sâmbătă, 9 octombrie 2021

Ioan Miclău-Gepianu - MARIN SORESCU (n.29 februare,1936 – d.8 decembrie 1996) -poet și pictor-

 



Ioan Miclău-Gepianu: MARIN SORESCU

(n.29 februare,1936 – d.8 decembrie 1996)

-poet și pictor-

 

Versuri

 

 

~*~

 

Și sub un pretext

 

Și sub un pretext oarecare

Îți intră necazul în casă.

Cotrobăie rafturi, setare,

Te scoală plângând de la masă.

 

Te-ntoarce pe dos și te lasă

”A fost, ia, așa, o...eroare...”

În stânga, în piept, te apasă

Ceva, ca o lacrimă mare.

 

Și viața reintră-n normal,

Deși ești mai slab și mai pal,

Încerci să glumești, să exiști.

 

Și, propriei soarte hamal,

Îți pui ochelarii de cal,

Spre mâine, abia te mai miști.

 

Ardealul, starea mea de spirit

 

Ardealul, starea mea de spirit

Cu care mă gândesc la țară,

De parc-aș respira lumină

Și existență milenară.

 

La orice pas îți râde-o floare,

Sub orice pas e un mormânt,

Ardealul întregind o roată

Sub care Horia s-a frânt.

 

Aud un clopot sus pe-o cruce,

Bătând cu limba-n ideal,

Ca-ntr-o Duminică a țării

Vin la biserică-n Ardeal.

 

Clătinare de balanțe

 

Delir mândru al chimiei,

Noi, cristalizând idei,

Ce le credem rațiune

Și ne punem printre zei.

 

Convergență de substanțe,

Dând mereu aceeași curbă,

Clătinare de balanțe

Ardere mocnită-n turbă.

 

Un nimic peste măsură

De umflat, ca infinitul.

Omul, omul: numai gură,

Ce se-ocupă cu ghicitul.

 

Iluminare zadarnică

 

Și deodată am început să-i cunosc pe toți.

Mă uitam fix la câte unul până...Ăsta e cutare! Îmi

Ziceam

Ia te uită cum s-a schimbat! Sau nu s-a schimbat.

Mă duceam la el cu brațele deschise! ”Ce mai faci?”

Dar brațele îmi cădeau moi, ca niște aripi

Sau ca niște flancuri secerate de mitraliera inamică

Nu recunoștea cutare – nega cunoașterea mea

S-au se abținea politicos. Și eu treceam

De la unulla altul, în masa aceea de oameni

De toate vârstele, profesiile și orientările post

Moderniste.

Cutare pretindea că nu e cutare, vechea mea cunoștință,

Prietenul meu la cataramă, cu care am mers odată și

la...Îți amintești?”

”Nu”. Desigur, nu cu intenții să... cine știe ce

Așa doar ca să mai schimbăm o vorbă în argou.

Vorbesc colorat,

Astea ușoare întotdeauna au vorbit colorat...”

Trecem de la unul la altul... În sfârșit, o femeie

Vine spre mine zâmbind.

Deschid brațele, umanistele mele brațe,

Gata să îmbrățișeze omenirea, pe

Care realmente acum o cunosc personal individ  cu

Individă,

Că doar n-am trăit degeaba, ce dracu!

Dar femeia zâmbea cuiva din spatele meu

Ce ai văzut în Elveția? – Munți de carne, Gico,

Munți de carne! ”Nu mi-ai spus dumneata asta acum

Cincisprezece ani...” Nici n-a catadicsit să nege.

Nu m-a văzut pur și simplu. Și doar venise spre mine

Zâmbind.

 

Și-o mare de oameni, freamătă în jurul meu

Pe toți îi cunoșteam azi, pe toți, până la unul,

Biografia le-o am

În cutele frunții, ca pe răboj

Milioane de fețe, întâmplări și cuvinte.

Degeaba. Nimeni nu recunoaște a fi cine știu că e!

 

Și ce m-a mai obosit cunoașterea asta zadarnică!

Mă așez pe un pietroi

Cu capul în palme

Și șuvoiul mulțimii se despică, izbindu-se de mine,

Și iar se contopește în spatele meu,

Un fluviu nesfârșit de imagini, care nu mai vor

Să intre în oglindă.

 

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu