sâmbătă, 16 octombrie 2021

Mircea Dorin Istrate - CINE SUNTEM?

 



Mircea Dorin Istrate

,,Poezii  de  sâmbăta  seara”

CINE  SUNTEM?

 


~*~

 

RĂDĂCINĂ  DE LUMINĂ

 

Suntem pulbere de stele,

Rădăcină de lumină,

Plămădiţi din sfânta tină

Din acelaşi lut ca ele.

 

Suntem duh de scânteiere

Din adânc de infinituri,

Sâmburi de Adami şi mituri

Tot ’nălţaţi prin renviere.

 

Suntem tot  la fel ca toate

Ce se-nvârt prin universuri,

Felurite înţelesuri,

Naştere, trăire, moarte

 

Suntem trestii gânditoare,

Viaţă-n forme diferite,

Taine încă negăsite,

Muguri lumii viitoare.

 

***

Suntem pulbere de stele,

Rădăcină de lumină,

Păcătoşi ce au ca vină

Gândul urcător la ele.

 

&

 

 

 

AŞTEPTARE

Motto: ,,Doamne fă şi vrerea nostră

Că te-om pune floare-n glastră

Şi-n a inimi fereastră’’

 

Pusu-ne-ai Mărite în cuibarul lumii

Să îţi fim vecie pe acest pământ,

Datu-ne-ai nădejdea de la sânul mumi

Şi puteri sporite din străbunul lut.

 

Şi-ncă ne mai dat-ai bogăţii cu carul

Ce să ispitească hulpavele lumi,

Ca să ştim ce-i jalea, chinul şi amarul

Şi să ţinem minte anii ceia buni.

 

Peste toate astea ne-ai mai dat Mărite

Via ce-a credinţă să ţi-o apărăm,

Şi cu ea în suflet mergători ’nainte

Toate cele rele noi să le răbdăm.

 

Ne-ai promis vecia de vom face bine

În cuvânt şi-n fapte cât pe-aici vom fi,

Raiuri din cerescu-Ţi toate fi-vor pline

Şi cu noi ce încă, mult te vom mări.

 

Din cât ştiu Mărite, de la începuturi,

Pentru ce primit-am Tu ne-ai dat din plin,

Plânset, jeluire, doruri şi tristeţuri,

Viaţă de osândă, trai amar, pelin.

 

Prea puţine clipe fost-au fericite

Din scurtimea vieţii ce-a de muritori,

Prea plătit-am Doamne toate cele sfinte

Cu durere-n suflet, noaptea până-n zori.

 

Tu ne-ai dat nădejdea, pâinea sufletească,

S-o avem pe masă ca pe-o sfântă cină,

Ea ne ţine încă viaţa ce-a trupească

Visul şi speranţa zilei ce-o să vină.

 

De-asta, cu sfială, ceru-ţi Ţie, Doamne

Ne mai dă pomană strop de fericire,

Să gustăm de-acuma bogăţii de toamne

După cât răbdat-am vieţi de umilire.

 

Le-am plătit pe toate câte-au fost de plată,

Ţie, lumii ăstei, pentru ce-am primit,

Lasă-ne o vreme viaţa-mbelşugată,

Dă-ne-n fruntea ţării omul potrivit.

 

Din popor să fie ca să-i ştie baiul,

Fie cu românul cela necăjit,

Aibă demnitate şi curaj cu carul,

Să nu plece capul primului venit.

 

Să-mi topească ura care ne dezbină,

Să stârpească hoţii care ne despoie,

Fruntea ne-o ridice din slinoasa tină,

Griji să-l întărească, nu să mi-l înmoaie.

 

Un vultan să fie pe al ţării cer,

Paraleu când alţii vor să ne robească,

Fulger la mânie când vecinii cer

Guri de rai din glia noastră strămoşească.

 

Asta vrem Mărite şi-om uita de toate

Câte-n veci răbdat-a neamul meu iubit,

Dă-ne numai omul cela care poate

Facă-ne de mâine, veacul preamărit.

 

Că de mult vreme încă ne lipseşte

Cela pus de Tine fie-ne în frunte,

De ni-l dai Mărite şti-vom că el este

Cel sortit de-acuma toate să le-nfrunte.

 

Dacă asta-i face, noi precum ne ştii

Ne-om lega Mărite ca de-acum nainte,

Din ce-am fost nevolnici, până vom trăi

Rugi de mulţumire să-ţi nălţăm smerite.

 

&

 

 

 

ŢĂRÂNA  SFÂNTĂ

 

În sfânta ţărână de scurmi dai de moşi

Ce stau la hodină din timpuri cărunte,

Îmi intră în vorbă cu ei, că-s sfătoşi

Şi încă ţi-or spune din vremea lor multe.

 

Afla-vei ca-atuncea-n cuibarul veciei

Avut-au pe mână pământul dintâi,

Că Domnul aicea i-a pus ca să-mi fie

La neamul acesta străvechi căpătâi.

 

Că veacuri de-arândul viaţa şi-au dat-o

Obol, ca să ţină ce-a gură de rai,

Că sfânta moşie mereu au udat-o

Cu lacrimi şi sânge pe lanul de mai.

 

De vrei ca vecinii respect să-ţi arate

În glorii şi-n slavă tu neamul ţi-l ţine,

De nu, ca tâlharii te-njunghie-n spate

Când crezi că ţi-s prieneni şi-ţi merge mai bine.

 

Fi-i mândru de moşii ce ţin astă glie

Cu tot ce făcut-au pe-aici trăitori,

Ca dânşii din faptă îţi fă măreţie

Să ştie că şi tu în glorii doar mori.

 

Aşa doar cinsti-vei a lor vitejie

Şi încă simţi-vei că-s mândri de tine,

Iar când te vei duce în loc de vecie

Pomelnic urmaşii ţi-or face de bine.

 

&

 

 

 

ÎNŢELEPCIUNEA

 

Din a gândului visare, din simţire izvorâtă,

Din ce mintea noastră încă e în stare ca să lege,

Ies frânturi de înţelesuri ce în viaţă ne ajută

Să-nţelegem taina lumii, şi-al nost’ drum spre unde merge.

 

Ce ştim azi, e tot ce vine dintr-o vreme de departe,

De la moşii ce lăsară picul lor de-nţelepciune,

La urmaşii ce venit-au, fie rânduri dintr-o carte

Care-ntreagă doar citită, ne dezvăluie minune.

 

Tainele ce azi le-nvaţă pruncii la-nceput de viaţă

Adunate-s lungă vreme de toţi cei de din-nainte,

Ei le-au pus înşiruite ca mărgelele pe aţă

Să ne facă nouă salbă de comori nepreţuite.

 

Tot la fel vom face şi noi, cei de-acuma trăitori,

Cu ce ştim lăsăm la alţii facă pasul  ce urmează

Pe cărarea  suitoare, ce-o urcăm ca muritori

Într-un vis care ne ’nalţă mai apoi, cu mintea trează.

 

El, trecutul, e prezentul ce-l lăsăm ca moştenire

Ca urmaşii să-i mai crească strălucirea-i viitoare,

De vom scade moştenirea, ne vom duce spre pieire

Şi n-apoi o să ajungem în trecutul ce ne doare.

 

Al nost gând şi fapta bună în istorii vor rămâne

Fie trepte ce ne urcă ne-ndoios spre viitor,

Fapta rea doar ne coboară mai mereu în adâncime

Înglodândune-ne în tină şi frângându-ne din zbor.

 

Suntem liberi să alegem: înălţare sau genune,

Să-nţelegem mersul lumii ori să fim robiţii ei,

Să-nşirăm pe firul vieţii boabe de înţelepciune

Sau umili închinăciune să tot facem, către zei.

 

&

 

 

 

PATRIARHILOR  PĂRINŢI

 

Motto: ,,Nu lăsaţi ca dezbinarea

Cuib să facă-n al vost suflet’’

 

Mă închin în faţa voastră patriarhilor părinţi,

Moşi bătrâni cu albe plete şi cu chipuri ca de sfinţi,

Plini de har şi de credinţă, stupi de-adâncă-nţelepciune,

Candele ce daţi lumină, făcători de fapte bune.

 

Voi ce-n rugi neostenite, preasmeriţi şi în durere

Tot îmi cereţi la Măritul ca să facă a Lui vrere,

Să ne ierte de păcate şi de-o vrea cu-a Sa iubire

Neamul nostru preajertfelnic să îl ia sub ocrotire.

 

Aţi răbdat pe crucea vremii nesfârşite silnicii,

Robi aţi fost la greii lumii îndurând nemernicii,

Dar rămas-aţi în credinţă sub puterea crucii sfinte

Şi răriţi de coasa vremii dus-aţi neamul înainte.

 

Voi aţi stat în fruntea noastră când la vremi învolburate

Am cerut ce-i creştineşte, cuvenita cea dreptate,

Şi ca noi amară soartă aţi avut  de îndurat

Înjosiţi şi-n umilinţe, pentru tot ce-aţi apărat.

 

Astăzi iară cei nemernici bunătatea v-o încearcă

Şi-n cuvinte mincinoas vă rănesc şi vă atacă,

Ca de noi să vă despartă, să dezbine astă ţară

Şi să-ntoarcă roata vremii pentru ei, a câta oară?

 

Au uitat că ţara asta a fost mare şi-n putere

Când  în noi aveam credinţă, ne-am făcut a noastă vrere,

Ce-am rămas când toate astea  în durere le-am pierdut?

Slugi la alţii, sărăcie, vremea hoţului temut.

 

Asta vreţi? aşa rămâie timpul ce-l trăim acum?

Pustiiţi de toate cele, aruncaţi afară-n drum?

Nu vedeţi că-n jurul nostru fierbe lumea, se-nfioară?

Doar credinţa ţine încă, neamul ăsta să nu moară.

 

Trece-or astea, cum trecură şi-alte vremuri mincinoase

Şi de-n noi avem credinţă, fi-vor zile norocoase,

Iar cu voi în fruntea noastră, cei de Domnul rânduiţi

Neamul duce-li-ţi ’nainte, preaiubiţi mei Părinţi.

 

&

 

 

 

EU  SUNT  DIACUL  VREMII

 

Eu sunt diacul vremii, ce cânt smerit în strană

Prohodul lumii care se trece prin păcat,

Cu cântul meu sfielnic un picur pun pe rană

Să-i îndulcesc amarul ce-l greu şi-nlăcrimat.

 

Am tot avut nădejde că Tu, Hristoase Doamne

Le-ai arătat cu jertfa-ţi ce-a cale de urmat,

Dar au trecut de-atuncea grăbite mii de toamne

Şi mulţi, prea mulţi nevolnici mai sunt de îndreptat.

 

În parohia lumii mi te-ai născut Mărite

Să fii preumblătorul prin neamul omenesc,

Să-i simţi tristeţi şi-amarul şi încă cele sfinte,

Să schimbi Tu mersul lumii cu vruta din ceresc.

 

Să pui iubirea-n suflet înlocuind ce-a ură,

Ca pace şi dreptate să fie pe pământ,

Doar gânduri preafrumoase rosteasc-a noastră gură,

Şi niciodată omul să nu-l mai văd oftând.

 

Minuni făcut-ai Doamne să ne arăţi că Tu eşti

Trimisul cel din ceruri să ne arate calea,

Şi-apoi ne-ai spus Mărite, că Tatăl din ceresc

Ne dă, de  suntem vrednici, vecia şi iertarea.

 

Păcatul nost’ cu Tine luatu-l-ai pe cruce

Ca să plăteşti jertfelnic a noastră mântuire,

Să poată omenetul cerescul rai s-apuce

De-o face fapte bune şi o trăi-n iubire.

*

N-a fost aşa să fie, că prea de mult puterea,

Mărirea, bogoţia, am vrut-o din-ceput,

Uitând că viaţa noastră îşi are nemurirea

În ceruri doar,  c-aicea-i o clipă ce-a trecut.

 

N-am învăţat nimica din jerta Ta, Mărite,

De-aceea-n astă lume-i amarnică durere,

Mai cu nimic nu suntem mai buni ca înainte

Şi tot noi încă plângem că lumea mâine piere.

 

De-aceea-s eu diacul, ce-n cântul meu de jale

Te plâng nebună lume că nu vrei să te schimbi,

Să mergi, cum ţi se-arată, pe nălţătoarea cale

Ce duce, prin iubire,  spre raiul Tău divin.

 

&

 

 

 

PESTE TOATE

 

Din pridvorul ierni mele, ce o simt că o să vină

Văd cum cerul vieţi-mi cerne  tremurate nostalgii,

Tot ducându-mă cu gândul într-o vreme fără vină

Când aveam pe mână lumea trecătoarei fericiri.

 

N-am în mintea mea cuvinte şi nici vorbe-ndestulate

Să vă spun cum ceea lume fost-a raiul pământesc,

Cum nimicul era totul şi cu el  avut-am parte

De ce raiul cu-ale sale poate n-are în ceresc.

 

Ale mele erau toate, dealul, apele, pădurea,

Bercul plin cu cântătoare şi hotarul cât cuprinde,

Şi pomiştea popii toată, fragii ierbii şi-apoi murea

Cât pe valea lenevoasă rugii ei mi s-or întinde.

 

Ţintirimul cu melinul mirosind a însfinţiţi,

Stâna plină de mioare şi-apoi viile pe Coastă

Ce-mbiau a mele simţuri spre ciorchinii-ngălbeniţi

Prefăcând, a câta oară, îndulcită viaţa noastră.

 

Mult prea scurtă era ziua, iară-n noaptea înstelată

Culegem un roi de stele lucitoare şi târzii,

Ce le dam pe-o sărutare, la un drac micuţ de fată

Ce plătea la rând cu-a  sale, încă alte sute, mii.

 

N-are ceru-atâtea stele câte datu-ţi-am săruturi

Ţie-mbobocită floare strălucind de preacurat,

N-am făcut păcat Mărite, când cu-a vieţii începuturi

Din a tale raiuri sfinte, câte încă n-am furat.

 

Astăzi, toate-n al meu suflet pusu-le-am în tăinuire

Unde singur am cheiţa lumii-n care ele-au stat,

Le mai scot, să gust dulceaţa vremii plină de iubire

Când nostalnicele clipe, le înmoi în lăcrimat.



 ~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&

 

 

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu