Cu prilejul zilei de 8 Martie urăm
mamelor, bunicilor, surorilor, soțiilor, fiicelor noastre și tuturor
femeilor din lume sănătate, bucurii,
împliniri și numai bine!
Să ajute Dumnezeu ca glasul, puterea și
influența lor să contribuie mai mult la alungarea răului din lume, a urii
dintre oameni și popoare, a dezmățului și imoralității din zilele noastre.
Dumnealor au o misiune sfântă în planul lui Dumnezeu pentru lume, aceea de a
ocroti viața, de a da naștere și bună educație copiilor, de a face viața mai
frumoasă și idealurile lumii mai mărețe. Dumnealor au misiunea de a apropia
lumea mai mult de Dumnezeu. Ajută-le, Doamne, să-și poată împlini această
misiune!
La mulți ani, Doamnelor și Domnișoarelor!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
In
memoriam: Dr. Gheorghe Neagoe
Au trecut câțiva ani buni de când a plecat
dintre noi, dar mulți mehedințeni - și nu numai -, își mai amintesc de el. Era
imposibil să-l uiți, după ce aveai prilejul și privilegiul să-l cunoști, să
discuți cu dânsul.
S-a născut la 7 iulie 1939 în Bălcești
jud. Vâlcea. A terminat cu brio fiecare clasă din școlile pe care le-a urmat,
până la absolvirea Colegiului „Frații Buzești” din Craiova. A absolvit
Universitatea de Medicină din Timișoara în anul 1962, ca șef de promoție. În
anul 1994 a absolvit o facultate de parapsihologie. Din anul 1972, a fost
doctor în științe medicale și medic primar chirurg. A fost director de spital
timp de șapte ani, șef de secție timp de 34 de ani, profesor de chirurgie timp
de 15 ani etc. A fost singur autor sau autor principal a peste 368 lucrări
științifice, dintre care 163 publicate in extenso sau în rezumat, în țară și
străinătate. A publicat cărțile: Chirurgia traumatismelor duodenale (384
pagini), Tratamentul actual al fistulelor digestive externe, Contribuții la
chirurgia digestivă (323 pagini), Cercetări practice în chirurgia abdomenului
(279 pagini), Studii și cercetări oncologice, tehnici noi de chirurgie
oncologică(350 pagini), Cancerul și trei cărți nemedicale: Filozofia ocultă,
Amăgirile și adevărul, Ocultism și adevăr și patru cursuri universitare pentru
studenți. A fost singur autor a patru medicamente, al unui aparat medical și a
14 brevete de invenție medicale cu tehnici operatorii și metode de tratament.
Pentru activitatea profesională și științifică, a fost distins cu 27 de
diplome, ordine și medalii. A desfășurat activitate de cercetare științifică pe
bază de contracte cu două institute de cercetare ale Academiei Române:
Institutul de Endocrinologie (timp de 2 ani) și cu Institutul de Virusologie
(timp de 15 ani). A inventat și a lăsat medicinii metode noi de tratament,
unele brevetate, altele încă neterminate, mult mai simple, mai ieftine și mai
eficiente decât cele cunoscute în unele afecțiuni foarte grave. A fost profesor
universitar de chirurgie, membru titular al Academiei Române de Științe
Medicale, al International Society of Surgery, al L’Union Medicale Balcanique,
al Societății Române de Chirurgie și membru fondator al Asociației Naționale de
Cercetări Aplicative Parapsihologice. A fost membru al Asociației Foștilor
Deținuți Politici Anticomuniști din România.
Dar câte n-a fost și câte n-a făcut
Doctorul Gheorghe Neagoe! Era un om mărunt de stat, o fire firavă, modest în
îmbrăcăminte, popular, fără ifose, gata de a discuta și cu cel mai simplu și cu
cel mai învățat. Umbla mult pe jos, cu taxi-ul, apela uneori la prieteni și
cunoscuți să-l transporte cu mașina de colo până colo, el neavând mașină
personală. A lucrat mulți ani la Spitalul C. F. R. din Tr. Severin, apoi la
Spitalul Județean. Îl căutau mulți din județ și din afara județului. Se dusese
vestea despre el și despre metodele lui de tratament. Poetul Adrian Păunescu
publicase câteva articole în ,,Flacăra”, în care-i elogia invențiile și mai
ales pe cele privind tratarea și vindecarea cancerului. Pleca mereu la congrese
și simpozioane.
La ,,radio-șanț” am auzit la un moment
dat, că Doctorul Neagoe a fost arestat și condamnat, dar cauzele au rămas un
mister. Mai târziu, după Revoluție, am aflat din presă că i s-ar fi cerut să
accepte ca una dintre invențiile sale privind tratamentul cancerului s-o treacă
pe numele Tovarășei, pentru că tot era ʼmnaei ,,savant de renume mondial!” Iar
Doctorul a refuzat! L-au condamnat pentru ,,foloase necuvenite!”
Am avut prilejul să fiu coleg cu soția
dânsului, Doamna Neagoe, la un curs de limba engleză. Mi-a spus atunci că vrea
să învețe limba engleză, ca să-i poată traduce soțului comunicările,
articolele, studiile și cărțile. Cheltuia prea mulți bani pentru traduceri și
nu întotdeauna erau dintre cele mai bune.
L-am cunoscut personal pe Doctorul Neagoe
după 1989, prin intermediul regretatului George Burețea și postului său de
televiziune ,,Datina”. Am fost pus față în față cu dânsul la mai multe
emisiuni, unele interactive, în care primeam telefoane de la telespectatori în
timpul emisiunilor. Doctorul Neagoe convingea întotdeauna că este un bun român
și un bun creștin. Nu pregeta să ia apărarea Bisericii în multe probleme cu
care aceasta se confrunta după Revoluție. Punctul slab al dumnealui era acela
că foarte adesea evada din domeniul medical pe acela al Teologiei, Filozofiei,
Metafizicii, Ezoteriei etc. Îndată îți dădeai seama că în aceste domenii a
citit enorm, dar nu sistematic. Cunoștințele sale, numeroase și variate, erau
dezordonate. Pe baza lor trecea la construirea unor sisteme teoretice
surprinzătoare, neconvingătoare, îndoielnice. Aveam serioase divergențe cu
dânsul în timpul emisiunilor, dar și după. Eu, ca preot, ca unul care am trecut
prin niște școli teologice, unde mi-am făcut o cultură teologică destul de
solidă, nu puteam accepta pentru nimic în lume teoria Doctorului Neagoe, că
Sfânta Treime este Info-Energo-Materie, adică Informație-Energie-Materie, sau
că sfinții sunt extratereștrii. Asta ca să menționez doar două teorii ale sale.
Nu făcea aceste divagații din rea credință, ci erau erori des întâlnite la cei
care abordează domenii noi ca autodidacți.
Într-o zi m-a chemat la dânsul la birou.
Era șeful Secției Chirurgie a Spitalului Județean din Tr. Severin. M-am dus.
Mi-a dat o lucrare de câteva sute de pagini dactilografiate și mi-a spus: ,,-
Părinte, vă avertizez că sunteți al doilea om în lume, care citește această
carte. Primul a fost papa de la Roma. O iei acasă și în 2-3 săptămâni o
citești. Când mi-o aduci, nu țin neapărat să-mi spui ceva despre ea. Poți să
mi-o pui pe birou și să pleci, fie că sunt eu aici, fie că este asistenta mea!
Ține minte: cartea asta, ca putere energetică, este a doua după Biblie în
lume!”
M-a impresionat. Le-am lăsat pe toate și
am început lectura cărții. Mi s-au părut suspecte afirmațiile din prefață, că,
în timp ce era la pat, cu piciorul în ghips, Dumnezeu i-a descoperit ba una, ba
alta, asemenea profeților din Vechiul Testament. Am lecturat cu prudență
manuscrisul, iar peste câteva zile i l-am dus la birou. Noroc că era doar
asistenta, așa că n-a fost nevoie să mai zic altceva în afara saluturilor
convenționale.
Cred că în biblioteca mea am una sau două
cărți ale Doctorului Neagoe din domeniul nemedical. De fiecare dată când le
răsfoiesc, nu pot să nu exclam: cât de mult ar fi avut de câștigat Medicina,
dacă timpul și efortul dedicate acestor cărți îi erau destinate ei!
Nu știu exact când a murit, dar dintr-un
articol scris cu mult în urma acestui eveniment, am înțeles că a murit sărac. Dacă mulți l-au uitat cu siguranță,
nu l-au uitat familia, prietenii adevărați, pacienții care au avut de profitat
de cunoștințele sale vaste din domeniul Medicinii. A fost un om care s-a
dedicat până la epuizare, până la uitarea de sine, pentru slujirea semenului,
pentru cunoașterea tainelor vieții și ale lumii.
Dumnezeu să te ierte, Doctore, și să te
răsplătească pentru munca de sclav, pe care ai prestat-o toată viața în folosul
societății și al științei medicale![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Dr. Gheorghe Neagoe, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XI(2021), nr. 438, pp.
3-4; în ,,Națiunea”, București, an.
I(2021), 11 febr., ediție on-line (https://ziarulnatiunea. ro/
category/religiespiritualitate); în vol.
Scrisoare pastorală, vol. XI, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, pp.
614-618).
GOLICIUNEA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca unui om dezbracat îi este rusine
de sine însusi, dar si ceilalti se rusineaza de el si-i întorc spatele.
Asemenea se întâmpla si cu sufletul care nu s-a acoperit cu harul Domnului,
întrucât nu-l are. Satana, vrajmasul nostru, ne-a despuiat ca un tâlhar,
smulgând de pe noi haina harului lui Dumnezeu si a mântuirii. Din aceasta
pricina, stramosii nostri, dezgolindu-se prin viclenia lui, si-au cunoscut
goliciunea pe care n-au vazut-o înainte de cadere si au început a se rusina de
sine, ceea ce a fost dovada si marturie a goliciunii lor launtrice. Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, vazându-ne goliciunea, de la care Dumnezeu si Îngerii Lui
îsi întorceau fata, S-a milostivit de noi si a venit pe pamânt la cei
despuiati, saraci, slabanogi si calici si S-a îmbracat în trupul nostru,
facându-Se asemenea noua întru toate, afara de pacat, ca sa ne spele cu sângele
Lui pe noi, cei goi, întinati si spurcati si ca sa ne îmbrace în haina cea
curata a dreptatii Sale si sa ne înfatiseze în acest chip înaintea
preacuratilor ochi ai Parintelui Sau Ceresc. Prin credinta, acest sfânt vesmânt
i se da fiecaruia la Botez. Cel care îl pazeste, luptând împotriva vrajmasilor
ce se ridica nevazut asupra noastra si vor sa ne dezbrace iarasi,
pricinuindu-ne ocara si rusine înaintea Domnului si a Îngerilor Lui, acela
fericit este, dupa cum zice Domnul: „Fericit cel ce privegheaza si-si pastreaza
vesmintele, ca sa nu umble gol si sa se vada rusinea lui” (Apocalipsa 16, 15).
Caci, vazându-l îmbracat în haina Fiului Sau Unul-Nascut, Tatal Ceresc îl va
recunoaste pe unul ca acesta si îl va primi ca fiind al Sau si îl va face
partas la mostenire dimpreuna cu alesii Lui, ducându-L în palatul slavei Sale.
Iar de va pierde cineva prin nepasare si prin lenevire acea porfira sfânta si
astfel se va arata dezbracat înaintea Domnului si a alesilor Sai, atunci nimic
altceva nu-l va însoti decât rusinea si ocara cea nesuferita, caci, gol fiind,
îi va fi rusine lui de sine însusi, dar si Dumnezeu, dimpreuna cu cei alesi ai
Sai, se va rusina de goliciunea lui si îsi va întoarce de la acela ochii Sai
preasfinti si se va lepada de el ca de unul ce nu este al Lui. Pacatosul cel
orbit nu-si vede goliciunea, întrucât nu are deschisi ochii sufletului sau si
de aceea nu se rusineaza, asa precum si omul care doarme sau care e orb nu vede
goliciunea sa trupeasca si de aceea nici nu-si simte batjocorirea. Însa o vede
ochiul cel atotvazator al Domnului si se leapada de un suflet ca acesta. O va
vedea si sarmanul pacatos atunci când se vor deschide cartile sfaturilor si gândurile
tainice ale inimilor omenesti se vor da în vileag întregii lumi. O va vedea,
dar îi va fi atunci spre cea mai mare rusinare, ocara, necinste si nenorocire.
Daca ne rusinam a sta goi înaintea câtorva oameni si, neputând suferi aceasta,
fugim sau ne acoperim cu ceva, atunci pentru suflet va fi o rusine si o ocara
cu mult mai nesuferita sa stea dezgolit si, pe lânga aceasta, întinat si
pângarit, în fata întregii lumi, înaintea Îngerilor si a oamenilor, a alesilor
lui Dumnezeu si a Însusi Judecatorului celui Drept. Un suflet ca acesta va dori
negresit sa se ascunda în crapaturile pamântului, în întuneric sau chiar în
iad, fiindu-i cu neputinta sa îndure rusinea si ocara a toata lumea si mânia
dreptului Judecator, însa nu-i va fi cu putinta. O, cât de fericit este acela
care-si cunoaste înca de pe acum acea goliciune napastuitoare! Astfel, el se va
rusina de sine si, prin credinta, îsi va cauta haina la Hristos, Care îl
îmbraca în vesmântul mântuirii pe tot omul ce crede în El si-l cere de la
Dânsul. Aceasta întâmplare ne învata sa ne cercetam sufletul spre a vedea daca
nu cumva e gol si astfel, prin credinta, sa cautam si sa cerem haina pentru el
de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru ca în ziua aceea sa nu ne înfatisam
goi înaintea Domnului si a Sfintilor Lui si sa nu ne acoperim cu rusine.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 194
Vremea
Patriarhului Justinian(I)
Anul 2017 a fost dedicat de către
Patriarhia Română comemorării regretatului Patriarh Justinian Marina, cu
prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea lui.
L-am cunoscut pe Patriarhul Justinian în
vremea studenției(1973-1977), când venea adesea la Institutul Teologic din
București, la diferite ocazii, precum festivitățile de la 30 ianuarie (patronii
institutului) sau însoțind pe unii ierarhi străini, care veneau în vizită la
institut.
Întotdeauna te impresiona simplitatea
patriarhului. Semăna cu un alt ierarh, care venea de mai multe ori pe an la
seminarul din Craiova, episcopul Iosif Gafton de la Vâlcea. Aceeași figură uscățivă de ascet, de sfânt bizantin,
desprins din icoană. Vorbea calm, sfătos, părintește, nu ridica glasul.
Descifrai în fizionomia sa un om al rugăciunii, al grijilor, al frământărilor,
un om ancorat în miezul vremii sale.
Patriarhul Justinian este foarte contestat
în anii postrevoluționari și caracterizat de unii gazetari și formatori de
opinie drept ,,patriarhul roșu”, pe motiv că a pactizat cu puterea politică din
vremea sa, că nu s-a opus instaurării comunismului, că nu a apărat pe preoții
întemnițați, că nu s-a opus epurării călugărilor din mânăstiri și multe alte
,,păcate” de genul acesta. Parcă patriarhul Justinian ar fi condus o armată
numeroasă, supradotată, cu care ar fi trebuit să lupte în tranșee, să schimbe
cursul istoric al țării. Sunt afirmații pe care le fac oamenii străini de
realitățile prin care a trecut țara în anii postbelici, străini de viața
Bisericii în general și a clerului în special din acele vremuri.
S-a scris și se va scrie mult pro și
contra patriarhului Justinian. Îmi fac o datorie de conștiință să conturez
câteva aspecte ale vremii în care acest ierarh, numit, pe drept cuvânt,
providențial, a reușit să stea la cârma
Corăbiei lui Hristos și s-o conducă printre multe stânci și capcane, fără s-o
scufunde.
În primul rând, ca să analizezi
personalitatea patriarhului Justinian și a epocii sale, trebuie să știi că unul
dintre obiectivele principale ale politicii de stat din acea vreme era
dispariția Bisericii și a ,,concepțiilor mistico-religioase”. Populația trebuia
să-și ,,spele” creierii de tot ceea ce însemna gândire religioasă, să-și
însușească ,,învățăturile” marxist-leniniste, respectiv concepția materialismului
istoric și dialectic. Clerul trebuia eliminat cât mai repede din viața
societății, iar bisericile și mânăstirile transformate în muzee, magazii,
depozite, săli de spectacol sau chiar grajduri, după model sovietic. Alături de
burghezo-moșierime, Biserica era principalul adversar al comunismului pe plan
intern, în timp ce pe plan extern inamic redutabil era capitalismul. Într-un
tratat de Istoria filozofiei, publicat prin 1953, chiar în prefață, se spunea,
negru pe alb, că adevăr este ceea ce stabilește miliția că este adevăr. Clar, nu? În virtutea unei asemenea concepții
se construiau relațiile dintre stat și Biserică, iar Patriarhul Justinian era,
permanent, între ciocan și nicovală.
Ierarhii
din vremea patriarhului Justinian erau adesea umiliți, persecutați,
forțați să ia decizii peste voința lor, iar dacă se opuneau, erau eliminați
fizic, forțați să demisioneze, dislocați. Numeroase scrieri din vremea noastră
vorbesc despre morți dubioase, suspecte, de ierarhi din perioada postbelică.
Atâta vreme cât puterea politică era cea care aproba alegerile de ierarhi, erau
numeroase situațiile când ea își impunea protejații săi în scaunele eparhiale,
oameni siguri, gata să execute orbește ordinele stăpânirii. Arhim. Caliopie
Georgescu, exarhul mânăstirilor din Oltenia, îmi povestea că își manifestase
nemulțumirea față de Mitropolitul Firmilian al Olteniei, fiindcă acesta luase o
hotărâre arbitrară, care nu-i făcea cinste, într-o împrejurare oarecare.
Mitropolitul i-a răspuns: ,,- Mă, Caliopie, mă, sunt și eu pus tot mai des în
situația de a face așa!” Și mitropolitul s-a plecat cu fruntea până aproape la
pământ. Și, totuși, au fost cazuri,
când același mitropolit nu s-a mai plecat și, în ciuda unor riscuri mari, a luat
atitudine. Astfel, la sfințirea unei biserici dintr-un sat, primarul de acolo a
interzis festivitatea. Mitropolitul a spus în auzul tuturor: ,,- Domnule
primar, în calitate de membru al Marii Adunări Naționale, îți cer să respecți
Constituția și să nu îngrădești desfășurarea unui act de cult! Vei răspunde în
fața autorităților!” La o asemenea replică, primarul s-a retras intimidat,
împreună cu milițienii care-l însoțeau și sfințirea bisericii a avut loc.
Preoții
au fost terorizați de regimul
comunist în curs de instaurare. Cel care parcurge revista ,,Mitropolia
Olteniei”, spre exemplu, din perioada 1948-1968, va fi uimit de paginile pline
de nume de preoți și cântăreți bisericești dislocați, caterisiți, transferați,
reprimiți, pensionați, posturi vacante, puneri în retragere, puneri în disponibilitate,
pedepse disciplinare, mustrări,
disponibilizări, suspendări etc.
Toate acestea dovedeau o instabilitate și o nesiguranță permanentă a
clerului. Aceasta nu venea numai din partea autorităților bisericești, ci și
din partea celor politice. Preotul
Sfetcu Gheorghe de la Malovăț îmi relata: ,,- Seara mă culcam cu
preoteasa în ieslea vacii. Punea tata paie pe noi! Dimineața, când se crăpa de
ziuă, mă uitam atent peste gard să văd cine trece pe drum și, dacă era om de
încredere, întrebam: - Pe care l-a mai luat azi-noapte, mă?”
Mașina neagră a securității umbla
noaptea prin sate și aresta preoți și
civili. Mulți preoți au fost condamnați la ani grei de pușcărie, pentru că au
fost pârâți că au făcut anumite afirmații interpretabile, că nu prezentau suficientă
garanție pentru autorități etc. Preotul
Ilie Izverceanu de la Cernavârf și Preotul Victor Doman de la Izverna au făcut
peste 17 ani închisoare. Preotul Buzatu de la Magheru, tată a șapte copii, a
făcut ani grei de închisoare. La fel Preotul Profesor Dumitru Vișan din Tr.
Severin, profesor la Liceul ,,Traian”, traducătorul cărții Urmarea lui Hristos
a lui Giovani Papini; Preotul Sfetcu
Pantelie de la Bobaița a stat 20 de ani ascuns în munți, cioban la diferite
stâne, până condamnarea lui a intrat în prescripție. Povestea după aceea că
adesea venea noaptea pe furiș, se apropia de casă și, la lumina lămpii, pe
fereastră, vedea amploiații stăpânirii terorizându-i soția și copiii. Au fost
hărțuiți, iar în unele cazuri au făcut pușcărie perioade mai scurte Preotul
Dumitru Păunescu de la Bâlvănești, Preotul Nae Ionescu de la Balotești, Preotul
Bogdan de la Halânga, preotul Constantin Inescu de la Valea Boierească, Preotul
Teșilă de la Crăguiești, Preotul Focșan de la Ciovârnășani, Preotul Duralia de
la Șovarna, Cântărețul Râpeci Haralambie de la Izverna, ca să amintim doar pe
cei din zona noastră. Într-o noapte, când mașina securității a mers în Gornenți
să-l ridice pe Preotul Petre Mogoșanu, locuitorii satului au ieșit toți ca unu,
au blocat drumul și au cerut eliberarea preotului. Cu toată insistența
securiștilor, nu au putut să-l ia[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Vremea Patriarhului Justinian(I), în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVI(2017),
nr. 349, pp. 4-5; în
vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018,
pp. 437-441.
TINERII
SI MUZICA CLASICA
-
Mitropolitul Ilarion Alfeiev -
Sunt pe deplin constient de numarul
neînsemnat de tineri care asculta muzica clasica, în vreme ce aproape toti
asculta muzica la moda. Consider ca aceasta este o adevarata tragedie.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 33.
In memoriam: Mitropolitul Firmilian(IV)
Regretatul Arhim. Caliopie Georgescu,
exarhul mănăstirilor din Oltenia, mi-a povestit că adesea ședea de vorbă între
patru ochi cu mitropolitul Firmilian. Discutau diverse probleme ale
mitropoliei, ale mănăstirilor, ale parohiilor, ale preoților și călugărilor.
Erau vremuri frământate, iar Biserica era dușmanul de clasă” al regimului politic din vremea aceea.
Veneau tot felul de decrete, de dispoziții, de ordine, care mai de care mai
drastice, menite să reducă la tăcere Biserica. Părintele Caliopie se mai revolta
uneori de realitățile de care lua cunoștință i-l întreba pe mitropolit: ,,- Cum
a putut să vă zică/să vă facă una ca asta, Înaltpreasfințite?”
Mitropolitul îl privea adânc în ochi
și-i răspundea: ,,- Mă, Caliopie, mă, de atâtea ori sunt pus în situația de-a
face așa!” În acel moment se apleca până aproape de pământ, vrând să dea de
înțeles că în situațiile respective
argumentele raționale sau legale nu-și mai au rostul, că brutalitatea și
dreptul forței dictează soluțiile.
Tot Părintele Caliopie mi-a povestit o
întâmplare plină de umor din viața mitropolitului Firmilian, dar care dovedește
ceva din tactul pastoral al ierarhului. Întâmplarea respectivă este relatată și
de către Părintele Valeriu Anania în cartea sa Rotonda plopilor aprinși, dar mult
mai pe larg și în stilul inconfundabil a autorului.
Într-o zi, mitropolitul Firmilian trebuia să plece la București. Era
luna iulie. O căldură toridă stăpânea sudul țării. Mitropolitul avea o ,,Volga”
neagră, în care se făcea o căldură insuportabilă în timpul verii. L-a anunțat
pe domʼ Petrică, - șoferul care și-a făcut veacul la mitropolie în această
îndeletnicire -, să pregătească cele
necesare. Șoferul știa că pe primul plan sunt 2-3 sticle cu apă minerală. A plecat prin Craiova să caute. La alimentare
nu se găsea apă. Nu a găsit nici la restaurante. În vremea aceea se punea mare
accent pe export, iar apa minerală românească era adevărat aur în străinătate.
Expert în astfel de probleme și situații, domʼPetrică și-a luat inima în dinți
și i-a spus mitropolitului că a rezolvat totul și pot pleca. Pe drum i-a
explicat că undeva, în fața lor, într-o pădure, se află un restaurant și
cunoaște el un ,,băiat bun” acolo, barman, care va rezolva problema apei. Și pe
vremea aceea era la modă instituția ,,băiatului bun”.
Peste puțin timp au ajuns în pădurea cu
pricina. Au oprit mașina în șosea, departe de restaurant, ca să nu fie
observată și recunoscută de cineva și domʼPetrică și-a luat plăsuța în buzunar
și a plecat.
Mitropolitul a ieșit din mașină și a început
să se plimbe prin pădurea din preajmă. Era răcoare, iarbă verde, cântau
păsările, vremea era bună. Pentru un om obișnuit cu biroul și cu spațiile
închise un asemenea prilej era mană cerească. Mitropolitul era îmbrăcat cu o
reverendă albă. Lăsase potcapul în mașină, așa că pletele sale albe ca zăpada
se revărsau pe umeri. O barbă, de asemenea albă colilie, îi acoperea pieptul
din belșug. Plimbându-se așa preț de câteva minute, iată că din adâncul pădurii
au apărut doi oameni de țară, probabil din satele din apropiere. Nu se știe ce
căutau în pădure, dar, când l-au văzut pe mitropolit, au înlemnit. Primul gând
care i-a fulgerat a fost acesta: ,,- Acesta-i Dumnezeu!” Au început să se
închine și au rupt-o la fugă. Mitropolitul a strigat după ei, încercând să
însăileze o discuție, dar cei doi s-au depărtat rapid.
A venit domʼPetrică cu apa, au urcat în
mașină și au plecat spre București.
Întâmplarea din pădure aproape o uitase
mitropolitul. Îl luaseră alte griji, alte probleme. Iată că peste vreo
săptămână la mitropolie au venit câțiva preoți și un protopop, raportându-i o
situație stranie. Doi țărani dintr-un sat oarecare pretindeau, nici mai mult,
nici mai puțin, că li s-a arătat Dumnezeu și au vorbit cu el. Îl descriau pe
Dumnezeu cu lux de amănunte. Lumea se duceau la cei doi și le cereau să le mai
povestească o dată și încă o dată întâmplarea. Mai mult, îi socoteau pe cei doi
oameni îmbunătățiți, un fel de sfinți deveniți peste noapte colaboratori ai lui
Dumnezeu. Cu câteva decenii înainte se mai întâmplase ceva asemănător la
Maglavit și la Petrache Lupu s-au dus ani de-a rândul oameni din toate
colțurile țării să-l vadă, să-l audă, să-i ceară ajutorul. Țăranii respectivi
deja se vedeau în locul lui Petrache Lupu. Le plăcea noua situație, pentru că
se simțeau în centrul atenției, căutați, respectați, lingușiți. Mulți dintre
vizitatorii lor nu se duceau cu mâna goală, ceea ce făcea pe cei doi ca să-și
,,iubească” mai mult noua postură de vedete.
Mitropolitul, luând cunoștință de noul
fenomen, a pus lucrurile cap la cap și și-a dat imediat seama de unde a venit
confuzia. Nu voia în ruptul capului să se reediteze povestea de la Maglavit. O
nouă ,,teofanie” în vremea aceea însemna o intensificare a luptei factorului
politic împotriva Bisericii, o provocare. Mitropolitul era trecut prin ciur și
dârmon, așa că a înțeles imediat pericolul. A trimis după cei doi țărani. Cu
mașina lui i-au adus la mitropolie. Le-a ieșit în întâmpinare îmbrăcat exact
așa cum fusese în pădure. Oamenii au avut la început un șoc, apoi, pe măsură ce
mitropolitul le-a amintit întâlnirea
din pădure, au luat atitudine. Nu, nu fusese mitropolitul acolo! Acolo fusese
Dumnezeu în persoană!
Oamenii au înțeles ,,pericolul”. Dacă ar fi recunoscut că s-au
întâlnit de fapt cu mitropolitul, nu cu Dumnezeu, toată aura ce li se crease în
mentalul popular s-ar fi risipit ca fumul, iar ei ar fi redevenit iarăși
țăranii anonimi de până atunci. Mai mult, toți ar fi râs de ei!
Până la urmă, mitropolitul s-a dus și în
satele din care erau țăranii cu pricina, a slujit acolo, le-a vorbit oamenilor,
ba chiar le-a relatat întâmplarea din pădure și cu mare greutate a reușit să
calmeze lucrurile și oamenii.
Părintele Caliopie Georgescu povestea
despre mitropolitul Firmilian că obișnuia să lucreze mult noaptea. După ora 24
începea ziua lui de lucru și se întindea până către dimineață. De sub condeiul
lui nu ieșea orice și oricum. Totul era bob numărat, iar fraza lui părea
sculptată.
Dumnezeu să te ierte, mare ierarh al
Bisericii Ortodoxe Române![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Mitropolitul
Firmilian(I-III), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 439, pp.
3-5; nr. 440, pp. 3-5; nr.
441, pp. 3-4; în ,,Națiunea”,
București, 25 febr. 2021, ediție on-line
(https://ziarulnatiunea. ro); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. XI, pp. 632-636; 645-651; Din viața mitropolitului
Firmilian, în ,,Națiunea”, București, 11 mart.
2021, ediție on-line (https://ziarulnatiunea. ro/category/religiespiritualitate)
FUNIA
SALVATOARE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce va fi cu omul care, cazând din corabie
în apa si vazând funia care I se arunca sau luntrea trimisa ca sa-l salveze, nu
numai ca nu se agata de funie sau de luntre, ci le respinge! Piere în adânc.
Asa si crestinii carora li se da din Cer spre mântuirea de vesnica pieire ceva
ca un colac de salvare: Sfintele Scripturi, toate Tainele, cu cea mai mare
dintre ele – Taina Trupului si Sângelui lui Iisus Hristos. Luntrea salvatoare
este Biserica lui Hristos. Cine o respinge, acela va pieri de buna seama
platind astfel pentru mândria, nebunia, înfumurarea, patima josnica sau
capriciul sau.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 92
FURTUNA
-
Parintele Paisie Olaru -
La vreme de ispita una sa faci: sa te rogi
si sa rabzi pâna vine slobozirea. Ai vazut, când vine ploaia cu fulgere, cu
tunete si furtuna, fugi în casa la adapost; iar dupa ce trece furtuna iesi din
nou afara. Asa si în manastire. Când vin ispitele si te împresoara, fugi la
rugaciune în biserica, fa un paraclis la Maica Domnului, închina-te la Sfânta
Cruce, citeste o catisma sau doua din Psaltire; iar dupa ce trece ispita si se
face linistite în suflet, iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu
ca te-a acoperit în vremea necazului.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 43
In
memoriam: Mitropolitul Firmilian(III)
Regretatul Părinte Arhim. Caliopie
Georgescu, fostul exarh al mănăstirilor din Oltenia, mi-a relatat o întâmplare
din viața Mitropolitului Firmilian, care m-a cutremurat. Am înțeles însă câte
ceva din noblețea sufletească a ierarhului și din tactul pastoral pe care-l
avea.
Era perioada stalinistă. Mulți preoți erau
condamnați la ani grei de închisoare, alții erau dislocați și mutați în alte
județe, alții obligați să se pensioneze. Mulți erau caterisiți, suspendați,
transferați disciplinar pentru învinuiri mai mult sau mai puțin imaginare. În
revista ,,Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1964, număr de număr, se
întâlnesc liste lungi cu numele preoților care au primit astfel de sancțiuni.
În acea perioadă, Mitropolitul Firmilian a
sfințit o biserică dintr-un sat oarecare. La întoarcere, s-a ars bobina de
inducție la mașina ierarhului. DomʼPetrică, șoferul, era un bun meseriaș
într-ale mecanicii, dar în situația dată nu avea altă soluție decât înlocuirea
piesei arse. Nu avea la el altă bobină de rezervă. Singura soluție era să se
ducă în Craiova să cumpere. Era la mai bine de o sută de kilometri de Craiova.
Era seara. Mitropolitul, aflând numele preotului din satul respectiv, a ales să
meargă la el și să-i ceară găzduire peste noapte. Șoferul trebuia să găsească
vreo mașină de ocazie și să plece la Craiova, urmând să se întoarcă dimineața.
Vlădica Firmilian auzise de acel preot de mulți ani. Știa că încă din vremea
studenției, preotul scotea o revistă, colabora la alte publicații, ba chiar era
autorul câtorva cărți. Mulți îi întrevedeau o carieră universitară. A avut o
căsătorie nefericită, cu o femeie bogată, rasă de zgripțuroaică. Dinuț era
sărac, așa că a devenit coarda a doua în familie încă de la început. După
război preotul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru multe din
articolele sale. Cu vreun an sau doi mai înainte se eliberase și vlădica
Firmilian îi dăduse aprobarea să revină
la parohia lui. În seara respectivă
ierarhul chiar dorea să-l cunoască mai din aproape, să mai stea de vorbă cu el
până târziu în noapte. Zis și făcut.
I-a bătut curând la poartă. Părintele
Dinuț a ieșit, fâstâcindu-se de o vizită atât de neașteptată. L-a poftit pe
mitropolit înăuntru. Arăta destul de jalnic. Reverenda și-o peticise singur,
cum putuse și el, dar era slinoasă. Preoteasa Mărița nu s-a clintit din tindă,
cât a schimbat părintele Dinuț câteva vorbe la poartă. Se lungise și se umflase
de se făcuse un zdrahon de muieroi cât toate zilele. Atunci se așezase în
prispa casei, pusese mâinile în șolduri și-și băscrăcărase picioarele, pufnind
și spumegând ca o iapă bobotită. Când a văzut că cel de la poartă se-ndreaptă
spre casă, a întors brusc spatele, a intrat într-o odaie și-a izbit ușa de-au
căzut bulgări de tencuială.
Oaspetele, om trecut prin multe, a înțeles
despre ce-i vorba și a privit cu grijă.
,,- Părinte Dinuț, a zis mitropolitul când
a ajuns în tindă, am trecut pe la casa sfinției-tale, ca să vedem cum îți merge
activitatea pastorală și s-o întrebăm pe doamna preoteasă de sănătate!”
Din odaia în care se zăvorâse Mărița s-a
auzit un tușit gros, amenințător.
,,- Bine-ați venit, bine-ați venit,
înaltpreasfințite, poftiți înăuntru și să ne iertați, că pe la noi e cam
dezordine!” a îndemnat Dinuț, încercând să mai așeze ba una, ba alta la locul
ei.
,,- Lasă, părinte Dinuț, nu te mai osteni
acum! A avut și doamna preoteasă destule treburi astăzi și a lăsat măturatul
mai către seară!” zise mitropolitul ironic.
Din camera de-alături se auzi iarăși un
tușit scurt și-un tropăit apăsat, semne sigure că Mărița era pe recepție.
S-a așezat binișor pe pat musafirul, iar
părintele Dinuț s-a străduit să facă puțină ordine pe masă. A șters
firimiturile de pâine cu dreapta, le-a adunat în căușul mâinii stângi, apoi a
luat strachina cu murături, a pus-o peste cea cu fasole și le-a luat cu
ușurință. Avea degete lungi și subțiri parcă anume croite pentru vioară, pian
sau condei. Cu adunăturile în brațe a vrut să iasă, dar s-a întors de la ușă
și, cu glas ospitalier, a întrebat: ,,- Înaltpreasfințite, pregătim ceva de
mâncare?” ,,- Ne supunem dorinței sfinției-tale, părinte Dinuț. Îți sunt doar
musafir!” – a zis mitropolitul apăsat, semnificativ.
Dinuț și-a luat inima-n dinți: ,,-
Înaltpreasfințite, dacă mai întârziați puțin, tăiem repede un purcel și-l băgăm
la tavă să se rumenească!”
Din odaia de-alături Mărița s-a auzit
tropotind nervos. Mitropolitul s-a prefăcut că n-aude și, înseninându-se puțin
la față, a mai zis: ,,- Cred că mai putem aștepta! Fie cum voiești sfinția-ta!”
Dinuț a ieșit. S-a auzit și atunci ușa
camerei de-alături scârțâind. Casa avea două odăi și tindă, iar în spate
bucătăria. Dinuț uitase ușa întredeschisă, așa că se putea auzi orice zgomot
din tindă. Un glas gros și dogit de muieroi înciudat s-a auzit de afară: ,,-
Mă, fire-al dracului de tăntălău, cu capul tău al sec, ți se sculă acum să tai
purcelul, mă? La Crăciun ce-ai să mai tai, mă?” ,,- Mărițo, Mărițo,
vorbește-încet că ne-aude și ne facem de râs! Lasă tu, că mai cumpărăm altul,
să fim noi sănătoși!” încercă Dinu să dreagă lucrurile. ,,- Mă, fire-al
dracului de mototol, îți dau un șut de te spoiesc în tavan, eu nu sunt în stare
să-mi iau o fustă ca lumea și tu vrei să iei alt porc? Numai dacă mor eu îți
faci tu de cap, sărăntocul dracului!” ,,- Mărițo, Mărițo, ce-i spun
mitropolitului? Tu mă-nțelegi?” se fâstâci Dinuț. ,,- Du-te-n mă-ta, ce mă
privește pe mine ce-i spui ăstuia! Dar să știi de la mine, că purcelul nu-l
tai!” a mai zis Mărița și-a intrat în odaia ei, trântind ușa înfuriată.
Dinuț s-a întors amețit la musafir și,
frecându-și mâinile, împleticindu-și picioarele, căutându-și vorbele, roșu ca
cicicu, a zis: ,,- Înaltpreasfințite, știți, până tăiem purcelul, până-l
pârlim, până-l facem friptură, trece miezul nopții! Ce ziceți, n-ar fi mai bine
să tăiem un cocoș și să-l pregătim așa cu niște mujdei de usturoi?”,,- Ba da,
părinte Dinuț, e foarte bine așa!” a izbucnit mitropolitul, abia stăpânindu-și
râsul.
Din odaia de alături s-a auzit iarăși un
tușit sec, forțat și amenințător. Dinuț a plecat, convins că iese basma curată
din această încurcătură. Când a pășit în tindă, numai ce s-a deschis și ușa
cealaltă și Mărița a ieșit cu-o falcă-n cer și cu alta-n pământ: ,,- Mă,
țâști-bâștiul dracului, ai venit la mine cu izmenele pe boată și-acu vrei să
tai cocoșul, ca să-l mănânci cu hăla? Unde te pomenești tu aicea, mă?
Mă-ntrebași tu pe mine, mă, când îți cloci dovletele pomina aia? Nu mă scoate
din pepeni, mă, că-ți crap dibla, fire-al dracului cu mă-ta și cu tată-tău de
nătăfleață ce ești!” mai zise Mărița, fierbând și țopăind pe lângă Dinuț ca un
cocoș la harțag.
,,- Mărițo, Mărițo, nu mă face de râs, că
aude lumea. Veni mitropolitul și doar e casă de preot și la mine, tu
nu-nțelegi?” zise Dinu iute, tremurând și bâlbâindu-se. ,,- Mă, fire-afurisit
de aschimodie cu floșmorocul de pe tine, tu nici până acum nu ți-ai băgat în
cap că aici e casa mea și eu fac ce vreau în ea? Du-te la mă-ta și la ta-tău să
te procopsească, nu aștepta să fac eu pomană cu tine!”
Dinu a intrat în casă fâstâcindu-se rău.
Fusese umilit până-n străfundul ființei sale. Ochii îi înotau în lacrimi.
Tremura din toate încheieturile și nu se putea stăpâni. Vocea i se bâlbâia tot
mai rău, iar cuvintele refuzau să iasă la apel. Mitropolitul privea-n pământ cu
o adâncă mâhnire. Văzuse și auzise multe, dar ceva asemănător nu-i ieșise-n
cale. Era un om trecut, cu-n suflet blând și iertător și pe obrajii lui s-au
prelins două picături de rouă.
,,- Înaltpreasfințite, știți, mi-e teamă
că n-o să putem prinde cocoșul!” a îngăimat Dinu. Apoi până-l perpelim, până-l
pregătim, timpul trece și înaltpreasfinția voastră vă grăbiți! N-ar fi bine să
punem niște pâine cu brânză și ceapă? Cred că s-ar găsi și niște țuică bună…!”
Vlădica a ridicat capul. Privirile i s-au
întâlnit cu ale lui Dinuț. În câteva clipe i-a citit ca-ntr-o carte întreaga
viață și iarăși i s-au prelins două bobițe de lacrimi pe obraji. Dinuț și-a
plecat privirile. A înțeles că ierarhul știa de acum totul, că nu mai avea
nevoie de cuvinte, de aparențe. Simțea nevoia, mai mult ca oricând, să plângă
în hohote, să urle de durere. Cineva-l înțelesese cu adevărat, îi văzuse
calvarul de-o viață și, fără îndoială, putuse să-l ierte.
,,- Părinte Dinuț, să fie un ceas de când
am plecat din Urdari. Acolo am mâncat ceva după slujbă, nu sunt așa flămând.
Cred că ar fi bine să lăsăm bucatele pentru altădată. Poate vrei să te așezi și
sfinția-ta aici, alături, să mai stăm de vorbă, că ne-ntâlnim atât de rar.
Mi-ar fi făcut plăcere să fi venit mai des pe la mitropolie să mai discutăm. Am
auzit de dumneata că ai fost un elev strălucit la seminar, student de frunte la
facultate, că scriai la gazete, că aveai planuri mari de viitor. Apoi nu s-a
mai auzit nimic de dumneata. De cinci ani am venit la eparhia aceasta, dar în
rapoartele conferințelor nu te-am prea văzut c-ai fi luat cuvântul. Nici pe la
revista noastră n-ai mai trimis nimic. Ce s-a întâmplat cu sfinția-ta?”
Mitropolitul avea vorbă liniștită, caldă,
părintească. Dinu începuse să prindă curaj. Își dădea seama că mitropolitul
știe bine tot ce are el a-i spune, așa că nu dădu drumul la vorbă. Îi venea un
nod în gât și-l îneca. Simțea tot mai mult nevoia să plângă și să tacă.
,,- Am încercat să plutesc,
înaltpreasfințite!” bâigui el.
,,- Părinte Dinuț, zise mitropolitul după
un moment de tăcere, când corabia e șubredă și marea nebună, ce face corăbierul?
Mână înainte?” îl întrebă vlădica iscoditor, cu tâlc.
,,- Nu merge nici înainte, nici înapoi,
fiindcă nu poate! Dacă e înțelept, încearcă să se mențină la suprafață!” zise
Dinuț mai cu curaj, dezmorțindu-și mintea și graiul.
,,- Dar, dacă a știut că vasul îi este
șubred, de ce s-a avântat în așa vâltori, părinte Dinuț? De ce n-a căutat ape
mai liniștite, mai potrivite?” întrebă ierarhul cu multă seriozitate.
,,- …Cred că din trei motive,
înaltpreasfințite!”
Dinu își restabilise calmul și începea să
scoată de prin rafturi prăfuite mărfuri scumpe de-altădată.
,,- Care crezi că sunt acelea, părinte
Dinuț?”
,,- Apoi, în primul rând n-a știut cât de
rezistentă îi este corabia. A văzut-o poleită pe dinafară și-a crezut că va
rezista în larg și-n furtună; în al doilea rând, n-a știut că va avea timp
nefavorabil. Toate mările sunt la fel și pe fiecare se pot întâmpla furtuni,
care mai de care mai puternice. Depinde de norocul fiecăruia! În al treilea
rând, așa a primit ordin de la amiralitate. Dacă nu se supunea, nu mai era
corăbier!” zise Dinuț ca pentru sine.
,,- Părinte Dinuț, amintește-ți de furtuna
de pe mare din Scriptură. Nu uita, că atunci când încercarea e prea mare și
dracul prea bătrân, vine și Dumnezeu într-ajutor!” zise mitropolitul sfătos.
,,- De patruzeci de ani tot strig, ziua și
noaptea: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” dar mă afund, mă afund mereu!”
Dinuț vorbea cu o sinceritate dezolantă,
ca la o mărturisire pe patul morții.
,,- Te înalți, părinte Dinuț! Mulțumește
lui Dumnezeu, că ți-a dat suferința ca baie de curățire și sfințenie! Dumneata
ești un sfânt răstignit pe crucea vieții!” grăi ierarhul cu înflăcărare.
,,- Sunt un nemernic și-un păcătos,
părinte!” zise Dinuț, plecându-și capul.
,,- Ești un sfânt, părinte! Să nu lași loc
îndoielii și deznădejdii!” a mai zis vlădica, ridicându-se.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
VASUL
SUFLETULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca într-un vas umplut sau într-o cofa
plina cu apa nu mai poate sa încapa nimic, însa, dimpotriva, într-un vas gol
încape orisice. Pricepe de aici ca asemenea si sufletul cel plin de dragostea
acestei lumi, adica de iubirea de slava, de mândrie, de argint si de placeri
trupesti, nu mai poate primi în sine nimic ceresc si duhovnicesc: nu poate sa-L
iubeasca pe Dumnezeu si sa doreasca bunatatile ceresti dupa cuviinta si nici sa
aiba în sine bucuria cea duhovniceasca. Din aceasta învata, crestine, sa alungi
dragostea lumeasca, pentru ca iubirea de Dumnezeu sa intre în inima ta. Cele ce
sunt asemenea pot fi asezate împreuna – cum ar fi, de pilda, apa sa fie pusa cu
apa –, iar cele potrivnice, asa cum sunt bunaoara apa si cu focul, nu ar putea
sa încapa în acelasi vas. Nu este dragostea lui Dumnezeu în inima în care se
afla iubire de argint, de slava, de cinste si de stapânire, precum nici într-o
inima iubitoare de cele bune nu se gaseste dragostea lumii. Caci dragostea de
Dumnezeu si cea lumeasca sunt lucruri potrivnice si de aceea nu pot fi
împreuna, ci se izgonesc una pe cealalta. „Nimeni nu poate sluji la doi
stapâni, caci sau pe unul îl va urî si pe celalalt îl va iubi, sau pentru unul
se va stradui iar pentru celalalt va trândavi; nu puteti sluji lui Dumnezeu si
lui Mamona”, graieste Hristos (Matei 6, 24).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 64
In
memoriam: Mitropolitul Firmilian(II)
Regretatul exarh al mănăstirilor din
Oltenia, Părintele Arhim. Caliopie Georgescu îmi povestea că Mitropolitul
Firmilian lucra mult noaptea, când era liniște. Era deranjat destul de des de
unii craioveni, care-i telefonau și-i adresau cuvinte triviale, înjurături,
amenințări de tot felul.
Mitropolitul era un om foarte diplomat.
Era o vreme foarte tulbure. Erau mănăstiri desființate și sute de călugări dați
afară din monahism. Erau sute de preoți dislocați, caterisiți, transferați,
suspendați, sancționați într-un fel sau altul, la ordinele autorităților
politice. Cel ce parcurge revista ,,Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1965
înțelege mai bine lucrul acesta. Când avea probleme grele de rezolvat, precum
salvarea unor mănăstiri, biserici, preoți și călugări, construirea unor
biserici, organiza câte o masă festivă,
la care invita mărimurile zilei din administrația și politica regională. Erau
atâția, care abia așteptau să fie invitați. Mitropolitul se purta boierește
față de toți. Le dădea să mănânce și să bea până cădeau sub masă. A doua zi
dădeau aprobările solicitate de ierarh fără să crâcnească. De multe ori aceste
mese erau socotite de adversarii știuți și neștiuți drept ,,chefuri” și
,,dezmățuri”. Mitropolitul însă nu se sinchisea de astfel de calomnii și-și
urmărea scopul. De multe ori, Părintele Caliopie Georgescu, care-i era sfetnic
apropiat, îi atrăgea atenția că n-ar trebui să facă ceva sau să aibă o
atitudine prea servilă față de anumite autorități. Într-o zi, mitropolitul i-a
spus: ,,- Mă, Caliopie, mă! Tu știi, mă Caliopie, că de multe ori sunt pus și
eu în situația de a face așa?” Și mitropolitul s-a plecat ca la metanie, cu
fruntea până aproape de pământ.
Mitropolitul Firmilian avea demnitate și
nu se pierdea ușor cu firea. Părintele Paul Popescu, inspectorul mitropolitan,
mi-a povestit într-o zi că la o sfințire de biserică dintr-un sat doljean,
primarul comunei respective a vrut să împiedice desfășurarea festivității. Era
prin anii ʼ50, când ,,lupta de clasă” era portdrapelul partidului comunist.
Mitropolitul Firmilian s-a oprit din slujbă și cu un glas de tunet s-a adresat
primarului: ,,- Domnule Primar, în calitate de membru al Marii Adunări
Naționale, îți ordon să nu încalci
Constituția și libertatea religioasă a cetățenilor!”
Primarul,
care era destul de șubred sub aspect ideologic, și-a luat imediat tălpășița
și-a plecat cu coada-ntre picioare.
Profesorul meu, Părintele Ioan Ionescu,
fostul director al seminarului din Craiova, și fost inspector general
patriarhal, mi-a povestit că în perioada stalinistă C. S.
Nicolăescu-Plopșor și C. Paleologu,
cărturari veritabili, se aflau ,,la sertar” și nu aveau nici un mijloc de
existență. Mitropolitul Firmilian, fost coleg de școală al acestora, accepta să
le dea din salariul său câte o retribuție lunară, pentru ca aceștia să-și ducă
zilele. Mai mult, îi dădea de lucru lui Nicolăescu-Plopșor pe la mitropolie, ca
să facă fișe monografice pentru bisericile și mănăstirile din Oltenia, pentru a
avea posibilitatea să-l retribuie într-un fel. Bibliografia monumentelor
feudale din Țara Românească a lui Nicolae Stoicescu, lucrare monumentală, i se
datorează în mare parte Mitropolitului Firmilian și Părintelui Ioan Ionescu,
care pe atunci era consilier cultural”.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
SPIONUL
LAUNTRIC
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Uneori, citirea cuvintelor Parintilor
îngreuneaza viata duhovniceasca. Spre exemplu, un crestin are o experienta
duhovniceasca. Si daca va citi o anume carte patristica, devine ca un spion al
propriului sine, încercând sa-si ordoneze în sine, în mod analog masurilor sale
duhovnicesti, lucrurile pe care le-a citit. Astfel, tot ce face dreapta, o
roade si o distruge stânga. Este nevoie de multa simplitate în viata
duhovniceasca. Batrânele analfabete psalmodiaza lui Dumnezeu rugaciuni si au un
chip copilaresc, în timp ce oameni foarte cultivati fac rationamente înalte,
însa pe fata lor se vad sfâsierea, salbaticia.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 337
FLORILE
UMILINTEI
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Iata, ploaia hraneste verdeata si pomii se
încununeaza cu flori de tot felul: si roua harului Tau sa lumineze mintea mea
si sa împodobeasca inima mea cu florile umilintei, smereniei, dragostei si
rabdarii.
Sa ajunga rugaciunea mea înaintea Ta,
Doamne! Daruieste-mi sfânta samânta Ta, ca sa-Ti pot aduce mladite bune, si sa
zic: „Slava Celui care a dat ce sa-I aduc prinos!”, si sa ma închin Tatalui, si
Fiului, si Duhului Celui Sfânt.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 35
In
memoriam: Mitropolitul Firmilian(I)
S-a născut la 18 februarie 1901 în satul
Plopeasa de Sus din județul Buzău și a primit numele Nicolae. A absolvit
Seminarul Teologic din Galați (1914-1923). A susținut examenele de diferență și
bacalaureat la Liceul ,,S. Haret” din
București (1924). A urmat Facultatea de Filologie și Filozofie din
București (1924-1929) și Facultatea de Teologie din București(1938-1940). S-a
călugărit la Mănăstirea Cozia în 1920, luându-și numele Firmilian. A funcționat
ca ierodiacon la catedrala din Galați(1920-1924), la biserica ,,Sf.
Ilie-Gorgani din București (1924) și la catedrala patriarhală(924-1929). În
paralel predă ca profesor la Școala de Cântăreți bisericești din București, la
Seminarul monahal de la Cernica (1929-1936) și la Seminarul ,,Central” din
București (1936-1947). La 20 noiembrie
1947 este ales Arhiepiscop al Craiovei, iar în 1949 este ridicat la rangul de
Mitropolit al Olteniei, unde păstorește până la moarte (29 oct. 1972).
A publicat puțin. Era un adevărat sculptor
al frazei. A realizat cel mai complet Catehism creștin-ortodox, niște cărți de
rugăciuni, articole în ,,Mitropolia Olteniei” și alte reviste bisericești.
L-am cunoscut de timpuriu. Mergeam cu unul
sau ambii părinți la hramul Mănăstirii Schitul Topolnița de la 29 August și el
venea aproape în fiecare an, însoțit de
2-3 diaconi. Era un om scund și gras, dar avea o măreție imperială, când
se îmbrăca în toate veșmintele arhierești. Slujea frumos și-i plăcea
solemnitatea. Avea trei diaconi, socotiți la vremea aceea cei mai buni din
România: frații Grigore și Vasile Cârstea și Ion Bâlteanu. Când cântau toți
trei, tremurau geamurile. Mitropolitul urmărea totul până în cele mai mici
amănunte. De câteva ori îmi amintesc că i-a avertizat pe diaconi în timpul
slujbei, în auzul tuturor: ,,- Fiți atenți, că vă dezbrac!” Adică îi dă afară!
În vara anului 1968 s-a pus piatra
fundamentală bisericii din Orșova nouă. Începuse construcția Hidrocentralei
,,Porțile de Fier” – I și orașul Orșova veche urma să intre sub ape. În iunie
dădusem admiterea la Liceul nr. 2 din Tr. Severin. Reușisem cu medie mare,
printre primii. Visul meu însă era să ajung la seminarul teologic. Îmi era
teamă, însă, fiindcă auzisem că acolo era mare aglomerație, iar examenul se
dădea la începutul lui septembrie. În cazul în care n-aș fi reușit la seminar,
eram nevoit să rămân un an acasă. De aceea am dat în iunie la liceu. Aveam
nevoie de aprobarea mitropolitului, ca să-mi permită să depun la seminar copie
legalizată după certificatul de 8 clase, urmând ca, în cazul în care reușeam la
seminar, să-mi retrag dosarul de la liceu și să depun originalul certificatului
la seminar. Părintele Ionică Sfetcu a aflat că mitropolitul vine la Orșova. A
scris o scrisoare protopopului Nicolae Popescu și mi-a dat toate
instrucțiunile.
Am plecat noaptea cu trenul. În Orșova, de
la gară până în oraș, am mers pe o
potecă ce străbătea o lagună cu pășune și pâlcuri de arbuști. Pe acolo pășteau
rațe, gâște și câteva animale mari. Azi pe acolo plutesc vapoare, șalupe și bărci!
Am asistat la slujbă. A urmat masa în casa
parohială. Preot paroh era Părintele Ciucur. Protopopul a citit scrisoarea și,
când a socotit că e momentul, la sfârșitul mesei, m-a prezentat. Mitropolitul
Firmilian m-a privit binevoitor și m-a întrebat de ce vreau să merg la seminar.
I-am spus că-mi doresc să fiu preot, ca să-L slujesc pe Dumnezeu. I-a plăcut
răspunsul. M-a pus să cânt. Am cântat ,,Foaie verde de gutui,/Pe marginea
Jiului….” Mi-a spus: ,,- Mergi la seminar și înscrie-te. Dacă
nu-ți primesc dosarul cu copie după certificat, să-mi dea telefon mie!”
În zilele următoare am ajuns la Craiova și
m-am înscris la examen. Deși au fost 12 candidați pe loc, am reușit pe locul I.
Asta a fost!
Mitropolitul Firmilian venea des la
seminar, atât când erau serbări ocazionate de sărbători religioase sau
naționale, cât și în mod inopinat. Mergea la cancelarie, prin clase, ori se
plimba prin curtea școlii. Când vedea câte un elev mai pricăjit, îl chema și-i
strecura câte o hârtie de o sută lei în mână. La Buna Vestire elevii
seminarului mergeau în oraș, la catedrală, unde slujea mitropolitul. Un elev
din anul doi cânta axionul. Era o cântare foarte grea de muzică psaltică.
Profesorul de Muzică Sanda Teofil începea pregătirea pentru acest moment încă
de la Sfântul Ion. Elevul care cânta axionul era chemat în altar și
mitropolitul îi dădea bani.
La sfârșitul fiecărui an școlar, seminarul
organiza câte o excursie în diferite regiuni ale țării. Participanții plăteau
câte o sută de lei. Acești bani formau ,,fondul de rulment” pentru cheltuieli
neprevăzute. Toate cheltuielile de transport, masă și cazare erau susținute de
mitropolie. Gurile rele ziceau că Mitropolitul Firmilian plătește acei bani din
salariul său. La sfârșitul excursiei nu se restituiau banii rămași necheltuiți
din suta ce-o achitasem. În cinci ani am avut ocazia să cunosc, în mare, toate
regiunile istorice ale țării.
Cu prilejul unei asemenea excursii am
ajuns și la Plopeasa în județul Buzău, satul natal al ierarhului oltean. Acolo
am văzut biserica nouă, construită de Mitropolitul Firmilian cu banii lui. Era o adevărată bijuterie, una dintre cele
mai frumoase biserici pe care am văzut-o (Va continua).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
ALEEA
CU STATUI (I)
Parohia noastră a publicat vol. I din
seria Aleea cu statui(330 pag.), a preotului Al. Stănciulescu-Bârda. Multe din
materialele cuprinse în acest volum au ajuns deja la Dvs. pe internet.
Dacă este cineva interesat să
achiziționeze această carte, poate să ne contacteze prin telefon 0724.99.80.86,
sau pe e-mail: stanciulescubarda@gmail.com
Materialele cuprinse în aceste volume sunt
scrise de-a lungul anilor și, în majoritate, publicate în diferite volume și
periodice. Am socotit că e păcat să rămână risipită atâta muncă, mai ales că ea poate fi de mai mult folos sub
această formă cititorului de azi și
dintotdeauna.
Fiecare capitol din seria acestor volume
cuprinde un medalion, prin care încercăm să conturăm chipul/personalitatea unui
om, fie că l-am cunoscut personal, fie că am studiat viața și faptele aceluia.
Cele mai multe portrete sunt ale unor
oameni pe care i-am cunoscut direct: patriarhi, mitropoliți, episcopi, preoți,
profesori universitari, simpli profesori și învățători, sfinți și păcătoși, poeți
și scriitori, funcționari, prieteni, oameni de rând. Ideea realizării acestor
volume mi-a dat-o Nicolae Iorga prin lucrarea sa Lumea prin care am
trecut. I-am dat denumirea de Aleea cu
statui, socotind că viața însăși este un drum pentru fiecare dintre noi și de-a
lungul acestui drum, vrând-nevrând, relaționezi cu oameni de tot felul, buni și
răi, virtuoși ori păcătoși, vrednici sau delăsători. Unii m-au învățat ce
trebuie să fac și cum să-mi organizez viața, timpul și activitatea ca să
realizez ceva folositor societății, alții m-au învățat ce nu trebuie să fac în
viață. Am urmărit mai mult faptele lor decât vorbele și teoria despre viață.
Un vechi proverb românesc spune: ,,Dacă
vrei să-l cunoști pe cineva, pune-l într-o funcție mai înaltă și privește-l de
jos în sus!” Rânduiala a fost ca de cele mai multe ori eu să fiu cel mai de jos
și să privesc în sus la cei zugrăviți în paginile volumelor de față, așa încât
am avut prilejul să observ aspecte deosebite, unele relatate aici pentru prima
dată, care au pus într-o altă lumină, de cele mai multe ori mult mai obiectivă,
oamenii și faptele lor. Nu am avut în obiectiv să critic pe cineva, să hulesc
sau să laud fără rost; am descris doar felul cum s-au purtat cu mine, cum mi-au
vorbit, cum s-au manifestat, cum i-am înțeles. Se poate întâmpla ca în unele
cazuri aspectele pe care le scot la lumină din psihologia și mentalitatea, din
comportamentul unor oameni să-i coboare de pe niște statui oficiale pe care
fuseseră așezați. Am spus adevărul și nimic mai mult.
Sunt multe dezvăluiri din viața unor
oameni, pozitive sau negative, care-i fac pe unii să urce pe socluri
binemeritate, iar pe alții să-i doboare. Portretele zugrăvite în paginile de
față ajută cititorul să înțeleagă că nu toți cei de pe socluri sunt statui de
bronz sau de piatră, ci unii sunt scânduri vopsite sau, de ce nu, vălătuce de
paie. Asta-i viața!
Materialul inclus în volumele de față
zugrăvește nu numai personalități, oameni, ci și epoci mai apropiate sau mai
îndepărtate. Sunt multe amănunte inedite de acest gen, care se pot constitui
într-un document memorialistic inestimabil. Cei mai mulți figurează și cu
fotografii color.
În volumul I sunt conturate portretele
unor personalități precum: Nicolae ACHIMESCU, Ioan ALEXANDRU, Ștefan ALEXE,
Bartolomeu ANANIA, Teoctist ARĂPAȘU, Calinic ARGATU, Tudor ARGHEZI, Constantin
ARSENI, Teofana BASARAB, Dumitru BĂLAȘA, Alexandru BĂLĂNESCU, Gheorghe
BĂRBULESCU-TISMANA, Vasile BORCA, Petru BUBURUZ, Gheorghe BULGĂR, George
BUREȚEA, Marius BUZATU, Olga BUZATU, Alexie BUZERA, Dimitrie CANTEMIR, I. C.
CHIȚIMIA, Șerban CIOCULESCU, Emilia COMIȘEL, Nicolae CORNEANU, Constantin
CORNIȚESCU, Teodor COSTESCU, J. Y. COUSTEAU, Nifon CRIVEANU, Gheorghe CUNESCU,
Al. I. CUZA, Nil DOROBANȚU, Corneliu DRAGALINA, Gh. DUMITRESCU-BISTRIȚA, I. DURĂ, Alexandru ELIAN, Mihai EMINESCU,
Dumitru FĂRCAȘU, Constantin GALERIU, Ilarie HINOVEANU, Ioan IONESCU, Nicolae
IORGA și mulți alții.
Oameni, fapte, gânduri, întâmplări,
portrete și modele de viață. Asta-i tot!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
FRUMUSETEA
CEA DINTAI
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Cele ce-n pulbere s-au farâmat nu pot fi
iarasi întocmite. Tu, însa, îi preînnoiesti pe cei ale caror cugete sunt întru
stricaciune adâncite. Tu le dai iarasi frumusetea cea dintâi acelor suflete ce
au pierdut-o, nemaiaflând nadejdea dobândirii ei. La Tine nu-i nimic cu
neputinta de a se preînnoi. Tu esti pe de-a-ntregul doar iubire. Tu esti si
Ziditorul si Înnoitorul. Pe Tine Te vom lauda cântându-Ti: Aliluia!
Fericitul
Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute,
traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de
Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 134.
Grigore
Maerean
În perioada 2002-2015 am publicat nouă
volume din scrierile unui viețuitor de la Mănăstirea Lainici, Părintele Grigore
Maerean. Acestea au fost puse sub titlul generic Chemări la Domnul[1].
Nu l-am întâlnit niciodată pe Grigore
Maerean față către față, ci doar am corespondat cu dânsul. Dumnezeu a rânduit
ca să ajungă la mine manuscrisul primului volum. Am citit cu greu câteva
pagini. Era un scris de mână tremurat, aproape ilizibil. Se vedea cât acolo că
este scrisul cuiva neobișnuit cu această activitate. Curând am înțeles că e
vorba de mâini obișnuite cu picamărul, cu târnăcopul, cu lopata și cu alte
unelte de acest gen. Am aflat că autorul
își petrecuse o mare parte din viață în sânul pământului ca miner în Valea Jiului.
Dincolo de greutatea descifrării
scrisului, dincolo uneori de greșelile de ortografie sau de fraze neobișnuit
formulate, am surprins o gândire proaspătă, mesaje surprinzătoare, ecouri
venind parcă din predica lui Ioan Botezătorul de altădată. M-am apucat îndată
de treabă. Era o trudă grea, dar frumoasă și incitantă, aceea de a pregăti acel
text de tipar, de a da cursivitatea frazei. De dragul conținutului și stilului
în care era făcută expunerea, am făcut-o cu bucurie. Volumele au apărut unul câte unul. Pentru autor era o
bucurie mare, pe care Dumnezeu i-o rânduise. Erau primele lui pagini pe care le
vedea tipărite.
Mereu i-am cerut în scrisori și câteva
rânduri privind biografia sa, mereu a tot amânat, până când am aflat că o
moarte cumplită i-a pus capăt vieții. Un accident banal într-o noapte târzie de
iarnă a făcut ca Grigore Maerean să moară mistuit de flăcările care au izbucnit
în magazia de lemne a mănăstirii.
Câteva crâmpeie autobiografice le-am găsit
într-unul din manuscrisele ce mi le-a încredințat și pe acestea le redau mai jos:
,, Începând cu anul 1950, viaţa mea a intrat într-un adevărat labirint
întunecos şi am început să trăiesc zile cenuşii, ca de toamnă târzie. Copilăria
mea a fost destul de tristă. După cel de-al doilea război mondial, au început
prea multe greutăţi, pe care le-am simţit cu toată fiinţa mea.
Singura mângâiere pentru sufletul meu a fost bisericuţa din
sat. Când mergeam pe la pădure după viorele, primăvara, mă uitam mereu la
biserica din mijlocul satului. Era pentru mine atrăgătoare şi plină de razele
bucuriei, care se răspândeau pretutindeni,
ajungând până la mine la pădure.
Acolo am fost botezat, acolo am fost
purtat pe braţele sale de neuitatul preot emerit Emilian pe la sfintele icoane.
Apoi au venit vremuri după voia lui Dumnezeu peste ţară, peste neam şi,
strâmtorat din toate părţile, m-am strămutat la Bucureşti, lăsând câmpiile,
pădurea şi dealurile cele pline de veselie ale Bucovinei.
Acolo, câtă vreme am mai trăit, am îndurat
neîncetate suferinţe, căci una trecea şi alta venea.
Pentru alinarea necazurilor, a
frământărilor sufleteşti, mă retrăgeam la mânăstirile Cernica şi Pasărea, în
apropierea capitalei. La aceste două mânăstiri mi-am mai făcut mângâiere
sufletească. Fiind o persoană retrasă în sine şi tăcută, mi-am atras asupra mea
batjocoritori, defăimători, care, văzând că nu trăiesc ca ei, m-au poreclit
reformat la minte şi mistic.
Trăind aşa cum am mai arătat, mi-am atras
spre mine fel de fel de iscoditori, de nemulţumiţi, care au tăbărât asupra mea,
ca să mă întrebe de ce nu sunt şi eu în rând cu lumea.
Apoi, intrând mai adânc în viaţă, s-au
înmulţit întrebătorii, cu nesfârşitele întrebări şi suspiciuni, pe care le voi
arăta în această carte.
Întrebările care mi s-au pus atunci au
fost pentru mine o mare extremitate şi un apogeu înalt, pe care mica şi
strâmtorata mea minte de abia le-a putut discerne. Am avut ocazia să am
convorbiri cu studenţi de toate gradele, cu ingineri de toate profesiile; am
purtat corespondenţă cu episcopi, cu preoţi, cu profesori de înaltă catedră. Am
avut conversaţii minuţioase, de multe ori foarte agitate. Am stat la convorbiri
cu păstori de oi de la munte, cu vânători, cu pescari, cu aviatori, cu
profesori agronomi, ce au avut înalte studii de
doctorat. Am avut discuţii minuţioase cu ingineri de mină, cu activişti
de partid. Cu ei am avut chiar multe conversaţii şi, spre mirarea mea, i-am
găsit foarte civilizaţi şi ordonaţi în trăirea vieţii lor.
Am întâmpinat momente şi cazuri, când am
avut discuţii acerbe cu nomazi (zlătari), cu cei care trăiau de azi pe mâine.
Am avut ocazia de a vizita ospicii de
psihopaţi, de schizofrenici, pe
care i-am găsit cu unele atitudini, – în unele momente -, mai buni decât aceia
din lumea cotidiană. Am întâlnit atei foarte agitaţi, cum le spune proorocul
David – ,,nebuni"( Ps. 13,1 şi 52,1).
Am conversat cu mari hoţi şi criminali,
ieşiţi de la închisori, la care nu am văzut nici un semn de căinţă, nici o
părere de rău pentru cele săvârşite. Am dialogat cu o mare mulţime de femei
căzute şi care au petrecut o mare parte din viaţa lor în casele de desfrânare,
dar la nici una din ele n-am văzut vreo aplecare spre pocăinţă.
Am conversat cu beţivi notorii, care mi-au
relatat că la beţie îşi găsesc uitarea de necazuri. Am avut ocazia să stau de
vorbă cu vrăjitoare de la “stâlpul Buzăului”, care mi-au afirmat că de multe
ori mai amăgesc. Am stat de vorbă cu oameni de diferite naţiuni: cu saşi, cu
şvabi, cu poleaci, cu unguri, cu evrei, cu lipoveni, cu poloni, cu ucraineni,
cu ruşi, cu turci, cu bulgari, cu slovaci, cu muntenegreni, cu coreeni, cu mai
multe viţe de romi(ţigani) şi la toţi am văzut o neştiinţă, o ignoranţă şi o
completă şi necurmată rătăcire şi neştiinţă despre Dumnezeu.
Am cunoscut la mulţi dintre ei o depresie
sufletească, că dacă i-ar fi pus cineva la vreun examen despre lume, despre
viaţă, despre Dumnezeu, nu ar fi putut da vreun răspuns cu luciditate.
Am avut darul de la Dumnezeu, ca începând
cu anul 1951, să suport nenumărate lipsuri, boli de multe feluri, care acum nu
le mai am. Am fost ameninţat, am fost lovit, am fost la pământ trântit şi
călcat cu picioarele, mi s-au adus multe înscenări, apăsări grele, am fost
purtat de la o miliţie la alta.
Câţiva zeci de ani am fost supus la
nenumărate întrebări dacă există
Dumnezeu sau nu? Domnul ştie numai câte împuţinări de suflet am avut. Poate
Dumnezeu a rânduit ca să am convorbiri
cu cumpliţi eretici: a trebuit să apăr Biserica, mama mea sufletească, să apăr
preoţimea, ca să nu fie defăimată. A trebuit să dau explicaţii despre Sfânta
Cruce, să apăr şi să tălmăcesc despre sfintele icoane şi mai ales mi-a trebuit
o mare râvnă şi zel ca să apăr de defăimări pe Prea Curata Fecioară Maria.
Am avut năvăliri asupra mea de baptişti,
sâmbătari, de iehovişti, de penticostali şi de marea mulţime de necredincioşi
şi râzători de cele sfinte.
Am trăit printre oameni plini de
imoralităţi, răi cu firea, mânioşi, cruzi şi care nu aveau pace cu sinea lor,
nici cu cei din jurul lor.
Zbuciumat sufleteşte şi tulburat de
curentele empiriocriticismului lui Lenin, Nietzsche şi ale lui Feuerbach, care
mi-au întunecat mintea şi mi-au frământat voinţa de a se întreţine cu Dumnezeu,
am ajuns ca o statuie lovită cu pietre şi ciocnită din toate părţile.
Aceste întrebări şi răspunsuri le-am scris
pe crâmpeie şi bucăţele de hârtie, le-am strâns într-un săculeţ şi iată că a
venit vremea, acum, de a le publica într-o carte.
Darul lui Dumnezeu m-a ajutat ca să trec
prin grele peregrinări, întâlnind destule
eclipse de înţelepciune şi cu greu mi-am revenit la simţirile normale
ale lucidităţii sufleteşti. Şi aceasta s-a datorat unor preoţi, care m-au
încurajat sufleteşte spre calea biruinţei, prin pustiul acestei lumi
călătorind.”
Cu puține zile înainte de plecarea din
această lume scria: ,,55 de ani am fost ca un tampon, ca o stâncă în mijlocul
oceanului, de care s-au izbit toate valurile vremii.
Dumnezeu mi-a dat cuvânt şi putere multă,
ca să vorbesc, să mărturisesc, să ajut după cum am putut eu, cu statura
sufletească, atunci când prin unele biserici preoţii nu mai predicau, pentru ca
să nu scape cu gura lor vreo ,,străină”, pe care ar fi auzit-o unii dintre
aceia care mergeau la biserică ca să spioneze.
Cu greu mi-am putut corecta personalitatea
mea, care era înfruntată din toate părţile şi de mai multe ori a fost azvârlită
peste bord. Cu învăţăturile de la şcoală, de la biserică, din studiile mele,
mi-am format o ,,teologie personală”, pe care eu am numit-o ,,teologie
populară”.
Rog cu tot dinadinsul, ca să fiu iertat de
Biserică, dacă am greşit cumva în răspunsurile mele date acelora care au fost
mai mult iscoditori şi de multe ori m-au ispitit doar.
Teologia mea personală, respectiv
populară, am învăţat-o nu în seminariile de teologie, la înalte institute şi universităţi, ci pe
cărările suferinţelor, pe cărările durerilor sufleteşti, pe drumuri, pe străzi,
pe la posturi de miliţie, pe trenuri, prin oraşe şi pe multe locuri de durere,
unde m-am oprit să plâng pe unele golgote ale mele sufleteşti.
Mai insist încă o dată în a ruga pe
părinţii Bisericii mele dragi, să-mi recunoască suferinţele mele, pe care le-am
îndurat prin vitregiile vremurilor prin care am trecut”
Grigore Maerean a trăit în ultimele
decenii ale vieții sale în Sfânta
Mânăstire Lainici. A împlinit cele mai modeste lucrări cu tragere de inimă şi
cu dragoste. Citea mult când avea răgaz, asculta durerea fiecăruia şi încerca
să-i dea o rază de speranţă. Era înaintat în vârstă şi în viaţa lui a văzut şi
a trăit multe bune şi rele. Nu se plângea, ba dimpotrivă! Reuşea să găsească
întotdeauna resursele necesare ca să trezească pe alţii la realitate, să le
arate cărarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Cunoştea viaţa şi problemele ei, ştia că
de la leagăn până la mormânt este o luptă permanentă cu greutăţile, cu nevoile,
dar şi cu ispitele de tot felul. Lumea însăşi este teatrul unui război nevăzut
dintre bine şi rău. Prin faţa ochilor minţii lui Grigore Maerean se derulau
scene de luptă dintre cele mai oribile. El vedea atâtea suflete învinse de cel
rău, zbătându-se în sânge, în alcool, în droguri de tot felul, în mocirla
păcatelor şi viciilor. Ne descria nouă, celor ce nu vedem atât de bine ca
dânsul adevărul de dincolo de vălul aparenţelor, ce vede, ce aude, ce simte. Ne
arata tuturor celor ce vrem să-l ascultăm ţinta spre care trebuie să ajungem şi
calea care ne duce la ea. Predica lui devine strigăt de luptă, chemare şi
comandă în acelaşi timp. Fraze scurte, bine strunite, cuvinte alese cu grijă,
idei pline de prospeţime, strigăte şi îndemnuri directe, creează atmosfera,
antrenează ascultătorul şi cititorul, îl trezeşte din toropeală şi indiferenţă,
îi măreşte atenţia la maximum şi nu-l mai slăbeşte până se termină piesa
abordată. Toate bucăţile scrise de Grigore Maerean scot în prim plan nu numai
un bun teolog, cunoscător profund al Sfintei Scripturi, ci şi un orator de
elită, care ştie să manevreze cu abilitate cuvântul şi ideea. Nu întotdeauna
respectă tiparele unei predici clasice. De fapt nici nu-şi propune aceasta.
Grigore Maerean vorbeşte direct ascultătorului său fără tipare, aşa cum îi
dictează inima şi mintea. Rânduieşte ideile aşa cum consideră el că au mai mult
efect. Predica lui capătă valenţe profetice şi tocmai prin aceasta devine mai
convingătoare. Taica Grigore ştie să se transforme în adevărat comandant pe
câmpul de bătaie, îşi cheamă soldaţii, le ordonă, îi dojeneşte, îi mângâie,
plânge de durerile şi poticnirile lor şi încearcă să le ridice privirea spre
înălţimi şi îi îndeamnă să se ridice cu ultimele lor puteri. Lecturile
îndelungate din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi se constituie drept
indicatoare inconfundabile pe drumul pe care încearcă Grigore Maerean să-şi
călăuzească cititorii: drumul spre Dumnezeu.
Până în 1989, predicile, meditaţiile şi
pildele sale circulau din mână în mână în Valea Jiului, în Oltenia şi în alte
zone ale ţării, erau multiplicate prin dactilografiere sau prin simpla copiere
manuală. Lectura lor era gustată cu nesaţ, ca odinioară scrierile proorocilor.
Autorul nu se înghesuia la porţile editurilor sau redacţiilor, ci, asemenea
sfinţilor de altădată, lăsa totul în voia lui Dumnezeu. El ştia că trebuie
să-şi facă doar datoria şi ascultarea la mănăstire.
Le-am citit manuscrisele lui cu plăcere şi
interes şi am considerat că e o datorie de conştiinţă să le încredinţăm
tiparului, pentru a fi de folos la cât mai mulţi iubitori de literatură
duhovnicească, ziditoare de suflet. Între timp, autorul ne-a încredinţat că încearcă
să recupereze şi alte manuscrise de la cititorii săi, ca să ni le încredinţeze
spre tipărire.
Părintele Grigore Maerean abordează un
stil de predică mai puţin uzitat în ultimii ani. Este stilul de predică al lui
Ioan Botezătorul, stilul de predică folosit de majoritatea profeţilor Vechiului
Testament. Din predica lui Ioan Botezătorul cunoaştem doar câteva fragmente din
Noul Testament, dar acestea sunt suficiente, ca să ne uimească prin francheţea,
curajul şi forţa cu care sunt rostite. Acelaşi lucru se petrece şi cu predica
părintelui Grigore Maerean. Predicile lui nu sunt făcute spre a fi scrise, ci vorbite. De fapt, aceasta se va
surprinde din însuşi conţinutul lor. Se adresează direct interlocutorului, fără menajamente, fără ocolişuri diplomatice, fără teama că l-ar
putea supăra. Este conştient că are o misiune sacră, aceea de a lupta contra
răului moral din lume şi pentru acesta nu se sfieşte să ia securea şi să taie
păcatul de la rădăcină.
Predica părintelui Grigore Maerean
necesită nu numai cunoaşterea
realităţilor lumii contemporane sub aspect religios-moral, ci şi o îndelungată
experienţă de viaţă personală. Acestea se coroborează armonios cu o credinţă
puternică şi cu o bună cunoaştere a psihologiei umane, atât individuale, cât şi
colective.
Întrebarea firească ce se poate pune este
aceea dacă poate fi actual un asemenea gen de predici. Ca preot, cu o
experienţă de predicator de zeci de ani, consider că este foarte necesară.
Avem convingerea că scrierile lui Grigore Maerean vor
contribui din plin la asanarea religios - morală a societăţii româneşti
contemporane, vor contribui la întărirea credinţei creştine ortodoxe.
Sperăm că și cititorul scrierilor lui
Grigore Maerean va fi la fel de
entuziasmat că a descoperit un predicator de elită, un bun călăuzitor în cele
spirituale.
Lansând cele nouă volume din scrierile lui
Grigore Maerean, cuprinzând predici, meditaţii şi pilde, sperăm că valurile
uitării nu-l vor înghiţi curând. Poate între timp vor citi aceste rânduri și
cei ce mai dețin manuscrise ale acestui autor și ni le vor pune la dispoziție
ca să le pregătim pentru tipar. Să ajute Dumnezeu!
Dumnezeu să te ierte, Bunule Părinte, și
să-ți răsplătească osteneala și suferințele![2]
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Gr. Maerean, Chemări la Domnul,
vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc", 2002, ediția a II-a, 2016; vol.
II, 2003; vol. III, 2004; vol. IV, 2005; ed.
a II-a(2016); vol. V, 2006;
ed. a II-a, 2016, 280 pag. ; vol. VI, 2007, 340 pag. ; vol. VII, 2008, 256 pag. ; vol. VIII, 2011, 176 pag. ; vol. X, 2015, 274 pag.
[2] A se vedea și In memoriam: Grigore
Maerean, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VII(2009), nr. 149, pp. 3-4; în
vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, vol. IV, 2011,
p. 303.
PRIETENIA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Toti oamenii sunt suflare si faptura a
unicului Dumnezeu, vin de la Dumnezeu si se vor întoarce la Dumnezeu, ca la
obârsia primordiala. „Si ca pulberea sa se întoarca în pamânt cum a fost, iar
sufletul sa se întoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vom fi
„partasi dumnezeiestii firi, scapând de stricaciunea poftei celei din lume” (2
Petru 1, 4). Ca unii care se trag dintr-un singur om, este de la sine înteles
ca oamenii trebuie sa traiasca în iubire reciproca, având grija unii de altii,
si ca nu trebuie sa-i desparta egoismul, trufia, rautatea, invidia, zgârcenia,
incomunicabilitatea, pentru ca toti sa fie una (Ioan 17, 22). Luati aminte la
furnici cum traiesc în „prietenie”, sau la albine, sau la un stol de porumbei,
de stancute, de ciori, de gâste, de rate, de lebede, de vrabii; cautati la o
turma de oi sau la o cireada de vite si veti constata acelasi lucru: un
atasament reciproc. Gânditi-va la imensele bancuri în care se aduna unele
specii de pesti în mari si în râuri, carora le place sa umble în colonii
numeroase, cât de legati sunt între ei. Gândeste-te cu cât zel se apara, se
ajuta si se iubesc între ei si te vei rusina fata de niste necuvântatoare, tu,
care nu traiesti în iubire si care faci tot ce îti sta în putinta „sa nu porti
sarcina” altuia (Galateni 6, 2).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 149
VREMEA
SERII
Sfântul
Teofan Zăvorâtul
Cine nu se va închina Tie, Care Te
îngrijesti cu atâta dragoste de noi, oamenii? Tu scoti stelele si pleci vremea
spre înserare, ce pune capat ostenelilor celor ce toata ziua au lucrat pâna la
istovire.
Vine seara si-i odihneste pe cei ce s-au
ostenit luptându-se cu foamea si cu setea. Vine vremea serii, bucurând lumea si
truditorii acesteia.
Bine este cuvântata marirea Ta, care
dintru început poarta grija de noi, oamenii!
Si oamenilor, si dobitoacelor le dai
odihna la vremea serii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari
evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 152
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu