PRIMAVARA
E ICOANA A FACERII LUMII
Sfantul
Inochentie al Odessei
În fiecare primavara noi vedem destul de
limpede icoana facerii lumii, care desi nu are întinderea acelei privelisti –
pe care de altminteri nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab –,
totusi prin necontenita sa repetare o înlocuieste minunat de bine. Amintiti-va
cum descrie Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei
dumnezeiesti, dupa ce a facut materia din nimic, a fost porunca: „sa fie
lumina!” (Facere 1, 3). Tot cu aceasta purcede si ivirea fiecarei primaveri;
aceeasi putere nemarginita porunceste luminii soarelui, care lumineaza slab în
timpul iernii, sa se îndrepteze spre fata pamântului si toate încep a lua o
noua înfatisare: ziua se mareste, vazduhul se încalzeste, fata tuturor
lucrurilor se lumineaza si se înveseleste si toate în natura încep a se pregati
oarecum pentru un fel de sarbatoare.
O alta lucrare a atotputernicului Dumnezeu
a fost glasul: „sa se adune apa cea de sub cer într-o singura adunare si sa se
arate uscatul!” (Facere 1, 9). Asemenea se petrece si acum. În vremea iernii,
apele, sub forma de zapada, acopera toata fata pamântului, asa încât se repeta
oarecum petrecerea de altadata a pamântului sub apa. Dar cu apropierea
primaverii capata din nou putere vechea porunca: „sa se adune apa într-o
singura adunare” – si iata zapada, sub caldura razelor soarelui, se topeste si
se preface în apa; pretutindeni se ivesc pâraie si râuri, care plecând din
diferite parti, curg mereu la vale, împinse de o tainica putere, pâna când se
aduna într-o singura adunare – în ocean. Pamântul spalat, umezit, iese de sub
învelisul cel de zapada, înzestrat cu puteri noi si oarecum din nou creat
pentru om. Dar el este urât si gol; îi trebuie deci, haine si podoabe, spre a
se putea înfatisa înaintea stapânului sau. Toate acestea nu întârzie a se arata
în puterea vechii porunci: „sa rasara pamântul iarba!” (Facere 1, 11). În
fiecare primavara, dupa scurgerea apelor de zapada, ca prin farmec se iveste
din sânurile pamântului o întreaga si nemarginita împaratie a plantelor. Cu
adevarat, împaratie! Câta viata, câta podoaba, câta frumusete pâna si în cele
din urma firicele de iarba! Unde cu o saptamâna înainte nu se vedeau decât
mormane de tarâna goala, acolo acum pe fiecare dâmbulet, pe fiecare deal, pe
fiecare vâlcea e pregatit pentru voi cel mai minunat, mai moale si mai
înmiresmat covor, presarat precum cu niste topaze si safire, cu cele mai
fermecatoare buchete de flori. Cu adevarat, nici însusi Solomon nu s-a îmbracat
cu atâta podoaba întru toata slava sa (Matei 6, 29), cum sunt împodobite si îmbracate
acum cele mai multe din florile câmpului. Si câte sunt ele? Luati toate cifrele
si toate numerele voastre si nu va vor ajunge spre a le numara pe toate. Asa de
puternica este porunca: „sa rasara pamântul iarba!” Mii de ani au trecut si
oricâta vreme ar mai trece, pamântul nu înceteaza si nu va înceta a împlini
aceasta porunca cu cea mai mare sfintenie. În timpul primaverii, de asemenea,
se mai zaresc întotdeauna chiar si oarecare ramasite din acel pom al vietii din
Rai, raspândite în felurite buruieni si flori tamaduitoare de boli, care în
acest timp daruiesc pentru om izvoare de sanatate trupeasca.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 25-27
In
memoriam: Mitrop. Bartolomeu(Valeriu Anania)(III)
Am mai scris despre Părintele Mitropolit
Bartolomeu Anania, de câte ori am avut prilejul[1]. Am adunat chiar, mulți ani,
amintiri de la oameni care l-au cunoscut pe dumnealui și pe alți doi ierarhi de
vrednică pomenire: Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu, amintiri pe care
le-am publicat într-o carte[2].
Am avut prilejul să-l cunosc din
întâmplare. Colaboram la revista Patriarhiei Române, ,,Biserica Ortodoxă
Română” de câțiva ani. La un moment dat, ducându-mă la redacție, am aflat
vestea că în locul Părintelui Ioan Gagiu, directorul Institutului Biblic, a
fost numit Părintele Arhim. Valeriu Anania. Auzisem despre dânsul, citisem câte
ceva din scrierile sale, citisem recenzii elogioase la cărțile sale în presa
culturală a vremii și din cauza aceasta am intrat cu teamă și multă emoție în
biroul său. În fața mea am văzut un om voinic, robust, cu o față binevoitoare.
Mi-a zâmbit, mi-a răspuns la salut și m-a poftit să iau loc. A început să
discute cu mine ca și când neam f cunoscut de mulți ani, ca doi buni prieteni.
Mi-a relatat amintiri ale sale, apoi, când s-a convins că mi-am revenit deplin,
a schimbat discuția la articolele pe care le aveam în redacție, la viitoarele
materiale pe care intenționam să le încredințez spre publicare. Era omul care
știa să te încurajeze, care știa să-și apropie colaboratorii, să le dea
încredere, să vadă în dânsul un prieten și, de ce nu, un frate mai mare.
Adunându-mi în ultimele luni filele de
jurnal din perioada 1967-1983, în vederea publicării, am găsit câteva pagini
care priveau întâlnirile și discuțiile mele cu dânsul. Am socotit că sunt cele
mai potrivite pentru această nobilă inițiativă vâlceană, tocmai că sunt scrise
în aceeași zi sau la câteva zile de la derularea lor. În centrul discuțiilor
mele cu Părintele Anania s-a situat mereu lucrarea Bibliografia Revistei
,,Biserica Ortodoxă Română”. Am realizat-o la îndemnul Părintelui Anania, am sacrificat pentru ea
mai mulți ani de tinerețe, iar când a fost vorba de publicat, am trăit decepția
de a fi refuzat cu brutalitate de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii
de la vremea aceea. Părintele Anania a fost cel care m-a consolat și mi-a redat
speranța că într-o bună zi se va ivi și posibilitatea publicării acelei
lucrări. Posibilitatea s-a ivit, dar abia după Revoluție, iar lucrarea, în trei
volume, a cunoscut până în prezent trei ediții, bucurându-se de mare interes în
rândul teologilor și cercetătorilor.
Din paginile ce urmează vom cunoaște ceva
din trăsăturile spirituale, din gândurile, amintirile și proiectele Părintelui
Anania. Vom cunoaște mărturiile celui mai bun prieten al său, Părintele Arhim.
Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, care ne vorbește despre
începuturile Părintelui Anania într-ale cărturăriei și ale condeiului. Vom
descoperi discuția pe care Părintele Anania a avut-o cu Ion Gheorghe Maurer
privitoare la Basarabia și alte aspecte din viața sa.
Redăm aceste însemnări în ordinea cronologică în care
s-au derulat momentele respective:
16 Ian. 1979
Am trimis o scrisoare Părintelui Valeriu
Anania, directorul Administrației Patriarhale, împreună cu articolul Bocetul și
ritualul înmormântării în nordul județului Mehedinți, material pe care mi l-au
ținut vreo doi ani la ,,Mitropolia Olteniei”, restituindu-mi-l apoi. Părintele
Anania mi-a răspuns că materialul e foarte bun și va fi publicat într-un număr
foarte apropiat din ,,Biserica Ortodoxă Română”.
24 Martie 1979
În perioada 17 – 21 martie am fost la
București. Am lucrat la Biblioteca Academiei. Am vorbit cu Părintele Valeriu
Anania. S-a arătat dispus să-mi publice niște materiale privind două manuscrise
inedite ale lui Eufrosin Poteca[3].
31
Martie 1979
Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. M-a
invitat la dânsul acasă. Locuiește deasupra intrării la fabrica de lumânări și
căminul patriarhiei, fosta școală de cântăreți, mai precis în vestul palatului
Marii Adunări Naționale. M-a uimit prin sinceritatea expresiei, prin vioiciunea
gândirii și robustețea conceptului. Mi-a destăinuit din amintirile sale
păstrate de la Polul Nord, India, Egipt, Ecuador etc. I-am citit vreo zece
poezii de-ale mele. M-a întrerupt și mi-a spus simplu, ca ceva firesc:
,,- Ai poezie foarte bună! Da, de ce te
miri? Ești poet și când spun asta o spun sincer!”
Mi-a vorbit despre poezia românească
contemporană, citindu-mi câteva, ca exemple pozitive și negative. Mi-a
recomandat să elimin tot ce aș datora lui Marin Sorescu și mi-a spus apoi cât
greu îi vine lui însuși să se purifice de ce-i arghezian în el. Mi-a vorbit de un
proiect de roman în vreo zece volume, (,,- Pe care nu știu dacă-l voi face
vreodată!”) legat de viața și tradițiile călugărești la români. Mi-a vorbit cu
mult entuziasm de cunoștințele sale în lumea scriitorilor, poeților și
oamenilor de litere români contemporani, de incidentele și prietenia cu
Laurențiu Fulga[4], Marin Preda[5] etc. Amintiri hazlii punctau povestirile,
dându-le un farmec deosebit.
A sfârșit prin a-mi cere să-i aleg vreo
zece din poeziile mele și să i le trimit urgent, fiindcă vrea să le prezinte
unor mai mari de la Editura ,,Cartea Românească” în vederea publicării. I le-am
și trimis la câteva zile.
Mi-a povestit, în încheiere, despre
începuturile sale sub oblăduirea argheziană. Reproduc din cele ce-mi amintesc:
,,- Eram prieten bun cu Arghezi, dar nu-i
arătasem niciodată un cuvânt scris. El îmi citea din versurile lui și vorbeam
despre câte toate. În legătură cu poeziile mele aveam serioase îndoieli. De
nenumărate ori rupeam tot ce scriam. Când ajunsesem într-un fel de disperare, un
călugăr( nu i-am reținut numele)[6], care-mi știa câte ceva din intimități, m-a
sfătuit să-i arăt versurile lui Arghezi
și să-i cer părerea. Ar fi fost cel mai îndreptățit ca să-mi dea o părere
sinceră.
Mi-am luat inima în dinți și i-am dat
manuscrisul. L-a primit. Am așteptat. A trecut o săptămână, două, trei, dar pe
Arghezi nu l-am mai văzut. Mai mult mă rodea disperarea. Tăcerea aceasta pentru
mine însemna un răspuns negativ. Ideea era obsedantă. Peste aproape o lună sunt
chemat la telefon. Era Arghezi. Mi-a spus:
,,- Mulțumesc, părinte Anania! Îți
mulțumesc!”
,,- Pentru ce, maestre? Nu înțeleg!”
,,- Îți mulțumesc, părinte Anania! Treci
după-masă pe la mine!”
M-am dus cu sufletul pe buze. Nici nu
bănuiam ce-o să-mi spună. Mi-a povestit cum i se întâmplase în repetate rânduri
să-și piardă prieteni foarte buni după ce le spusese părerea sinceră în
legătură cu poeziile sau paginile ce i le prezentaseră. N-ar fi vrut să mă
piardă și pe mine. De aceea a evitat să-mi citească versurile. În noaptea
premergătoare însă, s-a trezit și a vrut să citească ceva. A dat de caietul
meu. L-a deschis și a citit o poezie. A spus apoi:
,,- Îți mulțumesc, Părinte Anania!”
L-a închis și s-a culcat. A doua zi de dimineață mi-a citit tot
manuscrisul și apoi mi-a dat telefon. De aici înainte m-a ajutat să scot primul
volum, prefațându-l[7].
,,- Și acum, după această digresiune,
făcând puțină abstracție de cuvenita modestie, dă-mi voie și mie să-ți spun:
Îți mulțumesc, părinte Stănciulescu, îți mulțumesc!”
Mă copleșise, pur și simplu. Mi-a citit
apoi câteva poezii ale sale și astfel a luat sfârșit o seară, pe care cred că
n-am s-o uit vreodată.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Arhim. Valeriu Anania(1921-2011),
devenit mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului(1993-2011). Vezi și
articolul In memoriam: Mitropolitul Bartolomeu Anania, în ,,Ecoul”, 2011, nr.
2, 13 mart. , ediție on-line(http://revista-ecoul. com); în ,,Confluențe românești”,
2011, 18 Mart. , ediție on-line(http://www. confluente. ro); în ,,Singur”,
Târgoviște, 2011, 18 mart. , ediție on-line(http://www. revistasingur. ro); în
,,Ecoul”, 2011, 31 mart. , ediție on-line(http://revista-ecoul. com) și în
,,Luceafărul românesc”, 2011 mart. 30, ediție
on-line(http://luceafarul-romanesc. com); în vol. Al. Stănciulescu-Bârda,
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp. 663 –
665; 681 – 683.
[2] Amintiri despre Titani, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2017, 312 pag.;
[3] A se vedea: Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda, Eufrosin Poteca inedit: ,,Elementuri de metafizică",
în ,,Biserica Ortodoxă Română", București, an. XCIX (1981), nr. 9-10(sept.
- oct. ), pp. 675-689; Id., Eufrosin Poteca inedit: Cursul de istoria
Filozofiei, în vol. Mehedinți - Cultură și Civilizație, Tr. Severin, vol. IV,
1982, pp. 365-390; Id., La începuturile învățământului filozofic în limba
română, în ,,Revista de Filozofie", București, t. XXIX (1982), 5(sept. -
oct. ), pp. 498-502; Id., Eufrosin Poteca și ideile Revoluției Franceze, în
vol. Mehedinți - Istorie, Cultură și Spiritualitate, vol. I, Dr. Tr. Severin,
Editura Didahia, 2008, pp. 251-260.
[4] Laurențiu Fulga(1916-1984), scriitor
și ofițer român, veteran de război, publicist.
[5] Marin Preda(1922-1980), scriitor
român, directorul Editurii ,,Cartea Românească”, opozant al regimului comunist.
Se pare că a fost asasinat.
[6] E posibil să fie vorba despre
Părintele Arhim. Grigore Băbuș.
[7] Episodul acesta se regăsește și în cartea
Părintelui Anania, Rotonda plopilor aprinși.
In
memoriam Bartolomeu (Valeriu) Anania(II)
Întâlniri
de neuitat[1]
L-am cunoscut pe vlădica Bartolomeu în
1976. Dânsul era director la Institutul
Biblic al patriarhiei, iar eu lucram la redacția revistei ,,Mitropolia
Olteniei” din Craiova. Eram trimis
adesea să duc materiale la tipografia de acolo, să mă interesez cum merge
tipărirea și expedierea unor numere de revistă. La îndrumarea tehnoredactorului
Teodor Manolache, am mers la Părintele Valeriu Anania și i-am prezentat câteva
articole pentru revista ,,Biserica Ortodoxă Română”. Tocmai îmi publicase acolo
regretatul Teodor Manolache articolul cu inscripțiile de la Murfatlar, care-l
interesase pe părintele Anania în mod deosebit.
De la primele întâlniri am simțit în dânsul un om prietenos, binevoitor,
sincer, frățos. Aș putea spune că ne-am împrietenit repede. Îmi apăruse la Editura Albatros cartea cu
Anton Pann, De la lume adunate... și pregăteam primul volum din Coloana
Infinitului. Ajunsesem de-l vizitam la
birou de câte ori ajungeam în București. Mă întreba întotdeauna ce lucrez, ce
mai e pe la Craiova, îmi mai povestea câte ceva din viața lui.
Într-o zi, prin 1978, după ce-i
văzusem seara la teatru piesa Zodia Zimbrului, m-am dus la dânsul cu un
vraf de hârtii, în care aveam ,,poezii”, creații personale. I-am destăinuit
secretul meu, acela că scriu poezii și l-am rugat să-mi acorde câteva minute
să-i citesc câteva și să-mi spună dacă se merită să mai continui sau să mă apuc
de altceva. M-a ascultat și am observat
că fața i se întunecă. Mi-a spus
liniștit: ,,- Părinte Alexandre, patriarhul mă plătește ca să-mi fac
obligațiile de serviciu, nu să discut despre poezii. Dacă vrei, vino după ora patru la mine acasă
și discutăm acolo până mâine dimineață! Mi-a dat adresa și mi-a explicat cum o
pot găsi mai ușor. Locuia lângă
Herăstrău, într-un bloc din spatele magazinului ,,Adam”, la etajul întâi. De la fereastra apartamentului său se putea
vedea un colț din Palat, sediul Comitetului Central și biserica
Crețulescu. M-a primit binevoitor. Era îmbrăcat civil, în blugi și o cămașă
neagră, plușată, ,,antijeg”, cum glumea dânsul.
Mă așteptase și nu mâncase. M-a
poftit la masă. Am servit un pilaf cu
carne și o bucată de plăcintă cu brânză.
Un pahar de limonadă și o cafea a încheiat ,,festinul” nostru. În tot timpul
mi-a povestit despre epopeea sa în America, despre numeroșii săi
dușmani, care l-au urmărit pas cu pas
tot timpul în țară și-n străinătate. După ce-am terminat cu masa, m-a poftit
să-i citesc din ,,creațiile mele”. I-am citit două sau trei ,,poezii”.
La un moment dat, lămurindu-se cu privire la calitatea ,,creațiilor”
mele, m-a oprit, dându-mi semne că vrea să facem o pauză și să-mi povestească
ceva. Am tăcut. A început să-mi povestească despre prietenia
lui cu Tudor Arghezi în anii tinereții sale.
Era un apropiat al lui Arghezi.
Acesta îl socotea ca pe un fiu al lui.
Într-o zi i-a dus poetului un caiet cu poezii personale. Arghezi s-a
întunecat la față, a luat caietul și a plecat, fără să zică o vorbă. Au trecut mai multe zile, poate mai bine de o
săptămână și părintele Anania aștepta ca pe ghimpi un semn de la Arghezi. Într-o noapte, după ora două, în chilia
părintelui Anania a sunat telefonul. A
ridicat receptorul înfrigurat. La
celălalt capăt al firului era Arghezi.
Cu o voce calmă, caldă, i-a spus: ,,- Părinte Anania, îți mulțumesc!” A
întrebat, neînțelegând pentru ce îi mulțumește marele Arghezi. Poetul n-a dat explicații, ci doar a repetat:
,,- Părinte Anania, îți mulțumesc!” A
închis telefonul. Până dimineața,
părintele Anania n-a mai dormit. A doua zi l-a căutat pe Arghezi. Acesta i-a spus: ,,- Părinte Anania, ești un
poet adevărat! Îți mulțumesc!” ,,- De ce-mi mulțumiți, maestre?” l-a întrebat
părintele Anania nedumerit. ,,- Îți mulțumesc, că ai scris poezie adevărată și
nu te-am pierdut de prieten! Mulți mi-au dat manuscrise ca să-mi spun părerea
despre ele și când le-am spus adevărul s-au depărtat de mine. De atunci m-au ocolit. N-am știut despre dumneata că scrii poezii și
când mi-ai spus că ai câteva caiete, mi-a fost teamă că te-am pierdut și pe
dumneata și mi-a părut rău. De aceea
ți-am mulțumit, fiindcă m-ai ajutat să păstrez prietenia cu dumneata!” Această
întâmplare cu Arghezi o povestește părintele și-n volumul său Rotonda plopilor
aprinși.
După ce mi-a spus acestea, Părintele Anania mi-a cerut îngăduința să-mi
citească din poeziile sale abia finisate.
Mi-a citit ceva tulburător. Nu
știu ce poezie era, dar cred că era inspirată din Psalmul 101 al lui David. Ceva între romantism și realism, cu un om
hăituit de vrăjmași, părăsit de toți, veghind în noapte ca o bufniță pe
dărâmături…. Am ascultat fascinant. La sfârșit eram lămurit. Îmi era rușine de ,,creațiile” mele. N-a mai amintit o vorbă despre ele, dar nici
nu mai era nevoie. Parcă atunci
descoperisem adevărata poezie și singur îmi dădeam seama cât de departe sunt de
poezie.
Am rămas apropiat al părintelui Valeriu Anania, prieten și ucenic, până
la moarte. De întâlnit ne-am mai
întâlnit față către față de două sau de trei ori, dar am ținut legătura prin
scrisori și prin telefon. Ultima dată am vorbit cu dânsul cu aproximativ două
luni înainte de a muri…
[1] În,,Scrisoare pastorală”, an. IX(2011), nr.
200(16-28 febr. ), pp. 4-5; în
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol. V, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2012, pp. 697-700.
I
N I M A
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Inima este, prin natura sa, sensibila,
usoara, de esenta spirituala, cereasca, pazeste-ti-o. Nu o îngreuna, nu o trage
spre pamânt, fii cumpatat în mâncare, în bautura, în general în placeri
trupesti. Inima este templul lui Dumnezeu. „De va strica cineva templul lui
Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (1 Corinteni 3, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 251
VIATA
LA TARA
Sfantul
Teofan Zavoratul
Viata la tara are mult adevar. Viata
oraselor, si mai ales a capitalelor, este departe de adevar: toti fac pe
comediantii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata
duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed.
Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 314-315.
SIMPLITATE
ULUITOARE
Compozitorul
Arvo Part
Când am auzit pentru prima oara muzica
gregoriana(bisericească), a fost ca un fulger în senin. Se poate spune ca tot
ceea ce scriu este o oglindire a acestei experiente fulgurante, a descoperirii
ca miezul adevarului e de o simplitate uluitoare. Noi socotim ca un asemenea
adevar nu poate sa existe. Însa ochii nostri sunt orbi si urechile noastre,
surde.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64
In
memoriam: Mitrop. Bartolomeu(Valeriu) Anania(I)
S-a stins un mare ierarh, un mare român și
un mare scriitor! La cei 90 de ani ai săi era lucid, foarte activ, creativ,
plin de vigoare. O boală nemiloasă l-a doborât, pe el, care toată viața se
luptase cu greutățile, pericolele și nedreptățile.
S-a născut la 18 martie 1921, în
Glăvile-Piteşteana, jud. Vâlcea. Studii a făcut la Seminarul ,,Central"
(1933 - 1941), cu bacalaureat la Liceul “Mihai Viteazull" din Bucureşti;
studii superioare la Facultatea de Medicină şi Conservatorul din Cluj (1944-1946,
neterminate), la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi Academia Teologică
,,Andreiană" din Sibiu (licenţiat în 1948). Tuns în monarhism la
mânăstirea ,,Antim" din Bucureşti(2 febr. 1942) şi hirotonit ierodiacon
(15 mart. 1942), diacon la mânăstirile Polovragi şi Baia de Arieş (1943 -1947),
stareţ la mânăstirea Topliţa (1947), intendent al palatului patriarhal
(1948-1949), inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc (1949- 1950),
asistent la catedra de Istorie bisericească universală de la Institutul
Teologic Universitar din Bucureşti (1950-1951), decan al Centrului de îndrumare
misionară şi socială a clerului de la Curtea de Argeş (1951-1952), director al
Bibliotecii patriarhale (1952-1958). A fost condamnat la mai mulţi ani de
închisoare în timpul regimului comunist (1958-1964). Între anii 1965 și 1976 a
îndeplinit mai multe funcţii în cadrul
Arhiepiscopiei misionare ortodoxe din America: secretar eparhial,
consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al
Serviciului ,,Publicaţii”, hirotonit ieromonah şi hirotesit arhimandrit de
episcopul Victorin al Americii (1967); conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor
și Honolulu, membru în delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat
Bisericile vechi orientale din Egipt, Ethiopia și India (1969) şi directorul
Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române(1976-1982). Din 1982 retras la mânăstirea Văratec,
unde a lucrat la revizuirea traducerii româneşti a Sfintei Scripturi. La 21 ian. 1993 ales arhiepiscop al Vadului,
Feleacului și Clujului; hirotonit arhiereu şi înscăunat în catedrala
arhiepiscopală din Cluj la 7 febr. 1993. În 2005 a devenit mitropolit al nou
înființatei Mitropolii a Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
A publicat articole cu caracter teologic, predici, note şi comentarii în
revistele centrale bisericești, ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia
Olteniei", buletinul și calendarul ,,Credinţa" din Detroit,
,,Renaşterea" de la Cluj (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul). S-a
afirmat de tânăr în literatură (debutul în ,,Vremea”, 1936 şi ,,Dacia Rediviva”, al cărei redactor
principal a fost) şi colaborator al revistelor: ,,Gazeta Literară",
,,Luceafărul", ,,Magazin Istoric", ,,Ateneu” etc. Unele din piesele
sale au fost jucate pe scenele Teatrelor ,,Barbu Delavrancea" din
Bucureşti, ,,Alexandru Davila" din Piteşti, ,,Dramatic" din Baia Mare
ș.a. A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor. Dintre cărțile sale
menționăm următoarele: Mioriţa(Bucuresti, 1966); Meşterul Manole(Bucuresti, 1968); Du-te vreme, vino, vreme!(Bucuresti, 1969);
Păhărelul cu nectar (1969); Geneze (Bucureşti, 1971); Steaua
Zimbrului(Bucureşti, 1971); Poeme cu măşti(Bucureşti, 1972); File de
acatist(Detroit, 1976; Bucureşti, 1981); Istorii agrippine(Bucureşti, 1976);
Străinii din Kipukua (Bucureşti, 1979);
Greul pământului , 2 vol. (Bucureşti, 1982); Rotonda plopilor
aprinşi(București, 1983); Anamneze(Bucureşti, 1984); Cerurile Oltului, Eseuri
teologice (Rm. Vâlcea, 1990); Amintirile peregrinului Apter. Nuvele şi
povestiri (Bucureşti, 1991); Imn Eminescului( Bucureşti, 1992); Acţiunea
catolicismului în România interbelică (Bucureşti, 1992); Poezie reIigioasă românească modernă (1992); Noul Testament(Bucureşti,1993), Biblia(București,
2001); Memorii(2008) și multe altele.
(In memoriam Mitrop. Bartolomeu(Valeriu)
Anania(I), în ,,Scrisoare pastorală”, an. IX(2011), nr. 199, pp. 3-4; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp. 677-679)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
GLASUL
TAINIC
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Poate dispune, omul, de bogatie, de
ranguri, poate dispune, omul, de toate cele materiale, dar totusi nu-i
multumit. În adâncul fiintei lui, aude o voce: „Unde esti? Unde esti?” O voce
tainica, misterioasa se adreseaza omului, fapturii lui, din inima lui urca spre
ratiune, apoi îl face pe om sa gândeasca: cine suntem, unde ma aflu, ai cui
suntem, de ce eu nu sunt linistit, de ce oare eu nu sunt multumit, oricâte
bunatati am eu – nu sunt multumit, oricâte haine frumoase am – vreau altele si
mai frumoase, oricâte lucruri mi se împlinesc pe acest pamânt – nu ma simt
împlinit! Vreau altceva, sunt mereu nemultumit, mereu însetat, duc mereu dorul
dupa ceva care nu exista! Dorul acesta, nostalgia aceasta care exista în
sufletul omului este dovada categorica a existentei, a Celui ce exista, a lui
Dumnezeu. Daca n-ar exista, dac a ar fi pustiu în spatiu, univers, nimeni n-ar
purta setea aceasta.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 27
LUMEA
PLANTELOR
Sfantul
Vasile cel Mare
Când vezi plantele cele de pe lânga casa,
cele salbatice, cele care cresc în apa, cele care cresc pe pamânt, cele care au
flori sau cele care n-au flori, cunoaste din acestea mici pe Cel Mare, adauga-I
mereu admiratia ta si mareste-ti admiratia pentru Creator! Cerceteaza cum a
facut pe unii arbori plini de verdeata, iar pe altii goi; din cei plini
verdeata, pe unii cu frunzele cazatoare, iar pe altii totdeauna cu frunze; ca
îsi pierd frunzele si maslinii si pinii, chiar daca nu se vede cum îsi schimba
frunzele, încât pare ca niciodata nu sunt lipsiti de frunzisul lor.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
129
In
memoriam: Mihai Eminescu
La 15 iunie comemorăm în fiecare an
trecerea la cele veșnice a Poetului Național, Mihai Eminescu.
La numai 39 ani, lăsând în urmă o operă
uriașă, Eminescu sfârșea în chinuri groaznice, răpus de otravă administrată
sistematic sub observație medicală. Deranjase prea mult și pe mai marii țării,
dar și pe ai lumii.
Servicii străine de spionaj își făcuseră
un adevărat ideal din a-l suprima pe Eminescu. Intelectuali de marcă ai țării
nu mai puteau să sufere supremația copleșitoare a geniului. Politicienii zilei
se simțeau loviți ca de bici de condeiul lui Eminescu.
Era o mână de om, dar, prin glasul lui,
era cel mai periculos dușman al răului social, al corupției, al nepotismului,
al politicianismului, al afacerismului și al nedreptății.
El nu se temea de nimeni și de nimic.
Spunea ce gândea.
Știa multe și spunea adevărul, în ciuda tuturor riscurilor.
Eminescu era un adevărat Ioan Botezătorul
al românilor.
Cei mai mulți îl știm din poeziile de
dragoste, ori din cele istorice pe care le-am avut în manuale.
Eminescu însă are laturi ale gândirii și
operei sale încă necunoscute suficient nici astăzi.
Opera lui este de actualitate în toate
timpurile și în toate locurile. Eminescu este al românilor și al lumii întregi.
A binecuvântat Dumnezeu Țara noastră cu
toate bogățiile solului și subsolului. Dacă nu ni l-ar fi dat însă și pe
Eminescu, am fi fost ca niște orfani, am fi fost ai nimănui.
Eminescu este buletinul de identitate,
cartea de vizită a neamului românesc.
Ce le-ar folosi românilor, dacă ar câștiga
lumea întreagă și l-ar pierde pe Eminescu?!
Sau ce ar da românii, ca să mai aibă un
Eminescu?
(In memoriam: Mihai Eminescu, în
,,Scrisoare pastorală”- 231, an.
X(2012), p. 3; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2015, vol. VI, p. 500).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PACEA
SUFLETEASCĂ
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Pacea si belsugul de viata pe care le
simte inima dupa Împartasanie este cel mai mare si mai de pret dar pe care ni-l
face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate
împreuna, de care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca – atunci când
inima este chinuita si strâmtorata – omul nu se poate folosi de nici un bun,
fie el material sau spiritual, nu-l încearca nici o bucurie dintre acelea care
vin de la simtamântul adevarului, binelui, frumosului. Aceasta fiindca i-a fost
strivit si ucis nucleul central al vietii – inima, adica omul cel dinauntru.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 43.
In
memoriam: Înv. Gheorghe Sfetcu
S-a stins departe de sat, după o lungă și
grea suferință. Și-ar fi dorit atât de mult să-și revadă mama înainte de a acoperi-o pământul, să-și vadă rudele,
prietenii și consătenii de altădată, dar n-a putut. Boala a fost mai puternică
decât el și, până la urmă, l-a biruit.
L-am cunoscut în ianuarie 1964, când a
început trimestrul al doilea. Eram în clasa a patra. Doamna Învățătoare se
pensionase la sfârșitul anului precedent și dânsul a venit să-i ia locul, ca
suplinitor. Era student la matematică, curs fără frecvență și suplinea în
învățământ, căci nu avea posibilități financiare să fie student la zi. Pentru
noi, elevii din Bârda, a fost o
adevărată revelație. Venea cu alt stil de lucru, avea alt tact. Era ceva nou,
care ne plăcea la nebunie. Trei ani și jumătate mersesem zi de zi la școală ca
la spânzurătoare, cedând insistențelor părinților; de acum am început să mă duc
cu drag, să număr orele până începea programul de a doua zi. Noi, puii de
fiară, ținuți în strune prin bătaie și dresaj, eram tratați deodată ca oameni,
ca de la egal la egal. Incredibil, dar adevărat. Domnul Învățător Gheorghe
Sfetcu era apropiat de vârsta noastră. Culmea, știa să râdă și râdea cu noi,
lucru neobișnuit. Glumea cu noi, râdea uneori de noi, dar în mod constructiv,
făcându-ne astfel să pricepem lucruri pe care le-am fi priceput cu greu, dacă
ne-ar fi vorbit teoretic despre ele. Nu ne punea să învățăm mecanic, pe de
rost, lucruri inutile, ci totul era ca un joc plăcut. Nu-mi amintesc să fi dat
o palmă cuiva, cât a stat cu noi.
Domnul Învățător Gheorghe Sfetcu ne-a dat
la fiecare carnet de elev. Nu avusesem până atunci un asemenea document. De
fapt, niciodată nu știusem ce note primisem pentru truda noastră. Fericirea o
simțeai la sfârșitul zilei în care scăpai nebătut. De data aceasta ni s-au
trecut în carnet toate notele de pe trimestrul întâi. Am stat până târziu în
noapte, mai precis până s-a terminat gazul din lampă, uitându-mă la notele de
pe carnet. Nu-mi venea să cred că aceea este răsplata muncii mele. Domnul
Învățător a început, încă din primele zile, să ne treacă note în catalog și pe
carnet, de îndată ce ne asculta. Uneori și după un singur răspuns bun la o
întrebare mai dificilă ne răsplătea cu câte o notă. Era extraordinar. Am prins
gustul notelor mari și eram într-adevăr fericit, când puteam să mă duc acasă și
să arăt și părinților rezultatul muncii mele.
Folosea jocul didactic, metodă necunoscută
nouă până atunci. Se ducea la hartă și căuta prin Maramureș ceva numai de el
știut, apoi ne întreba, cu seriozitate, pe noi cei dintr-a patra:
,,- Măi, copii, care vedeți mai bine,
veniți de căutați-mi și mie Delta, că eu nu văd să citesc la distanța asta!”
Ieșea câte unul și se zgâia, lungindu-și
gâtul cât mai mult, ca să găsească pe undeva, prin nordul țării, Delta Dunării.
Dacă se găsea cineva, care să pună punctul pe ,,i” și să arate exact unde este Delta, primea
imediat zece în catalog și pe carnet. Se ducea la hartă și căuta mai jos, apoi
ne zicea:
,,- Uite, ăștia au uitat să treacă Iașul
pe hartă!”
Căuta atent în jurul Bucureștiului și,
dacă se găsea vreunul să spună că Iașul nu poate să fie trecut lângă București,
arătând locul adevărat al orașului respectiv, primea imediat zece.
De la dânsul am învățat că nu este corect
să spui ,,policră”, ,,a policri”, ,,policrit”.
A făcut prezența într-o zi. Am răspuns că lipsește Rolea Constantin.
,,- Cine este?” a întrebat Domnul
Învățător. Cineva dintre noi a răspuns:
,,-Este Costel al lui Costică al lui
Târcol!”
Domnul Învățător a râs cu poftă, auzind de
,,Târcol”.
,,- Nu cunosc pe nimeni în sat cu numele
de Târcol!” a zis dânsul, întinzându-ne capcana.
,, - Nu-l cheamă Târcol, dar așa îl
policrim noi!” a răspuns unul din colegi.
A râs Domnul Învățător, cum nu-l văzusem
niciodată râzând, poate anume ca să ne sublinieze greșeala.
,,- Îl policriți, hai!? Măi, copii, măi,
să nu mai ziceți așa niciodată, că nu-i corect. Așa pot să zică cei fără carte,
care n-au fost la școală. Corect este ,,poreclit”, ,,poreclă”, ,,a porecli”.
Ați înțeles?” Puteam să nu înțelegem?
Era un tânăr înalt, suplu, atletic,
elegant, un fel de Domnul Trandafir… L-am văzut alunecând într-o zi de iarnă.
Era polei. Trebuia să cadă pe spate. Și-a dat mâinile peste cap, s-a făcut arc
și a aterizat ca o pisică, fără să se zgârâie măcar. Altul și-ar fi spart capul
la așa căzătură! Când s-a făcut vremea bună,
a jucat fotbal cu noi…
Fiind în domeniul său, ne arăta tot felul
de jocuri cu numere, probleme amuzante, încât școala devenise chiar frumoasă.
Primăvara ne-a dus în excursie pe la Znamăn, Curecea și Teiul Mare. Erau locuri
din jurul satului, cunoscute nouă, dar, alături de dânsul, aveau alt
farmec! Nu știu dacă și în anul următor
a mai funcționat ca învățător la Bârda. Eu plecasem deja la Malovăț în clasa a
cincea. Dar știu însă că, după mai mulți ani, am aflat că este înalt funcționar
la Ministerul Comerțului Exterior, în București. Acolo s-a căsătorit și a rămas
până la sfârșitul vieții. L-am mai întâlnit doar la înmormântarea tatălui său,
Dumitru Sfetcu. Fără îndoială, că la
minister a avut salariu mai mare decât la școală, dar pentru școală avea, într-adevăr, vocație.
Dumnezeu să te ierte, Domnule Învățător,
și să te răsplătească pentru clipele de bucurie, ce ne-ai dat!
(In memoriam: Înv. Gheorghe Sfetcu, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. IX(2011), nr. 208, pp.
4-5; în ,,Epoca”, 2011, nr.
7(iul.), ediție on-line( http://revista-epoca. com); în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2014, pp. 155 – 157; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. VI, 2014, pp. 130 – 133; în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXVI(2016), nr. 6658(7 iun.),
p. 4)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
SIMTURILE
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Prin intermediul simturilor spiritul uman
ajunge la o stare de contemplare înalta si îsi fortifica puterile sufletesti;
prin intermediul simturilor omul cunoaste ca exista, devine constient de
individualitatea sa si cugeta, fiinteaza; putem oare sa afirmam acelasi lucru
si despre animale? Observarea rezultatelor noastre, furnizate de simturi, nu ne
îngaduie sa afirmam despre animal ceea ce spunem despre om; pentru ca nici un
aspect nu e susceptibil sa certifice existenta unei activitati intelectuale
similare; asa ca, animalul nu atesta prin impresiile sale existenta unui suflet
rational; vom demonstra acest adevar, analizând rezultatele trairilor furnizate
de fiecare simt în parte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 80.
HRANA
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Ranile lui Hristos au lucrat mai multe
binecuvântari în lume decât sanatatea tuturor cezarilor romani. Euharistia nu
înseamna doar o aducere-aminte, ci si o prorocie. Prorocia ei este ca întregul
pamânt va deveni trupul lui Hristos, carnea si sângele lui Hristos, astfel
încât orice am mânca sau am bea, sa-L mâncam si sa-L bem pe El. El ar trebui sa
fie hrana noastra de fiecare zi. Privindu-ne toata hrana prin Hristos, ea nu ne
va mai parea o prada din natura, ci mai degraba jertfa naturii pentru noi,
amintindu-ne de jertfa lui Hristos si, prin aceasta, de propria noastra chemare
la jertfa. Trebuie sa alegi sa fii ori mândru, ori sarac în duh. Cea dintâi
alegere va însemna o distrugere zgomotoasa, a doua, o zidire tacuta.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Patimirea
Bisericii, traducere de Laura Marcean, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 20
In
memoriam: Ing. Cristinel Priboi
Am auzit de dânsul abia după Revoluție.
Era directorul Romtelecom – Mehedinți. De câte ori se realiza câte ceva de
valoare prin subscripție publică, Domnul Cristinel Priboi era printre cei
dintâi contribuabili. Eu colaboram la ziarul ,,Datina” din Tr. Severin și
începusem să mă fac cunoscut. Într-o zi am fost chemat de Domnul Priboi la
biroul dumnealui. Sediul Romtelecom ocupa cea mai mare parte din clădirea
Poștei Române, ca parte a acesteia.
M-am dus. Biroul era situat la primul
etaj. Am rămas uimit când am intrat. Pereții erau blindați cu icoane. Pe birou
era un crucifix, o candelă aprinsă, un teanc de cărți, din care nu lipsea
Biblia. Directorul era un om între două vârste, de talie mijlocie, amabil și
modest. S-a ridicat grăbit de la birou și mi-a ieșit în întâmpinare, m-a
salutat bucuros și m-a invitat să iau loc pe un fotoliu.
Am discutat mai multe cu dânsul, mai ales
probleme legate societatea românească de după Revoluție. Era prin 1990 – 1991
și aveai ce să discuți pe această temă. Conversația noastră era des întreruptă
de telefonul mobil care-i tot zbârnâia în buzunar. La vremea aceea un telefon
mobil era o raritate. Nu oricine își putea permite să aibă așa ceva. La un
moment dat, directorul mi-a spus de ce m-a chemat. Voia să fie mai activ în județul
nostru sub aspect religios, pentru a contrabalansa activitatea unor secte ce-și
făceau de cap la un anumit post de radio din municipiu. Nu era mulțumit de
felul cum se implică preoții noștri în activitatea de combatere a
prozelitismului sectar. Era sincer și se dovedea a fi un bun creștin ortodox.
Avea vaste cunoștințe dogmatice și de istorie a Bisericii Ortodoxe Române.
Mi-am dat seama că inițiativa sa nu este un act de bravadă, ci dorința sinceră
de a-L mărturisi pe Hristos și a-I face cunoscută învățătura.
Domnul Ing. Cristinel Priboi se înțelesese
cu conducerea postului Radio Sud din Tr. Severin ca să-i aloce un anumit timp
de emisie zilnic, pe care să-l folosească așa cum va considera dânsul potrivit.
Pentru aceasta citea pericopa evanghelică a fiecărei zile la acel radio. Nu
avea curajul să treacă la explicarea și comentarea textului. M-a rugat să fac
eu aceasta, de câte ori vreau în timpul săptămânii. Îmi permitea să prezint și
alte materiale pe care le consider potrivite. Nu-mi dădea limită de timp. Urma
să merg la postul respectiv de radio când aveam eu vreme, să înregistrez
materialele și ele să fie puse în undă în următoarele zile. Mi-a surâs ideea.
M-am prins. Dacă la început mi s-a părut a fi o joacă, după câteva luni mi-am
schimbat părerea. Un an și mai bine am avut nenumărate emisiuni la postul de
radio respectiv. Îmi pare rău azi că nu mi-am înregistrat și nici nu mi-am
scris emisiunile respective, fiindcă ele erau de fiecare dată adevărate creații
și materiale de suflet.
Între timp, Domnul Ing. Cristinel Priboi
și-a dat doctoratul în telecomunicații, devenind cel mai competent în domeniu
din județul nostru. Totuși, de la radio începuse să absenteze. Am pus aceasta
pe seama oboselii cauzate de examenele de doctorat, pe seama numeroaselor activități
și griji. Era adevărat și nu era!
Într-o discuție cu un enoriaș al meu,
regretatul Mănescu Ion, poștaș pensionar, am aflat că Domnul director Cristinel
Priboi organizase o întâlnire cu toți pensionarii de la Poștă și Romtelecom,
foști colegi sau subalterni ai săi. Din banii săi plătise masă la restaurant,
adusese muzicanți. A fost o petrecere ca o nuntă. Nu se pomenise în județul Mehedinți o asemenea
faptă! Din păcate, a fost ca un rămas bun!
La scurt timp am aflat cu Domnul Cristinel
Priboi este grav bolnav. Boala secolului îi atacase creierul. Cu siguranță că
și undele electromagnetice ale telefonului pe care-l folosea într-una își aveau
partea lor de vină. Cert este că s-a stins un intelectual, un om de suflet și
un creștin devotat prea devreme. Ar fi putut să mai facă multe!
Dumnezeu să te ierte, dragă prietene!
(In memoriam: Ing. Cristinel Priboi, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 443, pp. 3-4)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PAMANTUL
PRIMAVERII
Sfantul
Inochentie al Odessei
Spalat si umezit de apele primaverii,
pamântul începe a se acoperi cu verdeata si cu flori; toate locurile de pe el
capata o vedere frumoasa si sunt în stare a da adapost si a pricinui placere,
ba adesea si hrana, calatorului. Acelasi lucru se petrece si cu sufletul spalat
de lacrimile pocaintei; cugete si simtiri curate îl îmbraca din cap pâna în
picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite
fagaduinte si fapte frumoase.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 43-44
CANTURILE
SUFLETULUI
Compozitorul
Arvo Part
Învata-ti sufletul sa cânte. Fiecare stare
sufleteasca are cânturile ei. Fie ca în tot ce faci cântul sa te însoteasca.
Trebuie sa-ti curatesti sufletul pâna când
va cânta.
Un suflet fara grija cânta.
Inima trebuie sa se transforme în ureche,
iar auzul, sa fie readus în inima.
În viata de zi cu zi trebuie sa ne izolam
de orice zgomot.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66.
In
memoriam: I. D. Pârvănescu
S-a
stins de curând, în urma unui banal accident, la vârsta de 84 de ani. S-a
născut la 8 octombrie 1936 în satul Colibași al comunei Malovăț, din părinți
Daniel și Elena, ca al patrulea copil din cei șase ai familiei. A urmat școala
primară în satul natal, gimnaziul și liceul în Tr. Severin, apoi Școala Tehnică
de Maiștri în București.
Era perioada în care tineretul satelor
noastre era atras spre orașe, spre industrie. Țărănimea era îngenuncheată de la
un an la altul: dislocări în Bărăgan, cote, impozite enorme, arestări,
condamnări, comasarea terenurilor fertile pentru nou-înființatele ferme de
stat, colectivizarea, lipsa oricărei rentabilități pentru munca în agricultură
și multe altele. Tinerii erau complet lipsiți de perspectivă, în eventualitatea
în care rămâneau la țară. Un viitor incert întrevedea fiecare la orizont. Mulți
s-au îndreptat spre locurile de muncă bine plătite, cum au fost minele. Din
părțile noastre au plecat tineri ca brazii spre minele de uraniu din Banat.
Erau plătiți bine, ce-i drept, dar erau lipsiți de echipamente de protecție,
așa că în câțiva ani radiațiile emanate de minereu au făcut din ei niște epave,
care s-au dus rând pe rând de timpuriu. Alții s-au calificat la locurile de
muncă prin fabrici și uzine din Mehedinți și din județele vecine. Puțini au
fost cei care s-au îndreptat spre școli mai înalte, mai ales spre facultăți.
În acest context, Ion Pârvănescu a avut
meritul de a alege între câștigul facil, imediat și truda studiului. Îmi
amintesc cu câtă asiduitate învăța când venea pe acasă. De multe ori mă ruga
să-l ajut. Îmi dădea schema unei mașini-unelte, cum ar fi strungul spre
exemplu, și enumera pe de rost fiecare piesă componentă, până la ultimul șurub
și niciodată nu le greșea. A urmat angajarea ca maistru în ,,câmpul muncii” la
unități economice importante, precum: Șantierul Naval din Tr. Severin, Uzina de
Utilaje din Topleț(CS), Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Tr. Severin. Nu
s-a mulțumit cu munca ,,de jos”. A urmat cursuri, a dat examene și a intrat în
învățământ. Douăzeci și cinci de ani a fost titularul Catedrei Tehnice a Colegiului Tehnic ,,Domnul Tudor”
din Tr. Severin. Aceasta a însemnat pregătirea a 25 de promoții de tineri în
diferite meserii. În mai multe rânduri l-am vizitat la atelier și eram impresionat
de tactul cu care preda elevilor și apoi de atenția și rigurozitatea cu care le
controla probele de lucru. Rezultatele au fost pe măsură: participări la
olimpiade de profil la nivel județean și național. În repetate rânduri mă aflam
cu dânsul pe stradă și era salutat cu mult respect de tineri care-i fuseseră
elevi. Unii nu ezitau să se apropie și să-i spună: ,,- Vă mulțumesc, Domnule
Profesor, că m-ați învățat o meserie din care îmi câștig pâinea pentru mine și
pentru familie!”
S-a căsătorit cu Prof. Elena Grădinaru din
Stângăceaua (MH) și a avut doi copii, Marius și Izabella. Decesul timpuriu al
fiicei l-a marcat pentru tot restul vieții.
Ion Pârvănescu simțea însă că poate face
mai mult. Continua să studieze, nu numai literatura tehnică de specialitate, ci
și din alte domenii. Urmare a acestor lecturi au rezultat mai multe cărți,
precum: G. Călinescu. Maxime și cugetări, M. Kogălniceanu, Martiri ai Neamului,
Enigma unui medalion, Mireasa în voal negru, Moartea rânjește la români, Fiara
își arată colții, Enigma unei dileme, Amanții și amantele regilor României,
Izabella, Clonații dintre secole și altele. Nu sunt istoric și nici critic
literar, ca să fac aprecieri privind valoarea istorică, literară sau artistică
a scrierilor lui I. D. Pârvănescu, dar admir perseverența cu care a luptat să
se afirme, să-și depășească condiția socială și intelectuală.
Mai mulți ani după Revoluție a editat gazeta săptămânală ,,Adolescentul”, a
înființat editura cu același nume, cât și Editura ,,Pârvănescu”.
Fiind un împătimit al apiculturii, a
studiat viața și produsele albinelor și a dat la lumină câteva invenții privind
îmbunătățirea activității apicole și utilizării produselor apicole, invenții
brevetate de OSIM. Nu suporta nedreptatea și era în stare să se lupte până în
pânzele albe pentru triumful dreptății. Pentru aceasta a avut nevoie de studii
solide în domeniul Dreptului. Când pleda într-un proces dovedea că de multe ori
avea cunoștințe juridice similare unui avocat.
Era frățos, gata să dea o mână de ajutor,
un sfat înțelept. Împărtășea cu generozitate sfaturi bazate pe îndelunga sa
experiență de viață și pe înțelepciunea acumulată prin ani.
Dacă ar fi trăit în vremuri mai bune, I.
D. Pârvănescu s-ar fi situat pe scara socială mult mai sus. Avea potențial
intelectual, avea voință, avea ambiție în sensul nobil al cuvântului, îi mai
trebuia doar mai mult noroc.
Dumnezeu să te ierte, nană Ioane!
(In memoriam: I. D.
Pârvănescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr.
427, pp. 4-5; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, pp. 436-438)
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
BUCHETUL
DE FLORI
Sfantul
Luca al Crimeei
Am primit un buchet de flori. O, câta
frumusete delicata, fermecatoare, este cuprinsa în aceste splendide mici
creatii ale lui Dumnezeu! Si pe lânga aceasta, cât sunt de minunate prin
micimea, prin simplitatea lor plina de smerenie! Dantelariile fine ale micilor
inflorescente albe, albastrii si roz, violete si albastre ne privesc cu ochii curati
ai petalelor si ai corolelor lor si revarsa asupra noastra minunata lor
mireasma. Oare nu este evident ca aceasta este o propovaduire tacuta a curatiei
duhovnicesti? Trebuie sa ai o inima cu totul împietrita ca sa nu auzi acest
glas al lui Dumnezeu, care rasuna atât de limpede în simplitatea si în
frumusetea formelor materiale ale naturii. Este adeverit ca femeile iubesc
foarte mult florile si aceasta face cinste inimilor lor.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 71
OBOSEALA
LA RUGACIUNE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Îi auzim pe unii spunând: rugaciunea ne
oboseste repede. De ce oare? Fiindca nu-L aveti în fata ochilor mintii pe
Domnul ca si când ar fi aievea. Priviti-L mereu cu ochii mintii si ai inimii si
atunci veti putea sta la rugaciune toata noaptea si nu veti osteni. Ce spun, o
noapte! Veti fi în stare sa stati trei zile si trei nopti la rând si nu veti
obosi. Aduceti-va aminte de stâlpnici. Ei au stat multi ani la rând pe un
stâlp, cu duh rugator, învingându-si trupul, cel care, ca si trupul tau, tragea
spre lenevie. Iar tie ti se par grele câteva ceasuri de rugaciune, poate chiar
unul singur!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 111-112
In
memoriam: Iancu Gheorghe
Am auzit de dânsul încă din primii ani de la venirea mea ca preot în
Malovăț. Lumea vorbea cu mult respect de ,,nenea Iancu” sau, pur și simplu, de
,,Neamț”. Ușor-ușor am aflat mai multe. Era originar din Malovăț. Mama îi
provenea din Bârda, din familia Garaiac. Plecase demult în Germania. În Malovăț
păstrase casa părintească, o amenajase cu strictul necesar, ca să aibă un trai
cât de cât civilizat. Venea în fiecare vară în Malovăț și-și petrecea concediul
în căsuța sa. Am vorbit puțin cu dânsul, fiindcă era un om rezervat, prudent,
greu îi câștigai încrederea.
Cea mai grea problemă pentru nenea Iancu era apa. Trebuia să care cu
găleata de la oarecare distanță și asta nu-i convenea. Plătea câte o vecină
să-i aducă apă, dar asta nu era o soluție. A studiat cu atenție împrejurimile
satului, a reflectat atent, a făcut planuri și socoteli și până la urmă a
hotărât să facă o investiție importantă. A forat undeva în marginea satului,
unde era un izvoraș de apă abia vizibil, a introdus niște tuburi uriașe și a
făcut acolo rezervor. A pornit apoi cu șanțuri și conducte și a adus apa acasă
la dânsul. A fost de acord să se racordeze la rețeaua nou construită de dânsul
toți cei din mahalaua unde era casa
dumnealui. Pentru prima dată se putea vorbi de apă la robinet în Malovăț.
Pentru materialele consumate pentru rezervor și rețea nu a pretins nimănui nici
un ban; pentru lucrările efectuate a plătit cinstit pe fiecare muncitor. Erau
oameni din sat, pe care-i plătea cu ora. La noi se obișnuia plata la zi, el
plătea la oră și plătea ,,boierește”, așa că toți erau mulțumiți.
A venit Revoluția și nenea Iancu a revenit în România cu ajutoare pentru
satul lui. Erau haine și medicamente pentru dispensarul comunei. Le-a adus cu
un tir până la Hunedoara. De acolo trebuiau transportate cu o mașină până la
Malovăț.
Fiindcă aveam o mașină mai mare, un ARO,
notarul comunei, regretatul Manolea Emanoil, m-a rugat să fac eu acest oficiu.
Am stabilit cu domnul Iancu toate
detaliile privind călătoria de-a doua zi. Mama a pregătit mâncarea pentru noi.
A fript o găină la cuptor, a făcut o pâine pe vatră, a mai pus un caș proaspăt
la pachet și alte mărunțișuri. În dimineața stabilită am pornit la drum cu
Domnul Iancu. Am mers vorbind până la Hunedoara și înapoi. Domnul Iancu era curios să știe multe
și de toate cu privire la învățătura ortodoxă. Parcă am fost la un examen tot
timpul. Erau întrebări subtile, venite din partea unui om citit, cu o cultură
religioasă solidă. Mă minunam de câte știa dumnealui și de câte dorea să mai
știe. M-am minunat, când am aflat că fusese muncitor, mecanic dacă nu mă înșel.
Pentru o asemenea poziție socială erau impresionante cunoștințele religioase pe
care le avea și nelămuririle sale.
Am vizitat împreună Mânăstirea Lainici. A
văzut că sunt interesat de o carte, Urmarea lui Hristos, de Giovani Papini.
I-am vorbit despre carte, dar nu mi-am permis s-o cumpăr, fiindcă era foarte
scumpă pentru buzunarul meu. Mi-a cumpărat-o dânsul și mi-a spus s-o țin ca
amintire de la dumnealui.
Undeva, pe traseu, ne-am retras pe o
poiană și am pus masa. El a mâncat din cea adusesem eu de acasă. Mânca cu o
poftă, pe care n-o înțelegeam atunci. Avea și dânsul mâncare la ,,traistă”. Tot
felul de cutii și cutiuțe, cu tot felul de bunătăți. Dumnealui n-a gustat din
acelea, dar pentru mine au fost un deliciu, fiindcă nu mai văzusem așa ceva.
Azi găsesc asemenea preparate chiar și în magazinele din sate, dar nu le cumpăr
și nici nu-mi place acea mâncare! Știu eu de ce!
Am încărcat mașina cu haine și medicamente
și am pornit înapoi. Discuțiile au continuat, dar eu tot n-am avut vreme să-l
întreb, spre exemplu, pe Domnul Iancu cum de a ajuns el în Germania Federală,
și-a dus și familia cu sine, s-a stabilit acolo, dar vine în fiecare vară,
singur sau cu familia, la Malovăț, unde
stă cel puțin o lună. Înainte de 1989
era de neconceput un asemenea comportament. Și, totuși, lui i se permitea!
A mai trăit câțiva ani, dar nu ne-am mai
întâlnit. Abia după moartea sa am aflat de la o rudă a lui din Malovăț că, în
Germania, era pastor în cadrul unui cult neoprotestant!
(In memoriam: Iancu Gheorghe, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVI(2017),
nr. 355, pp. 4-5; în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018,
pp. 533-535).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
ÎPS Bartolomeu Anania - Predică la
Duminica a 12-a după Rusalii - Tânărul cel bogat (2006)
C
U R A J !
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu trece zi ca vrajmasul sa nu-mi atace
credinta, nadejdea, dragostea. Vrea sa va distruga, credinta mea, dragostea
mea! Rabda credinta, rabda nadejde, rabda iubire! Curaj credinta, curaj
nadejde, curaj iubire! Dumnezeu este de partea noastra! Nu slabi, credinta, nu
slabi, nadejde, nu slabi, iubire!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 392
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu