IOAN
MICLĂU-GEPIANU: Dimitrie Bolintineanu
(n.14 ianuarie,
1819, Bolintin-Vale – d. 20 august, 1872 – București)
- poet,
dramaturg, traducător –
Versuri
~*~
Muma lui Ștefan
cel Mare
Pe o stâncă neagră, într-un vechi
castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță:
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
-”Eu sunt, bună maică, fiul tău
dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta...Turcii
mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Ranele mă dor!”
Tânăra domnițî la fereastră sare.
-”Ce faci tu, copilă?” zice doamna
mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a
vorbit:
-”Ce spui tu, străine? Ștefan e
departe,
Brațul său prin taberi mii de morți
împarte,
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuneze,
Anii vieței mele și să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a
schimbat,
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri cu a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țară mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu
flori!”
Ștefan se întoarce și din cornu-i
sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi
adună.
Lupta iar începe...dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.
Daniel Sihastru
Sub o râpă stearpă, pe un râu în
spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un strein sosi.
-”Ștefan al Moldovei vine a-ți
vorbi!”
-”Ștefan al Moldovei – Daniel îi
spune –
Să aștepte-afară! sunt în rugăciune”.
-”Bunule părinte! Sunt rănit
și-nvins;
Însuși a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai
bine
Turcilor Moldova d-astăzi să
se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
_”Mă înșeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viața și robia nu pot sta-mpreună,
Nu e totodată pace și furtună.
Doamne! Tu ai dreptul a schimba-n
mormânturi
Pentru neatârnare, oameni și
pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!
Poți ca să îi sfarămi; dar nu să-i
robești!
Ștefăniță
Domnul
Ștefăniță domnul pe Milescu cheamă*,
Cu aceste vorbe el îi cere seamă:
-”Tu erai de țară peste tot gonit:
Din uitarea lumii eu te-am dezvălit.
Eu ți-am dat avere, cinste și mărire
Și mai mult ca toate, chiar a mea
iubire.
Dar când al meu suflet ți se
deschidea
Cugetai în sine-ți răsturnarea mea!
Tronul dar să fie țarină-arzătoare
Unde
vestejește a credinței floare?
Spre-a avea prieteni tronul e prea
sus,
Și-ntre domni cu robii cerul ură-a
pus.
Tu ai scris o carte leșilor să vie
Să coprinză țara și a mea domnie.
Fiecine poate tronul a dori
Dacă simte dorul a o ferici;
Dar lovește-n față, căci un tron ce
naște
Printr-o mișelie, piere vestejește,
Însă tu, sărmane, n-ai făcut cum
ești!
Apărai coroana-mi ca să o zdrobești!”
-”Doamne, n-am scris carte leșilor să
vie;
De va fi aceasta, să mă pierzi
c-urgie!”
Domnu-arată cartea. El s-a
spăimântat.
-”Vânzător, nu meriți spre a fi
tăiat!”
Zice și se-ntoarse la calău
ce-așteaptă!
-”Să-i răteze nasul despre partea
dreaptă;
Însuși cu hangeru-mi pentru că-i
boier!”
Nasul lui s-abate sub tăiosul fier.
Ștefăniță doamne! D-ai veni tu iară
Câte nasuri încă n-ar cădea în țară!
Mureșul și
Aluta(Oltul)
-”Dă-mi o floricică din a ta cosiță,
Să mă lecuiască de-al meu aspru dor,
Căci așa se zice, dulce copiliță,
Și-ar fi rău, rău foarte să mă lași
să mor!”
-”Mureșe! Dă-mi pace, nu-s
vindecătoare,
Din a mea cunună nu dau nici o
floare”,
Zice. Noaptea deasă cade peste vale.
Ei se pierd sub măguri, dupe brazi
stufoși.
Iar Aluta plânge: lacrimile sale
Cură-n caldă rouă din doi ochi
frumoși.
Sub un ulm Aluta cată să se culce,
Și cu flori de munte face fraged pat.
Mureșul îi zice: -”Dalbă mi-ești și
dulce.
Oh! Fii bunicică, dă-mi un sărutat!”
-”De-i dormi cu pace și te-i
deștepta,
Mâine mai pe urmă, poate că-ți voi
da”.
Amândoi se culcă; fata-n florioare,
El mai pe departe sub un plop umbros,
Amândoi se-ascultă cine doarme oare
Până ce-i răpește somnul mângâios;
Dar Aluta dulce se deșteaptă lin,
Pleacă și pe cale-i zorile lumin.
Soarele sărută Mureșul pe gene,
Mureș se deșteaptă, cheamă mândra sa;
Nimeni nu-i răspunde, numai codrul geme,
Numai al său suflet dulce suspina.
El aleargă plaiul fără
s-o-ntâlnească,
Via lui durere crește ne-ncetat.
Ursitoarea vieței, ca să-i
îndulcească
Dorul ce pătrunde sufletu-i curat,
P-amândoi îi schimbă-n două râuri
late,
Mureșul și-Aluta puțin depărtate.
Aste două râuri de atunci țântesc
Ca să se ajungă și nu se-ntâlnesc.
~*~
De la arhiva
bibliotecii familiei
Ioan
Miclău-Gepianu
Cringila, N.S.W
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu