IOAN MICLĂU-GEPIANU: Dimitrie Bolintineanu - Versuri

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU:  Dimitrie Bolintineanu

(n.14 ianuarie, 1819, Bolintin-Vale – d. 20 august, 1872 – București)

- poet, dramaturg, traducător –

 

Versuri

 

 

~*~

 

Muma lui Ștefan cel Mare

 

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel,

Plânge și suspină tânăra domniță,

Dulce și suavă ca o garofiță:

Căci în bătălie soțul ei dorit

A plecat cu oastea și n-a mai venit.

Ochii săi albaștri ard în lăcrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,

Rozele și crinii pe față-i se-ngân.

Însă doamna soacră lângă ea veghează

Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

 

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

-”Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, și de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oștire fuge sfărămată.

Dar deschideți poarta...Turcii mă-nconjor...

Vântul suflă rece... Ranele mă dor!”

 

Tânăra domnițî la fereastră sare.

-”Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieșit

Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbit:

-”Ce spui tu, străine? Ștefan e departe,

Brațul său prin taberi mii de morți împarte,

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuneze,

Anii vieței mele și să mă-ntristeze,

Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire! Pentru țară mori!

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

 

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe...dușmanii zdrobiți

Cad ca niște spice, de securi loviți.

 

Daniel Sihastru

 

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,

Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un strein sosi.

-”Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!”

-”Ștefan al Moldovei – Daniel îi spune –

Să aștepte-afară! sunt în rugăciune”.

-”Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;

Însuși a mea mumă astăzi m-a respins!

Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine

Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”

Daniel Sihastru domnului a zis:

_”Mă înșeală-auzul ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;

Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

Ce e oare traiul, dacă e robit?

Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?

Viața și robia nu pot sta-mpreună,

Nu e totodată pace și furtună.

Doamne! Tu ai dreptul a schimba-n mormânturi

Pentru neatârnare, oameni și pământuri;

Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!

Poți ca să îi sfarămi; dar nu să-i robești!

 

Ștefăniță Domnul

 

Ștefăniță domnul pe Milescu cheamă*,

Cu aceste vorbe el îi cere seamă:

-”Tu erai de țară peste tot gonit:

Din uitarea lumii eu te-am dezvălit.

Eu ți-am dat avere, cinste și mărire

Și mai mult ca toate, chiar a mea iubire.

Dar când al meu suflet ți se deschidea

Cugetai în sine-ți răsturnarea mea!

Tronul dar să fie țarină-arzătoare

Unde  vestejește a credinței floare?

Spre-a avea prieteni tronul e prea sus,

Și-ntre domni cu robii cerul ură-a pus.

Tu ai scris o carte leșilor să vie

Să coprinză țara și a mea domnie.

Fiecine poate tronul a dori

Dacă simte dorul a o ferici;

Dar lovește-n față, căci un tron ce naște

Printr-o mișelie, piere vestejește,

Însă tu, sărmane, n-ai făcut cum ești!

Apărai coroana-mi ca să o zdrobești!”

-”Doamne, n-am scris carte leșilor să vie;

De va fi aceasta, să mă pierzi c-urgie!”

Domnu-arată cartea. El s-a spăimântat.

-”Vânzător, nu meriți spre a fi tăiat!”

Zice și se-ntoarse la calău ce-așteaptă!

-”Să-i răteze nasul despre partea dreaptă;

Însuși cu hangeru-mi pentru că-i boier!”

Nasul lui s-abate sub tăiosul fier.

Ștefăniță doamne! D-ai veni tu iară

Câte nasuri încă n-ar cădea în țară!

 

Mureșul și Aluta(Oltul)

 

-”Dă-mi o floricică din a ta cosiță,

Să mă lecuiască de-al meu aspru dor,

Căci așa se zice, dulce copiliță,

Și-ar fi rău, rău foarte să mă lași să mor!”

 

-”Mureșe! Dă-mi pace, nu-s vindecătoare,

Din a mea cunună nu dau nici o floare”,

Zice. Noaptea deasă cade peste vale.

Ei se pierd sub măguri, dupe brazi stufoși.

Iar Aluta plânge: lacrimile sale

Cură-n caldă rouă din doi ochi frumoși.

 

Sub un ulm Aluta cată să se culce,

Și cu flori de munte face fraged pat.

Mureșul îi zice: -”Dalbă mi-ești și dulce.

Oh! Fii bunicică, dă-mi un sărutat!”

-”De-i dormi cu pace și te-i deștepta,

Mâine mai pe urmă, poate că-ți voi da”.

 

Amândoi se culcă; fata-n florioare,

El mai pe departe sub un plop umbros,

Amândoi se-ascultă cine doarme oare

Până ce-i răpește somnul mângâios;

Dar Aluta dulce se deșteaptă lin,

Pleacă și pe cale-i zorile lumin.

 

Soarele sărută Mureșul pe gene,

Mureș se deșteaptă, cheamă mândra sa;

Nimeni nu-i răspunde, numai codrul geme,

Numai al său suflet dulce suspina.

 

El aleargă plaiul fără s-o-ntâlnească,

Via lui durere crește ne-ncetat.

Ursitoarea vieței, ca să-i îndulcească

Dorul ce pătrunde sufletu-i curat,

P-amândoi îi schimbă-n două râuri late,

Mureșul și-Aluta puțin depărtate.

 

Aste două râuri de atunci țântesc

Ca să se ajungă și nu se-ntâlnesc.

 

~*~

De la arhiva bibliotecii familiei

Ioan Miclău-Gepianu

Cringila, N.S.W