bucurii,
Mitesh, Kunal și Siddu vorbind nerăbdurii,
Pallu, Paisa, Deepu și Apu și mai marii,
Toți verișorii mei cu Mital și Vaikhari
Punam, Amit și Shau vorbesc adevăruri.
Familia-mi călătorește-n nesfârșire
Bătrânii cheia-nvârt cu liniștire.
Și eu sunt membrul unei astfel de familii
Ce-ar invita să se alăture lui Sam sau Lily;
Vedeți familia mea rece, Pari sau Emily.
Satish Verma
SANTHARA
Când fagurele începu să picure,
el încetă să mănânce și sui o dună de nisip
în ultima călătorie. Sicrierii erau gata
pentru un tâmp futurism cedând unei înfrângeri deliberate.
Foamea era imperiul lui turbulent, odihnindu-se
cu mâinile pe umerii timpului în balans
pentru purificarea lăcomiei și a dorințelor spurcate.
Singurul ajutor mecanic a fost stiloul lui.
La jumătatea secolului geckoșii scăpară
de cozi atunci când o maimuță a fost găsită în stomacul
unui croc. Înseși desenele risipiră în batjoură
iarna ferestrelor hexagonale. Păsări gri
au început să se topească pe ierburile arse.
Leii călcau pe nuduri de gemeni identici.
Un sarut umed de moarte a asigurat frumosul
sfârșit. Trandafiri galbeni au deschis trupul frigid.
el încetă să mănânce și sui o dună de nisip
în ultima călătorie. Sicrierii erau gata
pentru un tâmp futurism cedând unei înfrângeri deliberate.
Foamea era imperiul lui turbulent, odihnindu-se
cu mâinile pe umerii timpului în balans
pentru purificarea lăcomiei și a dorințelor spurcate.
Singurul ajutor mecanic a fost stiloul lui.
La jumătatea secolului geckoșii scăpară
de cozi atunci când o maimuță a fost găsită în stomacul
unui croc. Înseși desenele risipiră în batjoură
iarna ferestrelor hexagonale. Păsări gri
au început să se topească pe ierburile arse.
Leii călcau pe nuduri de gemeni identici.
Un sarut umed de moarte a asigurat frumosul
sfârșit. Trandafiri galbeni au deschis trupul frigid.
Itsogole o Solomon
BĂRBATUL STRĂIN 4
Mă voi păzi nu împotriva regulilor, ci a conștiinței mele
Și nicicând n-oi exulta în stima oamenilor
Căci toți suntem frați și surori și prieteni,
Vlăstari noroiului a cărei țâță-mbrățișăm.
Îmi trăiesc viața ca un vânt trecător
Ușor navigând prin toate problemele vieții
Generat și meșterit de mâinile oamenilor;
Văd toate lucrurile și le cântăresc valorile.
Acestea, ca un curent curgând pe albii de stâncă
Niciodată oprindu-se ori lăsându-se absorbit
Așa că apa și stânca nu se pot uni
Astfel mi-e viața cu materialele pământului.
Mie-mi rămâne să aflu cunoștință...
Când cerurile plâng, plantele înfloresc,
Când cerul este în cel mai strălucit moment
Plantele pământului se scufundă în mizerie?
Cu toate acestea, ele completează o viață cultivabilă.
Mă voi adapta la intrigă și voi străbate calea mea.
Sunt prea plin de ea ... viață, viață, viață ...!
Zgomot stătut îi umple măruntaiele,
Și sparge vântul în atmosferă!
Sunt dezgustat și mă voi rătăci
Oriunde voi avea balsamul tăcerii.
Tăcerea este răspunsul universal la
Sâcâitoarele enigme ale lumii.
Destul am avut zarvă și vuiet, acum
Căut înțelepciunea în liniștea naturii.
Într-un milion de hohote și hărmălaie ale vieții
Nu găsesc o lecție pe care s-o pun la inimă
Dar într-un singur cuvânt din tăcere
Am dobândit un milion de lecții!
Eu voi trăi în prudența tăcerii și
Îmi liniștesc numele, mândria, ambițiile.
Iată, tăcerea lui Dumnezeu și tăcerea
Din natură mă stânjenesc
Să-mi văd vana umanitate și poftele
Dar astfel voi căuta siguranță și mângâiere!
Mult a fost zgomotul despre dragoste și
Pace încă de găsit. Îmi voi respinge bunurile
Și voi cauta pacea în alcovul inimii mele!
Ce este mai mult în viață, să mănânci, să respiri,
Să fii onorat sau să strângi bunuri?
Sunt obosit de proza existenței.
Este o minte de la rău la bine,
Este un spirit de la Jainism la Islam,
Este o singură carne de la sărăcie la bogăție,
Numai vădirea din aură spune.
Ascultă, atât lacrimile, cât și râsul
îmi întregesc sănătatea.
Cel din celulă este închis de lege
La fel și cel de pe strada largă este
Constrâns de obicei și de constituție.
Cel ce știindu-se cândva că nu era în existență
Și strigă să iasă din pântece
La ce să plângă iar ducându-se în uitare?
Și nicicând n-oi exulta în stima oamenilor
Căci toți suntem frați și surori și prieteni,
Vlăstari noroiului a cărei țâță-mbrățișăm.
Îmi trăiesc viața ca un vânt trecător
Ușor navigând prin toate problemele vieții
Generat și meșterit de mâinile oamenilor;
Văd toate lucrurile și le cântăresc valorile.
Acestea, ca un curent curgând pe albii de stâncă
Niciodată oprindu-se ori lăsându-se absorbit
Așa că apa și stânca nu se pot uni
Astfel mi-e viața cu materialele pământului.
Mie-mi rămâne să aflu cunoștință...
Când cerurile plâng, plantele înfloresc,
Când cerul este în cel mai strălucit moment
Plantele pământului se scufundă în mizerie?
Cu toate acestea, ele completează o viață cultivabilă.
Mă voi adapta la intrigă și voi străbate calea mea.
Sunt prea plin de ea ... viață, viață, viață ...!
Zgomot stătut îi umple măruntaiele,
Și sparge vântul în atmosferă!
Sunt dezgustat și mă voi rătăci
Oriunde voi avea balsamul tăcerii.
Tăcerea este răspunsul universal la
Sâcâitoarele enigme ale lumii.
Destul am avut zarvă și vuiet, acum
Căut înțelepciunea în liniștea naturii.
Într-un milion de hohote și hărmălaie ale vieții
Nu găsesc o lecție pe care s-o pun la inimă
Dar într-un singur cuvânt din tăcere
Am dobândit un milion de lecții!
Eu voi trăi în prudența tăcerii și
Îmi liniștesc numele, mândria, ambițiile.
Iată, tăcerea lui Dumnezeu și tăcerea
Din natură mă stânjenesc
Să-mi văd vana umanitate și poftele
Dar astfel voi căuta siguranță și mângâiere!
Mult a fost zgomotul despre dragoste și
Pace încă de găsit. Îmi voi respinge bunurile
Și voi cauta pacea în alcovul inimii mele!
Ce este mai mult în viață, să mănânci, să respiri,
Să fii onorat sau să strângi bunuri?
Sunt obosit de proza existenței.
Este o minte de la rău la bine,
Este un spirit de la Jainism la Islam,
Este o singură carne de la sărăcie la bogăție,
Numai vădirea din aură spune.
Ascultă, atât lacrimile, cât și râsul
îmi întregesc sănătatea.
Cel din celulă este închis de lege
La fel și cel de pe strada largă este
Constrâns de obicei și de constituție.
Cel ce știindu-se cândva că nu era în existență
Și strigă să iasă din pântece
La ce să plângă iar ducându-se în uitare?
Yesha Shah
ÎNCHINARE
ÎNCHINARE
Stau înaintea Lui
mâini apropiate, ochii închiși
cu inima plină de speranțe
un "Navkar" pe buzele mele
mâini apropiate, ochii închiși
cu inima plină de speranțe
un "Navkar" pe buzele mele
Biet muritor – eu, rugându-mă
cerându-i, implorându-i binecuvântarea
Un pic din darul harului său.
O viață, cât de mică în măsura
Una plină de căldura iubirii adevărate,
vitalitatea sănătății și virtutea pietății.
Pentru mine, ai mei și toată Creația Sa din jur.
Stau înaintea Lui
capul acoperit pentru închinare
Îl mirui cu santal șofraniu
lăsând ochi recunoscători
cântându-i laude, fiecare minusculă
particulă a ființei mele
o simt Fericită a se fi născut și îngrijită
în Providența Lui Divină.
Mulțumire Domnului că mi-a dăruit
tot ce am putut dori
și mult mai mult.
Îngenunchez înaintea Lui
atingându-i picioarele cu capul
cerșind iertare, păcătos pocăindu-se
din inimă împlinind penitența /ispășirea
Iartă-mi Doamne grelele și
și ușuraticele greșeli și multele păcate
cerându-i, implorându-i binecuvântarea
Un pic din darul harului său.
O viață, cât de mică în măsura
Una plină de căldura iubirii adevărate,
vitalitatea sănătății și virtutea pietății.
Pentru mine, ai mei și toată Creația Sa din jur.
Stau înaintea Lui
capul acoperit pentru închinare
Îl mirui cu santal șofraniu
lăsând ochi recunoscători
cântându-i laude, fiecare minusculă
particulă a ființei mele
o simt Fericită a se fi născut și îngrijită
în Providența Lui Divină.
Mulțumire Domnului că mi-a dăruit
tot ce am putut dori
și mult mai mult.
Îngenunchez înaintea Lui
atingându-i picioarele cu capul
cerșind iertare, păcătos pocăindu-se
din inimă împlinind penitența /ispășirea
Iartă-mi Doamne grelele și
și ușuraticele greșeli și multele păcate
făcute știind-neștiind.
Stând aici, plecându-mi capul lui Dumnezeu
un ultim motiv sacru
libertate de ciclul
naștere-moarte-renaștere!
Stând aici, plecându-mi capul lui Dumnezeu
un ultim motiv sacru
libertate de ciclul
naștere-moarte-renaștere!
Atour Tamrazov
MARE-MARE SĂRBĂTOARE!
Jaine este sora mea,
Jaine este o purcea,
Mult mai bună decât capitalismul -
W. Ptiu și Jainism, da!
Mai bine decât naturalismul și pornografiismul!
Noi insistăm - nicio mafie
Și naționalism în toate pădurile noastre,
Nu rasism, da socialism!
Și ideea tuturor oamenilor liberi
Și a animalelor, vă rog,
Nu veni la albine fără miere,
Ele muncesc din greu unanim,
Făcând bani
Pentru mine, pentru tine, pentru oameni,
Ai dreptete,
Ramâi aici:
Mergi!
Fie mereu fericiți
Frații și surorile noastre:
Spunem
Că tot binele este pentru copii
Și cărți - lumea este feerică
Și mereu Poezie - zilnic,
Și pentru totdeauna Poezie - azi!
Spune-o din nou:
Mergem pe aceeași cale,
Este marea-marea noastră sărbătoare!
Și a animalelor, vă rog,
Nu veni la albine fără miere,
Ele muncesc din greu unanim,
Făcând bani
Pentru mine, pentru tine, pentru oameni,
Ai dreptete,
Ramâi aici:
Mergi!
Fie mereu fericiți
Frații și surorile noastre:
Spunem
Că tot binele este pentru copii
Și cărți - lumea este feerică
Și mereu Poezie - zilnic,
Și pentru totdeauna Poezie - azi!
Spune-o din nou:
Mergem pe aceeași cale,
Este marea-marea noastră sărbătoare!
T Wignesan
AKBAR, MARELE 1542 – 1605
Poate un bărbat – numai el – să impună un dumnezeu semenilor săi
Chiar dacă este numai el însuși
Și ei sunt supușii lui
M .. este Akbar!
Privește muezinul din minaretul lui Qoutoub-Minar
în sus sau în jos
până la împăratul analfabet savant
al cărui cosmos nou ordonat
la fel ca sângele lui Tamerlane și a lui Genghis Khan
a mixat zei
a inventat metoda Gysin-Burroughs tăiată și îndoită
o himeră cornucopiană
siit-sunnit-kharidjit
hindus / buddhist-jain
confucian-taoist / zoroastrian
ortodox-creștin / iudaic
saivit-vaisnavit
mahayanist-theravadit
shintoist-zen-chan
agnostic-ateu
La inceput nu exista nici un VERB pentru el
La sfarsit
din
"brahmana" Himalaya la "asurya" Deccan
din
Ghazna și Kabul până la gura risipită petrecută în Gange
a înflorit Allah-Upanișad
O limbă comună
O religie necomună
O societate fără clase
O artă mutual hrănitoare
O căutare științifică
și muzica dulce a disputei prietenoase
în cea mai mare colecție de carte și artă din lume atunci
cu bună știință
și-a luat soție o prințesă hindusă
și-a ales primul consilier din rândul elitei brahmine
pe când auzea de departe nimfe agile scăldându-se în lapte parfumat
victorios, i-au obosit membrele războinicului îndărăt de la expedițiile punitive
prin Panipat Delhi Agra Punjab Gwalior Ajmer
Gujarat Bengal Sind Orissa Baluchistan Ahmadnagar Kashmir
pentru a circumscrie subcontinentul
un Ceasar la curtea din Fatehpur-Sikri
Akbar este ___!
un Ceasar la curtea din Fatehpur-Sikri
Akbar este ___!
Pasărea aripată peștele înotând craul târâș în cele patru
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Trebuie să reziști a-ți salva viața de la lovitura fără noroc
Vezi-ți soția și copiii cerșind viața în toate patru
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Trebuie să reziști a-ți salva viața de la lovitura fără noroc
Vezi-ți soția și copiii cerșind viața în toate patru
Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
Rochia verde pământul nostru donuri pampe plămâni strălucind
Laptele supt de sugari curge din umbrele hrănite cu iarbă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Rochia verde pământul nostru donuri pampe plămâni strălucind
Laptele supt de sugari curge din umbrele hrănite cu iarbă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Chiar și copacii prelingându-și seva se fac a nu ști
Uitând căderea sub chinurile insectelor
Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
Tot ce freamătă ori e liniștit trebuie să îndure durerea
Corpurile astrale se mișcă într-una în prima cursă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Niciun Jain călcând pe acarieni nu trebuie să regrete
Ziua în care s-a născut pe acest pământ plin de necazuri
Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Tot ce freamătă ori e liniștit trebuie să îndure durerea
Corpurile astrale se mișcă într-una în prima cursă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
Niciun Jain călcând pe acarieni nu trebuie să regrete
Ziua în care s-a născut pe acest pământ plin de necazuri
Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
Îndrăznește a privi în jos dilema uită-te la copacii crescând singuri
B. J. “A” 2 ( Bill . )
ÎNCEPUTURI - SFÂRȘITURI
Din Începuturi Sfârșituri cele mai întunecate zone ale timpului și
spațiului
au venit minerale topite, gaze, roci, comete
- viața care traversează eoni, în animație suspendată
în milioane de ani lumină, miliarde de mile dezoltate
creând nevăzut univers după univers,
creând nevăzut sistem solar după sistem solar.
Galaxiile trecute, găurile negre, quasarele, supernovele,
planete cu orbita Lunii / Lunilor.
Timp și spațiu se extind, în lung, se plimbă
asteroizi, meteori, comete și praf de stele.
Praf de stele, care călătoresc în timp și spațiu
urmează o undă subconștientă, una grosolană
au venit minerale topite, gaze, roci, comete
- viața care traversează eoni, în animație suspendată
în milioane de ani lumină, miliarde de mile dezoltate
creând nevăzut univers după univers,
creând nevăzut sistem solar după sistem solar.
Galaxiile trecute, găurile negre, quasarele, supernovele,
planete cu orbita Lunii / Lunilor.
Timp și spațiu se extind, în lung, se plimbă
asteroizi, meteori, comete și praf de stele.
Praf de stele, care călătoresc în timp și spațiu
urmează o undă subconștientă, una grosolană
care le-a luat - particule de viață -
în această mică planetă albastră și tot ceea ce locuiește.
O luptă pentru viață, în căldura luptelor cu zeii,
a fost câștigată, zeii ne-au șutat în locul perfect
ca praf de stele, ouă, prăbușindu-și
cochiliile lor s-au sfărâmat, s-au topit, intrând
pe aceste mici planete albastre, cândva atmosferă cenușie.
La intrarea în contact cu furiile Mamei Naturi,
își găsiră drumul în natura mamă, oală de tocană,
în care au crescut, divizați și cuceriți,
după milioane și milioane de ani de evoluție,
dezastre, mutații, manipulări genetice
that brought out of the darkness a metamorphous
care au scos din întuneric un metamorf
și miezul lor esențial, gălbenușul separat.
Separat în milioane de microorganisme, atomi,
milioane de celule diverse, care, în corporație, au devenit totul,
tot ce am crezut că am știut despre viața de pe această planetă.
Până când într-o zi frumoasă, zeii au reușit în sfârșit
și din supa primordială – de pui gumbo -
noi animăm celulele urcate, iar celulele inanimate
zac în piatră și altele fără viață - în opinia noastră - trăiesc
precum noi am evoluat brațele, picioarele, mâinile, picioarele - magnetismul animal.
În zile - la fiecare treizeci și șase de sute de ani -
zeii erau la cel mai apropiat punct de sclavii pe care i-au creat.
Ei sosiră să stoarcă genele noastre până când
homo Neanderthal nu a mai a condus, nici Cro-Magnon,
zeii au luat-o în cele din urmă drept și homo sapiens rulează!
La urma urmei, am fost creați în asemănarea zeilor
și nu mai stăpânesc ei, acum dumnezeu rulează.
Zeii i-au trimis pe fiii lor să cerceteze progresul
din ceea ce au aruncat pe această stâncă odată stearpă
- mica noastră planetă albastră - observați și obțineți, creați
schimbare în această creatură în poziție verticală care s-a târât din mări,
- și s-au împerecheat cu fiicele omului creat -
care, după multe alterări, mutații naturale și manipulări
genetice - au evoluat dintr-o
singură celulă într-o creatură exotică
în oceane, acestui mamifer superb, în poziție verticală pe uscat
care au devenit strămoșii omului - de la Austaustralopithecus,
Africanus, Homo-Rudolfensis, Homo Erectus, Neanderthal
și în cele din urmă noi - Homo Sapiens - Sapiens, copiii zeilor,
dumnezei care au decis soarta noastră (sclavi pentru toată eternitatea)
departe de înțelepciune și, în asemănarea lor, război unul împotriva celuilalt,
cucerește, ucide națiuni, îneacă legiuni în marea roșie, orașe nucleare
- Sodoma și Gomora - au șters Pământul cu un tsunami
sau a făcut puțin spre a preveni, cu excepția de a da omului arca,
un laborator plutitor cu flacoane de material genetic, D N A.
Cred că mă rătăcesc, fiind câteodată redundant,
dar spectacolul trebuie să continue pentru a vedea călătoria omului.
Această înțelepciune distrusă creează genetic omul în asemănarea noastră,
imaginea noastră, vom da evoluția omului, un început,
vom inserta, în D N A -ul său, esența din piscina genetică,
la centrul nostru de știință (grădina EDEN), apoi Adam și EVE,
prototipurile pentru noi om / femeie moderne - asemănarea cu noi dumnezei.
Intră fiii zeilor, care au găsit o asemenea frumusețe în fiica omului,
creatiile parintilor lor ceresti, si au inceput sa ouă - somn -
cu ei dând naștere la legende, - unele povești de groază -, creaturi,
mituri, povestiri despre bine și rău care au devenit moștenirea omului.
Noi, omenirea, nu suntem mai buni decât zeii, fiii zeilor
care ne-a scos din magnetismul nostru animal și întru conștiință.
Suntem ca ei - zeii, fiii zeilor - ca biblia
care au devenit strămoșii omului - de la Austaustralopithecus,
Africanus, Homo-Rudolfensis, Homo Erectus, Neanderthal
și în cele din urmă noi - Homo Sapiens - Sapiens, copiii zeilor,
dumnezei care au decis soarta noastră (sclavi pentru toată eternitatea)
departe de înțelepciune și, în asemănarea lor, război unul împotriva celuilalt,
cucerește, ucide națiuni, îneacă legiuni în marea roșie, orașe nucleare
- Sodoma și Gomora - au șters Pământul cu un tsunami
sau a făcut puțin spre a preveni, cu excepția de a da omului arca,
un laborator plutitor cu flacoane de material genetic, D N A.
Cred că mă rătăcesc, fiind câteodată redundant,
dar spectacolul trebuie să continue pentru a vedea călătoria omului.
Această înțelepciune distrusă creează genetic omul în asemănarea noastră,
imaginea noastră, vom da evoluția omului, un început,
vom inserta, în D N A -ul său, esența din piscina genetică,
la centrul nostru de știință (grădina EDEN), apoi Adam și EVE,
prototipurile pentru noi om / femeie moderne - asemănarea cu noi dumnezei.
Intră fiii zeilor, care au găsit o asemenea frumusețe în fiica omului,
creatiile parintilor lor ceresti, si au inceput sa ouă - somn -
cu ei dând naștere la legende, - unele povești de groază -, creaturi,
mituri, povestiri despre bine și rău care au devenit moștenirea omului.
Noi, omenirea, nu suntem mai buni decât zeii, fiii zeilor
care ne-a scos din magnetismul nostru animal și întru conștiință.
Suntem ca ei - zeii, fiii zeilor - ca biblia
și toate religiile următoare - Adidam, Ásatrú, Atenism, Ayyavazhi,
Religia aztecă, credința Bahá'í, Bön, budismul, cheondoismul, creștinismul,
Confucianism, Discordianism, Druidism, Druze, Religie egipteană veche
Religia etruscă, Grecia antică, hermetismul. Hinduismul, Islamul,
Jainismul, Judaismul etc., etc. - precum și sanscrita, spuneți-ne că suntem.
Ne luptăm între noi pentru control, pentru putere, pentru prestigiu,
pentru tot ceea ce credem că este dumnezeul nostru dat când ne-am asediat
la terenuri, drepturile minerale etc., etc., aruncând deșeuri
Mamei Pământ și omului, tot ceea ce ține această planetă în viață,
în lăcomia noastră, dorința noastră de a domina, în graba noastră
pentru a realiza ce ?, ceea ce în final nu ne va ajuta să supraviețuim.
Ce vom învăța? Ce vom căpăta?
În analiza finală, va dura această planetă încă un milion de ani?
Ori în curând se va pierde, lăsând pe ea și pe noi într-un tsunami de lacrimi
care este pe cale să înece istoria, omenirea și toate,
după cum, în spațiu, Mama Pământ, copiii ei vor cădea.
Apoi, vom vedea, vom auzi cu adevărat chemarea zeilor,
ne vor salva ?, duceți-ne într-o altă sală.
Deepak Jain
VIAȚA
COPILULUI DISPĂRUT
Viața lipsă
Oh! Copile, prietene,
Trezește-te!
Așeză-te pe podea cu o mulțime de lucruri de făcut,
Nici școală, nici carte!
Viitorul om fără priviri.
Oh! Copile, prietene,
Trezește-te!
Așeză-te pe podea cu o mulțime de lucruri de făcut,
Nici școală, nici carte!
Viitorul om fără priviri.
Nimănui nu-i pasă!!
Cineva spune "garibo ko
hatoa "" garibo ko hatoa "
Spun "mișcă, mișcă! Pregatește-te,
Timpul trecut pentru școală
"
Pentru o bucată de pâine zilnică,
O faptă pentru viața mea.
Lucrul din zori până în amurg.
Vânzarea ziarului pe drum,
Coacere de samosas pentru următoarea călătorie
Dar nimănui nu-i pasă ...
Vânzarea ziarului pe drum,
Coacere de samosas pentru următoarea călătorie
Dar nimănui nu-i pasă ...
Copiii au nevoie de tine,
Trezeste-te, trezeste-te,
Trebuie să mergi la școală,
Opriți-i să lucreze,
Ajutați-i să se joace și să învețe ....
Sayeed Abubakar
EGALITAR
(Traducere a poemului bengal "Samyabadi" de Kazi Nazrul Islam)
(Traducere a poemului bengal "Samyabadi" de Kazi Nazrul Islam)
Cânt cântecul egalității,
în care toate obstacolele și distanța sunt dizolvate,
în care hindușii, budiștii, musulmanii
și creștinii s-au unit.
Cânt cântecul egalității!
Cine esti? Un persan? Un Jain? Un evreu?
Un Santhal, un Bhil, un Garo?
Un confucian? Un urmaș al lui Charbak? Continuă. Spune mai mult.
O, prietene, oricine ai fi,
indiferent de cărțile și scripturile pe care le porți
în stomac, pe spate, pe umăr și în creier,
Coranul, Puranele, Vedele, Biblia, Tripitaka -
Zend-Avestha, Granth Sahib -
citiți cât dorești.
Dar de ce-ți risipești munca?
De ce arunci sulițele în creierul tău?
De ce te hrănești într-un magazin când flori proaspete
înfloresc la marginea drumului tău?
Înțelepciunea tuturor scripturilor și a veacurilor se află în tine.
O, prietene, deschide-ți inima, vei găsi toate scripturile de acolo.
Înlăuntrul tău se află toate religiile, toți profeții de toate erele
și inima ta este templul lumii zeilor tuturor.
De ce cauți pe Dumnezeu în scheletul cărților moarte?
El zâmbește în ascunderea secretă a inimii voastre nemuritoare!
O, prietene, nu am spus o minciună -
Este locul în care toate coroanele se rostogolesc și se aruncă.
Această inimă este Nilachal, Kashi, Mathura, Brindaban;
Este Bodh-Gaya, Ierusalim, Medina și Kaaba.
Este moscheea, este templul, este biserica;
Stând aici, Iisus și Moise au găsit identitatea adevărului.
În acest câmp de luptă, tânărul fluierar a cântat Bhagavad Gita;
În această pășune, profeții oieri au devenit prieteni ai lui Dumnezeu.
Șezând în peștera de meditație a acestei inimi, Shakyamuni și-a abandonat regatul
auzind chemarea marilor suferințe ale oamenilor.
În această peșteră, prințul din Arabia obișnuia să audă chemarea divină;
așezat aici, a cântat cântarea de egalitate a Coranului.
O, frate, ceea ce am auzit nu este o minciună -
nu există niciun templu, nicio Kaaba mai mare decât această inimă.
În această peșteră, prințul din Arabia obișnuia să audă chemarea divină;
așezat aici, a cântat cântarea de egalitate a Coranului.
O, frate, ceea ce am auzit nu este o minciună -
nu există niciun templu, nicio Kaaba mai mare decât această inimă.
George Anca
RIME LA JAIN
jain blajin senin arin tanin
pacin alin benin afin ațin azin
bain cain chin iin jain jiin join juin
main miin mirin nein niin noin nuin
nunin onin uzin ojin pinin rain
rein roin ruin rajin sain siin soin
suin sfiin shiin tuin truin udin
ugin ujin unin utin vain zein ziin
Words that rhyme with jain and also have One Syllable
aine,
ayn,
bain,
baine,
bane,
bayne,
blain,
blaine,
blane,
blayne,
brain,
cain,
caine,
cane,
cayne,
chain,
cheyne,
crain,
craine,
crane,
crayne,
dain,
dane,
dayne,
deign,
drain,
draine,
drane,
duan,
duane,
dwayne,
fain,
fane,
fayne,
feign,
fein,
frain,
fraine,
frane,
frayn,
frayne,
frein,
freyne,
gain,
grain,
grein,
hahne,
hain,
hane,
hayn,
hayne,
heyn,
heyne,
jain,
jane,
jayne,
kain,
kaine,
kane,
kayne,
krain,
krane,
krein,
lain,
laine,
lane,
layne,
ln,
main,
maine,
mane,
mayne,
meyn,
paign,
pain,
paine,
pane,
payne,
plain,
plane,
quain,
rain,
raine,
rayne,
reign,
rein,
reine,
sain,
saine,
sane,
shain,
shaine,
shane,
shayne,
slain,
slaine,
slane,
spain,
splain,
splaine,
sprain,
stain,
strain,
swain,
swaine,
swayne,
thain,
thaine,
thane,
thayne,
train,
trane,
twain,
vain,
vane,
vein,
veyne,
vrain,
wain,
wane,
wayne,
zane
Despre unii termeni referitori la Unire
Cu ocazia centenarului Marii Uniri s-a vorbit și s-a scris
mult – așa cum era și firesc – despre toate unirile noastre din trecut, mai
ales că unirea actuală a românilor (în sens de coeziune îndreptată spre scopuri
nobile) este ca și inexistentă. În legătură cu Mihai Viteazul s-a vehiculat și
ideea, care nu este chiar nouă, că atunci nu s-ar fi petrecut o unire reală,
pentru că domnul român ar fi fost un fel de condotier, năimit de unii și de
alții. Au scris mulți istorici, cu argumente solide, împotriva acestei
interpretări, de aceea nu mai revin. Prin urmare, din perspectivă românească,
termenii prezentării în manuale și cărți a acestui act de la 1599-1601 nu
trebuie să fie întâmplători și nici inexacți. De exemplu, este impropriu a se
spune, din perspectiva românilor, „cucerirea” Transilvaniei de către Mihai
Viteazul. Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc
cotropiri, când un pământ, luat abuziv de la altul, nu are nicio legătură cu
noul proprietar, socotit uzurpator. Or, în cazul acțiunii lui Mihai Viteazul,
este vorba despre o țară care era majoritar românească din punct de vedere
etnic și confesional și care fusese nucleul (sau unul dintre nucleele)
etnogenezei românești. Transilvania nu era, sub aspect politic, românească,
fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a
vrut s-o îndrepte Mihai Viteazul, împreună cu românii răsculați, „mânați de
încrederea că au un principe din națiunea lor” (după cum scrie un izvor maghiar
de epocă). Cuvântul cucerire nu este, însă, adecvat, nici din perspectiva
„Republicii Creștine” europene, în numele căreia a luptat Mihai Viteazul,
înțeles prin tratate cu împăratul habsburgic (al Imperiului Romano-German) să
îndepărteze de la putere un principe care făcea în Ardeal politica Porții
Otomane. Luând puterea în Transilvania, în conivență cu liderii Creștinătății
europene, principele român a alăturat Transilvania taberei antiotomane.
În cazul integrării Moldovei, din mai 1600, în blocul
politic alcătuit de Mihai Viteazul lucrurile stau la fel. Nici termenul de
alipire nu este tocmai potrivit pentru astfel de acte. Cuvântul alipire este
unul popular, nu unul de specialitate, nefăcând parte din vocabularul istoric.
În plus, uneori, termenul „alipire” are și sens peiorativ. Astfel, cel mai
potrivit termen pentru acțiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord și la
est de Carpați este acela de „unire”, inclusiv din perspectiva istorică a
„duratei lungi”, care a făcut din principele Țării Românești un erou național
și în sensul în care actul s-a repetat în intervalul 1859-1918. Mihai Viteazul
nu avea de unde să știe că a prefigurat România modernă și nici că avea să
devină erou național, însă noi știm asta și este legitim să marcăm
întreprinderea sa în funcție de valorile noastre.
Nici pentru ceea ce s-a petrecut la 1859, terminologia
românească în materie nu este clară pentru unii. Mulți vorbesc despre „unirea
Moldovei cu Țara Românească” sau, mai grav, despre „alipirea Moldovei la Țara
Românească”. Formularea este complet greșită, deoarece la 1859 s-au unit două
state egale și nu s-a subordonat unul altuia. De altfel, numele oficial al
noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești”, ceea ce arată că Moldova era și ea în prim plan. După încheierea
scurtei existențe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un
prinț din Moldova și cu o capitală din Țara Românească. Nici a spune „unirea
Moldovei și Munteniei” nu este exact, fiindcă rămâne pe dinafară Oltenia, ca și
cum aceasta s-ar fi situat în afara actului de la 1859. De altminteri,
noțiunile de Țara Românească și de Muntenia nu sunt sinonime, deoarece Țara
Românească medievală a cuprins Muntenia, Oltenia, nordul gurilor Dunării și,
până la o vreme, Dobrogea sau părți din aceasta. De aceea, este corect să
spunem „unirea Moldovei și Țării Românești” sau „unirea Țării Românești și
Moldovei”.
Scrisesem cândva – mai în glumă, mai în serios – că, dacă
ne-am lua după suprafață și populație, la 1918 România s-a unit cu provinciile
istorice și nu invers. Cu alte cuvinte, teritoriul și oamenii veniți prin
deciziile istorice de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în Vechiul Regat
reprezentau mai mult decât avea România înainte de unire. Această constatare nu
ne îndreptățește, însă, să răsturnăm realitatea și să spunem, de exemplu, că
„la 1918 s-a unit România cu Transilvania”. În 1918, nu este vorba despre
egalitatea de la 1859, fiindcă nu s-au unit țări cu același statut, ci anumite
provincii din state destrămate au decis să facă parte din statul independent
numit România. Astfel, ca să parafrazăm o zicere celebră, la 1859, nu a mers
muntele la Mahomed, ci a venit Mahomed la munte. Toate provinciile în cauză –
Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – au venit, ca
fiicele sau fiii, „în sânul maicii lor, România”, cum s-a scris și s-a crezut
atunci. În consecință, nici astăzi nu se cuvine să gândim sau să scriem
altminteri. Mi-a fost dat adesea să văd și să ascult, în anii din urmă – chiar
de la vocile cele mai autorizate ale statului român – formularea „unirea
României cu Basarabia”. Să visăm, să dorim, să milităm pentru „unirea României
cu Basarabia”! Dacă Basarabia ar fi nucleul întregii românități și dacă centrul
viitorului stat unit ar fi la răsărit de Prut, atunci, evident, România s-ar
putea uni cu Basarabia. Altminteri expresia nu are niciun sens și derutează. De
aceea, se cade să spunem „unirea Basarabiei cu România”, „unirea Bucovinei cu
România” sau „unirea Transilvaniei cu România”.
Natural, aici s-ar putea ridica cel puțin două feluri de
obiecții. Prima s-ar putea referi la lipsa de importanță a exprimării, fiindcă
oamenii înțeleg oricum despre ce este vorba. În consecință, ideea este că nu
trebuie să fim atât de tipicari, pentru că oamenii au capacitatea de a pătrunde
până la esență. Nu este deloc așa! Publicul are nevoie de preciziune, de
claritate și de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni
dintre cei care o vorbesc facultativă în privința formei ei. A doua obiecție,
ar putea să fie de fond și anume s-ar referi la „naționalismul” conținut în
unele dintre aceste precizări ale mele. Exemplu: dacă Mihai Viteazul a atacat
cu oaste o țară/ provincie și a câștigat lupta, atunci înseamnă că a cucerit-o
sau dacă „batalioanele române au trecut Carpații”, în vara anului 1916,
înseamnă că ele au fost trupe cuceritoare ale Transilvaniei. Felul acesta de
gândire este nu doar incorect, sub masca de a fi „politic corect”, dar este și
fariseic și restrictiv, iar unii îl doresc aplicat numai la români și de către
români.
Istoria nu este matematică, ci viață trecută și
reconstituită (atât cât se poate). De aceea, rareori un eveniment sau un proces
istoric este prezentat identic sau cu aceiași termeni în două istoriografii.
Vă rog să aveți curiozitatea și să luați două manuale sau
cărți de istorie despre epoca lui Napoleon, una scrisă în Franța și cealaltă în
Marea Britanie. Veți constata ușor că termeni ca „agresiune”, „uzurpare”,
„monstrul corsican” etc. lipsesc din varianta franceză, pe când în cea de
dincolo de Canalul Mânecii abundă. De altminteri – altă curiozitate
lingvistică, mai exact toponimică – englezii nu zic în ruptul capului „La Mer
de la Manche” sau Marea Mânecii (ca francezii), ci „English Channel” sau
„Canalul Englezesc”. Ați auzit vreun francez să spună, în drum spre Anglia, a
trecut prin „Canalul Englezesc”? Niciodată! La fel cu prima revoluție
americană, numită și Războiul de Independență a Statelor Unite (1775-1883):
tonurile de prezentare, ca și termenii folosiți nu se află deloc – după circa
250 de ani de la eveniment – la unison în Anglia și în SUA. Pentru americani
revolta lor a fost legitimă și a fost, în fapt, revoluție, iar pentru englezi
încă referirile cele mai numeroase au în centru o simplă revoltă a coloniilor
contra metropolei, una nelegitimă și care a trebuit, prin urmare, pedepsită.
Fiecare continuă, în multe privințe, cu punctul său de vedere și nu are de gând
să renunțe la el de dragul uniformizării istoriei. În același spirit, nici noi,
românii, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că unii vorbesc despre „cucerirea
Transilvaniei” de către Mihai Viteazul sau despre „smulgerea Basarabiei” din
mâinile Rusiei – chipurile! – „mama sa ocrotitoare”. Istoria este prezentul
oamenilor care au trăit în trecut, adică viața de odinioară a oamenilor. Și
atunci, în trecut, oamenii și grupurile de oameni au avut păreri și
interpretări diferite. Nu există în istorie un singur adevăr universal valabil,
ci adevăruri. De asemenea – cum toată lumea știe – între popoare, națiuni și
state – a existat mereu o competiție, iar această competiție continuă și
astăzi. Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă și ea nu poate fi
pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul
exprimare.
Magicianul din povestirile magice
De Nicolae Grigore Mărăşanu
Se spune
despre Fănuş Neagu că ar fi prin excelenţă povestitor, apoi romancier: că
şi când scrie romane rămâne tot un excelent povestitor.
Dealtfel, nici lui Fănuş nu-i displăcea o astfel de încadrare literară.
Cartea Fănuş Neagu – Povestiri magice, autor Viorel
Coman, apărută la Editura Istros a
Muzeului Carol I, Brăila, 2011,
325 pagini, cu o copertă de un mov magic, cu
sclipiri morganatice - cheamând spre adâncimile unei lecturi
iniţiatice - încă provoacă interes constant în rândul criticii, al
cititorilor avizaţi. Carte de cercetare şi analiză literară, nescrisă până la
el despre opera unui magician cum este
Fănuş Neagu.
Din
început, Viorel Coman îşi motivează demersul critic, astfel: “Cinci
sunt motivele prin care ne-am justificat privirea constant încordată
asupra evoluţiei operei lui Fănuş Neagu: mai întâi ne-a interesat - palatul lingvistic foarte rafinat, cum
scrie Nicolae Balotă; apoi metamorfoza spectaculoasă
a temelor şi motivelor literare,
ceea ce face ca opera să fie, în ciuda unor prejudecăţi, una dintre cele mai
dinamice structuri ale prozei româneşti contemporane; diversă în formele de
exprimare, opera se remarcă printr-o mare coerenţă interioară, structură simfonică amplă; deasemenea, este
evidentă, chiar dacă nu este demonstrată, consubstanţialitatea operei,
existenţa unui
butuc din care pleacă, se dezvoltă în diferite etape de creaţie, modalităţi noi
de exprimare literară; privită în amploarea ei, opera lui Fănuş Neagu se
remarcă printr-o constantă
creativitate, care a pulsat egal în toate etapele de creaţie.”
Idei-forţă
ce stau la temelia unei lucrări capabilă să-l aşeze pe Viorel Coman
în plutonul exegeţilor serioşi ai operei fănuşiene care pe măsură
ce trece timpul se arată tot mai plină de taine; şi în
pandant devine tot mai tentantă participarea la scoaterea
din ascunsul său a unui
adevăr încă nedescifrat.
Admitem
opinia autorului conform căreia ar exista o criză a receptării operei lui Fănuş
Neagu: gustul cititorului glisând către jurnal, confesiune, epistolar,
literatura exilului, experienţe-limită. Credem însă că o astfel de criză,
dacă există, nu e aplicabilă numai lui Fănuş Neagu, ci în general. În
cazul lui Fănuş aş mai adăuga un motiv al crizei receptării: renumitul cult al prieteniei, farmecul, magia de
rapsod a autorului, el însuşi operă
fascinantă în locvacitatea sa, au estompat cumva interesul pentru scriitura
sa. Şi astăzi, la unele simpozioane se alunecă uşor în anecdotică, întâmplări cu scriitorul, şi mai
puţin se discută asupra operei. Oare autorul şi-a mistuit propria opera? Viorel Coman crede că şi atunci când
s-au făcut unele analize, ele nu au depăşit fragmentarismul; şi nu
există o viziune de ansamblu. Şi atunci, “învăpăiat de o mare iubire pentru
literatura celui ce a întemeiat regatul
imaginar al Brăilei, Viorel Coman s-a decis să îi dedice o amplă
exegeză” (Eugen Negrici, în postafaţa). Viorel Coman este hărăzit de
destin într-un fel să se ocupe de opera
fănuşiană. Născut şi trăit în acelaşi spaţiu
magic, Bărăganul Brăilei, cunoaşte rădăcinile autorului; locul
naşterii, al copilăriei, al formării lui; eroii,
semnele, mitosemnele, magia şi miturile din marea câmpie; vibraţiile
cosmice; ceasul la care se arată cocorul alb şi anghila. În plus, este stăpânit
de o mare şi statornică iubire pentru Marele
Blond. Numai un astfel de iniţiat putea
să întocmească o exegeză de rigoarea, adâncimea şi fascinaţia acestei lucrări.
Cartea se
clădeşte pe o scară magică între
doi poli: un pol cu cinci
capitole: Rădăcini şi sâmburi, Fănuş Neagu par lui-meme, Timpul Bărăganului şi Structura povestirilor, în care se
vorbeşte despre germenii fiinţiali şi destinali ai celui ce avea să se aşeze
între marii povestitori ai neamului. Tot aici, criticul tratează despre
raportarea scriitorului la generaţia sa; la alţi mari scriitori ai epocii, în
filiaţie exemplară cu Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati,
Vasile Voiculescu şi Ştefan Bănulescu. Într-o carte ulterioară, Provincia Magna, Viorel Coman
vorbea de spaţiul mirific al Bărăganului: despre tainica, plina de vrajă carte de sub ierburi, cum inspirat şi
semnificativ numea tărâmul generos al câmpiei magice. Afirmaţia
este motivată exemplar: “Literar vorbind, scrie Viorel Coman, în
literatura română este timpul Bărăganului, al Bălţii şi al Dunării. Placenta literaturii române, cum o numea
inspirat Eugen Lovinescu, se mută din nordul moldav, unde rodise vreme de
jumătate de veac, între destinul eminescian şi harul sadovenian, în Sud-Estul
germinativ: Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu fiind treimea cea de o fiinţă a prozei câmpiei”.
Se pare că se împlineşte o premoniţie a lui Lucian Blaga din 1940,
când afirma: “Ceasul de fericită
plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva va bate cu toată
certitudinea aici, în Sud-Estul nostru, care până mai ieri era situat în
spatele lui Dumnezeu.”
În cel de
al doilea pol al scării lui magice, Viorel Coman îşi asumă o sarcină pe cât de
inedită, pe atât de grea, şi despre ea voim a ne rosti cu precădere. El crede
că opera lui Fănuş Neagu rămâne, orice s-ar zice, “o operă
dificilă, cu uşile abia întredeschise sau, pe măsură ce ele se deschid în faţa
călătorului hermeneut, fie greu, parcă ar fi blindate, fie uşor, la o simplă
apropriere, manevrate de senzori enigmatici, altele, în urmă se
închid, adesea cu zgomot, având voluptatea captivităţii, cultivând vraja
operelor care au resursele de fascinare pentru a te face captiv, ca
într-un spaţiu magic”. Este blindajul pe care Viorel Coman vrea să-l străpungă în
opera marelui povestitor. Asumarea critică cere curaj, iniţiere şi poartă cu
gândul la mitul peşterii lui Platon,
mai încoace la eroul Harap Alb,
din basmul cu acealaşi nume; şi mai încoace, la nuvela La ţigănci, a lui Mircea Eliade. Toate
aceste opere au un blindaj, un
adevăr ascuns, iar ca să fie scos din ascundere, e nevoie de critic. Acest
adevăr tăinuit, de substrat, la Fănuş Neagu se află în povestirile magice. De
aceea, în cartea în discuţie, intitulată chiar Fănuş Neagu – Povestiri magice, criticul selectează din cele 90 de
povestiri câte a scris Fănuş Neagu, acele povestiri, cam 40 la număr, cu nuclee
magice. Să treacă de blindaj, să ne arate nouă, cititorilor
obişnuiţi, secretul de dincolo de suprafaţa textelor, unele doar aparent
banale, criticul apelează la o construcţie tot magică. Între cei doi
poli, scara magică are douăsprezece trepte, fuştee, capitole,
număr iniţiatic, pe care Viorel Coman îşi clădeşte, spuneam, propriul său
edificiu critic. Dintre aceste trepte, vom numi doar Criza magicului, Mrejele
magicului, Dincolo de magic, Revelaţia magicului şi Voluptatea magicului, la care se adaugă
două portrete: Prima vedere şi Leul în iarnă.
Codul după
care Viorel Coman îşi construieşte edificiul critic este cel al mitului peşterii lui Platon, în
interpretare haideggeriană. Criticul avertizează că ne aflăm în faţa a două
texte suprapuse: unul de suprafaţă, aparent banal, altul de adâncime,
neobservabil şi nedetectabil la prima vedere. Iar noi, la suprafaţa
textului vedem doar o
palidă reflectare a ceea ce se află în stratul din adânc; umbra ce se
proiectează la focul creaţiei pe fundalul peşterii. În acest prim strat al
povestirilor magice noi nu vedem adevărul operei, vedem doar umbrele adevărului
(umbrele obiectelor proiectate pe fundalul peşterii). Este adevărul umbrei
sau adevărul speologic (Heidegger).
În această etapă suntem într-un fel legaţi
cu lanţuri, neiniţiaţi în receptarea plenară a operei, nu vedem ceea ce se ascunde în stratul
din adânc, unde curenţii dau
altă direcţie cursului povestirilor. E nevoie, deci, de tâlmaci, de
călăuză, de cel ce ne poartă de mână,
să coboare cu noi în al doilea strat al povestirilor magice; să ne arate că
aici ne apropiem de adevăratul mesaj al povestitorului. Doar astfel vom ajunge
cu adevărat, conform tot lui Haidegger, la adevărul heliocentric; să privim mesajul operei în adevărata lumină
a soarelui. La acest adevăr ajunge Giron, din Cocorul alb, după ce primeşte iniţierea lui Tudor Matei. Momentul
în care se arată pasărea magică este momentul de revelaţie pentru cititorul
neiniţiat. Şi este momentul de vârf al cărţii lui Viorel Coman.
Până aici, criticul ne-a tot pregătit cu celelalte capitole; Criza magicului, Omul în istorie, Mrejele magicului, dar mai ales Despre fericirea nepermisă, criticul ne
previne pe ce tărâmuri ne aflăm în călătoria noastră spre adevărul operei; ne
ajută să suim treptele scării lui magice; fusceele smeritului Ioan Scăraru. Structura
povestirilor, şi mai ales aşezarea capitolului Despre fericirea nepermisă, în
care magicul e la vârsta copilăriei, înaintea Revelării magicului, capitol de vârf al cărţii - dovedeşte
simţul, experienţa bogat-îndelungă a criticului la catedră, şi dau bine în economia cărţii, deoarece lipsa de iniţiere a
cititorului înclină oarecum spre cea a copilăriei. Toată, demonstraţia cărţii
până în acest punct este un urcuş spre culmea revelării magicului din Cocorul alb; lecţie de iniţiere a
cititorului pentru a putea primi marea lumină a Rugului aprins, când adevărul iese din ascuns şi ni se relevă
desăvârşirea.
De la
această culme, pledoaria criticului din capitolele: Dincolo de magic, Voluptatea
magicului, De nu s-ar povesti n-ar fi, magicul se mai linişteşte, fără să scadă valoric;
se-ndreaptă spre parabolă, semn, mitosemn şi mit. Ca în Doi saci de poştă, altă capodoperă
a scriitorului Fănuş Neagu.
Ne-am
ocupat într-o poetică personală de câteva categorii estetice ca semn, mitosemn, logosemn, logomagie şi efect
logomagic. Viorel Coman chiar aminteşte despre o poetică a
povestirilor magice, la Fănuş Neagu. Povestiri magice în care abundă de semne, mitosemne, logomagie şi mit: semne ce ni se arată şi prevestesc ceva ce urmează să se întâmple: în
bine sau în rău. Semnele magice din Pierdut
în Balcania: pepenele cu sute de ghimpi de lemn din bostana de la Ibrianu;
lupul care intră în pământ într-o margine a satului şi iese în cealaltă
margine; câinele cu coarne, din Cocorul
alb sunt semne magice. Dar
povestirea Doi saci de
poştă poate fi luată ca etalon în demonstraţie. Există aici patru
personaje: trei bărbaţi şi o femeie, Maud: ciudată, malefică, fermecătoare.
“Sunt o fată venită la coasă”, zice ea despre sine. La ce fel de coasă vom afla pe parcurs. Cei ce
se îndrăgostesc de ea, dispar în mod ciudat toţi, pe rând. Într-o seară, se
arată semnul: opt femei goale
ies din pădure; opt iele goale se aleargă în lanul de grâu. Semnul, nu ştim încă dacă e semn rău sau semn bun? Cert este că el
prevesteşte ceva; frisonează.
Şi ce era prevestit să se întâmple se întâmplă: a doua zi, la prânz, în locul
acela moare o bătrână care grebla spicele. Atât povestitorul, cât şi criticul
ne împing mai departe într-un fel de mistică a numerelor: fetele din pădure
erau opt; ielele goale din lanul de grâu erau opt; grebla bătrânei
avea opt colţi; ulciorul avea opt litri. Nu vom cerceta simbolistica numărului
opt, la Matila Ghyka, nici mistica sa, la Eugen Bindel, ci vom asista la
dispariţia misterioasă a primului îndrăgostit; apoi, la moartea celui de-al
doilea care se îneacă în stuf. Semnul se repetă. Reverberează spre moarte.
Frisonul sporeşte şi inundă cititorul. E ca într-o casă cu stafii (prezentă
la Brăila). Iar semnul,
prin repetiţie, evoluează; intruzionează în mentalul colectiv, tinde să devină
mit. Semnul nu mai e simplu semn, a evoluat spre mit, dar nu este nici mit, că
nu a ajuns la mit. E în stare intermediară, de mijloc, de mitosemn. Încă un pas şi în conştientul
colectiv se va aşeza temeinic mitul. La
populaţia trăitoare în bălţile Brăilei, la cele riverane Dunării, am depistat
şi cercetat mitul gârlei care cere
om. Există momente, vara, când oamenii aud un vuiet ciudat şi sinistru; un
fel de urlet, ieşind din gura Dunării,
asemănător cu vocabula prelungită: Oommm! Semnul
este înţeles de localnici ca semn
rău, prevestitor de nenorociri. Ei cred că atunci gârla cere om! Mamele îşi închid copiii în case pentru a nu
merge la scăldat, convinse că se vor îneca. Cei ce ignoră semnul şi vor intra
în următoarele trei zile în Dunăre, chiar se îneacă. Din varii motive.
Repetiţia de sute de ani a semnului a
aşezat mitosemnul pe
durabile temelii în conşientul colectiv.
Astfel s-a
născut mitul gârlei care cere Oommm.
Povestirile
lui Fănuş Neagu abundă în semne, mitosemne şi mituri. Am putea vorbi chiar de
o ştiinţă a semnelor, în
relaţia semn – om, un fel de semiotică sui
generis, proprie, pe care Fănuş Neagu o dezvoltă cu virtuozitate
rarisimă în opera sa. Iar Viorel Coman excelează în descifrarea acestor semne.
Revenind
la Doi saci de poştă, criticul
ştie că ielele se arată şi lucrează totdeauna
în număr impar: de trei, ori de nouă. În semnul revelat ielele erau opt. Lipsea una din iele. Criticul
o identifică pe a noua în malefica Maud. Aici Fănuş Neagu dă o lovitură de mare
maestru, iar Viorel Coman nu o putea rata: Maud, de care se îndrăgostesc pe
rând bărbaţii, şi se pierd pe rând, se îndrăgosteşte la rândul ei de Mihai,
ultimul rămas în viaţă. Asistăm la un fel de întrupare a Verbului, când
povestitorul îşi întrupează eroina în uman şi o salvează din blestem prin
puterea dragostei.
S-a
exploatat mult în critica literară pe aşa-zisa metaforită de care ar suferi opera lui Fănuş Neagu. Unii cred
şi azi că după Îngerul a strigat,
scriitorul n-ar mai fi excelat. Alţii cred că alt punct de vârf este Scaunul singurătăţii. Un critic şi
istoric literar, pe care îl respect, desemna ca operă durabilă doar
cronicile sportive: evident glumea! Eugen Simion este primul, din câte ştim,
care a opus unor astfel de opinii teoria
stilului fănuşian. Viorel Coman împinge cercetarea asupra limbajului
povestitorului şi distinge categorii
de limbaje: un limbaj, da, metaforic, altul parabolic, altul magic, mitic,
altele cu sens gnomic. În toate aceste categorii de limbaje, “cuvintele sunt
dislocate din tiparul lor semantic, se îmbină altfel, fac nuntă şi rezultă o
lume nouă, de metafore care, în exces, dau iumpresia de boală a limbajului pe
care critica literară a numit-o metaforită.”
Dar este cu
adevărat metaforită sau
este, ori poate fi doar o impresie, urmare unei citiri la suprafaţă? Pentru că
“se iveşte, ca rod al jocului, o nouă realitate. Imaginaţia însăşi devine o
putere, o forţă, o energie producătoare de lumi posibile. Este într-un fel o
laudă adusă puterii de a imagina fascinaţia himericului”. Criticul aduce ca
argument interesant picturalul afirmând că “metaforele vizează picturalul, ele
propun realităţi posibile, un mod de a spori imaginarul lumii. Ceea ce a scăpat
Dumnezeu, este astfel completat de artist. Este aici o experienţă artistică limită
pe care au parcurs-o câţiva mari pictori moderni precum Chagall, Magritte sau
Picaso. În alt sens, adaugă criticul, dar tot o experienţă literară de aceeaşi
anvergură, pentru a spori expresivitatea limbii moderne, a parcurs, în poezia
românească neomodernă, Nichita Stănescu, coleg de generaţie, poet cu care Fănuş
Neagu are filiaţii spectaculoase, neexploatate încă.” Am redat în extenso acest
pasaj din cartea lui Viorel Coman, deoarece ni se pare contribuţia cea mai de
seamă adusă, până acum, la reaşezarea operei scriitorului Fănuş
Neagu, pe adevăratele ei temeiuri. El rezolvă credem definitiv, pentru cei de
bună credinţă, gâlceava dintre autorii metaforitei şi adevărul heliocentric al operei.
Vom mai
zăbovi asupra palatului lingvistic
foarte rafinat (Nicolae Balotă), a nivelului artistic înalt prin care
Fănuş Neagu se situează în rândul marilor prozatori români, dincolo de canonul
generaţiei sale.
La Fănuş
Neagu “cuvântul nu este bătrân, ci este mai degrabă vechi, dospit în timp, cu
sensuri parcă uitate, depuse ca în straturile palimsestului.” Asistăm la o
resuscitare a unui logos estompat în memorie; la revelarea unui grai, unui
idiolect al câmpiei, izvorât din cartea
de sub ierburi “cu o reţea amazoniană de liane semantice
crescute spontan, cu multe cărări ascunse sub ape sau ierburi, îmbietoare sau
false”. Redăm câteva exemple din povestirile Vrăbii-fluture, Rouă
pentru sănii, Descoperind râul şi
altele: “degeaba baţi pisica în casă, dacă nu-i buşeşti una-n fund şi când iese
pe uşă...”; sau: “cade rouă pentru sănii”; sau: “să-i dea iedului boabe de mei
pe muchia satârului”; sau: “vine mărunt la coada ochiului”; sau: “te
uiţi în cuvânt”; sau: “iarna grea, femeia rea, soba scoate fum, în pod face
opturi ştreangul”, şi altele asemenea. Este acest limbaj metaforă sau numai
metaforă? Cu siguranţă este mai mult: sens abscons, noimă, tâlc,
vorbă în doi peri, în parabole, ziceri dintr-un argou al câmpiei, ieşit din
măiastra gură a lumii,
logos încifrat, hermeneutică a ideolectului din cartea de sub ierburi. Cuvântul este miracol suprem (Tudor
Arghezi). Fănuş Neagu se şcolise, încă din copilărie, la focul acestui adevăr.
Viorel Coman dă limbajului un sens
gnomic. Găsim aici,
nu metaforită, ci esenţe ale
unui alt limbaj însumat din vechime pe butucul
limbii române. El reflectă o filosofie de viaţă. Un cod al existenţei, al
locuirii în limba română. Au nu zice tot filosoful:
Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul
ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt
veghetorii acestui adăpost. (Heidegger, Scrisoare
despre umanism).
Fănuş este
făuritor de limbă. Făuritorul unui grai cu pecete personală. A zidit în inima
limbii române. Alchimist iscusit, stăpâneşte realul prin imaginaţie; ca Bănică,
alter ego-ul din povestirea Descoperind
râul. Imaginaţia crează metafore, iar metafora crează limbaj, un
limbaj magic, care înnobilează limba. Având puteri magice asupra cuvântului, el
dezvoltă o stranie alchimie a limbajului, a logosului, ajungând la un fel
de logomagie, al cărui
efect nu poate fi decât un efect
logomagic, adică, în limba fănuşiană, un efect de buimăceală, un efect
buiac, adică nebun. Stranietatea se poate citi la personajele povestirilor magice: unele sunt
morocănoase, taciturne, altele excesiv de locvace; au puterea de a trăi onirii, văd cai verzi pe pereţi, ca
George, copilul din povestrirea În
septembrie, căruia bunica ajunge să-i spună ”măi, tu eşti bolnav de
minte?”; alţii vorbesc cu stelele, ori bat păpuşa în momente de cădere în
magie, ca Ene Lelea, iar altele frâng pâinea cuvântului în două şi o împart
îngerilor. În multe dintre aceste personaje vedem trăsături ale autorului.
Fănuş a picurat în fiecare dintre eroii săi un dram din esenţa propriei sale
fiinţe. A procedat asemena pictorilor de biserici care pun ceva din chipul lor
pe chipul sfinţilor pictaţi. Cine a stat mai mult în preajma lui Fănuş, a
adulmecat firea lui de trestie
ascultând întâmplările lumii, a
putut să-şi dea seama de unele dintre aceste trăsături caracterologice. Eu sunt
unul dintre aceşti norocoşi. În viziunea criticului Viorel Coman aceste
personaje sunt buimace. “Nicolae
Suflet, din Nu mai e loc pe lume,
Şuşteru, din Dincolo de nisipuri şi
Aurel Lozoveanu din povestirea Pe
Ceair sunt marii buimaci ai povestirilor lui Fănuş Neagu.” De data
aceasta, continuă criticul, “condiţia de buimac, devenită exponenţială pentru
toată literatura lui Fănuş Neagu, cum demonstra Nicolae Balotă într-un eseu din
anul 1971, nu mai este a personajelor, ci a naratorului, identificat, în cazul
nostru cu autorul povestirii. În celelalte povestiri, distinge Viorel Coman,
“buimăceala e o stare finală a personajelor cărora li se întâmplă ceva atât de
ciudat încât singura lor reacţie este buimăceala.” În Vară buimacă, baba Anica observă cu mirare că anotimpul
e buimac: “O, ce vară buimacă, în vara asta mi-a zburat cocoşul în lună!”
În Apa sânzienelor, buimăceala
este numită sminteală, ceea ce nu mai e doar o năuceală, zăpăceală, ci este
ceva mai mult, este tulburare a minţii, scrânteală, nebunie. În astfel de
plonjări, personajele sunt contaminate de efectul logomagic, transfigurate prin logos, pentru că efectul de
buimăceală, de logomagie se
naşte din şi prin cuvânt şi acţionează ca simptom asupra personajului. În
eseul, Talpa timpului, din
începutul cărţi de faţă, (vezi
şi Mireasma dintre cele două temple,
col. Opera Omnia, Tipo Moldova, 2013), am descris mai pe larg acest fel de a fi
al autorului Fănuş Neagu. Atunci, marele hieroglif nu ni se părea descifrat.
Acum hierogliful ni se deschide. Momentul îl interpretăm ca fiind unul de laudă
adusă criticii şi criticului care scoate din ascundere şi aduce în lumină
adevărul despre opera unui mare scriitor.
Viorel
Coman îşi încheie cartea în sus; exagerăm
poate dacă afirmăm: apoteotic. Capitolul ultim, De nu s-ar povesti, n-ar fi..., poartă un titlu basmic;
inversul lui de n-ar fi nu s-ar
povesti; sintagmă nelipsită din basmul românesc. De ce inversează criticul
sensul termenilor? Ce anume n-ar fi de nu s-ar povesti? Căutăm un sens:
simbolizează, oare, primordialitatea povestirii, la specia fănuşiană, în
ordinea existenţei, a creaţiei? Adică, Facerea a
existat in nucee, ca poveste, înainte ca Dumnezeu să
spună povestea de facto prin
creaţie? Şi dacă n-ar fi povestit-o prin creaţie, înseamnă că n-ar fi…?
După ce ni
s-a revelat prin poveste, creatorul s-a aşezat în miezul ei şi veşniceşte. Cred
că Viorel Coman ne sugerează în acest titlu de final al cărţii puterea de
întemeiere a povestirii. În Albastru
de ger, Fănuş Neagu “nu mai evocă scena vieţii în care pulsează magicul, ci
se aşează în mijlocul magicului. Nu mai priveşte manifestările magicului,
spectacolul magic pe scena vieţii, ci se mută în culise, de unde se amuză de
propriul lui joc. Într-un interviu îmi spunea: Grigore, eu nu fac teatru, eu vreau să fiu numai bătaia de gong; în
propria materie a povestirii; a devenit bătaia de gong; se amuză de propriul
lui joc şi veşniceşte. A devenit substanţa care hrăneşte propria-i poveste.
Astfel, criticul Viorel Coman îşi sanctifică eroul, îl aşează pe un tron
nevăzut în propria lui materie basmică.
Viorel
Coman ne dezvăluie cum eroii povestirilor magice simt enorm şi văd magic
într-un fel de roman fluviu, ca în O
mie şi una de nopţi. Probează o mare putere de interpretare, uneori în
exces, a unei opere nu numai magice, ci şi hermeneutice, criptice, cu mesaje
ascunse,dovedindu-se un rafinat hermeneut. Un lector avizat descoperă în
scriitura criticului semne şi aluzii ce trimit la opere de vârf din
literaturile română şi universală: Creangă, Sadoveanu, Heliade, Istrati,
Voiculescu, Antoine de Saint-Exupery (Micul
prinţ) sau Umberto Ecco (Pădurea narativă). Informaţia cultă,
literară, culturală abundă, nu numai iniţiază, ci şi înnobilează cititorul.
Bogată în informaţie culturală, din acest punct de vedere critica
lui Viorel Coman este înalt formativă. El primeşte un Fănuş Neagu ştiut de lume
şi ne dăruieşte un Fănuş Neagu ridicat la putere. La ce putere? Nu ştim cu cât
este egal indicele de putere. Ştim cu siguranţă că este nebănuit de mare. E un
indice buimac şi buiac. Cel ce-şi asumă o astfel de
misie, te tălmăcire în magic a unei opere, trebuie să fie hărăzit de Parce; să
treacă, asemenea eroului din basme, toate vămile încercărilor şi să învingă
zmeul cel rău: să ştie când să arunce pieptănul, ca să răsară în urma lui
pădurea; când să arunce gresia, ca să răsară înapoia lui stânca; când să arunce
oglinda, să inunde în urma lui Marea cea mare. Cel ce se încearcă la o astfel
de reinterpretare a operei unui mare vrăjitor, trebuie să fie el însuşi un fel
de Merlyn. N-am vrea să exagerăm, dar Viorel Coman probează o astfel de vrăjitorie. Furat de frumuseţea
limbii povestitorului, se contaminează, intră în poveste. Ceea ce urmează este
o poveste a povestirii, într-un stil la fel de fermecător, încât deseori nu mai
ştii când vorbeşte povestitorul
povestit şi când vorbeşte criticul, povestitorul povestirilor. Este o poveste în poveste. Ca în O mie şi una de nopţi. Legile după care
Fănuş Neagu îşi scrie povestirile sunt legile din basmul de acasă. Olympul
românesc de înţelepciune. Eroii povestirilor lui Fănuş au daruri de putere, de
puteri magice. Matei Tudor, iniţiatorul lui
Giron, din Cocorul alb,
povestire pe care o considerăm vârf de magie şi vrajă, ştie ceasul tainic la
care se va arăta Cocorul alb. Va putea fi văzut doar de doi oameni. Unul va fi
Giron, cel supus iniţierii. Acum ni se relevă ecouri de ancestralitate. Dincolo
de magia cocorului alb, de cifrul magic, ne întâlnim cu un fel de cip al regnurilor, imprimat pe gena
ancestrală. Cocorul alb, va fi văzut de Giron, cel iniţiat să-l vadă, în Balta
Brăilei, şi va mai fi văzut tot de acest erou în Lisabona, de unde pasărea
magică venise să-şi depună oul. Este cipul de
ancestralitate întâlnit la anghile: vin din Marea Sargasselor să-şi depună
icrele în Dunăre; la dorade, somoni, păsări călătoare. Această ancestralitate a
regnurilor dă povestirilor putere magică aparte. Iar eroii lor devin oameni
încărcaţi de puteri şi energii magice, alteori anteice. În povestirea Din senin din iarbă verde, Mişu
Cerchez, ţăranul ce se bucură într-un mod magic la vederea lanului de
porumb şi grâu de după ploaie, trimite cititorul la unele scene din colindele
străbune, la pluguşorul Bădica
Traian. Ori să ne amintim de Paul Pietraru, din Lebăda neagră: cu cătuşe la mâini, prin
limbaj şi locvacitate, devine cel mai liber personaj, subjugându-şi poliţistul
ce-l însoţea spre carceră. Aceşti
eroi, ca ei atâţia alţii, se transformă din oameni normali, aparent banali, în
oameni posedaţi de puteri oculte, anteice şi magice. Viorel Coman se întrece pe
sine. Ajunge să-şi însuşească el însuşi un fel de puteri să poată struni aceşti magicieni în frunte
cu daimonul care i-a
zămislit. Nu e uşor să lecturezi bine,
cu folos, cartea lui Viorel Coman: Fănuş
Neagu – Povestiri magice. Stilul, informaţia bogată, fraza cuceritoare,
puterea de interpretare a magicului fac din lectură o reală plăcere. Dar
deseori eşti nevoit să te întorci, să reiei lectura. Este o analiză în trei
straturi de adâncime: cel de suprafaţă, deseori aparent banal; cel de adâncime,
din ascunsul operei, ce
trimite vagi semne de magie la suprafaţă, dar încă nedescifrat; al treilea, la
care trebuie să luăm aminte, este povestea
povestirilor, povestea criticului ce tâlmăceşte vraja. Să parcurgi aceste
trei stări magice, trbuie să parcurgi un fel de lectură plurală. Şi mai trebuie să ai o bună călăuză. Există
în mai toate operele mari ale umanităţii un personaj pe care ne place să-l
numim cel ce te poartă de mână;
un tâlmaci, limbă, călăuză,
deschizător de drumuri, guru, iniţiat. În Divina Comedie, călăuza lui Dante prin cele trei stări ale lumii
de dincolo, Infern, Purgatoriu,
Paradis, este Virgiliu; în Persifal, opera
lui Richard Wagner, tânărul erou cu acelaşi nume, ca să ajungă la turnul
Graalului pentru a lua parte la sfânta acţiune, este condus de bătrânul
Gurnemanz; în mitul peşterii lui Platon, călăuză şi iniţiat este cel ce ajunge
la adevărul din lumina soarelui, se întoarce în peşteră şi-i călăuzeşte şi pe
cei rămaşi acolo, neîncrezători, spre adevărul solar. Rolul acesta îl are acum
şi aici criticul. Să ne lăsăm purtaţi de mână de el prin marea operă fănuşiană
şi când vom ajunge din nou la suprafaţă, vom fi noi înşine iniţiaţi. Vom fi,
cum spunea Giron din Cocorul alb,
“mătasea ce urma să fie desenată”.
Şi vom
vedea în tridimensionalitatea operei.
Operă care,
revelată astfel, poate primi provocarea timpului.
Doina Boriceanu
SCÂNTEIERE
stau de vorbă cu Întâmplarea
atunci Când Noi Ne-am Întâlnit.
și-atât de veche se arată privirea-i,
și după fiecare vorbă , un ațipit.
pe atunci pământul scăpăra de ziuă
și flori de păpădie se topeau în fulgi,
tu mă țineai de mijloc, eu - cum zână
făceam vrăji doar la mine să te uiți.
scăpată Starea prin sfielnice garduri
s-a pus în rând cu pașii și o vedeam,
ea m-a găsit pe Locul Din Amurguri
unde cu tine de-un cer scoici adunam.
ca din nisip zvânturat,se zvântă bolta,
nimic despre ce-n trecere nu spune!
Cavalerii Muți șterg de pe stea roua
iar tu te arăți când iar jar în strune.
sfârâie jarul ca bătut de ierni-gânduri
ce n-ar îndrăznire să le așeze
acolo unde bolta ține sângeriile amurguri
iar un copac se duce către stele...
nici o șoptire nu se face-n jur,
trec caravane de oseminte din povești,
tăcutele dau veste, priviri zorilor s-adun,
căci printre ele sigur tu ești, chiar ești!
o pânză de tăcere peste murmur cântării
ori mie mi se pare că astfel e traiul,
nici un sihastru în peștera-mi iubirii,
golul atârnă umbros, uitat în sobă - vătraiul.
iar un copac se duce către stele...
Mihaela Borzea
CA UN MANOLE APATRID
Pe frontul de la răsărit un înger orb
și-a pipăit Infernul din retine,
Și-a smuls din aripi chingi de foc, s-a parfumat cu busuioc și-a evadat din sine.
Și-a smuls din aripi chingi de foc, s-a parfumat cu busuioc și-a evadat din sine.
Ia pe furiș
culori din stol să-mbrace anotimpul gol al Anelor eterne
Și-ntr-un asediu nefiresc, peste cireșii ce-nfloresc, furtuni de alb așterne.
Și-ntr-un asediu nefiresc, peste cireșii ce-nfloresc, furtuni de alb așterne.
C-un țipăt sec trasează dungi pe cuta
mânecilor lungi, în palme face voltă,
Iar din călcâie până-n rid, ca un Manole apatrid, stârnește o revoltă.
Iar din călcâie până-n rid, ca un Manole apatrid, stârnește o revoltă.
Își scrie umbre pe asfalt, căci
zborul, cât ar fi de-nalt, miroase-a prăbușire,
Sub tălpi de mame și surori pictează nuci orfani de flori, de verde și iubire.
Sub tălpi de mame și surori pictează nuci orfani de flori, de verde și iubire.
Din unghiul nul al ăstui veac,
febril, un pui de liliac se scutură-n frisoane,
În timp ce la un pas de noi, un înger caută-n noroi, lumină pentru Ane.
În timp ce la un pas de noi, un înger caută-n noroi, lumină pentru Ane.
Șerban Foarță
Guillaume Apollinaire
C R E P U S C U L
Domnişoarei Marie Laurencin
Cu umbra morţilor de-olaltă
Pe iarbă 'n timp ce-amurgul cade
Sleită arlechina şade
Privindu-şi goliciunea 'n baltă
Pe iarbă 'n timp ce-amurgul cade
Sleită arlechina şade
Privindu-şi goliciunea 'n baltă
Crepuscular şi foarte van
Se laudă un pehlivan
Se constelează ceru 'n seară
Cu aştri galbeni ca de ceară
Se laudă un pehlivan
Se constelează ceru 'n seară
Cu aştri galbeni ca de ceară
Pe podium palida paiaţă
Salută publicul de rang
Vracii Boemiei strânşi în piaţă
Trei-patru zâne într-un gang
Salută publicul de rang
Vracii Boemiei strânşi în piaţă
Trei-patru zâne într-un gang
Din cer desprinde-o stea din cele
Mai mari jonglând apoi cu ea
Un spânzurat în catifea
Îi ţine hangul la cinele
Mai mari jonglând apoi cu ea
Un spânzurat în catifea
Îi ţine hangul la cinele
Orbul dă-n leagăn un prunc drag
Ciuta cu puii stă pe prag
Crescând piticu-l vede trist
Pe arlechinul trismegist
Ciuta cu puii stă pe prag
Crescând piticu-l vede trist
Pe arlechinul trismegist
[Traducere : Ş. F.]
Marius Tucă
Am să te sun la numărul tău vechi
Am să te
sun la numărul tău vechi
Ştiu şi acum numărul tău din copilărie
Din vremurile dragostei
Şi într-o zi am să sun
Am să formez numărul tău vechi
Pe discul uitatului meu telefon
Martor la întâlnirea noastră solară,
Ştiu că s-au schimbat prefixele
Zarzării din faţa casei, lumea
Dar mai ştiu că tu o să-mi răspunzi
Ca şi când ar fi şi am fi atunci
Şi am să aud vocea ta suavă
Cum la fel de bine ştiu
Că de atâta emoţie şi dorinţă
De teamă, eu am să închid.
Ştiu şi acum numărul tău din copilărie
Din vremurile dragostei
Şi într-o zi am să sun
Am să formez numărul tău vechi
Pe discul uitatului meu telefon
Martor la întâlnirea noastră solară,
Ştiu că s-au schimbat prefixele
Zarzării din faţa casei, lumea
Dar mai ştiu că tu o să-mi răspunzi
Ca şi când ar fi şi am fi atunci
Şi am să aud vocea ta suavă
Cum la fel de bine ştiu
Că de atâta emoţie şi dorinţă
De teamă, eu am să închid.
Jorj Maria
*
sunt o muritoare de rând
o momeală aruncată morții
înaintez cu îndoiala călătorului rătăcit
în propria-mi luciditate agresivă
sunt o muritoare de rând
asta e tot ce contează într-o evaluare
momeala și-a vomitat jumătate din existență
i-am dat și mi-am luat trupul
bucată cu bucată
despărțirea cu bisturiul are o finețe religioasă
sunt o muritoare de rând sunt cea care vrea să fie
cea căreia trebuie să-i găsesc un nume
să-i abandonez trupul
cea care îndrăznește să aibă o dorință
o haină de ploaie de orice
este invizibil
nimic altceva
sunt o muritoare de rând
o momeală izbită din spate
locuiesc ușă în ușă cu voi.
sunt o muritoare de rând
o momeală aruncată morții
înaintez cu îndoiala călătorului rătăcit
în propria-mi luciditate agresivă
sunt o muritoare de rând
asta e tot ce contează într-o evaluare
momeala și-a vomitat jumătate din existență
i-am dat și mi-am luat trupul
bucată cu bucată
despărțirea cu bisturiul are o finețe religioasă
sunt o muritoare de rând sunt cea care vrea să fie
cea căreia trebuie să-i găsesc un nume
să-i abandonez trupul
cea care îndrăznește să aibă o dorință
o haină de ploaie de orice
este invizibil
nimic altceva
sunt o muritoare de rând
o momeală izbită din spate
locuiesc ușă în ușă cu voi.
Octavian Soviany
Doar trena le trădează sub parasol pe
mame
Care ne-adoră-n taină și dulci bomboane sug
Apoi începe școala: din vechiul ceas cu cuc
Apar institutorii cu ochii prin programe
Care ne-adoră-n taină și dulci bomboane sug
Apoi începe școala: din vechiul ceas cu cuc
Apar institutorii cu ochii prin programe
Un ins cu cap de pește și coadă de
motan
Cu clești de rac al doilea ceva-ceva mai lainic
Și-n fine un al treilea vorbind cu-accent persan
A cărui pălărie e totodată ceainic
Cu clești de rac al doilea ceva-ceva mai lainic
Și-n fine un al treilea vorbind cu-accent persan
A cărui pălărie e totodată ceainic
Iar noi de lângă trena de fum a lui maman
Ne ridicăm în aer iavaș-iavaș ca sporii
În timp ce suflă-n tuburi de sticlă profesorii
Spre a stârni în clasă un fel de uragan
Ne ridicăm în aer iavaș-iavaș ca sporii
În timp ce suflă-n tuburi de sticlă profesorii
Spre a stârni în clasă un fel de uragan
Fetițele mai capii își strîmbă fața cârnă
Și printre globuri roze plutesc cu fața-n jos
Băieții țin în mână un bastonaș de os
Pe care foarte ageri îl folosesc drept cârmă
Și printre globuri roze plutesc cu fața-n jos
Băieții țin în mână un bastonaș de os
Pe care foarte ageri îl folosesc drept cârmă
Ieșind printr-o fereastră mirifică de pod
Pe când coșarii iată din surle îi îndeamnă
Și-și duc pisici flocoase pisoii orbi în bot
-Copiii sunt în doliu a constatat o doamnă
Pe când coșarii iată din surle îi îndeamnă
Și-și duc pisici flocoase pisoii orbi în bot
-Copiii sunt în doliu a constatat o doamnă
Și-o să-i înghită ceața îngrămădită vil
Peste aceste cuburi și poliedre varii
În curte vânzătorii sulegeți de pistil
Șarmanți ca-ntotdeauna își șuieră ogarii
Peste aceste cuburi și poliedre varii
În curte vânzătorii sulegeți de pistil
Șarmanți ca-ntotdeauna își șuieră ogarii
Care răspund cu toții la numele Ali
Și lipăie din șanțuri în curtea noastră ternă
Sub noi sunt vechi șoproane cotruțe magazii
Căruțe populate cu fete de la fermă
Și lipăie din șanțuri în curtea noastră ternă
Sub noi sunt vechi șoproane cotruțe magazii
Căruțe populate cu fete de la fermă
Ce-și scot cu nonșalanță din bluză sânii mici
Și dorm încovrigate ca fluturii-n gogoașe
Visând catifelate cutii cu licurici
Copii uitați de bone-n plăpânde sicriașe
Și dorm încovrigate ca fluturii-n gogoașe
Visând catifelate cutii cu licurici
Copii uitați de bone-n plăpânde sicriașe
Și-n vreme ce prin aer/parc-ar juca șotron/
Fetițele-nconjoară clădiri patrulatere
Angelici cască-gură cu număr și veston
Sug laptele din țâța frumoaselor fermiere
Fetițele-nconjoară clădiri patrulatere
Angelici cască-gură cu număr și veston
Sug laptele din țâța frumoaselor fermiere
Vişan Dragoş
De n-ar fi fost crugul timpului și ritmurile yin
yang (reci\calde)
.
.
De n-ar fi fost toamnele și iernile
pământul de care sunt legate destinele ursitele
ar fi sângerat fără istov ca rănile
Răstignitului urcat pe Carpați dar neuitat niciodată
.
De n-ar fi fost primăverile și verile noastre
laptele n-ar fi avut tăria paloșului pentru Greuceanu
femeile ar fi avut alte chipuri mai aspre mai rele
vrăjile străinilor ar fi ajutat cotropririi înghețurilor
nici adevărul dreptatea nu ar fi renăscut în codru
nici cozile de topor mameluce n-ar fi fost descoperite
și frânte de Gruia feți voinici frații Buzești Baba Novac
Iovani Iorgovani Soare și Lună sfinte Vineri Duminici
Traian Vasilcău
Omule, hapsîn din fire,
Cum nu te-am știut,
Fă-ți palatul din Iubire,
Numai nu din lut.
Cum nu te-am știut,
Fă-ți palatul din Iubire,
Numai nu din lut.
Fie-ți Sufletul imperiu,
Unde-a încăput,
Ca la Constantin Galeriu,
Dor de Absolut!
Unde-a încăput,
Ca la Constantin Galeriu,
Dor de Absolut!
Fă-ți Iertarea o icoană
Și-i te-nchină mult.
Îngerii din cuib de rană
Cînte în tumult.
Și-i te-nchină mult.
Îngerii din cuib de rană
Cînte în tumult.
Și-ntr-o noapte viforoasă,
Cînd stai abătut,
Dumnezeu să-ți intre-n casă,
Cu chip preavăzut.
Cînd stai abătut,
Dumnezeu să-ți intre-n casă,
Cu chip preavăzut.
Să stați amîndoi la masă,
Pe un mal de Prut,
Lumea refăcînd, frumoasă,
Ca la început!
Pe un mal de Prut,
Lumea refăcînd, frumoasă,
Ca la început!
Corina Dașoveanu
cum să nu îi tragi două palme timpului,
cum să nu îl pui în genunchi
și să nu urli la el -
e posibil?
și tu?
încă trăiește probabilul
după atâtea anunțuri de sclavii legale,
după intervenția mafiei cu asasini
de memorie
în afacerile mele cu oglinzi și biciclete?
după atâtea anunțuri de sclavii legale,
după intervenția mafiei cu asasini
de memorie
în afacerile mele cu oglinzi și biciclete?
du-te și te spânzură
de limbile
pe care nu ai putut să ți le ții,
ai trădat, brutus,
pune pumnalul jos!
de limbile
pe care nu ai putut să ți le ții,
ai trădat, brutus,
pune pumnalul jos!
Adrian Bucurescu
Sonetul astral
Surorii mele, Violeta
Parcă mergi pe o plajă aurie.
Ce departe e Terra albastră!
Vin delfini plumburii către coastă.
Tu aștepți - mai aștepți? - ca să vie
pescăruși pe această planetă
unde Soarele-i verde și stelele
vișinii ard pe seară și Ielele
sar din spumele Mării-n alertă.
Adaina, adainu, cântă Marea
și asculți pe faleza aurie
până ce inutilă-i uitarea
și-ți răsare, așa, o melancolie
întrupându-se-n valuri din sarea
amintirii și tu plângi - Bucurie!
Parcă mergi pe o plajă aurie.
Ce departe e Terra albastră!
Vin delfini plumburii către coastă.
Tu aștepți - mai aștepți? - ca să vie
pescăruși pe această planetă
unde Soarele-i verde și stelele
vișinii ard pe seară și Ielele
sar din spumele Mării-n alertă.
Adaina, adainu, cântă Marea
și asculți pe faleza aurie
până ce inutilă-i uitarea
și-ți răsare, așa, o melancolie
întrupându-se-n valuri din sarea
amintirii și tu plângi - Bucurie!
REMEMBER
Gheorghe BOGORODEA – Horă de bărbați
Născut la 29 august 1952, în satul Ciungetu, comuna
Malaia, județul Vâlcea. Fiu al Mariei Dobroiu cu care s-a căsătorit Toma
Bogorodea din Romanii de sus - Horezu, alăturându-l fiului Doru și surorii
Aurora, crescându-i și educându-i pe toți, laolaltă, în continuare.
În 1971, după absolvirea Liceului Militar „Dimitrie
Cantemir” din Breaza, neîmpăcat cu ideea unei cariere militare, și-a acordat un
răgaz de meditație, timp de doi ani, lucrând ca „tăietor de lemne” - așa cum îi
plăcea să-și spună - pe Valea Lotrului.
Se înscrie
la Facultatea de Istorie și Filozofie, secția Psihologie – Sociologie a
Universității „A. I. Cuza” din Iași, ale cărei cursuri le absolvă în anul 1977, optând la repartiție pentru orașul Târgu
Jiu. Aici cunoaște pe poetul Nicolae
Diaconu și face cunoștință cu grupul tinerilor scriitori ai locului, printre
care: Zenovie Cârlugea, Aurel Antonie, Adrian Frățilă, Tudor Voinea, Spiridon
Popescu, Ion Cănăvoiu, Romulus Diaconescu. Va lega, de-a lungul vieții, o
strânsă prietenie cu aceștia. Prozatorul Dan Ion Vlad de la Craiova îi va
deveni redactor la cartea de proză scurtă „Cocoșul”, la „Scrisul Românesc”, în
1984. Căsătorit cu Olga Pancratova, profesoară de limba română, care este
repartizată în orașul natal, Tulcea, solicită transferul la Tulcea, primind
post la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă. Vor avea, împreună, două
fiice. După o scurtă perioadă, a fost încadrat ca psiholog - logoped la
Policlinica Județeană, apoi la Centrul Militar Tulcea. Ulterior, a fost
profesor de psihologie la Școala Normală. Se mută, după aceea, la Babadag,
ocupând tot funcția de psiholog la Spitalul din localitate.
La Policlinica Județeană, cabinetul său devine un soi de agora, unde se adunau cenacliştii de la
Orfeu, care îl aleseseră Preşedinte de onoare, pictori şi alţi boemi, precum și
tinerii de la grupul muzical „Accent” (poemul său, „Scrisoarea XIII”, devenise
o emblemă a formaţiei, piesă muzicală care a stat peste un an în topul național
al formațiilor rock). Comparativ cu talentul recunoscut unanim de revistele
literare şi critica de specialitate, a publicat foarte puţin. Retras
într-o voită solitudine la Babadag – de neinvidiat dar, în planul creației, cu
rezultate benefice. Suferind, scriitorul, cunoscut pentru strașnica-i
parcimonie față de opera scrisă, a finalizat o culegere de proză scurtă și o
serie de poeme structurate tematic – două volume ce își așteaptă tiparul. Din
păcate, izolarea, modestia, suferința fizică nu i-au fost priincioase
publicării operelor. A apucat, totuși, să își vadă tipărit volumul „Horă de
bărbați”, acesta fiind lansat la Tulcea, în 6 aprilie 2015. (Aurel Ifrim).
A decedat în
ziua de 7 iulie 2015, după o lungă suferință, fiind înmormântat la Tulcea, în
cimitirul Eternitatea.
Debut literar: revista „Opinia studențească” din
Iași, al cărei secretar general de redacție a fost (1974 – 1977), cu eseul
„Elemente de gândire sociologică și psihologică în opera lui Mihai Eminescu
(1974). În aceeași publicație, îi apar și primele versuri (1977). Publică
proză, eseu, poezie în revistele literare „Tomis”, „Luceafărul”, „Ramuri”,
„Literatorul”, „Tricolorul” și în antologiile: „Gorjul literar” – Târgu Jiu,
1978, „O Tulce literară” – Tulcea, 1981, Almanahul „Ramuri” – Craiova, 1982,
„Vânzătorul de enigme” – Constanța, 1983.
Volume publicate: „În fața oglinzii”, Comitetul
pentru Cultură Tulcea, 1980, „Cocoșul”, Editura „Scrisul Românesc”, 1984,
„Poemele psalmilor”, Inspectoratul pentru Cultură Tulcea, 1999, „Horă de
bărbați”, Constanța, Editura „Ex Ponto”, 2015.
Premii literare: Premiul I pentru proză, acordat în
anul 1979 de revista „Luceafărul”. 1980: Premiul I la Festivalul Național
„Tudor Arghezi”, Cărbunești – Târgu Jiu. 1981: Premiul I pentru proză la
Festivalul Național „Tudor Arghezi”.
Dintr-un interviu luat de cărturarul Ovidiu
DUNĂREANU – directorul editurii „Ex Ponto” - și publicat în revista „Tomis”,
octombrie 1990, apoi în cartea ”Convorbiri pontice”, aflăm mai multe despre
activitatea scriitoricească a lui Gheorghe BOGORODEA: „Din 1985 am predat Editurii „Eminescu” volumul de versuri „Undeva, bate
ora”, iar Editurii „Cartea Românească” un volum de versuri „Flori carnivore” și
unul de povestiri (din 1977) „Horă de bărbați”. Am gata volumul „Poemele
sângelui”, iar în stadiu de finalizare „Scrisorile și plângerea”, „Poeme de piatră și cuțit” și „Mărturisirea”.
Scriu la volumul de povestiri „Casa peste care a zburat cucul”. Ți se pare
mult? Mă apropii totuși de patruzeci de ani. Și am tăcut în singurătatea mea.
De multe ori dureroasă. Fără o recunoaștere națională, nu există scriitor.
Sunt, pe aici, printre noi, nu puțini care ar fi făcut onoare editurilor, dacă
ar fi fost tipăriți la timp. Așteptând în zadar, obosești, ți se face lehamite.
Scriitorii să se întoarcă la menirea lor.
Cu ocazia lansării din 6 aprilie de la Tulcea,
desfășurată la „Casa Avramide”, excelent lăcaș de cultură, autorul a
mărturisit, înainte de a acorda autografe pe cartea „Horă de bărbați”, proaspăt
tipărită: „Nu am fost niciodată ușă de
biserică, dar nici n-am făcut rău cu nemiluita. Autoexilul meu la Babadag s-a
datorat, în principal, faptului că devenisem bolnăvicios. În orășelul acela
izolat duc lipsa oamenilor și omeniei celor de la Tulcea. Nimeni nu e veșnic,
nimeni nu e imaculat. Vă mulțumesc tuturor celor ce mi-ați făcut bucuria de
a-mi vedea cartea tipărită, iar domnului muzician Paul Prisada mai rămâne să-i
fac o bisericuță – el s-a ocupat, în mod special, de apariția cărții, fiind și
„motorul” evenimentului”. (Petru Țincoca).
Scrisoarea XIII
Nouă crai
pe nouă cai
cu fețele-ntunecate
și cu pungi cu cinci lăcate
au plecat să cate fătul,
logofătul,
până n-o să dea omătul.
Au plecat din primăvară
când dă grija peste țară
și ogorul nu-l arară,
grâul nu-l mai semănară.
Drumu-i greu,
calea e lungă,
nu se știe de-or să-ajungă,
drumu-i greu,
calea e rea,
s-a ivit pe cer o stea.
A trecut și luna mai,
tot pe drum sunt nouă crai,
zi de vară până-n seară,
gonesc caii de-i omoară.
Nouă crai
pe nouă cai,
cu bărbile împletite
și cu straiele tocite
și cu zile risipite
se tot duc
și vara trece
și începe toamna rece.
Ochii-s grei de cearcăne,
Doamne, nouă, iartă-ne,
că ni-i barba până-n brâu,
inima crudă și rea
iar privirea la o stea.
Nouă crai pe nouă cai
trec prin lume fără grai.
***
Cântecul psalmilor
Nici azi nu vine nimeni.
Oare cine
Ar trebui să bată-n geam la mine?
M-ați tras cu toții pe roată.
Unde ești Tu, Doamne,
Unde ești tu, Tată?
M-ați lăsat în voia lor,
Iluzie sfâșiată!
N-am să Te chem
Nici până-n ziua de Apoi
Care va fi cu mult după noi…
M-ai dojenit
Iar eu n-am recunoscut.
Tu m-ai certat
Dar eu n-am priceput.
Sunt toate
Ca în vremea de-Nceput?
Când Tu voiai să fii
De-a pururi Unul,
Ai pus la încercări fiul, nevasta,
Cu suferințe și dureri din lumea asta.
Gândește, Tată, în ziua de Apoi
Mă voi crucifica doar între voi.
***
Scrisoarea II
Nu se știe de unde s-a ivit,
De la Apus ori de la Răsărit,
Se știe doar că umblă călare,
Fără-ncetare,
Pe un armăsar alb.
Nimeni nu-i știe rudele și părinții,
La chip aduce cu sfinții.
Trece din casă în casă,
Stă de vorbă cu toți,
Nu se teme de împărat și nici de hoți.
Uneori vine pe câmp, la arat,
Trece din sat în sat…
Se simte o fierbere-n lume,
Fără nume,
Focul din noi
Trece în cai și în boi…
Când a fost să se împartă recolta,
Călărețul n-a mai venit.
Au venit oamenii Împăratului
Să-și poartă armele
De-a lungul și de-a latul satului.
Trec din casă în casă,
Cu privirea întunecată și rea.
Inima mea - tot ca inima ta -
Sângerează fără să vrea.
Când au ajuns carele
Înalte cât soarele,
A ieșit călărețul din pământ
Și ne-a mustrat cu-o tăcere
Mai grea decât orice cuvânt…
Nimeni nu știe încotro a pierit –
Către Apus ori către Răsărit.
Nimeni nu știe
Dacă este bogat sau sărac,
Dacă trece sau nu
Dintr-un veac în alt veac…
Au scris,
de-a lungul timpului, în presa literară, despre cărțile publicate de Gheorghe
BOGORODEA, nume alese ale literelor românești, precum: Nicolae Diaconu
(„Ramuri”, iun. 1982), Petru Vălureanu („Tomis”, mai, 1982), Cezar Ivănescu
(„Luceafărul”, sept. 1982), George Popescu („Ramuri”, ian 1983), Nicolae Rusali
(„Tulcea culturală”, mart. 1984), Laurențiu Ulici („România literară”, mai
1985), Ovidiu Dunăreanu („Tomis”, iul. 19850, Nicolae Diaconu („Ramuri”, oct.
1985), Alexandru Condeescu („Luceafărul”, mart. 1986) ș.a.
Toți cei care m-au citit și au găsit că este cazul
să-și spună opiniile despre primele mele cărți, au făcut-o pertinent și
încurajator, uneori chiar elogios. Mai mult de atât nici nu cred că puteam
să-mi doresc – mai adaugă, în același interviu, Gheorghe
BOGORODEA, cu sinceritate, candoare și frumusețe sufletească rar întâlnite.
Sintagmă bogorodiană: „În camera bună a sufletului
meu, «musafirul de vază» e limba română, iar cheia uşii este basmul…”.
„Musafirul de vază” a fost obiectul existenţei sale artistice, el însuşi
locuind părelnic în teritoriul basmului, dar nu a poveştii feerice unde Binele
învinge Răul, dimpotrivă, în teritoriul malefic, unde Eliberatorul – cum Iisus
Hristos, cade răpus. Prietenul Bogo a trăit în lumea stricată de veacul
mancurţilor, făpturi cu teamă de stăpânire, dar fără iubire de dumnezeire. Deşi
îl premiau, nu-l publicau, din cauza „tematicii”, iar Bogo nu şi-a trădat
harul. În anii de prigoană ai „realismului socialist”, el scria balade despre
ţăranul român coborâtor din mit, poeme despre Mântuitor şi Tatăl Ceresc. (Aurel Ifrim)
Povestirile domnului Gheorghe BOGORODEA ne duc fie
în lumea încremenită în ritualuri și mister a satului românesc, fie în cea a
orașului industrializat comunist, în care omul se simte înstrăinat. Răzbat în
povestirile scriitorului suferințe ale adultului, experiențe de viață
traumatizante, încercarea disperată a personajelor de a prinde rădăcini undeva,
de a-și afla liniștea. Pierduți în universul închis al orașului, eroii se
întorc spre imaginile luminoase ale satului, idealizează trecutul, deși acesta
rămâne mai mereu învăluit de mister. (Floarea
Calenic, Prefață la volumul „Horă de bărbați”)
„Eu scriu pentru că nu vreau să trec prin viață
dormind. Contul erorilor mele rămâne deschis, dar îmi asum responsabilitatea și
orgoliul de a le plăti fără a cere îndurare ori clemență” – spune Gheorghe BOGORODEA, dureros de adevărat pentru el, pentru toți
care au o conștiință de Om. Om dintr-o bucată, om de munte, Căpitan de plai.
Păcat că s-a stins prea devreme. Mai avea multe
și bune de trăit, de visat și de spus.
Bibliografie: NordDobrogea Cultural. Centrul
Cultural „Jean Bart”, Nr. 7/ 2015, pp. 16-22.
Obiectiv. Cotidianul de Tulcea. 8 aprilie 2015, p. 2.
Gheorghe
Bogorodea, „Horă de bărbați”,
Constanța, Editura EX PONTO, 2015,
168 p.
Felix SIMA
Felix
SIMA
PRIN
LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR:
DE
LA CONSTANTIN BRÂNCUȘI LA CONSTANTIN ZĂRNESCU
Dacă
Constantin Zărnescu s-ar fi născut la Paris în 1949... ar fi avut vreo opt
anișori... până să se stingă Constantin BRÂNCUȘI (1957)... și, intrând în
atelierul maestrului... acesta i-ar fi cioplit copilașului vreo Pasăre măiastră și i-ar fi dat-o să-i asculte cântecul... i-ar fi
cioplit vreo lucrare Adam și Eva...
sau vreun Ou al începuturilor... să
poată vedea ochii de copil întruchiparea originilor firii... sau i-ar fi turnat
în ipsos și apoi în bronz chipul viitor de zburător
cu negre plete sau... poate i-ar fi cioplit în lemn de ulm întregul corp
noduros, semeț, vânjos, vital... așa cum îl vedem noi, pe de-a-ntregul, pe
scriitorul de azi care poartă acest nume...
Dar
nu a fost să fie așa...
Scriitorul
care poartă numele de Constantin Zărnescu s-a născut la poalele Carpaților, în
Oltenia de sub munte și a plecat în Ardealul multisecular, a plecat din Țara cu
case de lemn în Țara cu case de piatră, la Cluj, la învățătură înaltă, trecând
prin Alba Iulia cea a Unirii noastre, căreia i-a dedicat sute de pagini în
romanul Ziua Zilelor și prin Blajul -
Mică Romă românească și creștină,
îndreptându-se, astăzi, spre vârsta de bronz a vieții sale, spre vârsta unui
clopot răsunător în dangătul prelung, chemând străbunii... descifrând fenomenele
brâncușiene:
Recuperarea Aforismelor,
maximelor și textelor lui Constantin Brâncuși rămâne pentru noi o trudă
permanentă, necontenit deschisă, cât vom trăi!...
Admirând
jumătatea de țăran iscusit și jumătatea
de zeu a marelui artist care, dintr-un
atelier multă vreme sărac, arună din
când în când, pe fereastră, câte un bolovan scobit care, ciudat, începe îndată
să umble și să impresioneze ca o ființă vie.
POPORUL ROMÂN - fiind poetic, își
înalță, iată, și azi, istoria pe pământul nașterii sale; statornicește, edifică
și locuiește între două coloane! COLUMNA TRAIANĂ și COLUMNA BRÂNCUȘIANĂ! COLOANELE
TIMPULUI UNIVERSAL.
Aceasta
este creația de geniu a marelui sculptor...
Legându-și
viața de Constantin Brâncuși, Constantin Zărnescu și-a legat viața de Eternitate...
Pe-un
drum de nori călcau mai mulţi
Cu un baston
uitat în gând
Și-n urme ei
erau desculţi
Și tremurau în
vânt mergând
Și tremurau şi
erau ei,
Bătrâni ca fagul
de sub deal
Și râul le
trecea prin piept
Curgând din
Dunăre spre-Ardeal
Și râul le trecea
prin piept
Și pe sub haine
- vântul serii.
Mergeau, în
şirul nu prea drept,
Spre marea Masă
a Tăcerii...
De cine-aveau să
se ascundă?
Se salutau încet
în gând
Și coborau pe-un
deal, pe-o undă
De albie de dor
călcând,
VASIAN
MIRCESCU
RUGĂCIUNE...
Pornind de la
sculptura lui Constantin Brâncuși
Coboară
Doamne-odată printre noi
Şi ne adu
iubirile-napoi
Că ne-am sluţit
de răutăţi şi ură
Ce ne-au
strâmbat cuvintele din gură
Nu mai tresaltă
inime în dor
Şi simţămintele
din ele mor
Ne covârşeşte
grija grea lumească
Din sfera asta
mult prea pământească
Îndreaptă-ne cu
minţile ca altădată
Spre cer şi spre
iubire-adevărată
Și să ne bucurăm
la a Ta faţă
Îndeplinind și
rugă și povaţă
Un înger solitor trimite-apoi
Să rupă bariera
dintre noi
Să cugetăm neîncetat
la Tine
Sub bolțile
pictate să fie și mai bine
Cu noi el să se
roage pentru noi
Îndepărtând
necazuri şi nevoi
Iertaţi apoi de
răul pământesc
Să ne învăluie
tot binele ceresc...
Gerar
2019
Felix
SIMA
PRIN
LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR, CU PREOTUL NICOLAE STATE-BURLUȘI
Mănăstirea
Turnu. Stareț protosinghel Ionachie Trifa, pr. Nicolae State-Burluși, Felix
Sima
Preotul
Nicolae State-Burluși blagoslovește și sfințește. Îndumnezeiește. Sfințește
locul pe care îl calcă și sfințește oamenii pe care îi întâlnește în cale.
În
3 noiembrie 1996 am fost luați, de către sfinția sa, în câteva mașini, împreună
cu preoții Laurențiu Barbu cu soția sa, Dana, cu preotul Leon Dură, cu Marian
Creangă și soția sa, Mihaela, cu Ioan St. Lazăr și soția sa, Eugenia, cu
Mariana și Cristian Sima, cu Constantin Neamțu și transportați, pe un drum de
iarbă verde, la biserica din Slătioarele, biserică de lemn, altar de lemn,
strane de lemn, policandru de lemn, unde am fost încoronați, eu și soția mea,
Carmen, cu diademele lui „Isaiia dănțuiește” și cu inele de ceară... Atunci
ne-a dăruit și o „Biblie” pe care o cercetez adesea, cu dedicația și semnătura
sfinției sale: „Binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi - cu al Său Har și cu a
Sa iubire de oameni”.
La
câteva luni după fericita întâmplare, ne-a luat sfinția sa preotul Nicolae la
Mănăstirea Turnu să ducem acolo Icoana Sfântului Ioan Iacob-Hozevitul, deoarece
acesta, înainte de a pleca definitiv din țară, în noiembrie 1936, a poposit, o
vreme, cu credință, la sfânta mănăstire, vizitându-le cu pioșenie și pe cele
din preajmă; moldovean de origine, nu a
vrut să plece la mănăstirile din ținuturile Ierusalimului fără a cunoaște
mănăstirile Olteniei de sub munte. Și au fost prezenți la Sfânta mănăstire și
pictorul Valeriu Ionescu - care a și expus, în biserica de la etaj, câteva
planșe cu desene inspirate din opera poetică a lui Ioan Iacob - și Ion Soare,
frații Gh. și Mihai Sporiș, Marian Pătrașcu, Petru Cichirdan... Îmi pare rău că
nu am, din ziua aceea, decât o singură fotografie...
Asemenea,
preotul Nicolae State-Burluși ne-a invitat, an de an, la comemorarea preotului
zalmolxian Dumitru Bălașa, a inginerului inventator Panu Misăilescu, a poetului
suferințelor Alexandru Horezeanu, la comemorarea Î. P. S. Gherasim Cristea,
Arhiepiscopul Râmnicului, la aniversarea preotului cărturar Veniamin Micle de
la Sfânta Mănăstire Bistrița, la comemorarea a 100 de ani de la trecerea la
cele veșnice a Domnitorului Mircea cel Bătrân, la Mănăstirea Cozia, la
comemorarea poetului Ion Ene Fripcea de la Burluși, la sfințirea casei
memoriale a acestuia, la comemorarea oamenilor de cultură vâlceni, la biserica
păstorită de domnia sa, „Sfinții Constantin și Elena” de la Râureni... Zile
lungi să mai avem - și vom fi chemați
întotdeauna la asemenea întruniri duhovnicești, ritualice, unde sfințirea
oamenilor - călători va avea loc sub oblăduirea bunului Dumnezeu care
sălăsluiește alături de Fiul Domnului și de Sfântul Duh. „Ține-ne, Doamne, la
Tine, nu ne lăsa în mâinile vrășmașilor noștri!”
Păstrez,
cu drag, în biblioteca personală, antologia „Spre Tine, Doamne”, alcătuită de
preotul Nicolae State-Burluși, tipărită în anul 2012 la Editura „Antim
Ivireanul”, în care mi-a selectat, spre publicare, priceasna „Scrie-mi, Doamne,
psalmii florilor de gheață”, priceasnă pe care am ocazia de a i-o dedica
astăzi, aici.
***
Preotului
Nicolae State-Burluși
Scrie-mi,
Doamne, psalmii florilor de gheață
Pe ferestre
lucii, să îi pot citi.
Ia-mă în tărie,
ține-mă în brață,
Mângâie-mi
obrazul, nu mă rătăci.
Rupe-mi anii
tineri, eu tot cre în Tine,
Hămesit de
viață, cum mă știu de mult.
Tot aștept
chemarea... cât e lungă zarea...
Tot la Tine-n
naos stau și Te ascult.
Lângă ușa-ngustă
a intrării noastre,
Unde nu se simte
vântul din pustie,
Vreau să țin
Lumina-n candele aprinse
Cu ulei din
suflet, smirnă și tămâie.
Cum a fost
odată, eu văzându-ți fața
Într-un lemn de
paltin rupt, pe la Hurez...
Și era tot
lemnul - alb, cum este varul
Și puteam, în
mine, Doamne, să-ți pictez
Chipul doar
văzut în fresce și-n icoane
Și văzut în
gândul nostru cel curat.
Cu o daltă-n
suflet Ți-am cioplit icoane
Și-n altar de
suflet Ți le-am atârnat
Dăruind ofrande
Luminării Tale,
Dăruind prosoape
Brâului ce-L ai,
Tot bătând
mătănii și ținând canoane
În Prohodul
lumii ca-ntr-un lung alai...
Fiii Luminilor
să fiți,
Creștini curați,
împodobiți!
CĂTĂLIN DRAGU
POPIAN
- Sfânta Liturghie în diferite rituri.
Studiu istoric și ascetico-mistic. Oradea, Editura LOGOS, 1994, 144 pagini.
Explicație
și justificare.
Prezentând amicilor din România
această carte, la douăzeci de ani de la conceperea ei, timp în care a fost
folosită cu succes în conferințe și apostolat prin diferite biserici și
așezăminte din Europa de Vest, autorul se simte obligat la multe explicații și
justificări. Consideră de fapt că, fără acestea, nu s-ar înțelege bine nici
poziția sa teologică, nici gestul de a nu fi publicat imediat acest text, nici
motivul pentru care îl prezentăm acum. Un studiu științific este totdeauna
datat. Oare, această carte nu trebuia rescrisă? Sau este valabilă în mod
integral, ca un text de referință? În realitate, opurile teologice documentate
nu se învechesc. Autorul crede că și acest text și-a păstrat tinerețea și
vigoarea, nu numai pentru motive informative.
Scopul său însă este formarea
sufletelor. Din această cauză este obligat să se explice și să se justifice pe
sine.
1. Autorul s-a născut în familia
unui mare artist și maestru de suflete, Constantin C. Popian, a cărui operă,
scrisă și nescrisă, încă trebuie redescoperită.
Studiile și idealurile de artă, dramaturgie și muzică, la umbra acestui
maestru, nu-l împiedică pe adolescentul Cătălin să ia calea Seminarului
Teologic Ortodox, la un an după hirotonirea tatălui său, magisratul Petre
Dragu, om profund religios, deschis și tolerant.
În Teologie, studentul Cătălin
preferă Istoria Religiilor, Dogmatica și Mistica studiate, de la vârsta de 16
ani, cu neliniște.
În decurs de patru ani, studentul
Cătălin devine catolic.
În 1971, face mărturisire de
credință catolică, dar continuă studiile de teologie ortodoxă. Afară de puține
persoane, nimeni nu știe de schimbarea produsă. Motivele acestei
clandestinități sunt multiple:
a) În regimul comunist, gestul
studentului ortodox însemna riscul pierderii preoției, a libertății și, poate,
și a vieții.
b) Din partea catolică,
dezvoltarea teologiei - și a conștiinței ecumenice din anii 70 - a permis
tânărului convertit în plină liniște de conștiință, rămânerea oficială în
cadrul unei Biserici-soră, a cărei
încăpățânare întru despărțire devenise de neînțeles, dar care nu schimbă realitatea spirituală a
unicității Bisericii.
De la Vatican a sosit, în mod
clandestin, următorul răspuns, la 24 iunie 1971: „Tânărul student ortodox care
cere trecerea la Biserica R.-Catolică, să facă mărturisirea de credință „in interno” și va putea avea
Sfintele Taine și în Bisericile Catolice de orice rit; să-și termine studiile
și să devină preot în Biserica Ortodoxă. Acolo să lucreze pentru unirea
Bisericilor”. Această lărgime din partea Romei confirmă atitudinea studentului
care nu voia să repudieze Ortodoxia și nici nu a părăsit-o vreodată. Avea însă
nevoie de Integralitatea Catolică observată și studiată în acei ani de
neliniște și căutare, în Seminarul Ortodox.
Poziția lui teologică este de:
ortodox bizantin-unit cu Roma, greco-catolic, romano-catolic biritual... toate
aceste titluri subliniază aceeași realitate: membru al Bisericii Una a lui
Hristos.
Dar nici Biserica Romano-Catolică
nu este scutită de reproș. Înțelegerea între cele două Instituții va fi rodul
Spiritului Sfânt și al Dialogului teologic. Era însă o sarcină mult prea grea
pentru tânărul teolog de la București, în anul de sclavie al României, la 1971.
Studentul Cătălin a priceput repede că privilegiul acordat de Vatican nu este
practicabil. Slujbașii regimului comunist completau cadrul de sufocare a
dialogului. Nu era de ales. Fără rumoare în jurul său, catolicul convins
trebuia să părăsească acel mediu, în cel mai bun fel posibil. S-a decis să
aștepte o bursă de studii în Vest, care i se cuvenea datorită mediilor anuale de
la 9,50 la 10. Între timp, a continuat să aprofundeze, să se roage și să riște,
participând cât mai pe ascuns, la Missae și la Sfintele Liturghii ale diferitelor Biserici.
Cu trecerea anilor, în așteptarea
bursei care nu mai venea, în lupta continuă spre a nu fi descoperit, dar nici
spre a-și trăda convingerile, s-a confirmat în el - gândul fugii. Urmat,
imediat, de pregătirea necesară acesteia. În aceste înfrigurate împrejurări,
survine sfârșitul studiilor și necesitatea susținerii Tezei de licență. Era anul
1974. Calculul mental este simplu: trebuie abordată o materie în care se pot
ocoli controversele, la o catedră condusă de un om luminat, cu care să și poți
lucra senin și științific.
Studentul Cătălin Popian găsește
LITURGICA în care, prin experiența pe propria-i piele, a riturilor și a
spiritualității, devenise un specialist; găsește și Omul luminat, în persoana
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, de fericită pomenire. Pe acest Om nu l-a tulburat
nici tema aleasă, nici modul de propunere, nici bibliografia, nici echidistanța
expunerii. După necesarele corectări, indicații și neînsemnatele cenzuri, Șeful
Catedrei a făcut Comisiei de examen o prezentare entuziastă a tezei. A fost
unul dintre momentele de libertate și obiectivitate științifică în cadrul
Institutului Teologic Ortodox de la București.
Parcurgerea acestei cărți
dovedește cu prisosință această obiectivitate și lipsă de fanatism a autorului,
a profesorului și a comisiei, deși Prof. Braniște s-a simțit obligat, în fața
comisiei, să facă precizările necesare, spre a nu fi acuzat de pro-catolicism.
De Rusalii, am trecut pe la Bistrița
- Costești, pe la părintele preot Cătălin Dragu Popian cu care am purtat
discuții lungi pe temele acestea. Îți oferim, iubite cititor, această pagină de
reflecție și îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze și să ne aibă în buna sa
pază. Părintele Bogdan Popian a fost
încântat de revedere și de cuvintele aprinse între noi... încheiate cu un scurt poem închinat omului -
care este acesta:
Pe drumul fumului
mă duc -
Nimic n-aduc,
nimic n-apuc...
Spre Slava Cerului
mă duc,
ca un miros de tei
sau nuc,
Cu mine singur
ca un cuc...
Pe drumul fumului
mă duc...
Primește-mă în Cer,
Christoase,
să dorm pe patul tău
De oase...
Felix SIMA
Felix
SIMA Prin lumea văzutelor și a
nevăzutelor
ISTORICUL
REGIMENTULUI 2 DOROBANȚI
VÂLCEA
DRUMUL
SPRE ODESA
Sub
egida Muzeului Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, ca supliment al
revistei „Buridava”, a apărut monografia „Regimentul
2 Dorobanți Vâlcea”, de Vasile NOVAC, istoric, muzeograf, reputat cercetător al
Arhivelor Militare Pitești. Cartea are un număr de 876 pagini, format mare
și este un omagiu adus acestei unități de elită a Armatei Române, acestei
unități militare care și-a făcut datoria pe câmpurile de onoare de la Plevna,
Mărășești, Odesa, Cotul Donului, Ulmanka.
Regimentul
2 Dorobanți ia ființă în anul 1872, la 5 iunie, prin Înalt Decret al
Domnitorului Carol I și existența lui se întinde până în 1946. La înființare,
era compus din trei batalioane: Batalionul I cu sediul la Târgu-Jiu, Batalionul
II având reședința la Râmnicu-Vâlcea și Batalionul III la Pitești. Primul
comandant al regimentului a fost maiorul Constantin Bârsescu. Reședința
Regimentului era la Râmnicu-Vâlcea. Tot atunci s-a stabilit și numărul de ofițeri
și cadre permanente care să instruiască dorobanții, cu schimbul: 4 maiori, 5
căpitani, 8 locotenenți, 15 sublocotenenți, 13 sergenți majori, 18 sergenți, 18
caporali și 40 corniști și toboșari. Regiunea de recrutare era constituită din
județele Gorj, Vâlcea și Argeș
Regimentul
2 Dorobanți ia parte la campaniile din: 1877 – 1878, 1913, 1916 – 1918, 1919,
1941 – 1944, 1944 – 1945, comportându-se ca o unitate de elită a Armatei
române. Prestația sa a fost elogiată de mai marii Oștirii și ai Statului Român.
Ostașii care se remarcau prin vitejie, curaj, dispreț față de moarte și
comportare eroică erau răsplătiți prin avansare ori prin medalii și ordinele
militare române: „Avântul Țării”, „Bărbăție și Credință”, „Virtutea Militară”,
„Coroana României”, „Steaua României”, Ordinul „Mihai Viteazul” și „Mihai
Viteazul” cu spade. Locuitorii județului și ai capitalei de județ i-au primit
pe oșteni cu entuziasm la întoarcerile de pe câmpurile de luptă.
Pentru
a ilustra comportarea eroică a Regimentului 2 Vâlcea, cităm din ordinul de zi
nr. 40, din 15 octombrie 1941, al Diviziei a II-a infanterie privitor la
luptele din 8-13 octombrie 1941: „În
special s-a remarcat Regimentul 2 Dorobanți care, într-un elan desăvârșit, a
cucerit la 12 curent Gliniacovo și șanțul anticar, dând una din cele mai grele
și neregulate lupte de localitate. Prin ordinul de zi nr 90 Regimentul va
releva modul de luptă al Batalionului II, condus magistral de maiorul
Dănciulescu Toma căruia Regimentul îi este recunoscător. Aduce vii mulțumiri
comandanților Batalionului II precum și tuturor ofițerilor, subofițerilor și
trupei acestor două batalioane. Ostașilor răniți (ofițeri, subofițeri și trupă)
le aduce recunoștința sa.
Deși alipirea Basarabiei s-a
făcut dintr-o pornire sufletească spontană a conducătorilor politici
basarabeni, la care s-a adăugat și dorința de alipire la Patria-Mumă a întregii
populații basarabene, această Unire a fost prezentată de către conducătorii
bolșevici poporului rus ca o unire contra voinței basarabenilor, ca o ocupare
vremelnică a Basarabiei de către gărzile albe moldovenești. Deci actul de unire
de la 24 ianuarie 1918 n-a fost recunoscut oficial de către Rusia, ci din
contră considerat ca o gravă violare a voinței populației basarabene. Momentul
favorabil pentru Rusia a fost anul 1940, când România înconjurată de dușmani
revizioniști a fost silită să cedeze Rusiei Basarabia, făcând Rusia stăpână pe
Gurile Dunării. Rusia dorea să-și întindă stăpânirea până la Mediterana și
Atlantic, dar s-a ciocnit de Germania și Italia.
Războiul, început la 22 iunie
1941, era menit să elibereze teritoriile cedate în anul 1940. Regimentul 2 Dorobanți, celulă principală a
Armatei Române, se pregătește serios pentru această nobilă misiune.
Dizlocarea
Regimentului spre zona de operațiune.
Din 25 iunie 1941, Regimentul se înbarcă și se deplasează pe eșaloane, astfel:
la orele 18 a plecat din gara Râmnicu-Vâlcea Batalionul I, la 26 iunie, orele 6
Compania armament greu regimentar și Compania III, la orele 18 Compania a V-a,
Compania comandă (Plutonul transmisiuni), Compania pionieri și Compania
cercetare. Al IV-lea transport, format din Batalionul II, a plecat din halta
Râureni la 27 iunie, orele 6,30 și ultimul eșalon, Compania a II-ași Trenul
regimentar pornește din Râureni la orele 7,30, în dimineața zilei de 28 iunie.
La toate transporturile au fost prezente oficialitățile vîlcene, urând
unităților izbândă și întoarcere victorioasă. Populația venită din toate
unghiurile județului le-au urat drum bun și victorie. Au fost prezenți, în
număr mare, preoți și refugiați basarabeni. Transporturile s-au efectuat în
perfectă ordine și disciplină, ajungând peste cinci zile în gara
Crețești-Fălciu. În gara Focșani, comandantul Regimentului a avut o scurtă
întrevedere cu generalul Ion Antonescu, la 30 iunie orele 13,10, discutând
chestiuni de serviciu. Străbătând în marș
localitățile Crețești, Stroești, Obilenii Vechi – Bujorul, Dealul
Oneștilor, Dealul Frasinului, trecerea Prutului s-a făcut în condiții extrem de
grele, datorită marilor inundații care
au transformat Lunca Prutului într-o mare mlaștină și… după un marș obositor
s-au parcurs doar 20 km prin noroi și ploaie…(pag. 607)
6
iulie 1941. Sub potopul
proiectilelor, Regimentul primește botezul de sânge al războiului și se
grăbește să străbată valea, transformată în Valea Plângerii. Descrierea
rezultatelor bombardamentului este cutremurătoare: Trupuri de om și cal sunt
pulverizate de efectul distrugător al proiectilelor ce nu mai conteneau să
cadă, înfrățindu-se laolaltă în hora aprigă a morții. Vaiete de oameni răniți
sau mutilați, nechezat de cai sfârtecați, resturi de corpuri omenești, apă
sifonată cu sânge, materiale distruse, iată tabloul trist, spăimântător, al
acestui prim contact cu realitatea războiului. În timpul nopții, ofițerii și
trupa uzi până la piele, dorm iepurește, căci inamicul semnalizează prin
rachete, lanterne și semnalizatoare. În continuare, cronicarul acestor
evenimente consemnează: Cu spectrul unui contraatac din față, flancuri fără
legătură cu artileria ce nu putuse să treacă tunurile peste mocirlele Prutului,
cu legăturile telefonice des întrerupte
din cauza circulației și a populației partizane regimului bolșevic, ni se părea
noaptea o veșnicie. Rapoarte dese trimise de Batalionul I vesteau, trist,
moartea și rănirea multor ofițeri și soldați din trupă…
În
10 iulie, Compania
cercetare se ocupă de curățirea satului Hâncești care fusese un orășel frumos
care s-a transformat în ruine de către hoardele barbare bolșevice care distrug
totul în retragerea lor… case transformate în ziduri despuiate, mobilă aruncată
pe străzi, stâlpi de telegraf culcați la pământ, fire de curent încurcate pe
drum, români și românce omorâți prin curți, grădini și case, gospodării
jefuite, iată tabloul – pecete al poporului civilizat rus. (pag. 610)
Aflăm
în continuare, pe zile, întregul teatru de război, transcris din dosarele
existente la Arhivele Militare Pitești:
În
seara de 9 octombrie 1941, s-a atins
linia de 600 m nord și 800 m vest Cota 81,6 – biserica din Gniliacovo- stația
Dacireaia. În regiunea Cotei 81,6 s-au identificat numeroase organizări inamice
întărite, iar la nord-vest de Cota 81,6 rețele de sârmă. 2 Argeș va ataca în
ziua de 10 octombrie ora H pentru a lua contactul și a stabili unde inamicul
ocupă noua sa poziție de rezistență. În acest scop, Regimentul 2 Dorobanți
fixează inamicul din față, pregătind o unitate care să înainteze pe la est de
Gniliacovo spre a curăța șanțul anticar și a cuceri păduricea Andreeva (500 m
est Gniliacovo). După ce satul Gniliacovo a fost complet întors, se caută
înaintarea în direcția Fomina Balca. Execuția: Atacul se va pregăti după
recunoașterea din vedere a dealului, a zonei de atac de către toți comandanții
până la regiment, inclusiv. Regimentul va fi gata de atac la orele 10.
!2
– 14 octombrie. La 9,20 începe
pregătirea atacului, iar la 9,30 se pornește la atac cu elanul dovedit și în
acțiunile precedente. Cu stânga se pătrunde și se progresează cu mare
greutate.La est de șanț sunt mine și rețele de sârmă. Se opune rezistență
îndârjită pe pădurea Andreevna. Către ora 10,30 se ocupă șanțul anticar cu
stânga maior Dănciulescu. Inamicul atcă în forță în două rânduri, la 12,30 și
la 13,40 dar e silit să se retragă.
12
și 13 octombrie: În aceste două
zile s-a consumat renumita bătălie de la satul Gniliacovo. Satul era organizat
și apăraat cu toate mijloacele de apărare și a costat multe vieți ale
Regimentului 2 Dorobanți. Iată descrierea cronicarului marii unități vâlcene:
Prestigiul Regimentului pus în joc,
neînfricatele unități ale sale iau cu asalt rezistențele inamice. O încăierare
nemaivăzută până acum are loc și lupta e dusă din casă în casă, dovedind că și
în lupta în localități soldatul vâlcean e tot atât de bine instruit și antrenat
ca-n lupta în aer liber. În lupta pentru cucerirea Gniliacovului s-au sacrificat
pentru izbânda și renumele Regimentului un mare număr de ofițeri, subofițeri și
trupă. Ofițerii: căpitanul Zota Fl. și Alexandrescu D., își croiesc drum în
fruntea companiilor prin barajul de foc inamic, înfruntând cu mult curaj
riscurile luptei și creând în disozitivul inamic largi breșe, deschid
Batalionului II poarta de cucerire a Gniliacovului. Cad răniți în toiul luptei,
iar Batalionul II și cu el Regimentul II Dorobanți le poartă vie recuoștință.
Locotenenții: Stănescu Constantin, Lazăr Ilie, Candru D., Cioara Nicolae sunt
răniți în momentul când, cu o supremă sforțare, unitățile lor escaladau liziera
de sud-est a satului. Sublocotenenții: Lungănoiu I., Buta Toma, PETROȘANU DRAGOȘ (tânăr istoric,
născut la Măgura-Mihăești, la 21 ianuarie 1915, fiul preotului Petre Petroșanu) cad
la datorie. Subofițerii: sergent major Pușoiu C., Giornea N., Păunescu D.,
Constantinescu V., Ștefănescu Marin, prețioase ajutoare ale comandanților de
plutoane, sunt răniți în fruntea grupelor de luptă, atunci când se sileau să
arate că pentru soldatul român nu există piedică în calea înaintării. Trupa a
pierdut: 44 morți și 118 răniți. (pag. 623)
15
octombrie. Inamicul
lansează o puternică grindină de focuri de artilerie de toate calibrele în
jurul P.C. O bombă de artilerie grea cade în colțul casei în care se afla
Centrala telefonică, rupând toate legăturile telefonice. Comandantul
Regimentului și ajutorul său, locotenentul Negrici, scapă ca prin minune de
efectul distrugător al proiectilului.
16
octombrie. Trupele române
fac un suprem efort pentru a da peste cap rezistențele inamice ce se
încăpățînau să apere Odesa. Acum ori niciodată! După un puternic bombardament,
centura exterioară de apărare a Odesei e luată cu asalt din toate părțile.
Infanteria, precedată de care de luptă, își dezlănțuie atacul năpraznic,
fulgerător!
Săgețile atacului pătrund din
toate părțile; sunt cucerite formidabile cazemate, adăposturi, taverne
subterane, șanțuri antitanc, sunt trecute numeroase câmpuri de mină. Inamicul,
surprins de iureșul acestui atac, se retrage în debandadă, lăsând semănate pe
câmp și în lucrările de apărare o cantitate enormă de material. Atacul continuă
în aceeași cadență și acum ostașii Armatei române se află la porțile Odesei.
Pătrund în cetate, o luptă pe viață și pe moarte se dezlănțuie în interior,
inamicul trăgând cu disperare prin ferestrele caselor, de pe acoperișuri, de la
colțuri de stradă, dinapoia baricadelor! Elementele blindate române grăbesc
spre port, pentru a împiedica îmbarcarea
trupelor ruse pe vapoare, îmbarcare de altfel stingherită mult de atacul în
picaj al avioanelor de bombardament și de tirul artileriei grele! Până seara,
întreaga cetate a Odesi e cucerită de vitezele divizii române și odată cu ea –
cel mai mare port al Rusiei la Marea Neagră. Tricolorul Armatei române fâlfâie
pe edificiile de seamă din Odesa și ostașii Armatei a IV-a au repurtat cea mai
strălucită faptă de arme, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost
angajată vreodată Armata română, victorie ce ne ridică mult prestigiul nostru
național în fața lumii și mai ales a aliaților angajați în această cruciadă! Și comentariul
continuă: Această victorie umple de
bucurie sufletul întregii țări ce sărbătorește cu un entuziasm de nedescris
izbânda dorobanțului român, santinelă acum pe cheiurile portului Odesa.
Regimentul 2 Dorobanți, în cursul
acestei zile, se deplasează succesiv spre Polijovo, de aici spre Ancestovo și
spre Holdnaia Balca, unde se ia masa la ora 15. Se pornește către Usatovo, iar
seara se ajunge și se cantonează la Nebunoscoe.
S-a
trecut la înlocuirea untăților noastre militare cu alte trupe, din spate,
odihnite și complete. Regimentul 2 Dorobanți a luat calea întoarcerii în țară,
pe traseul Petrovski, Manheim, Iaska, Karmaz, Kara-Hasan, Fărăoani, Păulenini,
Nicolaev, unde ajunge în 29 octombrie, pe o ploaie torențială. Pe 30 octombrie,
la 6,30, se pornește spre Chițcanii Noi, unde sunt bine găzduiți până pe 1
noiembrie 1941. De aici, pornește spre zona de îmbarcare pe traseul Cioara
Mânzei – Abaclia. Aici se stă până în ziua îmbarcării, cu destinația Craiova,
astfel: Transportul I pleacă la 3 noiembrie, ora 20,34, Transportul II, III,
IV, V între timp și VI pe data de 5 noiembrie, orele 20,34. Pe drum se schimbă
destinația: Rîmnicu-Vâlcea în loc de Craiova. Transporturile ajung la
destinație între 6 și 8 noiembrie. Oficialitățile și toată populația orașului
fac o primire entuziasmantă ostașilor vâlceni care n-au dezis speranțele ce au
fost puse în ei în momentul plecării Regimentului spre zona de concentrare.
Însuflețiți de idealul înalt care a fost „Refacerea
hotarului în Est, dezrobirea fraților aflați dincolo de Prut și dărâmarea regimului bolșevic”, ostașii
vâlceni au urmat fără preget imperativul anului 1941 și, prinși în vâltoarea
luptei aprige, au vrut să moară până la unul, convinși fiind că prin
sacrificiul lor vor adăuga o cărămidă în plus la zidirea frumoasei Românii de
mâine. Și sacrificiile au fost mari: 27 ofițeri morți, 46 răniți și 1 dispărut;
subofițeri: 12 morți, 21 răniți. Trupă: 535 morți, 1.400 răniți, 80 dispăruți. Mormintele lor, presărate pe plaiurile
basarabene și transnistrene, sângele lor ce-a udat din belșug glia acestor
provincii sunt martori că ostașul român știe ce-nseamnă glasul Patriei, glasul
Neamului și că atunci când este în joc soarta unui neam, noțiunea de viață
este, pentru el, fără sens. Regimentul 2 Dorobanți se mândrește cu faptele
eroice ale acestor ostași căzuți pe câmpul de onoare! Ei au înscris
Regimentului cea mai frumoasă pagină în istoria Nemului, menținându-l printre
unitățile de elită ale Armatei române. Sofia, Opaci, Brezoaia, Carpova, Vigoda,
Gniliacovo, Odesa sunt nume evocatoare, sunt localități unde vor răspunde
„Prezent!” sute de glasuri, sunt locuri unde străjuie în veci vitejia ostașului
vâlcean! Noi ne plecăm smeriți fruntea în fața mormintelor lor, udăm și slăvim
cu lacrimi de recunoștință faptele lor; îi luăm pentru noi și îi dăm urmașilor
ca exemplu de abnegație; le cinstim memoria, păstrând-o vie în mintea noastră;
numele lor este încrustat cu litere de aur în cartea vitejiei Neamului –
dar încheie Vasile NOVAC, într-un scurt eseu introductiv: Cartea de față nu înalță imnuri eroismului și nu combină situații
sublime. Ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărțuit de foame
și de ploi, bătut de gloanțe și de obuze, scuturat de frigurile morții și
înghețat de spaimă, degradat de superstiție și pândit de demență. Războiul
surprinde și analizează fără ipocrizie frica, superstiția, insensibilitatea la
durere, lașitatea, panica și, după cum combatanții își dezvăluie firesc,
spiritul de camaraderie. Viața pur rațională este învinsă de cea practică, iar
maturizarea conștiinței în război se produce prin botezul eului în suferința
colectivității. Războiul, oricât ar fi el de modern și de evoluat în tehnici
militare, constituie o tragedie umană. Mediatizat, ca în timpurile noastre,
devine o dramă a întregului univers locuit de suflete, sau un spectacol cinic.
Cartea de față este un gest de
plecăciune pioasă în fața milioanelor de ostași pierduți în drama existenței,
fiindcă războiul nu e drept ori nedrept, ci pur și simplu un cataclism. Nu
experiență capătă eroul întors de pe front, ci neîncredere, prăbușire
lăuntrică, ruperea axei sale sufletești. Războiul pune sub semnul distrugerii
fizice și morale cea mai frumoasă dintre creațiile lui Dumnezeu: OMUL.
Și
nu mai e nimic de adăugat la acestea.
Felix
SIMA
PRIN
LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR.
CU
PĂRINTELE DR. IOAN DURĂ, PROTOPOPUL ȚĂRILOR DE JOS ȘI AL BELGIEI FLAMANDE
Părintele Ioan DURĂ, aflat în misiune ortodoxă la Bruxelles, nu uită să ne trimită, cu autograf, „cu bucuria dăruirii”, ultima sa carte publicată, „Istorie bisericească. Studii și articole”, editura „Magic Print, anul 2019, carte voluminoasă, 550 pagini. Atașat cărții, se află un pliant bogat ilustrat cu o impresionantă carte de vizită, din care cităm următoarele: „Născut pe 9 august 1945, în satul Fedeleșoiu, comuna Dăești, județul Vâlcea, ca fiu al tatălui Vasile, cântăreț bisericesc (și primar, în perioada interbelică) și al mamei Maria, nepoata ctitorului bisericesc Nicolae Olteanu, părintele Ioan DURĂ este frate geamăn cu pr. prof. univ. dr. Nicolae DURĂ”; alt frate al dumnealor este preotul lector universitar dr. Leon DURĂ, poet, dramaturg, eseist, colaborator tv. și colaborator, adesea, al revistelor noastre.
Preotul Ioan DURĂ a studiat la Facultatea de Teologie din București - licența și cursuri de doctorat (7 ani) - și la Facultatea din Atena (1972 - 1977) și din Louvain (1977 - 1982), de unde a primit titluri de doctor în Istoria Bisericii. Este căsătorit cu Christina VOULGARI, originară din Atena, Grecia, tată al șase copii și bunic al șapte nepoți, „până astăzi”, după cum se specifică. Hirotonit preot la 7 decembrie 1980 pentru parohia „Sfântul Grigorie Teologul” din Țările de Jos, pe care a înființat-o, a ctitorit-o și unde slujește neîntrerupt de 38 de ani; este fondator - ctitor al parohiei „Nașterea Maicii Domnului” din Antwerpen unde a slujit 20 de ani; fondator - și ctitor al altor șaisprezece parohii ortodoxe române în Olanda și Belgia francofonă, plus încă una în Valonia și cealaltă în Bruxelles.
„Părintele Ioan slujește neîntrerupt comunitatea română din Regatul Țărilor de Jos de 38 de ani, dar și din Flandra, Belgia. Acest moment festiv a reprezentat un prilej de bucurie și pentru noi, Ambasada României, pentru toți enoriașii săi, dar și pentru cei care îi apreciază munca de apostol. Părintele Ioan Dură este primul preot ortodox român care a fost trimis în anul 1980 de Patriarhia Română; primul care a deschis o școală românească aici, în Olanda, dar și primul care a înființat un muzeu al parohiilor din spațiul Benelux. În același timp, a avut și o activitate de bun creștin și bun român, toată viața sa părintele Ioan a întins o mână de credință și românism către cei cu suflet românesc din această țară și Belgia”, a precizat pentru TRINITAS TV doamna ambasador Brândușa Ioana Predescu.
De‑a lungul celor 38 de ani de slujire pastoral‑misionară, pr. protoiereu Ioan Dură a înființat 18 parohii în cadrul Protoieriei Olandei și Belgiei Flamande. În toată această muncă, părintele protoiereu a fost ajutat de doamna preoteasă Christina Dură și de primii enoriași ai primei sale parohii din Olanda, și anume „Sfântul Grigorie Teologul” din Schiedam, respectiv de cei din Parohia „Nașterea Maicii Domnului" din Anvers (Antwerpen), Belgia. Parohia din Schiedam a fost înființată în anul 1980, iar cea din Anvers în anul 1993.
Părintele dr. Ioan DURĂ a fost Protopop al Protopopiatului Olandei și al Belgiei flamande (Flandra), de la înființarea sa în 2001și până la desființarea acesteia, în toamna anului 2016, iar de atunci și până în prezent părintele este Protopop al Protopopiatului Olandei.
Timp
de cinci ani, părintele Ioan DURĂ a fost profesor de Religie ortodoxă în
învățământul de stat din Belgia, începând cu anul 1988, în toți acești ani
desfășurând o bogată activitate de cercetător științific, istoric bisericesc,
scriitor a numeroase lucrări în limbile română, greacă, franceză și engleză,
redactor - editor al revistei „Mărturie ortodoxă” (1981 - 1997), fiind un preot
luptător pentru ortodoxie și democrație, cu fapta și cu scrisul, împotriva
demolării bisericilor din București (Scrisoarea deschisă din 1987), pentru
renașterea Bisericii Ortodoxe Române după era comunistă, pentru afirmarea valorilor
românești în occident, pentru sprijinirea candidaturii României la intrarea în
NATO.
Pentru
activitatea sa pastorală și cărturărească, pr. prof. dr. Ioan DURĂ a fost
decorat de Președintele României Klaus IOHANNIS cu Ordinul Național de Merit
pentru „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (9 martie 2018) și numit
Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea, încă din anul 2007.
Totodată, Adunarea generală a membrilor Institutului român din Freiburg (Germania) l-a ales vicepreședinte
pe preotul Ioan Dură, pentru perioada octombrie 2018 - octombrie 2021. Mai
multe despre pr. dr. Ioan DURĂ se pot vedea pe www.biserica.nl.
În
„Cuvânt înainte” semnat de autor, se menționează faptul că acest volum conține
32 de studii și articole de istorie bisericească - românească, cele mai multe -
precum și o prezentare a două cărți de excepție, la rubrica „Addenda”, acestea
fiind: „La regime de la synodalite selon la legislation canonique conciliaire,
oecumenique, du I-er millenaire”, Editura „Ametist 92”, București, 1999, 1024
pagini și „Scythia Minor (Dobrogea) și Biserica ei apostolică. Scaunul
arhiepiscopal și mitropolitan al Tomisului (sec. IV - XIV”, Editura Didactică
și Pedagogică, 2006, 267 pagini, ambele scrise de preot prof. dr. Nicolae V.
DURĂ.
„Temele
studiilor și articolelor noastre inserate în prezenta carte au fost abordate,
în marea lor majoritate, pentru prima dată în
istoriografia românească și au fost publicate în reviste din țară și
străinătate”.
Din
lipsă de spațiu, vrem numai să înșiruim titlurile cuprinse în acest volum, ele
însele suscitând cel mai mare interes pentru cultura vâlceană și națională:
„Biserica din Țara Românească în epoca lui Matei Basarab”, „Știri despre Țările
Române în Istoria Patriarhilor
Ierusalimului a patriarhului Dositei al Ierusalimului”, „Voievozii Valahiei
și Moldovei și Patriarhii ortodocși ai Răsăritului, în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea”, „Informații istorice și bisericești despre Țările
Române în manuscrisele Codicelui patriarhal 2542 al Bibliotecii Vaticanului”, „Zotu Țigara ( 1599) și legăturile acestuia
cu Moldova”, „Arhiepiscopia și Mitropolia Vicinei în Notitiae Episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, editată de
Jean Darrouzes”, „Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Biserica Ortodoxă
Română - secolele XVI-XIX”, „Considerații
privitoare la Învățături preste toate zilele (1642), „Contribuții
privitoare la Ioan Comnen (1658 - 1719) și Țările Române”, „Câteva precizări
privind data și denumirile celei de a doua sesiuni al celui de al VI-lea Sinod
Ecumenic (Quinisext sau Trulan)”, „Edițiile Bibliei tipărite cu aprobarea
Sfântului Sinodal Bisericii Ortodoxe Române, de la cel de Al Doilea Război
Mondial și până în Decemrie 1989 și unele considerații”, „Numărul bisericilor
ortodoxe din București și unele considerații privitoare la lipsa de cunoaștere
exactă a acestuia”, „File de pateric românesc: Cuviosul isihast Neofit de la
Mănăstirea Stânișoara (sfârșitul secolului al XVIII-lea”, „Canonizarea de
sfinți români”, „O considerare retrospectivă cu privire la canonizarea de
sfinți români din 20 iunie 1992”, „Canoanele Sinodului al VI-lea ecumenic
(Penthekti sau Quinisext sau Trulan) privitoare la post și aplicarea acestora
în viața credincioșilor Bisericii Ortodoxe de astăzi”, „Primul Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea (1925 - 1939) și proiectul său de
a înălța o nouă catedrală a Patriarhiei Române”, „Tomosurile sinodale de
autonomie și autocefalie emise de Patriarhia ecumenică în secolele al XIX-lea
și al XX-lea și prevederile incluse în acestea cu privire la sfințirea
Sfântului și Marelui Mir”, „Mitropolitul Țării Românești, Eftimie al II-lea
(1594 - 1602), apărător al Ortodoxiei din Polonia”, „Monahul Moise,
Proschinitarul Mănăstirii Sfântul Pavel, Sfântul Munte, 1997. Mărturii despre
ajutoarele românilor date mănăstirii athonite Sfântul Pavel”, „Ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune
monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944 - 1981”, „Mitropolitul
Veniamin Costache, nou ctitor al
Mănăstirii Esfigmenu de la Sfântul Munte Athos, pictat în nartexul bisericii
acesteia”, „Biserica Ortodoxă din Estonia. Survol asupra istoriei sale.
Calvarul acesteia sub ocupația sovietică (1940 - 1941; 1944 - 1991)”, „Spre o
nouă organizare administrativ - teritorială a Bisericii Ortodoxe Române”,
„Câteva reflecții în legătură cu ședințele de lucru ale Sinodului Bisericii
Ortodoxe Române”, „Ridicarea Episcopiei Râmnicului la treapta de arhiepiscopie,
obligație stringentă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”, „Patriarhul
Dositei al Ierusalimului (1669 - 1707) și ierarhii Râmnicului Ilarion și Antim
Ivireanul”, „Cruci, troițe profanate și distruse, icoane și odoare confiscate
în anii regimului comunist din România”, „Învățământul teologic universitar
românesc. O evaluare succintă a organizării și a stării sale actuale”,
„Policarp Morușca, primul episcop al Eparhiei misionare ortodoxe române din
America”, „O prezentare a Bisericii Ortodoxe a Georgiei”, „Preoți ortodocși în
Primul Război Mondial și aportul lor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918”.
De
menționat este faptul că alte studii și articole ale prodigiosului autor pr.
dr. Ioan DURĂ au fost publicate deja, în anul 2018, în alte două cărți și
anume; „Dar din râvna casei tale” și „File de istorie bisericească”.
Pentru
tot ce a făcut pentru Ortodoxia Română, cuvine-i-se toate laudele ființelor
noastre trăitoare pe pământul vâlcean!
V A S I A N M I R C E S CU
Născut
la 24 ianuarie 1956, în satul
Drăgăneşti, oraşul Brezoi, judeţul Vâlcea, al
şaptelea copil din cei opt ai familiei Alexandrina şi Nicolae Vasii.
Urmează cursurile Şcolii primare din satul natal între anii 1963-1967, apoi ale
Şcolii cu clasele V-VIII din satul vecin Călineşti. Între anii 1971-1975
urmează Liceul Agricol la Sibiu, efectuând apoi stagiul militar la Termen
Redus, nouă luni în anii 1975-1976 la vânători-de-munte Câmpulung-Muscel. Se
înscrie la prima facultate ca urmare a concursului de admitere dat cu un an în
urmă, Facultatea de Zootehnie Bucureşti, pe care o termină în anul 1980,
devenind inginer zootehnist. A lucrat apoi ca inginer-şef de fermă la două
unităţi cooperatiste -cum era pe atunci-, la Nicolae Bălcescu şi Băbeni,
judeţul Vâlcea. Din 1991, după aşa-zisa restructurare a agriculturii, a fost
şef de Centru Agricol la Malaia, pe Valea Lotrului, apoi la Bujoreni, lângă
Râmnicu-Vâlcea, pentru ca apoi să urmeze Facultatea de Arhitectură a
Universităţii ,,Ion Mincu” din Bucureşti, vechea lui pasiune. Între anii 1996 - 2000
a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova, pe
care a absolvit-o cu brio, încercând doi ani la rând să ia o parohie pentru a
sluji la Sfântul Altar, cum îi plăcea să-şi exprime dorinţa.
A
locuit în Râmnicu-Vâlcea până în anul 2011, când s-a mutat definitiv la
Călimăneşti – Jiblea nouă, unde-şi
construise o căsuţă, iniţial de vacanţă, dar devenită ulterior locuinţă
permanentă.
A
cochetat cu poezia încă din adolescenţă, contribuind cu o poezioară întro
revistă volantă care circula printre elevii şcolilor generale din aceea vreme.
În liceu a mai scris câteva poezii, apoi mai multe în primii ani de facultate , dar neîndrăznind
să le scoată la iveală. A mai scris în nopţile cu ,,insomnii de mătase” ( Fănuş
Neagu ) în timpul ingineriei pe la cele două comune din judeţ, ca
Apoi, în timpul studiului la Facultatea de Teologie, să i se
reveleze cu adevărat înclinaţia spre
poezie, de data aceasta cu tentă religioasă, dar nu numai, continuând să scrie
cu ardoare.
Cunoscându-l
personal pe poetul vâlcean Felix Sima, acesta i-a devenit mentor, îndrumându-l
până când i s-au publicat primele poezii în ,, Povestea Vorbei”, ziar de
cultură vâlceană, ca apoi tot la îndrumarea acestuia să selecteze primele 75 de
poezii pentru a le publica în carte, debutând în anul 2010 cu volumul ,,Să mă aplec, uşor, peste durere”,
apărut la editura ,,Ramuri” din Craiova. De menţionat repercursiunea marii
dureri suferită prin pierderea fiicei celei mici Iulia-Alexandrina în
vârstă de numai 13 ani şi o lună,
înecată în apele Oltului.
Al
doilea volum ,,Nes(p)aţiu” a fost
publicat în anul 2013 la editura ,,M.J.M.” Craiova, cuprinzând 46 poezii în
majoritate cu tentă religioasă, dar sub psudonimul Vasian Mircescu, de la
numele Mircea Vasii.
Are
în pregătire cel de al treilea volum, nedefinit deocamdată, autorul continuând
să publice în cele două reviste de cultură, ,,Povestea Vorbii” şi
,,Cultura Vâlceană”, care îi găzduiesc, în paginile lor, textele
autorului, mulţumită lui Felix Sima şi lui
Petre Cichirdan, realizatorul celor două
reviste.
A
mai colaborat la revistele: ,,Semn” și „Memoria slovelor” din Râmnicu-Vâlcea,
,,Apollon”, „Constelații diamantine”, ,,Oltart” din Slatina.
Continuă
să lucreze ca proiectant particular şi uneori, printre echere şi compasuri sau
printre programele de arhitectură i se mai furişează câte o muză, plutindu-l
uşor spre câte „un pic de roz, de linişte şi de culoare”.
VASIAN MIRCESCU
IERTARE...
De pe acest
tărâm străvechi, dar veşnic reîmprospătat
Ce prin perpetua
natură o viaţă continuă ne-ai dat
Ne ierţi că nu
putem să-ţi mulţumim cum se cuvine
Ca laudele
noastre s-ajungă ne-ncetat până la Tine...
Ne ierţi că
fiind nevrednici pentru-a-ţi trimite osanale
Stăm rătăciţi
şi-mpotmoliţi pe-a vieţii noastră cale
Ne-mpleticim
buimaci şi rătăciţi de la firescul drum
În viaţa asta
plină de refugii, de păcate şi de fum...
Ne-ai hărăzit de
toate spre-a ne fi cât mai bine
Dar noi în
alergarea vieţii am tot uitat de Tine
Ne-am abătut
nevolnici din calea pocăinţei
Ne-am rătăcit
fiind păcătoşi pe calea neştiinţei
Dar iartă-ne
Stăpâne şi-ndreaptă-al nostru drum
Făcând ca viaţa
noastră să nu se termine în scrum
Prin marea-Ţi
milostivire iubirea cea de căpătâi
Scoate-ne din
stricăciune la starea cea dintâi...
ALTĂ TOAMNĂ...
...Oltul aburea
prin preajmă
Sub impact de
brumărel
Nestematele pe
iarbă
Străluceau
ca-ntr-un mister
Dincolo înspre
pădure
Ceaţa se rupea-n
fâşii
Suind rotocoale
sure
Peste pomi şi
peste vii
Sosea toamna cea măreaţă
Care-ncet
ne-nvăluia
Peste suflarea
de viaţă
Şi peste inima
mea...
Oct.’17
SPERANŢĂ...
De nepătruns e
raiul din gândurile mele
Sclav al
speranţelor care nicicând nu vor pieri
E locul căutat
de-aici spre dincolo de stele
Pe care
înălţându-mă cu ajutor de sus îl voi găsi
De voi avea
scăpare din lumea pământească
La timpul
hotărât să dobândesc iertare
Să prind alai de
îngeri din oastea cea cerească
Prin vămi să mă
conducă spre veşnica-nălţare
Atunci voi
înţelege că n-am pierdut din timp
M-am
înălţat întruna, scăpând din vechiul anotimp
Mergând prin
cursul vieţii Te-am aşteptat mereu
Chiar dacă mi-a
fost bine, chiar dacă mi-a fost rău
Acum spre
înserare cu paşi din ce în ce mai mici
Aştept şi
sper în izbăvire din micul univers
de-aici
Să merg spre
necuprinsul univers acolo unde eşti
Să prind
mireasma dulce şi sfânt-a căilor cereşti...
Călimăneşti, 10 nov. 2017
O
TOAMNĂ-AIURE SE REVARSĂ...
O toamnă săracă
prin frunze se revarsă
M-apasă-ncet
pe gânduri prin viaţa mea cea ştearsă
Îmi toarnă fremătând subtil aduceri de-aminte
Prin treceri
de speranţe, iubiri pierdute, necuvinte
Vântul potrivnic
mă bate şuierând aiure
Pornind din
creste peste văi şi dealuri sure
Învolburând
perfid prin serile-n tumult
În răzvrătiri
poznaşe dorinţe de demult
Tot ce-am sperat
sublim ca-ntro visare
S-a răspândit pe
drum în marea alergare
Rostogolinde
focuri ce se voiau nestinse
De ploaia rece-a
toamnei au fost atinse
Oare s-au stins
rebele şi fără de izbândă
Speranţele din
visuri spre raza mea cea blândă
Că voi avea o
viaţă aşa cum mi-am dorit ?
-Întru
nefericire încet-încet s-au răspândit..
Nov.’ 17
DOR DE
VALERICĂ...
...Atunci când a
venit un fior trist din Drăgăneşti
Şi-am auzit că
tu un prieten bun al meu chiar nu mai
eşti
Că ai plecat
subtil încet-încet spre-o rază ne-ncercată
Mi-am amintit cu
dor de tine ca şi de fiecare dată ...
Ai fost ,,un
mare domn,, în viaţa ta retrasă în surdină
Şi nimeni
niciodată nu ţi-a atras vreo vină
Te-ai
răzbătut străfulgerând prin viaţă să te faci auzit
Dar bunurile
vieţii încet-încet mereu te-au
ocolit....
N-ai supărat pe
nimeni, ci doar din prietenie
Te-ai tot luptat
încet prin liniştea-ţi pustie
Şi –ai încercat
precum un alt normal n-ar fi făcut
Să dai mereu
răspunsuri la fiecare ce-ar fi vrut...
Un ,,tupărat”
mereu ai fost trecând printre nevoi
Acum ducându-te
la Domnul roagă-te pentru noi
Să ne izbăvească
din neclintire şi încurcatele cărări
Să ne-ntâlnim
acolo şi să zburăm înspre albastre zări
........................................................................................
Într-un final ai
auzit sunând clopotul Domnului din cer
Plecând precum ai fost în viaţă: trist, în linişte
deplină şi stingher...
aprilie
2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu