Recomandate de PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE

 

CELE MAI FRUMOASE POEZII

 

Tudor Arghezi

 

Între două nopţi

 

 

~*~

 

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie

Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.

Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,

Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.

O stea era pe ceruri. În cer era târziu

 

A.E. Baconsky

Era de piatră

Piatră, piatră…

Grămezi de piatră, zid de piatră, arbori de piatră -

mulţimile văd noaptea tribuni pietrificaţi

şi decapitaţii congenitali sunt fericiţi

când simt pe umeri crescându-le capul de piatră -

şi fericiţi sunt cei ce zidesc, fericiţi vizionarii-gândaci

fericit avangardistul onanist ce se visează noaptea

purtând un falnic phalus de piatră…

fericiţi în piatră, nefericiţi în piatră

neconsolaţi în piatră…

Piatră, piatră…

 

Cu o sută de tineri pitecantropi

am umblat căutând era de piatră

dar piatra nu mai are eră

 

Spiridon Popescu

 

Doamne dacă-mi eşti prieten

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu părinţii.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu copiii.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu iubita.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,

Moaie-ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

 

Dă-i în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

 

Fernando Pessoa

(Traducere Petre Stoica)

 

Ziua de naşterte

 

Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere

eram fericit şi nu murise încă nimeni.

În casa veche şi pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiţie

şi bucuria tuturor, şi a mea, era asemeni unei religii.

 

Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere

eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viaţa lucrurilor

şi inteligent printre cei din familie care îşi puneau speranţa în mine.

Când am început să sper, nu ştiam ce înseamnă speranţa.

Când am început să păşesc în viaţă, pentru mine viaţa

nu mai avea nici un sens.

 

Şi ceea ce mă consideram eu însumi,

ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,

ceea ce eram în serile de petrecere în ambianţa pe jumătate provincială,

pe când eram copil şi ei mă iubeau,

o, Doamne, de-abia azi ştiu ce eram, cât timp a trecut la ce depărtare!

(Nici nu-mi dau seama...)

O, vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere!

 

Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei

din care izvodeşte igrasia pereţilor...

Ce sunt eu azi? (Casă în care fusesem iubit

tremură prin lacrimile mele.)

 

Ce sunt eu azi? Casa-i vândută,

cu toţii sunt morţi,

ca un chibrit ars mi-am supravieţuit mie însumi...

 

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere...

Ca o fiinţă care închide iubirea e timpul acesta,

fizica dorinţa a sufletului să se regăsească iarăşi acolo

printr-o călătorie metafizică şi carnală,

ca o dedublare între eu şi mine...

Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinţi!

 

Cu o limpezime care mă orbeşte văd încă o dată tot ce-i aici...

Masa acoperită pentru oaspeţii mei,

cu frumoase modele pe vase, şi cu mai multe pahare,

servanta cu mâncăruri alese- prăjituri şi fructe,

resturi de umbre sub pomieră-

bătrânele mătuşi, feluriţi veri, şi totul era aici de dragul meu,

pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naştere!

 

Opreşte-te inimă!

Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!

O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!

Azi nu mai am zi de naştere!

Câtă tristeţe!

Mi se înşiruie toate zilele.

Nimic mai mult.

Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine

trecutul risipit în scurgerea zilelor!

 

O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere

 

Constanţa Buzea

 

Acolo unde cred că eşti

 

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

 

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

 

Cum ninge, alb e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

 

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

 

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezit

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

 

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

 

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

 

Baladă Irlandeză

(traduce, din engleză: Cristian Bădiliţă)

 

Cântecul lui Donal OG

 

„Aseară, târziu, câinele vorbea despre tine

Lişiţa vorbea despre tine în balta ei adâncă:

Tu eşti pasărea singuratică din păduri, spuneau,

Şi pereche nu vei avea până când pe mine mă vei găsi.

 

Mi-ai făgăduit (dar n-a fost decât minciună)

Că-mi vei ieşi în cale când turmele s-or strânge,

Am fluierat şi te-am strigat de trei sute de ori:

De găsit n-am găsit decât un mieluşel behăind.

 

Mi-ai făgăduit lucruri peste puterile tale:

O corabie de aur cu catarg de argint

Douăsprezece oraşe cu câte o piaţă în fiecare

Şi un mândru palat, alb, pe ţărmul mării.

 

Mi-ai făgăduit lucruri cu neputinţă de avut:

Că-mi vei dărui mănuşi din pielea unui peşte,

Că-mi vei dărui pantofi din pielea unei păsări

Şi un veşmânt din cea mai scumpă mătase irlandeză.

 

Când merg la Puţul cel Singuratic

Mă aşez şi mă cufund în sufletu-mi zbuciumat.

Văd lumea întreagă, dar pe iubitul meu nu-l văd,

Pe iubitul meu cu păr de chihlimbar.

 

Ţi-am dăruit iubirea într-o duminică,

Ultima duminică dinaintea duminicii Paştelui.

În genunchi ascultam citindu-se Pătimirile,

Dar ochii mei, amândoi, îţi dăruiau ţie iubirea pe veci.

 

Mama mi-a zis să nu vorbesc cu tine

Nici azi, nici mâine, nici duminică.

Degeaba, prost şi-a ales clipa să-mi spună asta:

Ca şi cum ai zăvorî uşa după ce casa a fost prădată.

 

Sufletul mi-e negru ca negreala prunii,

Ca şi cărbunii din cuptorul fierarului,

Ca talpa încălţărilor dintr-o verandă albă.

Tu ai adus întunericul acesta peste viaţa mea.

 

Mi-ai luat răsăritul, mi-ai luat apusul,

Mi-ai luat ce este dinaintea mea şi ce-a fost în urma mea,

Mi-ai luat luna, mi-ai luat soarele

Şi tare mi-e teamă că mi l-ai luat pe însuşi Dumnezeu.

 

Florenţa  Albu

 

Zâna Moarte

 

În fiecare primăvară,

prin câmpia însămânţată,

răsărită, înverzită

vine femeia bătrână,

Zâna Moarte, cu legăturica

puţină, cu oboseala.

Foarte mult soare şi iar

secetă în câmp,

şi iar setea, popasul

în preajma fântânilor.

Şi toată suflarea,

pasărea gângania puii

cresc timpurii,

mişună pe labele firave

cu drumul subţire,

fără umbră şi zare.

Pe-acolo vine femeia bătrână

moartea de la noi, din câmpie,

învăţată cu setea, cu pulberea,

cu drumul lung şi cu mila.

Se apropie de satul nostru

de casa noastră, de poarta noastră

şi mama zice: „deschide-i

şi las-o să se aşeze

e şi ea o biată bătrână ca mine”

 

 

Cezar Baltag

 

Oleandru

 

Tare-s supărat pe lume,

că eu trec şi ea rămâne :

călător lunecător,

azi fecior, mâine ulcior.

 

Tot mergând şi înnoptând

mi-a crescut părul prea lung.

Într-o noapte la Sumedru,

a venit un fulger negru

şi când m-am trezit în ploaie,

cu pletele vâlvătaie,

de văpaie şi dogoare

îmi călcam păru-n picioare.

 

Ţine-mă, pământ cu iarbă,

că vrea umbra să mă soarbă,

călător lunecător,

azi fecior, mâine ulcior.

 

Oh,

Margine,

Margine, cu buzele agere.

 

 

Silvia Goteanschi

 

Bărbaţii plâng

 

Bărbaţii plâng ca pietrele în valuri

ce unduiesc o lacrimă la maluri

şi trec lăsând durerea-n mii de spaţii.

 

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

 

Bărbatul primul a văzut pământul,

a plâns amar o patimă bălaie.

bărbaţii plâng cu pumnul, plând cu gândul,

bărbaţii plâng ca fulgerul în ploaie.

 

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

 

Înnebuniţi de cele şapte graţii

bărbaţii plâng o mare primăvară,

bărbaţii plâng nejinduind ovaţii,

bărbaţii plâng, şi iartă, şi omoară...

 

 

Romulus Vulpescu

 

În fiecare zi

 

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

 

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

 

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

 

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

 

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

 

 

 

Costache Ioanid

 

Am căutat iubirea

 

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă

ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.

Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

 

Am căutat iubirea ca patrie voioasă

ca pe-un pamânt edenic de pace troienit,

să spun odată clipei: „Rămâi, eşti prea frumoasă!”

Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

 

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,

să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

 

Am căutat zadarnic. Dar într-o primavară,

am întâlnit în cale deodata un drumeţ.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,

o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

 

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,

lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.

Urca pe colţi de stânca. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,

vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.

 

Şi totuşi în privire avea un cer de taină

cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

căci grea ca veşnicia era povara Lui.

 

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă

să aflu ce comoară în sarcină a strâns.

Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,

cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.

 

Căci se vedea-n comoară un clocot  ca de cloacă,

un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă

vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

 

– Dar unde duci străine povara Ta ciudată,

povara de osândă sub care-atât Te-apleci?

am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:

– Spre apele uitării, ca s-o arunc  pe veci…

 

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,

dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?

– Eu… am şoptit în silă, eu…  căutam iubirea…

– Iubirea?… fu răspunsul străinului. Eu sunt…

 

Robert Şerban

 

Să fac acelaşi lucru

 

să fi avut vreo trei ani

când am văzut pe stradă o femeie

cum se opreşte

îşi duce mâna la frunte la coşul pieptului

la umărul drept şi la umărul stâng

am crezut atunci

că a cules ceva cu degetele

am alergat acasă

m-am oprit în faţa oglinzii

n-aveam nimic de luat

nici de pe frunte

nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat

aşa m-a găsit tata

încercând să prind ceva cu mâna dreaptă

orice

m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic

am aflat mai târziu

că femeia înfipsese în ea patru cuie

şi că venise vremea

să fac şi eu acelaşi lucru

 

 

 

Virgil Carianopol

 

Puritate

 

Hermina-i doar un pic de viaţă,

Giuvaer ce dă scântei,

Trăieşte-n nordul cel de gheaţă

Şi-i prinsă pentru-argintul ei.

 

Ca s-o vâneze, vânătorii

Găsesc un golf de gheaţă-n jur

Şi-i dau cu chinoroz pereţii,

Ştiind cât ţine ea la pur.

 

Hăitaşi cu glasul ca de fiară,

În aerul vibrând sonor,

O-mping apoi, strălucitoare,

Până ce intră-n golful lor.

 

Cu muşchi puternici, temerară,

Cu gheare tari, în teci adânci,

Hermina ar putea să sară,

Să fugă dincolo de stânci.

 

Decât să-şi murdărească însă,

Cu negru, albul ei de har,

S-aşează pe zăpadă strânsă

Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.

 

E datul ei, îi scrie-n soartă,

Să dea cuvânt la veşnicii:

Mai bine să lucească moartă

Decât murdară printre vii.

 

Ioanid Romanescu

 

A  doua zi

 

M-am născut în octombrie patru

dar figurez în acte născut a doua zi

am aşteptat scrisoare de la tine

dar a venit abia a doua zi

eram sărbătorit am foarte mulţi prieteni

dar ei şi-au amintit abia a doua zi

pe masa doctorului am pus flori

dar am primit un zâmbet abia a doua zi

de câte ori vorbesc sunt o fantomă

pentru că sunt văzut abia a doua zi

cu toate-am vrut să mântui brusc

şi încă mai amân pentru a doua zi

chiar şi aceste versuri le-am scris mâine

pentru că mâine e a doua zi

a doua oară nu mai vin pe lume

însă a doua oară voi trăi

 

Geo Bogza

 

ORION

 

Nici o corabie nu s-a întors vreodată

Din mările sudului sau de la capricorn

Atât de pură şi elegantă fregată,

Cum se întoarce toamna Orion.

 

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând

Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.

Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând

Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.

 

Octombrie urcă din nou peste grădini

Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină

Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină

Deasupra lumii uimite se clatină.

 

Rege al constelaţiilor din septentrion

Mereu lunecând peste lumi îngheţate

Aşa străbate noaptea marele Orion,

Corabie legănată în eternitate.

 

~*~

 

 

Recomandate de PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE