marți, 14 martie 2023

Alexandru Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ....!

 

                                                                                                                                             foto: DORINA MAGARIN



Doctorul Piramidon

 

De câteva luni țara e în fierbere. În mai multe orașe mii de oameni au manifestat zile în  șir, au pichetat instituții publice, au fost emisiuni la posturile de televiziune pe o temă arzătoare la ordinea zilei: legea sănătății. A picat un guvern, s-a format altul, dar problema nu s-a rezolvat, ci ea a căpătat dimensiuni mult mai cuprinzătoare decât la început.

 

În rezumat, din câte am înțeles, e vorba de înființarea unor case de asigurare de sănătate particulare, cărora să li se distribuie anumite procente din contribuția cetățenilor. În schimb, aceste case de sănătate s-ar obliga să asigure ,,pachetul minim garantat” de servicii medicale pacienților care sunt la zi cu cotizația. Cei care vor să beneficieze de servicii în plus,  de medicamente mai bune, mai multe, mai scumpe, de operații și proceduri medicale mai sofisticate, vor plăti separat.

 

Aparent, lucrurile ar fi clare, deși… Nimeni nu a precizat ce se înțelege prin ,,pachetul minim garantat”. El poate cuprinde o pastilă de algocalmin și doi centimetri de fașă… Atâta vreme cât valoarea acelui ,,pachet” nu este stipulată clar, lucrurile pot scăpa oricând de sub control. Cetățeanul contribuabil știe că trebuie să cotizeze el, că pentru el cotizează și instituția la care lucrează. Cotizează pentru casa de pensii, pentru impozit, pentru șomaj, pentru sănătate, pentru fond de risc, pentru fond de garantare etc. Toate aceste contribuții însumează o valoare egală cam cu 80% din salariu. Altfel spus, dacă cineva are salariu de zece milioane lei vechi, ceea ce i se reține lui, însumat cu ceea ce plătește instituția pentru el se ridică la opt milioane lei. Nimeni nu-i garantează dacă va ajunge la pensie sau cât timp va beneficia de pensie; nimeni nu-i garantează că i se vor achita serviciile medicale dacă va fi nevoie de ele. I se va achita ,,pachetul minim garantat” de care am vorbit.

 

Orice contract cinstit și legal trebuie să prevadă clar care sunt obligațiile și drepturile părților. Legea cu pricina prevede doar obligațiile contribuabililor; cât privește drepturile…

 

Cu ani în urmă(1968-1973), am fost elev la seminarul  teologic din Craiova. Elevii erau împărțiți în trei grupe: bursieri(cu media peste 8,50), semi-bursieri(cu media între 7,50-8,50) și solvenți(cu media sub 7,50). Solvenții plăteau o taxă de 2.500 lei; semi-bursierii plăteau 1.250 lei, iar bursierii nu plăteau nimic. Toți erau obligați să mai ducă o anumită cantitate de alimente, legume și fructe(brânză, ceapă, cartofi, nuci, făină și altele). Celor ce își achitau aceste obligații, seminarul le asigura cursurile, casa, masa și asistența medicală primară. În rândurile de față, mă refer la asistența medicală. Săptămânal, miercuri după-amiază, venea la seminar un medic din Craiova și, timp de câteva ore dădea consultații medicale. În restul timpului, un elev din anii mai mari, Viezuianu Dumitru, - azi preot în Austria -, lua temperatura celor bolnavi și aprecia dacă este cazul să sune după salvare sau nu.

 

Medicul craiovean, era o somitate în domeniul psihiatriei. I-am văzut mai târziu cărți privind psihanaliza personajelor lui Shakespeare. Tot respectul, dar în vremea când dădea consultații la seminar era de plâns!

 

Conducerea mitropoliei și a seminarului îi cereau să reducă pe cât posibil cheltuielile pentru asistența medicală. Omul se conformase, fiindcă nu avea de ales. Drept urmare, pentru orice afecțiune, pentru orice durere pe care ai fi avut-o, el prescria una sau două pastile de piramidon. Cazurile mai grave le trimitea la policlinică sau la spital. Superficialitatea cred că a fost și cauza decesului unui coleg din anii mai mari, gorjeanul Argintaru…, deși s-a spus, după ce l-au dus la morga spitalului din oraș pentru autopsie, că ,,a avut o boală mai veche!”

 

Noi îl ,,botezasem” pe  medicul nostru ,,Domnul Doctor Piramidon”. Erau câteodată situații de-a dreptul comice. Se ducea câte unul din noi la consultație și-i cerea o scutire de absențe pentru o zi sau două cât lipsise de la ore. Nu uita să-i precizeze medicului: ,,- Dom' Doctor, piramidon mi-am luat de la farmacie din oraș, scutire îmi trebuie!”

 

Și medicul îi dădea scutire.

 

Mă întreb cu înfrigurare, dacă nu cumva și asistența medicală viitoare, conform discutatei legi, va ajunge asemenea ,,asistenței” asigurată de Dom' Doctor Piramidon de altădată de la seminarul  din Craiova! Ferească Dumnezeu![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Doctorul Piramidon, în ,,Scrisoare pastorală”, an. IX(2012), nr. 224, p. 1; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  209 – 211; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  VI, 2015, pp.  379 – 381; în ,,Datina”,  Tr.  Severin, an.  XXVI(2016), nr.  6770(15 nov.) p.  3.

 

 

 

OCHIUL INIMII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Asa cum în lumina soarelui putem vedea si aerul, si pamântul, si apa, tot ce se afla în vazduh si pe pamânt, asijderea si-n lumina Soarelui imaterial putem vedea cu ochii inimii lumea duhurilor, a îngerilor, a sfintilor, pe Maica Domnului, pe patriarhii biblici, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuviosi, toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii (prin credinta), întocmai cum vedem cu ochii firesti realitatile lumii senzoriale. O inima simpla si curata poate vedea, de pilda, cu ochiul launtric chipul Maicii Domnului ca si cum ar vedea cu ochi trupesti oricare alt obiect.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418

 

 

 

EDUCATIA COMPLETA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Prin edificiul de cult si prin slujbele Sale divine, Biserica actioneaza asupra fiecarui om, oferindu-i o educatie completa. Lucreaza asupra vazului, auzului, mirosului, pipaitului, gustului, asupra imaginatiei, a sentimentelor, a mintii si vointei prin frumusetea icoanelor si a bisericii în ansamblul ei, prin dangatul clopotelor, cântarea cântaretilor, caditul cu tamâie, sarutatul Evangheliei, Sfintei Cruci, sfintelor icoane, prin prescuri, prin cântarea si cititul cu glas dulce a Scripturii.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 361.

 

 


Ion Notinaru

 

 

Ion Notinaru nu este erou de roman sau de film. Ar putea să fie! Optzeci de ani şi-a căutat fericirea între dorul de libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o sau nu e greu de spus de noi. Numai el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a fost o realitate sau numai o himeră, dragostea de copii a fost singura care i-a dat echilibrul sufletesc, puterea de a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa merită trăită.

 

S-a născut în satul Plopi din comuna mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume. S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de pe marginea mărilor şi oceanelor.

 

A avut doi copii. Din câştigul muncii sale îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A ieşit din ţară într-un vapor care transporta animale. El era ascuns într-un sac cu ştiuleţi. A ajuns în Austria şi de acolo, ca azilant politic, a emigrat în Statele Unite. Cu greutăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, acolo, printre străini, şi-a clădit o situaţie.

 

Era prin 1974. Nu putea să trăiască însă departe de copii. A început demersurile pentru obţinerea lor. Oficial, civilizat, nu s-a putut. A recurs iarăşi la mijloace extreme. În faţa sediului Naţiunilor Unite s-a legat cu lanţuri şi a făcut greva foamei până a obţinut rezolvarea. Copiii i-au fost luaţi val-vârtej de la Braşov şi, sub escorta securiştilor, apoi a unor ofiţeri de la F. B. I, au fost duşi la tatăl lor, pentru ca „nebunul ăla să nu mai urle la „Europa liberă” toată noaptea şi să strice imaginea ţării”.

 

În Statele Unite, Ion Notinaru a luat totul de la capăt. Nu s-a dat bătut, deşi vârsta şi boala îl apăsau greu. A reuşit să îşi ajute copiii ca să se realizeze profesional şi social. Sufletul lui însă era mistuit zi de zi de dorul de ţară. Luase cu sine ca zestre sfântă pentru sufletul său limba şi doina, credinţa şi chimirul, tricolorul şi cămaşa cusută cu borangic de maică-sa, dar nu erau destul. Se întâlneau români pripăşiţi pe-acolo la un păhărel, la o întrunire, de câte ori era cazul. Vorbea despre toate, dar în primul rând despre România. De fiecare dată când venea primăvara ar fi vrut să intre-n cârdurile de cocori şi să se întoarcă acasă, dar numai aripile gândului nu-i erau destul. S-au stins pe rând părinţii, multe dintre neamurile de acasă, dintre prieteni şi consăteni. A rămas doar poarta s-o deschidă vântul şi prispa loc de odihnă dorului.

 

A venit '89, dar era târziu. Trupul se şubrezise şi nu mai rezista unei călătorii de zece mii de kilometri. Speranţa tot nu-l părăsise. Era convins că se va face sănătos şi va putea să-şi revadă locurile copilăriei şi pe cei dragi de-acasă. Pe patul de suferinţă, înainte de a-şi lua sufletul zborul spre înălţimi, le-a spus copiilor săi două dorinţe şi i-a rugat să le împlinească. Cea dintâi era aceea de a-i incinera trupul după moarte; a doua era aceea de a-i aduce urna de cenuşă în ţară şi a îngropa-o în cimitirul satului natal, lângă părinţii lui. Focul dorului de ţară îi mistuise sufletul o viaţă, după moarte focul îi mistuia trupul pentru a-l face povară suportabilă copiilor ca să-l aducă în ţară.

 

La 13 aprilie 2004, Ion Notinaru s-a stins din viaţă. Copiii săi au făcut tot ce-a fost posibil să-i ducă la împlinire ultimele dorinţe. Cea mai grea era aducerea în ţară a urnei de cenuşă. Emoţiile şi teama nu erau uşoare. Nu fuseseră niciodată în Oltenia. S-au destăinuit preotului lor, părintele Theodor Damian, de la New-York. Parcă Dumnezeu le-a întins mână de ajutor, căci părintele era colegul şi prietenul semnatarului acestor rânduri.

 

Am primit cu înfiorare telefonul de peste ocean de la domnişoara Iuliana, fiica defunctului, care mă ruga disperată s-o ajut. Nimic mai simplu şi mai uşor. Am mers în Tâmna şi am dat de urma fraţilor lui Ion Notinaru, Octavian şi Victor. Am luat legătura cu părintele Zmeu, parohul de acolo. Pe 27 mai, domnişoara Iuliana Notinaru, însoţită de mama sa şi alte rude din Transilvania şi Banat au ajuns la Severin. Totul era pus în ordine până în cele mai mici detalii. Domnişoara Iuliana vroia ca toată rânduiala să fie împlinită, toată tradiţia noastră creştinească şi românească să fie respectată întru totul. Şi a fost.

 

Am așteptat-o în Tr. Severin. Era prezent și Domnul George Burețea, directorul televiziunii ,,Datina” din Tr. Severin. A mers cu noi la Bărzuica și a filmat tot evenimentul.

 

Slujba cuvenită a fost oficiată în biserica din Bărzuica şi tot în acel sat, unde sunt înmormântaţi părinţii, un frate şi multe alte rude şi consăteni, a fost înmormântat şi Ion Notinaru. L-au petrecut fraţii şi rudele apropiate, aşa cum şi-a dorit. Cu zecile de milioane cheltuite pentru călătoria cu avionul, i s-ar fi putut construi un cavou de familie înstărită în New-York, dar cu siguranţă că pământul de acolo nu avea gustul celui de acasă!

 

După înmormântare, Domnișoara Iuliana Notinaru a fost invitată la sediul televiziunii ,,Datina” și acolo Domnul Burețea i-a luat un interviu.

 

Într-o vreme în care dramele familiale sunt atât de numeroase, în care atâţia bătrâni sunt părăsiţi de copiii lor, bătuţi, duşi la azile ori persecutaţi cu sălbăticie de propriile odrasle, fapta copiilor lui Ion Notinaru este o lecţie de înaltă ţinută morală, creştinească şi românească. Este un exemplu grăitor de respect faţă de părinţi. Dumnezeu nu va rămâne pasiv faţă de asemenea fapte extraordinare făcute în numele iubirii şi va răsplăti, fără îndoială, celor doi copii.

 

Mi se pare foarte interesant şi faptul că la 27 mai s-a împlinit un ciclu. Ion Notinaru făcuse eforturi supraomeneşti să-şi scoată copiii din ţară; în acea primăvară a lui 2004 copiii lui Ion Notinaru au făcut eforturi demne de admiraţie pentru a-l readuce pe tatăl lor în ţară. El e fericit aici; ei sunt fericiţi acolo. Cu siguranţă însă că măcar o parte din gândul lor va rămâne ca o floare nevestejită pe mormântul de la Bărzuica Mehedinţiului[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Gustul pământului de acasă,  în „Datina”, Tr. Severin, XV (2004), 3666 (29-30 mai), p. 1, 3; în vol.  Urme, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp.  278 – 279.

 

 

 

HAINA DE SARBATOARE

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca oamenii, dupa obiceiul obstesc, se îmbraca de sarbatori în haine luminoase si se veselesc. De la aceasta praznuire vremelnica si pamânteasca sa-ti ridici mintea prin credinta la sarbatoarea alesilor lui Dumnezeu, care vesnic vor praznui si se vor veseli. Vremea de acum este pentru crestini un rastimp pentru truda, nevointa, plângere, tânguire si pentru purtarea Crucii. În veacul de apoi, când vremea se va plini si va veni vesnicia, crestinilor celor adevarati li se va deschide o sarbatoare prealuminoasa. Atunci ei se vor odihni de truda lor si vor praznui sabatul cel neîncetat si vesnic, nu doar o singura zi din saptamâna, ci toata vesnicia. Atunci vor scoate de pe ei hainele cele zdrentuite si de jale si se vor îmbraca în vesmânt de sarbatoare si de nunta, „când fiinta aceasta stricacioasa se va îmbraca în nestricaciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbraca în nemurire” (1 Corinteni 15, 54). Atunci se vor acoperi cu vesmântul mântuirii si vor îmbraca haina veseliei (Isaia 61, 10); „vor fi îmbracati în vesminte albe” (Apocalipsa 3, 5); „se vor învesmânta cu vison curat si luminos” (Apocalipsa 19, 8). În zilele acelea nu vor vedea nimic din cele ale întristarii si ale mâhnirii; acolo nu se va afla teama de dusmani, de saracie sau de boala; nu va fi strigat, plângere, tânguire, foame, sete, frig, arsita si nici un fel de nenorocire sau necaz, ci totul va fi linistitor, pasnic, neprimejdios, veselitor, luminos, îmbucurator si bineplacut. În viata aceasta, aproape toate sunt mâhnitoare si de jale: frica de moarte, de diavol si de pacat, teama de rauvoitori si de prefacuta fratie; de toate trebuie sa te pazesti si sa te uiti în jurul tau ca o pasare ce se fereste de vânatori si de arcasi. Aici în fiece zi murim prin temerea si asteptarea mortii si cu cât mai mult traim, cu atât mai mult asteptam sa murim: caci pe masura ce traim mai îndelung, viata ni se scurteaza si se apropie tot mai mult venirea mortii. Iar aceasta viata plina de amaraciune si moarte este întesata cu o sumedenie de nenorociri si pe masura ce se prelungeste, necazurile ni se înmultesc. Însa în veacul de apoi nu vor fi unele ca acestea, ci doar viata, fericire, desfatare, biruinta, strigate de bucurie si veselie vesnica. În vremea de acum, oamenii s-au obisnuit sa mearga de sarbatori acasa unii la altii, sa se viziteze si asa sa se veseleasca împreuna. Atunci alesii Domnului se vor aduna în casa Tatalui Ceresc, în care „multe locasuri sunt”, si vor dobândi împrietenirea cu Sfintii Îngeri si cu toate Puterile ceresti, veselindu-se dimpreuna, bucurându- se unii de altii înaintea fetei Cerescului lor Tata. Atunci „cei mântuiti de Domnul vor veni în Sion cu strigare de bucurie si desfatare vesnica va fi peste capetele lor. Ei vor afla bucuria si veselia, iar întristarea si suspinarea se vor departa” (Isaia 35, 9-10). De sarbatori oamenii au obiceiul acum sa manânce, sa bea si sa praznuiasca împreuna. Atunci adevaratii robi ai Domnului „vor sedea la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor” (Matei 8, 11) si „vor mânca si vor bea la masa Domnului” (Luca 22, 30); „îmbata-se-vor din grasimea casei Domnului si din izvorul desfatarii Lui vor fi adapati” (Psalmul 35, 8), dupa cum ne-a binevestit Dumnezeu despre acestea prin Prorocul Sau: „Iata, slugile mele vor mânca, slugile mele vor bea, slugile mele se vor veseli, slugile mele vor cânta din bucuria inimii” (Isaia 65, 13-14). Oamenii mai au si obiceiul de a cânta în zile de sarbatoare cântari de bucurie. Atunci alesii Domnului Îl vor vedea pe Dumnezeu „fata catre fata” (1 Corinteni 13, 12), „Îl vor vedea” întru slava Sa, „asa cum este” (1 Ioan 3, 2), si într-un cuget Îl vor lauda, Îl vor slavi si-L vor cânta la nesfârsit fara sa se mai sature si fara sa osteneasca. O, cât de luminos, vesel si plin de bucurie va fi acel praznic, iubite crestine! Cât de dorita este ziua în care Îl vom vedea fata catre fata pe Dumnezeu, pe Care Îl vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura! „Fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lauda” (Psalmul 83, 5), Împaratul si Dumnezeul meu. Din aceasta întâmplare si din cele asemanatoare ei, ne învatam, crestine, a ne înalta mintea si inima la fericita vesnicie si pe aceea a o cauta cu credinta sincera si cu sârguinta.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 176

 

 

 

COPIII

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

Râsul sau plânsul copiilor darâma orice zid, desfiinteaza orice prapastie, îmblânzeste orice constiinta. Copiii si filosofii pun cele mai grele întrebari, cele mai delicate si la care nici nu se poate uneori raspunde. Copii sunt un dar de la Dumnezeu. Ei lumineaza casele, ei însenineaza fruntile încruntate, limpezesc inimile înnourate, coboara pacea în sufletele învrajbite, revarsa bucurie si binecuvântare în familiile si în casele noastre. Priviti în ochi copiii. Priviti în ochii lor si Îl veti vedea pe Dumnezeu!

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 23-

 



In memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu

 

 

S-a stins ca o lumânare, când abia împlinise 56 de ani, în plină putere.

 

Avea lucrări în desfășurare, avea proiecte, planuri pentru șapte vieți, dar toate s-au risipit ca fumul într-o clipită! Vestea plecării lui dintre noi ne-a lovit pe toți cei care îl cunoșteam ca trăsnetul. Și nu eram puțini! Aproape tot județul îl cunoștea, atât preoți, cât și laici. Mulți îi eram prieteni. Și cum să nu te împrietenești cu un om care iradia bucurie, stare de bine, care-ți risipea tristețea și teama de viitor cu o vorbă, cu un sfat, cu o mângâiere părintească. Începuseră să-i încărunțească pletele și barba, dar sufletul și trupul îi erau încă tinere și pline de viață.

 

S-a născut într-o familie numeroasă, ca fiu al lui Dumitru și Maria Nicolaescu din satul Godeanu(Mehedinți). Erau trei băieți și o fată. Părinții sperau ca fata să se mărite într-o bună zi și să meargă la casa ei, iar băieții să-și întemeieze familii și să rămână în sat, cât mai aproape, ca să le fie de ajutor. Sperau, cu siguranță, că la vremea potrivită în curtea și la casa lor vor fi patru nunți mari și frumoase, așa cum se obișnuia la familiile celor mai înstăriți din sat. Sperau, cu siguranță,  că într-o bună zi își vor vedea curtea plină de nepoței, de bucurie, de râsete, de jocuri copilărești. Sperau, cu siguranță, că flăcăii lor își vor ridica niște case noi, frumoase, cu acareturi, cu tot ce trebuie la casa unui gospodar. N-a fost așa!

 

Băiatul cel mare, Nicolae, deși ajuns la liceu, dădea semne tot mai evidente că ar vrea să se apropie de mânăstire și de viața monahală. Orice încercare de a-l abate de la acest gând era neputincioasă. Îmi amintesc că era prin 1979, la hramul Mânăstirii Schitul Topolnița(29 august). Eram preot de trei ani și mă dusesem și atunci, așa cum făceam din copilărie, de hram, la acea mănăstire. Slujba s-a oficiat afară pe un podium improvizat. După slujbă m-am simțit tras de mânecă de cineva. Era un copil firav, îmbrăcat modest. Nu-l cunoșteam. M-a întrebat: ,,- Părinte, vă rog dați-mi și mie un sfat! Ce să fac eu, să mă călugăresc sau nu?”

 

Nu este ușor să dai un asemenea sfat unui copil. Poate de cuvântul tău atârnă toată evoluția lui ulterioară și-i poți strica viața. Copilul acela voia să se călugărească la Schitul Topolnița. Era o mânăstire mică, săracă, cu ziduri coșcovite de vreme și de intemperii, cu pereții acoperiți de un strat gros de fum. Starețul, Grațian Rădac, venise acolo de prin Ardeal și de multe ori voise să plece în lume de sărăcie. De mila lui i se alăturase un țăran de pe la Izverna albit de vreme, Părintele Vichentie și mai era, pare-mi-se un îngrijitor, care făcea și pe cântărețul. Aceștia erau viețuitorii mânăstirii. Să îndrumi pe acel copil să se călugărească, nu era ușor. Cu două decenii înainte mânăstirile fuseseră golite de viețuitori de către autorități, multe fuseseră închise sau transformate. Viitorul mânăstirilor și al călugărilor era foarte incert. I-am răspuns acelui copil, dar cred că răspunsul n-a fost al meu, ci doar a trecut prin gura mea: ,,- Dacă tu simți în sufletul tău chemare spre mânăstire, călugărește-te, chiar dacă toată lumea ar zice să nu te călugărești. Dimpotrivă, dacă nu simți această chemare, nu te călugări, indiferent ce te-ar îndemna alții!”

 

Copilul timid cu întrebarea de la acel hram s-a călugărit și exemplul lui a fost urmat de al doilea frate, apoi de al treilea. Ce-o fi fost în sufletul părinților lor nu știu, dar cred că numai o credință puternică în Dumnezeu a putut să le dea reazimul necesar ca să nu se prăbușească.

 

Fiul cel mare, Nicolae, a devenit Nicodim, monah, apoi ieromonah, apoi stareț al Mânăstirii Schitul Topolnița, apoi stareț al Mânăstirii Vodița, apoi episcop al Severinului și Strehaiei, iar în paralel profesor universitar. Mânăstirea  Topolnița a înflorit sub conducerea Părintelui Nicodim; Mânăstirea  Vodița a renăscut din cenușă sub conducerea și cu munca Părintelui Nicodim. Mai târziu, pământul Mehedințiului a fost împodobit cu zeci de biserici noi în sate care nu avuseseră biserici niciodată, cu mânăstiri, prin grija și cu strădania Preasfințitului episcop Nicodim. O catedrală imensă este în fază finală în centrul Severinului. Slujbe se fac în toate bisericile și mânăstirile, postul de radio ,,Lumina” emite permanent; corul Chinonia concertează pe scene naționale și internaționale, cărți și reviste bisericești sunt roadele editurii Didahia și multe-multe alte activități se desfășoară azi prin strădania ierarhului mehedințean.

 

Cel de-al doilea fiu, Petre, a devenit la scurt timp fratele Pavel, apoi ieromonah, apoi stareț la Schitul Topolnița, apoi arhimandrit. A construit o biserică nouă la mânăstire, o biserică nouă în satul Schitul de Sus și alta cât o catedrală în Balotești. Era bun gospodar, îi plăcea să slujească, dovadă că în cei peste 30 de ani cât a fost stareț la Topolnița s-a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie… Scria cărți și articole, pe care le răspândea în presa bisericească și laică. Avea emisiune permanentă la radio ,,Lumina”, avea o bibliotecă foarte bogată. Era om de cuvânt, frățos, era o bucurie să discuți cu dânsul. Dar câte nu s-ar putea spune despre el…!

 

Cel de-al treilea flăcău al familiei, Ioan, și-a urmat frații și a devenit fratele Ioanichie, apoi monah, apoi stareț la Mânăstirea Vodița, continuând munca fratelui său mai mare. L-am văzut acolo muncind ca un om de rând, conducând mașini, utilaje, punând umărul la greu și rezultatele sunt vizibile.

 

Ceea ce a fost mai surprinzător s-a produs după moartea mamei, când tatăl, Dumitru, s-a călugărit și el și s-a retras la Vodița să-și petreacă ultimii ani ai vieții lângă fiul său cel mic.

 

Părintele Pavel și-a câștigat un binemeritat respect pretutindeni din partea tuturor celor ce l-au cunoscut. Aceasta s-a văzut cu prisosință și la înmormântare: patru ierarhi din țară și din străinătate, peste 100 de preoți și călugări și aprox. 1.000 de enoriași veniți din toate colțurile județului  l-au prohodit.

 

Dumnezeu să te ierte și să te așeze în rândul prietenilor Săi, drag coleg și prieten![1]                  

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Arhim.  Pavel Nicolaescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIX(2019), nr.  406, pp.  3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 93-96.

 

 

MUSCA SI ALBINA

- Sfantul Paisie Aghioritul -

 

 

Daca vei întreba o musca: „Sunt flori în locul acesta?”, ea îti va spune: „Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, în groapa, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii”, si îti va însira toate murdariile pe care a stat. Dar daca vei întreba o albina: „Ai vazut vreo necuratie în locul acesta?”, ea îti va spune: „Necuratie? Nu, nu am vazut nicaieri. Aici locul este plin de flori de gradina si salbatice”. Vezi, musca stie numai unde exista gunoaie, în timp ce albina stie ca acolo este un crin, mai departe o zambila...

 

Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni seamana cu albina, iar altii cu musca. Cei care seamana cu musca, în orice situatie cauta sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici un bine. Cei care seamana cu albina, afla peste tot orice bine exista. Omul stricat, stricat gândeste, pe toate le interpreteaza de-a stânga si le vede anapoda. În timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îsi va pune în minte gândul cel bun.

 

Sfantul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti. Nevointa duhovniceasca, traducere de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 27-28.

 

 

ATAT DE APROAPE

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Strabatând încatusarea de gheata a veacurilor, simt caldura suflarii Tale Dumnezeiesti, aud sângele Tau cum curge siroind. Tu, de acum, esti atât de aproape; în parte, sorocul vremurilor a trecut. Vad Crucea Ta – ea pentru mine a fost înaltata. Duhul meu scrum înaintea Crucii se-arata: aici a dragostei si-a mântuirii praznuire de biruinta se temeluieste, aici în veci nu mai înceteaza a laudei glasuire: Aliluia!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate†, p. 135



RANDUNICA

- Sfantul Vasile cel Mare -

 

 

Nimeni sa nu se plânga de saracie! Nimeni sa nu-si piarda nadejdea în viata, când vede ca în casa nu i-a mai ramas nici o avere! Sa se uite la dibacia rândunicii! Rândunica, atunci când îsi face cuib, aduce paiele cu ciocul; si pentru ca nu poate cara lutul cu picioarele, îsi moaie în apa vârfurile aripilor, apoi le tavaleste în praful cel mai fin si asa înlocuieste lipsa lutului; si, încetul cu încetul, leaga între ele cu lut paiele, ca si cum le-ar lipi cu clei; îsi face cuibul si creste în el puii.

 

Acestea sa-ti dea povata, ca sa nu te apuci de rele din pricina saraciei, nici sa-ti pierzi toata nadejdea când vin peste tine cumplite necazuri, nici sa stai cu mâinile încrucisate si sa nu lucrezi! Dimpotriva, alearga la Dumnezeu! Daca Dumnezeu daruieste unei rândunici unele ca acelea, cu cât mai mult va da celor care Îl striga din toata inima lor!

 

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 163

 

 

ANCORA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Stii tu oare, crestine, ce fac marinarii în timpul unei furtuni cumplite? Nemaiavând nadejde de scapare, ei arunca ancora în adâncul marii si o întepenesc în pamânt, pentru ca în acest chip sa poata salva corabia si pe ei dimpreuna cu ea; si astfel scapa de la înec. Urmând întocmai pilda acelor corabieri, asa li se cuvine sa faca si crestinilor care umbla pe marea lumii acesteia, fiind purtati de corabia Sfintei Biserici. Atunci când satana ridica asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor si nenorocirilor, ei trebuie sa lepede toata nadejdea omeneasca si sa alerge la Dumnezeu, întarindu-si în dragostea Lui inimile zdruncinate si ravasite. Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea sa-i îndeparteze pe ei vrajmasul si sa-i înece în adâncul pacatelor si al faradelegilor? Întru dragostea Domnului li se cuvine sa-si întareasca atunci corabioara inimii lor.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131

 






Patriarhul Iustin Moisescu

 

 

Auzisem lucruri extraordinare despre el când eram elev şi apoi student. Se vorbea în culise că scrie şi vorbeşte fluent vreo douăsprezece limbi, că are studii foarte savante, că în tinereţe a fost profesor universitar. M-am bucurat sincer când a ajuns patriarh, fiind convins că un intelectual de rasă va aduce vădite îmbunătăţiri în viaţa Bisericii. Un suflu de entuziasm m-a cuprins.

 

Era în 1979. M-am dus la directorul de atunci al Institutului Biblic, părintele Valeriu Anania. Ne cunoşteam mai demult, fiindcă dânsul conducea şi revistele patriarhale, iar eu colaboram la revista „Biserica Ortodoxă Română“. Revista respectivă împlinea în 1984 o sută zece ani de apariţie şi am propus realizarea şi publicarea unei bibliografii. Părintele Anania a primit cu bucurie propunerea şi a doua zi mi-a dat o adresă semnată de însuşi patriarhul Justin, prin care eram însărcinat, oficial, să realizez Bibliografia şi s-o predau spre publicare la jumătatea lunii noiembrie 1983.

 

M-am pus pe muncă. Am parcurs toată colecţia revistei din perioada 1948-1983, pe care o aveam în biblioteca parohiei şi la bisericile din Severin. Pentru perioada 1874-1948 am găsit înţelegere la răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Mergeam la Craiova cu geamantanul, îl umpleam de reviste, le conspectam în două-trei luni, le duceam pe acelea şi luam altele. Pentru numerele lipsă a trebuit să merg în Bucureşti, pe la Biblioteca Sfântul Sinod, Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de Stat. Au fost peste douăzeci de mii de articole. Majo­ritatea le-am rezumat telegrafic. Am realizat bibliografia după modelul bibliografiilor publicate de Academia Română. Am pus suflet şi am înjugat nenumărate zile şi nopţi.

 

În noiembrie 1983 reuşisem să dactilografiez nouă sute de pagini. Lucrarea o aveam gata în manuscris, dar s-ar fi ridicat la peste două mii de pagini dactilografiate. Socotind că este suficient pentru un volum, am mers la patriarhie să-l predau, ca să intre în lucru, urmând ca în lunile următoare să predau şi restul materialului.

 

La editură nu mai era părintele Anania. Părintele Dumitru Soare nu a putut lua o decizie. A mers cu mine la patriarhul Justin. Aveam mari emoţii. Cabinetul patriarhului era imens. În mijloc, la un birou imperial, şedea, tolănit într-un fotoliu, însuşi patriarhul. Era voinic şi gras. Eu aveam vraful de nouă sute de file sub braţ.

 

I-a explicat părintele Soare despre ce-i vorba. M-a privit o clipă şi de după lentilele foarte groase mi-a zis:

 

„-Ce-ai făcut mă?“

 

„-Preafericite, am realizat Bibliografia Revistei „Biserica Ortodoxă Română“ pe o perioadă de o sută zece ani! Aici am o primă parte. Vă rog, permiteţi-mi să v-o prezint!“

 

„-A…, lasă, lasă…! Înseamnă că parohia ţi-ai lăsat-o vraişte, dacă ai lucrat la asta. Aşa sunteţi, voi, preoţii, mă, vă ocupaţi de orice, numai de parohie nu!“

 

Mă aşteptam la o asemenea acuzaţie. Eram pregătit să răspund.

 

„-Prea Fericite Părinte, vă rog să-mi permiteţi să vă prezint. Anul trecut am terminat lucrările de reparaţii capitale la biserică. Iată documentaţia, iar acum două săptămâni am făcut recepţia la pictura bisericii, conform acestor acte!“ am zis eu, scoţând din geantă documentaţia de care dispuneam.

 

„-A, păi să vorbim cu Nestor să-ţi dea o parohie la oraş atunci!“

 

„-Nu pentru o parohie mai bună am făcut această lucrare, ci ea se înscrie pe linia unor preocupări constante. Am publicat până acum şase cărţi la edituri de stat, câteva sute de articole în ţară şi străinătate.“

 

„-Şi acum ţi-ai găsit să te apuci de bibliografie şi să-mi ceri mie să ţi-o public?“

 

„ -Lucrarea aceasta am făcut-o în baza unui ordin oficial al patriarhiei, semnat de Prea Fericirea Voastră şi în ea am îngropat cinci ani de tinereţe!“

 

„-Păi da, crezi că eu ştiu ce-am semnat acum cinci ani, câte hârtii îmi trec pe dinainte?! Sau sunt eu obligat să vă public tot ce vă trece vouă prin cap acolo, la ţară! Gata, audienţa s-a terminat!“

 

Am ieşit plângând din cabinetul patriarhului. Dacă s-ar fi uitat peste lucrare şi mi-ar fi spus s-o reiau de la capăt pe baza altor principii, aş fi făcut-o cu bucurie; dacă mi-ar fi reţinut-o acolo, că o vor publica atunci când vor avea posibilitatea, acceptam. Fusese profesor universitar şi ar fi trebuit să aibă un pic de tact pedagogic. Of! O jumătate de an n-am fost în stare să mai scriu o pagină. Au trecut apoi şaptesprezece ani şi mi-am publicat lucrarea, în trei volume, pe cont propriu şi am fost foarte apreciat de specialişti. E adevărat că acum lucrarea mea priveşte o perioadă extinsă la 140 de ani, are vreo trei ediții, este mai completă şi nu îmi este ruşine cu ea.

 

Pe patriarhul Justin îl pomenesc la fiecare slujbă. Poate să fi fost un munte de cultură; pentru mine rămâne cel pe care l-am cunoscut în cele zece minute ale audienţei de care am vorbit mai sus. De! Asta e![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Patriarhul Iustin Moisescu, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII(2001), nr. 2968(25-26 aug.), p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  218 – 220.

 

 

PUTEREA INIMII

- Sfantul Luca al Crimeei -

 

 

Oricât de îndoielnic li s-ar parea celor necredinciosi, noi afirmam ca prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflari ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu sta numai în putinta celor sfinti. De pilda si eu, asemenea multora, nu o singura data am trait aceasta extrem de intens si cu o adânca emotie duhovniceasca. Citind sau ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o data eram cuprins de un simtamânt cutremurator ca acestea sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet, asemenea fulgerului strabateau mintea si inima mea. Absolut pe neasteptate, fraze aparte parca se desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau învesmântate în lumina stralucitoare si se întipareau în chip de nesters în constiinta mea. Si întotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului – cuvinte ale lui Dumnezeu – erau în acel moment pentru mine cele mai importante si cele mai necesare insuflari, povatuiri si chiar prorocii, care nestramutat s-au plinit mai târziu. Puterea lor a fost uneori colosala, cutremuratoare, de necomparat cu puterea unor oarecare influente psihice.

 

Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii, traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 30-31

 

 

 

SUFLETUL SI CUVANTUL

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

 

Sufletul a dat glas primului cuvânt de îndata ce omul si-a deschis ochii si si-a îndreptat privirea spre natura înconjuratoare si i-a înteles frumusetea. Dat fiind ca simturile îsi fac aparitia odata cu venirea la viata, primul cuvânt reprezinta primul act de perceptie a lumii. Sfânta Scriptura, cea mai veche scriere a lumii − si, desi nu e socotita de cei ce tagaduiesc Revelatia dumnezeiasca a fi o carte scrisa sub inspiratia Duhului Sfânt, trebuie considerata drept scrierea cea mai profunda sub aspect filosofic a lumii antice −, afirma ca Dumnezeu, dupa ce l-a creat pe om, l-a invitat sa dea nume animalelor. „Si a facut Dumnezeu tot din pamânt toate fiarele câmpului si toate pasarile cerului si le-a adus la Adam, ca sa le vada pe acestea si sa le dea nume; si tot numele dat de Adam fiecarei fiinte vii a fost numele care i-a ramas acesteia” (Facere 2, 19-20). Aceasta opinie primordiala a umanitatii referitoare la limba omului reprezinta un argument suficient împotriva celor care îi tagaduiesc sufletului rational cuvântul si socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului rational inseparabil de acesta, ci drept cauza a lui; ce altceva poate sa exprime aducerea animalelor [în fata lui Adam] si invitatia adresata omului, odata cu plasmuirea sa, de a le vedea si a da nume tuturor animalelor decât impulsul sufletului rational de a generaliza, de a judeca si de a cugeta? Cum ar fi putut sa le dea nume daca sufletul sau n-ar fi avut capacitatea de a întelege diferentele specifice si caracterul propriu fiecarui animal?

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65-66.




Prof.  Dr.  Wolfgang Mieder în România

 

 

Universitatea din București a decernat în ziua de 26 noiembrie 2015 titlul de ,,Doctor honoris causa” Prof. Dr. Wolfgang Mieder de la Universitatea Vermont (SUA), cel mai mare paremiolog(cercetător al proverbelor) din lume.

 

În zilele de 24 și 25 noiembrie, Domnul Mieder a ținut două conferințe în limbile engleză și germană în diferite instituții de cultură din București.

 

Festivitatea de decernare a titlului menționat a avut loc la Facultatea de Drept, în prezența mai multor personalități ale culturii române și a unui numeros public.

 

Printre cei invitați a fost și semnatarul acestor rânduri. Subsemnatul am corespondat cu dânsul din 1985, dețin zeci de scrisori ale profesorului american. În revista acestuia, ,,Proverbium”, am publicat mai multe materiale. Profesorul american  mi-a trimis numeroase cărți despre proverbe de-a lungul timpului, cărți pe care, probabil, nici Biblioteca Academiei nu le are. Mi-a trimis, de asemenea, aproape întreaga colecție a revistei ,,Proverbium” din 1984 până azi.

 

Am fost invitat la festivitate la propunerea Domnului Mieder. După festivitate a urmat un dineu, unde, ceea ce era incredibil în urmă cu 30 de ani,  m-am întreținut  cu profesorul Mieder și am ciocnit cu dânsul un pahar de șampanie. Profesorul s-a arătat foarte interesat de lucrarea mea, Dicționarul proverbelor religioase românești(3 volume), din care, la momentul respectiv apăruse primul volum.  M-a îndemnat să-i trimit noi materiale pentru ,,Proverbium”.

 

În cuvântul meu am prezentat activitatea paremiologică în Mehedinți din ultimele decenii și legăturile pe care paremiologii mehedințeni le-au avut cu profesorul american. În județul Mehedinți s-au ținut primele patru simpozioane naționale de paremiologie din țară(1983, 1986, 1988, 1989), s-a publicat prima revistă de paremiologie din țară, ,,Proverbium Dacoromania”. În ședința din 12 decembrie 1986, Academia Română a înființat, în cadrul Secțiunii Filologice, un Colectiv de Studiere a Proverbului Românesc cu sediul la Tr. Severin. Președintele acestui colectiv a fost numit Prof. I. C. Chițimia, iar secretar Prof. Dr. Constantin Negreanu, amândoi mehedințeni.

 

 Mulți mehedințeni au corespondat cu Profesorul Wolfgang Mieder și au publicat în revista internațională ,,Proverbium”, pe care dumnealui o scoate din 1984 până azi. Sufletul acestor manifestări și preocupări privind paremiologia la noi a fost regretatul nostru conjudețean Prof. Dr. Constantin Negreanu.

 

În broșura publicată de Universitatea București, dedicată Prof. Univ. Dr. Wolfgang Mieder, în care este cuprinsă viața lui, publicațiile, titlurile și funcțiile pe care le-a deținut, câteva mărturisiri de suflet, profesorul american menționează la pag. 11: ,,A fost pentru mine o onoare și o cinste să public câteva comunicări ale dumneavoastră în mai multe volume  ,,Proverbium”-ului, într-o perioadă când era foarte dificil, dacă nu chiar periculos pentru dumneavoastră, de a publica în străinătate. Articolele și recenziile care au apărut în ,,Proverbium” scrise de Emanuela Bușoi, Dumitru Găman, Gabriel Gheorghe, Constantin Negreanu, Anca Vlăduț-Pegulescu, Dumitru Stanciu, Al. Stănciulescu-Bârda și Cezar Tabarcea sunt de extremă importanță pentru paremiologia internațională”.

 

După ce a răsfoit primul volum din cartea subsemnatului, Dicționarul proverbelor religioase românești, a exclamat că ,,nu cunoaște un alt popor, care să aibă o zestre paremiologică cu profil religios atât de bogată.  Numai un popor cu existență milenară putea să creeze un asemenea tezaur.”  Iată un adevăr incontestabil.

 

Asemenea aprecieri sunt rare și îmbucurătoare, mai ales că dintre cei opt autori citați de dânsul, cinci sunt mehedințeni.

 

După ce-a murit Constantin Negreanu, toate edificiile ridicate de dânsul s-au surpat, iar cei pe care-i antrenase într-o preocupare atât de nobilă s-au risipit…. Ici și colo câte unul se încăpățânează să nu renunțe, printre care și autorul acestor rânduri.

 

Oricum, la Universitatea din București, între cei prezenți la festivitatea menționată, dintre cei cu preocupări din domeniul paremiologiei, care au participat la simpozioanele de la Severin, ori au publicat în revista severineană ori cea americană de profil, nu a fost prezent decât… subsemnatul!

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

TAINA FERICIRII

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Fericit va fi cel ce va gusta din Cina cea de taina în Împaratia Ta; dar Tu înca de pe acum, de pe pamânt, împartasitu-m-ai dintru aceasta fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea Dumnezeiasca, pusu-mi-ai înainte Sângele si Trupul Tau, si eu, cel de pacate covârsit, primind acele Daruri Sfinte, simteam a Ta iubire ce-i de negrait si mai presus de orice înaltime-a firii.

 

Slava Tie pentru puterea harului cea de nepatruns cu mintea si de viata datatoare;

 

Slava Tie, Celui Ce-ai temeluit Biserica Ta ca adapostire tihnita pentru aceasta lume istovita.

 

Slava Tie, Celui Ce ne nasti din nou prin apele Botezului cele de viata facatoare;

 

Slava Tie pentru ca celor ce se pocaiesc Tu le întorci a crinilor neprihanita curatie.

 

Slava Tie, Celui Ce esti nesecata adâncime a iertarii;

 

Slava Tie pentru potirul vietii, pentru pâinea bucuriei celei dintru vesnicie.

 

Slava Tie, Celui Ce ne-ai suit pe noi la Ceruri;

 

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

 

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 135-136

 

 

 

INTUNERICUL SI LUMINA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca sunt doua lucruri care ti se înfatiseaza mereu înaintea ochilor, unul dupa altul: întunericul – în timpul noptii, si lumina – în timpul zilei; si ca din firea noastra cu totii ne ferim de bezna (caci nimeni nu voieste sa stea în întuneric) si cautam lumina. Asemenea si înaintea ochilor nostri duhovnicesti trebuie pururea sa se afle doua lucruri: pacatul – bezna sufleteasca, si Dumnezeu – Lumina cea vesnica. Si precum ne îndepartam de întunericul cel vazut, îndreptându-ne spre lumina simtita, asa ni se cuvine sa ne întoarcem catre Luminator din negura pacatoseniei, pe El cautându-L si luminându-ne. Precum cei care se îndeparteaza de lumina cea fireasca, de vreme ce se afla în bezna, se împiedica, nu deslusesc nimic si se tem de toate, asemenea si cei ce se înstraineaza de Dumnezeu, Lumina cea pururea-fiitoare, sunt cuprinsi de întunericul cel sufletesc si, împiedicându-se, cad dintr-un pacat în altul si asa ajung sa se prapadeasca, daca nu-si vin întru simtire, dupa cum zice Scriptura: „Caci iata, cei ce se departeaza de Tine vor pieri” (Psalmul 72, 26). Din pricina întunecimii sufletesti, acestia vor fi „aruncati” în vesnicul „întuneric cel mai dinafara, unde va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Matei 25, 30). Iar cei ce cauta pe Dumnezeu si se tin de El, facându-se fii ai luminii si ai zilei, vor mosteni lumina cea vesnica si vor vedea atunci „fata catre fata” acea Lumina pe care acum o întrezaresc doar prin credinta (1 Corinteni 13, 12) „si ca soarele vor straluci în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). Cugetarea aceasta te învata sa te departezi de pacat asa precum te feresti de întuneric si cu toata inima ta sa cauti pe Dumnezeu, adevarata si duhovniceasca Lumina, pâna când ne mai este cu putinta sa cautam si sa gasim, dupa cum ne povatuieste Prorocul: „Cautati pe Domnul si va întariti; cautati fata Lui pururea” (Psalmul 104, 4).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 120




TE VEDE, TE AUDE

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

De te rogi, de sezi, de umbli, de te culci, de gândesti, vorbesti, te bucuri, te întristezi, de esti sanatos sau bolnav, de esti acasa sau în ospetie, pe uscat sau pe apa, fii sigur ca Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai limpede! – ca îti cunoaste gândurile, dorintele, faptele, starile sufletesti, în fiecare clipa a existentei tale, îti aude mai bine decât cu cel mai fin auz toate vorbele, îti percepe toate miscarile sufletului, desi nu are vedere si nici auz, aceste organe omenesti atât de complicate si de aceea imperfecte (desi noua ni se dovedesc perfecte), fiind El Însusi, în substanta Sa, totul numai vedere (de aceea L-au si numit grecii Theos) si tot numai auz, mai bine zis, tot Lumina si Vedere.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 416

 

 

DORUL DE PATRIE

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Când te gasesti într-o tara straina sau te afli într-o calatorie, gândul ti se abate mereu spre patria si casa ta si într-acolo te atrage. Învata din aceasta întâmplare ca asemenea si noi, cei ce pribegim în lume ca într-o tara straina, trebuie sa ne întoarcem cugetul spre Patria cereasca, unde este Tatal nostru, Caruia astfel ne rugam: „Tatal nostru, Care esti în Ceruri”, unde se gaseste casa noastra si pacea noastra cea fara de primejdie, „unde Iisus a intrat pentru noi ca Înaintemergator” (Evrei 6, 20), unde este mostenirea noastra, pe care ne-a gatit-o Preabunul si Milostivul nostru Mijlocitor – Hristos, unde este pregatita Cina cea mare si Nunta Mielului, unde nenumaratele multimi ale Puterilor celor netrupesti stau înaintea scaunului de domnie al Maririi, unde stau cetele Sfintilor celor ce-au vietuit de la începutul lumii si care, dupa pribegia lor pamânteasca, dupa osteneli, nevointe si suferinte, s-au odihnit întru Împaratia Cerurilor. Acolo ei sunt încununati si ne asteapta cu dorire mare pâna când vom intra si noi întru acea odihna.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 69



Ion Micșoniu

 

 

Prin anii 1978-1979 am funcționat ca preot vreo câteva luni în Bâlvănești. Acolo l-am cunoscut pe taica Ion Micșoniu.

 

Era epitropul bisericii. Un om de mare omenie. Era veteran de război, cu un picior pierdut undeva pe pământ străin. Se sprijinea în toiag sau în cârje, dar nu contenea să muncească, să umble. A murit la adânci bătrânețe. Cred că despre el n-a scris nimeni vreodată în ziare, deși ar fi meritat lucrul acesta unele fragmente din viața lui.

 

Din tot ce-am discutat atunci cu taica Ion, mi-a rămas în amintire o poveste a dumnealui. Azi o înțeleg într-un alt context. Până nu demult am crezut că fapta lui taica Ion de care vreau să vorbesc mai jos a fost un moment singular în viața unui om, acum înțeleg că altfel trebuie văzută.

 

Drumul principal al satului trece prin partea de est a bisericii din satul Bâlvănești. Deasupra ferestrei altarului, aproape sub streașină, era pictată o icoană. A fost acolo până de curând, când s-au făcut reparații capitale și tencuielile au fost decojite și făcute altele în loc. Prin anii '50 icoana era acolo și se vedea de la distanță de pe drum.  Treceau ,,tovarășii” în sus și-n jos pe șosea și privirea le era atrasă nu numai de biserică, ci și de icoană. Pentru un activist de partid aceasta nu putea fi tolerată. Era în Bâlvănești pe vremea aceea un activist de partid venit de aiurea, care ajunsese teroarea satului. Tăia și spânzura în numele partidului. N-avea carte, n-avea minte, n-avea suflet, n-avea nici un Dumnezeu și toți îl ocoleau pe cât puteau.

 

Într-o zi, activistul de partid a luat o găleată de var, o bidinea și o scară și s-a dus la biserică. A intrat în curte, a așezat scara pe zidul altarului și a urcat. Icoana  era la o înălțime de vreo cinci metri. A început s-o văruiască, chinuindu-se din greu să ajungă până la ea.

 

Când era aproape gata, s-a trezit cu taica Ion Micșoniu la picioarele scării. Bătrânul a clătinat puternic de scară, activistul fiind gata-gata să se prăbușească. Era înălțime mare. A urmat un schimb scurt de cuvinte și de înjurături între cei doi, după care taica Ion i-a spus: ,,- Domnule, eu nu mai am ce pierde! Ia bine aminte ce-ți spun! Dacă nu faci ce-ți spun eu, trag scara și aici ți se știu anii! Nu mă interesează ce voi păți în urmă. Aruncă jos găleata și bidineaua!”

 

Activistul s-a fâstâcit puțin, apoi le-a aruncat.

 

,,- Desfă-ți acum cămașa de pe dumneata și șterge varul de pe icoană!”

 

Poruncile bătrânului erau scurte, hotărâte, ca pe front. Activistul a executat fără cârtire.

 

,,- Acum închină-te de trei ori și sărută icoana! Zi tare: ,,Doamne, iartă-mă, că n-am să mai fac!”

 

Activistul a încercat să mai protesteze, să se împotrivească. Moșul a tras de scară cu tărie și cel de pe trepte era iarăși gata-gata să se prăbușească. Până la urmă a executat docil comanda. Lumea se adunase în drum și privea uimită la spectacol.

 

Când a coborât de pe scară, activistul era galben. Nu l-a amenințat pe moș Ion, ci a trecut grăbit spre poartă. Peste câteva săptămâni a fost transferat în altă parte, iar în locul său a fost numit altul.

 

Fapta lui taica Ion Micșoniu , aparent măruntă și lipsită de importanță, se înscrie pe linia luptei de rezistență dusă cu duritate și sacrificii de poporul român în anii postbelici. Azi, văzând emisiuni precum ,,Memorialul durerii” și citind multe materiale referitoare la epoca respectivă, înțeleg că fenomenul acesta de rezistență era aproape general și îmbrăca cele mai diverse forme. Au fost nenumărați luptători și eroi, dar și victime și martiri. Numele lor doar Dumnezeu îl știe. Asemenea atitudini dârze și curajoase, prin care un om infirm apăra în fața profanatorului o icoană, pot deveni simbolice, în contextul unei atitudini generale de mocnire și revoltă[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Ion Micșoniu, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  VIII(1996), nr.  1693(14-15 sept.), p. 5; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp.  101-103; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  267 – 268.

 

 

DEZGHETUL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Dezghetul marilor si râurilor este o imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele sunt neacoperite de gheata, ele vin în contact cu aerul, care începe sa le dezmierde si cu soarele care începe sa se scalde în ele. La fel, sufletele duhovnicesti eliberate de trupul lor, intra în contact cu Hristos, Care le împrospateaza si le lumineaza. Apele, cât timp sunt acoperite de gheata, sunt ca prizoniere, nu au contact imediat cu aerul si lumina soarelui; la fel, sufletele noastre cât timp traiesc învelite în trupurile lor nu au o comunicare directa cu Dumnezeu si sfintii Sai, ci doar prin acest învelis, putin si indirect. Numai când acest învelis cade, atunci vedem pe Domnul fata catre fata, ca si apele care, atunci când sunt libere, sunt direct expuse soarelui si intra în contact cu aerul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 128-129



Profesor Doctor Pătru Meilă

 

 

Nu credeam că va veni vreodată vremea să scriu despre Domnul Profesor Pătru Meilă ca despre unul care ,,a fost!” Era atât de vioi, de viguros, de plin de viață, încât îl socoteai, pe drept cuvânt, tot tânăr.

 

Era tânăr, într-adevăr, sub aspect spiritual, dar umerii îi adunaseră pe-ncetul trei sferturi de veac. Anii și grijile nu-l marcaseră prea mult, nu-l cocoșaseră, cum se întâmplă la mulți bătrâni, doar inima i-o obosiseră pe-ncetul.

 

O simțise slăbindu-i, dar tot amânase reparațiile de pe o zi pe alta, având altele mai ,,importante” de rezolvat decât propria sănătate. Acum e târziu! Zilele trecute s-a dus!

 

Se născuse în Malovăț. Mama îi murise de timpuriu. Orfan fiind, neavând mult loc în casă, alături de mama vitregă, și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârda, la unchiul său, Ion Luca, zis Ciocârlan. Își amintea cu nostalgie de acei ani ori de câte ori avea prilejul și menționa numele de locuri și poteci din Bârda, pe unde umblase în copilărie. Plecase la școală susținut, în mare măsură, de același unchi de pe mamă. Inteligența și truda proprie l-au ajutat și s-a afirmat repede ca un om capabil.

 

Bursele obținute, banii câștigați în vacanțe și-n orele de răgaz prin muncă și corvoadă pe unde se putea, l-au ajutat să-și termine studiile. A urcat repede treptele ierarhiei medicale. A îmbrățișat Pediatria, voind să fie mereu alături de cei mici și să le redea sănătatea.

 

A ajuns profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, director al Spitalului Central de Copii ,,Grigore Alexandrescu” din București, redactor-șef al revistei ,,Pediatria”. A scris numeroase tratate, lucrări, studii și comunicări  de Pediatrie. A participat la nenumărate congrese, simpozioane, sesiuni și întruniri științifice pe teme de Pediatrie și nu numai. S-a impus printre corifeii medicinii românești prin munca și capacitatea sa.

 

Îmi spunea adesea: ,,- Dacă aș fi intrat în politică, aș fi ajuns departe! N-am făcut-o, deși mi s-a propus de nenumărate ori, fiindcă am vrut să-mi fac meseria și s-o fac cât mai bine. Cred că am reușit. La spitalul meu au venit copii din toată țara cu cele mai grele afecțiuni și au plecat sănătoși. Mortalitatea la mine în spital a fost aproape inexistentă!”

 

Spitalul era pentru dânsul a doua casă. Știa să-și camufleze gândurile, grijile și necazurile sub un zâmbet cald, încurajator. Fața lui era întotdeauna veselă. Te primea cu suflet cald, îți asculta păsul și făcea tot ce era omenește posibil să te ajute.  Vorbea fiecăruia pe limba lui.  Cel mai mult îi plăcea să discute cu cei de la țară, mai ales cu mehedințeni.  Fiecare mehedințean care-i călca pragul aducea cu el o părticică din locurile natale, din copilăria Domnului Profesor.

 

Îl căutau nu numai cu copii bolnavi, ci și adulți. Domnul Meilă era gata oricând să pună mâna pe telefon și să ia legătura cu cele mai renumite personalități ale medicinii românești. Îi erau colegi și prieteni.

 

Parcă și azi îl aud vorbind cu un mare chirurg la telefon: ,,- Mă, Zamfire, sunt eu, mă, Pătru lui Meilă din Malovățul Mehedințiului, mă! Vezi că-ți trimit pe preotul meu din sat cu copilul. Are o problemă. Te rog, Zamfire, servește-mă pe mine!”

 

Și ușile ți se deschideau peste tot, zâmbetul și serviabilitatea  le întâlneai pretutindeni, fiindcă, de, erai consăteanul sau cel recomandat de Profesorul Meilă!

 

Era dezinteresat în tot ce făcea. Plăcerea, bucuria de a ajuta pe cineva îi umpleau sufletul, constituiau pentru dânsul adevărata viață, adevărata răsplată.

 

De mulți ani își mai dorea să mai ajungă odată de Crăciun în satul său, să mai facă trandafiri ,,tocați cu barda”, așa cum făceau tatăl și unchiul său. N-a mai ajuns! L-au luat valurile.

 

Acum odihnește la Cluj, în pământul Ardealului.

 

De acolo de unde o fi, sufletul său mare aude poate șoapta celor ce l-au cunoscut, tuturor celor ce au beneficiat de știința și de bunătatea sa șoptind cu sinceritate: ,,Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Domnule Profesor, și să te răsplătească pentru tot binele ce l-ai făcut în lume!”[1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1]Profesorul Doctor Pătru Meilă, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  VIII(1996), nr.  1672(16 aug.), p.  5; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp.  100-101; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  258 – 260.

 

 

 

SUBTIEREA AUZULUI

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Dumnezeul meu, Cela Ce cunosti cum a cazut trufasul înger Lucifer, izbaveste-ma cu puterea harului Tau, nu-mi îngadui a cadea de la Tine, nu ma lasa a ma îndoi întru Tine. Subtiaza-mi auzul, ca în toate clipele vietii mele sa aud glasul Tau tainic si sa strig catre Tine, Cel Ce esti pretutindeni:

 

Slava Tie pentru potrivirea împrejurarilor celor de Pronia Ta rânduite;

 

Slava Tie pentru presimtirile cele de harul Tau daruite.

 

Slava Tie pentru a glasului celui tainic sfatuire;

 

Slava Tie pentru orice dezvaluire care în vis si aievea se arata.

 

Slava Tie, Celui Ce ne zadarnicesti planuirile cele nefolositoare;

 

Slava Tie, Celui Ce prin suferinte ne trezesti dintru a patimilor betie.

 

Slava Tie, Celui Ce spre mântuire ne smeresti a inimii trufie;

 

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 134-135

 

 

 

FACLIA INIMII

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Furtunile vietii nu-i sunt spre îngrozire celui ce-i straluceste-n inima faclia pe care focul Tau a aprins-o. Împrejur e întuneric si vreme mohorâta, e vuiet de vijelie si spaima cumplita. Iar în sufletul lui e lumina si pace: Hristos e acolo! Si inima cânta: Aliluia!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 128




Vremea Patriarhului Justinian (III)

 

 

Călugării au fost greu loviți în perioada postbelică. Nenumărate mânăstiri și schituri au fost închise, iar călugării și călugărițele dați afară și obligați să revină în viața civilă. Nu aveau voie să intre în monahism decât cei trecuți de o anumită vârstă și cei bolnavi. Sunt nenumărate pagini memorialistice ale unor oameni care au trăit acele vremuri, în care se descriu atrocitățile, abuzurile și presiunile de tot felul ce se făceau asupra viețuitorilor mânăstirilor.

 

Învățământul teologic a avut și el mult de suferit. Au fost desființate numeroase facultăți, academii de teologie și seminarii teologice. Au rămas doar două facultăți de teologie, la București și Sibiu, și cinci seminarii teologice(București, Craiova, Buzău, Neamț, Sibiu, Caransebeș și Cluj). Înscrierea  la  examenul de admitere în seminar era condiționată de mai mulți factori (candidatul să nu fie fiu de membru de partid, să nu fie utecist). Dar în sate, după ce trecuse perioada stalinistă, fuseseră cooptați în partid o mare parte din oamenii cei mai răsăriți sub aspect intelectual, iar în școli erau înscriși în utece elevii cei mai buni la învățătură. Ani de zile am fost criticat în școala de la Malovăț de către director că merg la biserică și că vreau să mă fac preot. Activistul de partid care răspundea de școala noastră își făcuse un adevărat ideal din a mă convinge că merg pe o cale greșită, că e bine să mă duc la o școală profesională, să învăț câteva meserii. Fiind puține seminarii teologice, aglomerația era foarte mare la admitere. În 1968, la Craiova, am fost 12 candidați pe un loc! Intervențiile din partea autorităților de partid și de stat erau vizibile și aici. Așa, bunăoară, în 1968, am început anul școlar 28 la 1 octombrie(14 de la Craiova și 14 de la Rm. Vâlcea), iar la vacanța de Crăciun eram în anul întâi 67. În fiecare săptămâna mai apărea unu-doi ,,cu aprobare de la Departamentul Cultelor”.

 

La facultatea de teologie de la București puteau candida la admitere doar absolvenți de seminar, în timp ce la Sibiu erau primiți și absolvenți de liceu. Aici, însă, intervenea iarăși selecția pe criterii politice. Candidatul nu trebuia să fie fiu de membru de partid, să nu fie membru utecist sau membru de partid, să nu fi absolvit un liceu cu profil(economic, pedagogic, agricol, mecanic, tehnic etc.). Aveau acces doar absolvenții liceelor de filologie și liceelor vocaționale(muzică, arte plastice). Învățământul mediu și superior din cadrul cultelor nu era luat în considerare.

 

În 1973 am mers în audiență la Ministerul Învățământului să cer să-mi dea aprobare ca în baza diplomei de absolvire a seminarului  sau a adeverinței că sunt student la teologie să dau admitere la istorie. Nu voiam să părăsesc teologia, ci doar să învăț mai multă istorie, ca să fac apoi cercetare în domeniu. Inspectorul general Nicolae mi-a spus cu acel prilej: ,,- În fața legii, voi, absolvenții de seminar, figurați cu opt clase. Puteți să faceți zece facultăți de teologie, puteți să faceți și doctorat în teologie, în fața legii tot cu opt clase figurați!”

 

Presa bisericească era sub microscopul cenzurii de partid și de stat. Nu putea merge o pagină la tipar fără ,,BT”(bun de tipar) al Departamentului Cultelor. Existau câteva reviste centrale ale Bisericii: ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Studii Teologice”, ,,Ortodoxia” și apoi câteva eparhiale: ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, ,,Mitropolia Ardealului”, ,,Mitropolia Olteniei”, ,,Mitropolia Banatului” și ,,Telegraful român”. Mai era o broșurică periodică scoasă de serviciul de relații externe al Sfântului Sinod pentru comunitățile din diaspora.

 

Am lucrat în 1976-1977 la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei” și știu cu câte chinuri se năștea acea revistă. De nenumărate ori erau citite textele pe rânduri și printre rânduri de redactori, de consilierul cultural, de mitropolit. Erau duse apoi patru exemplare din manuscris la tehnoredactorul Teodor Manolache la București, care le recitea din nou și-și dădea cu părerea. Erau înaintate la Departamentul Cultelor și acolo rămâneau 1-2 ani. Când ieșeau de la departament, era un adevărat miracol să mai fie toate materialele. Unele erau scoase, altele trunchiate, altele returnate pentru refacere. Urma un du-te-vino, până când, în sfârșit, fiecare pagină primea ,,BT”-ul și putea merge la tipografie. Paginile revistelor, destul de puține, conform aprobărilor primite la începutul anului, erau confiscate de articolele politice. Trebuia tămâiat șeful statului cu prilejul zilei de naștere, trebuia scoasă în evidență importanța zilei de 8 martie, a campaniilor de însămânțare și treierat, importanța epocală a zilelor de 23 august și 30 decembrie și cine știe ce alte evenimente de acest gen mai apăreau în timpul anului. Un mare spațiu din reviste îl ocupa ,,lupta pentru pace”, prietenia româno-sovietică și realizările mărețe ale poporului nostru din anii…

 

Restricțiile de hârtie erau drastice. Se poate vedea aceasta din mărimea revistelor din perioada respectivă, din faptul că, deși ele aveau, teoretic, periodicitate lunară, apăreau cumulate pe două luni, pe trei, pe patru, pe șase luni, ba chiar una pe an.

 

Autorizații de construcție pentru biserici noi se dădeau foarte greu și foarte puține. Era o adevărată aventură să te înhami la o asemenea sarcină. Și, totuși, biserici s-au construit și atunci!

 

Ședințele și conferințele preoțești aveau cel mai adesea tematică politico-socială: 23 august, 30 decembrie, lupta pentru pace, marile realizări etc. De la toate nu lipsea inspectorul teritorial de la culte. Ierarhul era însoțit peste tot de inspectorul de la culte, protopopul de asemenea. Catehizarea copiilor era inexistentă. A venit prin 1978-1979 un ordin, prin care eram îndrumați noi, preoții, să facem catehizarea copiilor seara. Am ținut două  lecții, a treia nu am mai apucat. Am fost chemat la partid și luat la întrebări: ,,- Cum ți-ai permis să chemi copiii la biserică și să le vorbești de Dumnezeu? Astăzi, când omul a ajuns pe lună, tu mai  faci asemenea educație copiilor? Dacă ai primit ordin, tu erai tânăr, cu vederi largi. Trebuia să vii imediat la partid și să spui: Uitați, tovarăși, ce suntem noi puși să facem!”

 

Multe se mai pot spune despre epoca Patriarhului Justinian. El a fost ,,providențial”, prin faptul că și-a însușit un ,,modus vivendi” în relațiile cu puterea politică. Avea o relație personală cu Gheorghiu-Dej, pe care-l adăpostise câteva săptămâni, când  acesta evadase din pușcăria de la Tg. Jiu și, în virtutea acestei legături, a reușit să atenueze pornirea demolatoare a administrației de partid și de stat asupra Bisericii. A avut înțelepciunea și curajul să salveze multe biserici și mânăstiri de la demolare, mulți preoți de la pușcărie, să repună în drepturi pe alții, să obțină aprobări pentru construcții de biserici noi, pentru publicații.

 

Față de Biserica Ortodoxă Rusă, spre exemplu, am putea spune că în vremea patriarhului Justinian Biserica Ortodoxă Română a avut o situație privilegiată. A fost un bun gospodar, un bun organizator, un fin diplomat, un om al vremii sale, prin care Dumnezeu a salvat Biserica Ortodoxă Română. Nu a putut face mai mult în contextul dat. Orice se poate spune despre el, dar faptul că a iubit cu adevărat Biserica nu-i poate fi contestat. Durerea pricinuită de dezastrul din martie 1977, care i-a grăbit sfârșitul, este un argument incontestabil în acest sens[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Vremea Patriarhului  Justinian (III), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XVI(2017), nr.  351, pp.  3-4;  în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IX, 2018, pp.  471-474.

 

 

 

PRIMAVARA DUHOVNICEASCA

- Sfantul Inochentie al Odessei -

 

 

Dar primavara duhovniceasca se aseamana cu cea a naturii si prin lucrurile care o desfigureaza si-i dau o vedere urâta si neplacuta. În timpul primaverii, seceta si ploile peste masura strica foarte mult, caci si într-un caz si în celalalt plantele sufera, rodurile viitoare sunt amenintate si unii arbori pier cu totul. Se întâmpla o asemenea seceta si în timpul primaverii duhovnicesti, când sufletul e lipsit de roua cea Sus, care se pogoara de la Duhul lui Dumnezeu. Însa omul se lipseste de aceasta înrourare când se împutineaza în el dorinta launtrica a inimii catre rugaciune, care atrage ploaia cea binefacatoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie adesea e împlinita prin udare. Aceasta poate avea loc si când e vorba de reînnoirea duhovniceasca. Asadar uda pamântul cel învârtosat al inimii tale cu lacrimile pocaintei, pâna când, ca o ploaie bogata, va cadea asupra sufletului tau harul Preasfântului Duh. Aceasta apa pretioasa adesea lipseste din fântâna inimii – într-o asemenea împrejurare arunca-te la pamânt si roaga-te sa se deschida stavilarele inimii; rugaciunea umilita înca te va racori ca o ploaie cazuta la vreme potrivita.

 

Pentru primavara fireasca este hotarât un anumit timp al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru primavara duhovniceasca, însa, nu exista un timp hotarât – ea poate fi vesnica si, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul pacatos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura si da nadejde sufletelor pacatoase, care înca nu s-au cufundat în noroiul pacatului pâna într-atât încât sa nu se mai gândeasca deloc la mântuirea lor.

 

Dupa primavara fireasca întotdeauna urmeaza vara – nimeni nu poate schimba aceasta rânduiala întocmita de Dumnezeu. Dupa primavara duhovniceasca, însa, poate urma iarasi iarna, si înca o iarna din cele mai aspre, de îndata ce sufletul, neîngrijindu-se deloc de sine, amaraste harul Duhului Sfânt, care-l înnoise si înviase, se întoarce de la fata cea întru tot sfânta a lui Dumnezeu si se cufunda în negura cea întunecata a pacatului. Fara îndoiala, numai omul care a cunoscut si a încercat asupra sa puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunatatea cuvântului lui Dumnezeu si a trait o viata sfânta, poate sa-si aminteasca bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel ce sta, sa privegheze ca sa nu cada!” (1 Corinteni 10, 12).

 

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 46-47, 49-50

 

 

 

OGLINDA BUNATATII

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Lumea întreaga – cerul si pamântul, cu tot ce se afla în ele, marea, cu toate ale sale – este o revarsare a nesfârsitei bunatati a lui Dumnezeu, a întelepciunii si puterii Sale nemarginite, a bunatatii pe care o arata fapturilor Sale, create pentru bucurie si fericire si, în primul rând, a bunatatii Sale fata de neamul omenesc. Lumea este o oglinda a bunatatii, inteligentei, întelepciunii si puterii lui Dumnezeu. De aceea, sa nu ne legam de lume, ci de Dumnezeu. „Ca pe care am eu în cer afara de Tine? Si afara de Tine, ce am dorit pe pamânt? Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule în veac” (Psalmul 72, 24-25).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 286-287




Vremea Patriarhului Justinian(II)

 

 

Autoritățile nu ezitau să oprească pe preoți să săvârșească slujbele religioase la marile sărbători. Erau interzise, spre exemplu, ieșirile la râuri, la fântâni, în procesiuni, la Bobotează. În unele locuri a fost interzisă oficierea  slujbei Învierii în noaptea de Paști. Părintele Stelică Zoican ne relatează că pe vremea aceea era preot la Balta Ioniță Popescu, care fusese dislocat de la Valea Anilor. A fost avertizat de primar că cine va bate clopotul în noaptea de Paști va fi împușcat în clopotniță, iar preotul va fi întemnițat. Prin sat au răspândit zvonul că cine va merge la slujba Învierii va fi aspru amendat. În noaptea de Înviere, sătenii, cu mic cu mare, îmbrăcați în costum popular au mers la biserică pe ulițe și poteci ocolitoare, prin grădini. Unii spuneau că s-au târât chiar pe burtă, ca să nu fie observați. Pe drumul principal patrula primarul, ungur, împreună cu mai mulți milițieni. Preotul le-a spus ceea ce i s-a comunicat. Când a observat că oamenii se codesc care să urce în turla bisericii să bată clopotul, s-a urcat el și a tras clopotele mai mult ca oricând.  Nu l-au împușcat nici pe preot, iar pe oameni nu i-au amendat.

 

Prin 1977 eram la București. Aveam de lucru la Biblioteca Academiei, iar seara mergeam la căminul preoțesc de la Patriarhie și mă cazam. Găseam oricând loc acolo. Într-o seară m-am nimerit cu un preot din Munții Apuseni. Era om în vârstă. Venise la București cu speranța că va obține o audiență la Patriarhul Justinian,  ca să-l roage să-l repună în treaptă. În urmă cu peste 20 de ani era preot într-un sat din Munții Apuseni. Primarul i-a interzis să facă slujbă în noaptea de Paști. ,,- Nu s-a pomenit în satele moților, domnule primar, ca să fie biserica închisă în noaptea de Înviere! Așa ceva nu se poate!” 

 

S-a dus la biserică, a venit lumea, a făcut Slujba Învierii afară și apoi în biserică. Era la Liturghie. Când a ieșit cu Sfintele Daruri, toată lumea era îngenuncheată. Atunci a intrat primarul cu trei milițieni în biserică. Au smuls Sfintele Daruri din mâinile preotului și le-au aruncat, lovindu-le de pereții bisericii. Nu puteau rămâne moții lui Avram Iancu nepăsători față de un asemenea sacrilegiu. S-au ridicat, i-au imobilizat pe intruși, i-au scos afară din biserică și i-au bătut cum numai ei știau să bată. Un milițian a murit până la spital. Acei moți au fost arestați în aceeași noapte și de ei nu s-a mai auzit nimic. Preotul a fost și el arestat, judecat la urgență și condamnat la 17 ani muncă silnică. Executase pedeapsa, lucrase doi-trei ani pe diferite șantiere și acum venea la București, sperând ca patriarhul să-l repună în drepturi și să-i dea vreun sat să slujească și el, ca să aibă din ce trăi.

 

Mulți preoți și-au cedat ultima bucată de pământ statului, în baza Decretului 308/1948, pentru a scăpa de a fi dislocați și să le fie lăsați copii să-și urmeze școala, soțiile să-și țină serviciul. Acesta a fost cazul Preotului Ioan Sfetcu din Bârda. Copiii preoților erau eliminați din școli pentru simplu motiv că părinții lor erau preoți, soțiile de preoți erau date afară din serviciu. Era un act de eroism pentru o tânără să se mărite cu un absolvent de seminar ori de teologie.

 

Când am mers la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Craiova, în autobuz, de la gară la seminar, am stat pe scaun alături de un preot de pe la Baia de Aramă. Aflând unde merg, mi-a spus: ,,- Copile, îți spun cum i-aș spune copilului meu! Du-te unde oi vedea cu ochii! Fă-te orice pe lumea asta, chiar și măturător de stradă, numai popă nu te face! E cea mai batjocorită meserie, cea mai umilită, iar într-un viitor apropiat ăștia vor s-o desființeze!” Era sfatul pe care mi-l dădea un om de vreo șaptezeci de ani, după ce slujise o jumătate de veac Biserica!

 

Preoții erau folosiți la toate activitățile politice din localitatea în care-și aveau parohia. Cel mai greu a fost în vremea întovărășirilor și colectivizării. Preoții erau obligați să facă parte din echipele de activiști, care trebuiau să convingă populația ca ,,de bunăvoie și nesiliți de nimeni” să se treacă la întovărășire și apoi la colectiv cu tot pământul, cu toate vitele, cu toate atelajele și cu toate brațele de muncă din familie. Erau obligați să înceapă slujbele în duminici și sărbători noaptea, pentru ca în revărsatul zorilor să le termine și lumea să poată merge la muncă. Era obligatoriu ca fiecare să alcătuiască predici pe caiete, să le citească. În aceste predici era obligatoriu să predomine îndemnurile la muncă, la colectivizare, la depășirea planului, la ascultare de autorități, la achitarea  cotelor, trebuia să iasă în evidență grija partidului și a statului pentru bunăstarea poporului, nevoia de rugăciune pentru izbânda luptei pentru pace a conducătorilor comuniști. Preoții aveau obligația să aibă normă la colectiv, să participe la activitățile culturale din comună. De la protoierie li se cerea adeverință de la primărie că au avut activitate culturală. Un preot a mers la directorul căminului cultural să-i ceară să facă și el ceva pe acolo, ca să-i poată da apoi o asemenea adeverință. Directorul i-a spus că are disponibil un rol într-o piesă de teatru. Neavând de ales, preotul a acceptat. Când s-a ridicat cortina în fața unei săli arhipline, pe scenă au văzut o postavă și în aceasta ședea, culcat, preotul satului și se legăna. Așa era rolul. După câteva momente de muțenie, sala a izbucnit în hohote, iar preotul, rușinat, s-a ridicat cu greu, sub povara bătrâneții și a umilinței la care fusese supus și a părăsit scena, jurându-se că pe acolo nu va mai da.

 

Salariile preoților erau foarte mici. Ele se compuneau dintr-o subvenție simbolică dată de stat și completarea din fonduri proprii până la cuantumul la care era îndreptățit preotul respectiv, în funcție de studii, vechime, gradul parohiei. În foarte multe parohii salariul nu putea fi completat. Lumea era săracă, propaganda anticlericală își arăta efectele și în acest sens. Unii preoți recurgeau la un ,,șiretlic”. Astfel, făceau închiderea de lună și diferența de bani cu care cheltuielile depășeau veniturile o făceau donație din partea preotesei. În felul acesta, își făceau, scriptic, salariul și se duceau apoi și, tot din salariul preotesei, își plăteau casa de pensii, ca să aibă la bătrânețe o brumă de pensie[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Vremea Patriarhului  Justinian(II), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XVI(2017), nr.  350, pp.  3-4;  în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IX, 2018, pp.  454-457.

 

 

CRESTEREA

- Sfantul Vasile cel Mare -

 

 

„Sa rasara pamântul iarba verde” (Facerea 1, 11). Scriptura ne vorbeste de hrana cea multa pe care ne-o dau de la sine aceste plante prin radacinile lor, din tulpini si din roade. Si apoi câta hrana nu ni se mai adauga de pe urma cultivarii lor si a agriculturii?

 

Dumnezeu n-a poruncit ca pamântul sa faca îndata si samânta si rod, ci ca pamântul sa rasara, sa înverzeasca si sa ajunga la desavârsire în seminte, pentru ca acea prima porunca sa-i fie naturii o scoala pentru continuarea mai departe a poruncii.

 

Si într-o clipita de vreme, pamântul, ca sa pazeasca legile Creatorului, începând cu odraslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de crestere si le-a adus îndata la desavârsire. Livezile erau încarcate cu belsugul ierbii; câmpiile bine roditoare, acoperite cu semanaturi, care prin miscarea spicelor lor dadeau imaginea valurilor marii. Orice fel de iarba si orice fel de verdeata, fie dintre paioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belsug întreg pamântul. Ca nu aveau nici o lipsa cele ce au rasarit atunci din pamânt: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile vazduhului, nici vreo oarecare alta pricina care sa le vatame. Si nici osânda (Facerea 3, 17-18) nu împiedica belsugul pamântului; ca acestea au fost mai înainte decât pacatul pentru care am fost osânditi sa mâncam pâinea noastra întru sudoarea fetei (Facerea 3, 19).

 

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 123-124

 

 

 

MARGARITARELE

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

 

Margaritarele se aduna întotdeauna în cele mai tainuite locuri, pe când lucrurile netrebnice sunt aruncate, ca gunoiul, chiar si în drum.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu