Mihai Cantuniari - Î.P.S. Limba Română

 

Î.P.S. Limba Română

Mihai Cantuniari, scriitor

04 Februarie 2024

 

Eu nu m-am născut doar în rotundul acesta pământesc numit România, ci întru           Ȋnalt-Prea-Sfânta Limba Română, cea mai măreaţă înfăptuire a neamului, o limbă mlădie şi mângâioasă, sobră, dură, bărbătească, dar şi viu colorată, dulce-înmiresmată, felină ca femeia româncă minunat născută sub oblăduirea cerului siniliu carpato-ponto-danubian. Ȋn acest areal privilegiat, sute de generaţii neştiute au dăltuit întâi, apoi au cizelat cu fineţe fiinţa, suflul şi duhul unei limbi neasemuite, alcătuite din binecuvântări şi blesteme, urlete şi şoapte, vacarm şi tăceri mormântale. Este o limbă croită exact pe măsura noastră, ne îmbracă şi ne dezbracă precum o hlamidă ţesută migălos din sunete potrivite tuturor stărilor noastre. Ea este realitatea noastră ultimă, adâncă, primordială, iar noi nu suntem decât umbrele trecătoare ale dăinuirii ei de eon atemporal. Fiecare din noi este o tonalitate, un sunet distinct, irepetabil, din sinarhia limbii Carpaţilor, Dunării, Mării Negre. Aidoma spaţiului ondulat deal-vale, a simţirii mioritice, a creaţiei Meşterului Manole, ea singură ne adună pe toţi laolaltă, imună la duşmănii, invidii, trădări, mârşăvii şi josnicii comune omului celui atât de imperfect. Din perfecţiunea ei trădându-i originea divină, ea ne poate ierta şi înfrăţi pe toţi fără osebire, pe vorbitorii ei inconştienţi care, doar folosind-o, se hrănesc din roadele pământului şi se adapă din roua cerului. Tu, vorbitor de română, dă-ţi seama că de la naştere ai primit un dar îmbelşugat nemeritat, o zestre împărătească pe care nu tu ai strâns-o, nici nu ai sporit-o! Se cuvine să o păstrezi cu sfinţenie şi să o dai mai departe urmaşilor urmaşilor tăi, nealterată, neschilodită, nesărăcită, ci sunând mai plin, mai limpede, mai armonios, mai în consonanţă cu firea noastră adevărată şi cu specificul românesc.

 

Mulţi se vor căzni să te abată din drum, şuşotindu-ţi că vorbeşti şi scrii într-o limbă minoră dintr-o ţară minoră, că ‟marile” ţări ale Apusului au mai multe să-ţi ofere; ci eu îţi spun că vei primi de la ele o oarecare îmbelşugare strict materială, plătită cu un vid sufletesc înfiorător. Ele sunt aceleaşi pe care le-am disecat cu multe alte prilejuri, arătându-le imperialismul rapace, nesăţios şi jefuitor, extrem de crud, de inuman, lipsa de caracter, de cuvânt, de onestitate, de milă creştinească şi de omenie românească. Dacă nu ai înţeles asta până acum, nu ai înţeles mare lucru din marea trecere. Ele nu oferă nimic fără să-ţi ceară sufletul. Deja prin folosirea unei limbi străine (bine spus: străine de tot ce eşti şi însemni tu!), te-ai înstrăinat de specificul tău cristalizat în limba străbună. Când ai renunţat la aceasta, ai pierdut o însemnată parte din tine însuţi, mai mare sau mai mică în funcţie de inima fiecăruia. Cu ce vei ostoi dorul de acasă? Cu o locuinţă? Cu un Ford?

 

 Eu am făcut fără să vreau această experienţă care s-a dovedit până la urmă inutilă şi traumatizantă. Am studiat cu interes, întâi în familie, apoi la şcoală şi la Facultate, în sfârşit în viaţa de toate zilele, preponderent limbile franceză şi spaniolă, pe prima pentru civilizația şi universalitatea ei, pe a doua pentru cultura şi exotismul ei, pe ambele pentru îmbogăţire spirituală întru cunoaştere. Nu regret nimic. Prin cele două am avut acces secundar derivat şi la italiană şi portugheză, pe care le înţelegeam dar nu le vorbeam. Câştigul mi-a fost un consistent spor intelectual, tradus în multitudinea cunoştinţelor şi a preocupărilor, însă acestea  -  mi-am dat seama mult mai târziu  -  se adresau numai componentei mele mintale, raţionale şi reci, nicidecum sufletului cald şi primitor-pătimitor. Oricât aş fi aprofundat studierea acelor limbi, îmi dădeam seama că nu aş fi putut compune în ele nici o poezie, nici o nuvelă, nici o scriere derivată din sensibilitatea mea lingvistică şi din bogăţia trăirilor. Situaţia avea ceva comun cu satisfacerea setei: poţi bea oricâte cafele, sucuri, vinuri, ceaiuri, însă numai apa îţi potoleşte cu adevărat setea, numai după ce ai băut-o cu poftă oftezi adânc de mulţumire. Numai româna îmi potolea pe deplin setea de frumos şi adevăr, numai ea era apa mea vie. Dar ce târziu am ajuns la constatarea aceasta!

 

 Încă o dată spun: nu îmi pare rău. Cunoştinţele acumulate din alte limbi s-au sedimentat şi cristalizat adânc în mine, constituind un prim strat subtil de înţelegere, suprapus străbunului substrat autentic, vernacular, cel “supt odată cu laptele mameiˮ. De aceea se şi numeşte limbă maternă (cât adevăr în numai două cuvinte potrivite!). Limba şi Biserica sunt cele două temelii pe care se reazămă întreg ethosul românesc. Clintiţi-le numai puţin, şi veţi rămâne orfani într-o lume tot mai strâmbă şi mai ostilă. Niciodată să nu vă rezemaţi de “ajutoareleˮ şi promisiunile străinătăţii. Ele sunt mercantile, făţarnice, trădătoare, şi vă vor vinde la mezat de cum se va ivi prilejul, aşa cum ne-am putut convinge cu asupra de măsură în anii cruciali 1940-1950, când abjecta trădare a Occidentului ne-a aruncat înapoi în timp şi ne-a compromis viitorul. Detest Vestul mult mai mult decât Estul fost-comunist, pentru că de la acesta din urmă ştiam precis la ce să ne aşteptăm şi nu ne făceam iluzii, pe când fariseicile demo(no)craţii occidentale ne-au dus de nas şi ne-au momit cu tot felul de sticle colorate pe post de nestemate, cu tot felul de bigi-bigi şi rahat cu apă rece, aşa cum o fac şi acum. Nu vă bizuiţi nici pe ajutorul lor militar, fiindcă la prima încruntătură mai urâtă a ruşilor îşi vor lua tălpăşiţa cu viteza rachetelor hipersonice, şi de dincolo de fruntarii ne vor trimite bezele şi pupici: “pardon, s-avem iertare, pa şi pusi,  descurcaţi-vă cum oţi ştiˮ.

 

 Lumea secolului al XXI-lea a devenit tot mai crudă, mai lipsită de scrupule, de credinţă şi ideal, mai vulgară, mai liberticidă, mai materialistă şi mai cinică - nu avem ce aştepta decât de la noi înşine, dacă mai suntem în stare de ceva după tăvălugul criminal din ’89, cu pierderea treptată a economiei naţionale, a independenţei şi suveranităţii de Stat autonom şi de sine-stătător. Şi pe acestea le-am predat străinilor, aşa cum spre ruşinea noastră am făcut cu o mare parte din aurul ţării, depozitat acum la Banca Angliei (numele oficial; cel autentic este Rothschild), deşi U.K. a părăsit U.E. şi ne va da cu tifla la prima solicitare a avuţiei naţionale. Parcă niciodată nu am avut un statut mai înrobitor, cu excepţia anilor stalinişti când alţii (mereu alţii) ne-au trasat viitorul luminos şi ne-au mânat într-acolo ca pe cirezile necuvântătoare.

 

 Ce se întâmplă acum este neobolșevism și neostalinism pe față. Ȋn zilele când vă scriu acestea toate, Parlamentul român votează obligativitatea predării holocaustului, străin de fiinţa naţională, în toate şcolile României, inclusiv în cele profesionale, în timp ce religia creştină ortodoxă este (des)considerată materie facultativă. Câtă neruşinare!

 

 Facultativ eşti tu, Parlament nedemn şi străin de fiinţa neamului care te hrăneşte abundent! Acum câteva luni, Shimon Peres (mort în 2016!!) apare pe neaşteptate - nu se ştie de ce cu o asemenea întârziere - pe ecranele noastre tv cu o declaraţie senină şi aiuritoare datând din anul 2007: „Suntem o ţară mică, dar ce putere mare avem: am cumpărat Manhattan, am cumpărat România…ˮ (şi încă două-trei ţări). Am rămas siderat, aşteptând reacţiile întârziate ale Preşedenţiei, Guvernului, Parlamentului, S.R.I., Ministerului de Externe, Ministerului de Interne etc. etc… Am aşteptat degeaba; nici atunci, nici mai târziu, nici un oficial român nu şi-a manifestat uimirea, indignarea, stupoarea, supărarea, nici nu l-a chestionat: „…dar de la cine mă rog ai cumpărat dumneata România?, cât ai dat pe ea şi cui?, ne-ai întrebat dacă suntem de acord?ˮ. Nimic, nimic, nici o reacţie. Pustiul urâciunii. Şi-atunci ajungi să te întrebi de nu cumva a avut dreptate străinul, de nu cumva ţara mea şi a noastră a tuturor a fost scoasă la mezat în ‘89-90 pe tejghelele mondiale?, pe tarabele Templului? Şi, odată cu ea, şi ortodoxismul? Şi Î.P.S. limba română?

 

 Ce se întâmplă cu noi? Tăvălugul din ’89, pentru care nu eram pregătiţi și care a deschis toate porțile răutății, ne-a strivit în asemenea măsură încât ne-am pierdut imunitatea naţională şi capacitatea de reacţie? Suntem ineficienţi, inexistenţi, zombificaţi, sau numai laşi? Răspundeţi.

 

Din cine este format Parlamentul României? Oricât m-aş strădui, nu întrezăresc acolo, în massa gelatinoasă, nici un caracter puternic, nici un orator capabil să zgâlţâie amorţeala de obşte, indiferenţa generală, jemanfişismul, habarnamismul, plictisul şi stupiditatea. Puţinele atitudini demne, cum au fost cea legată  de renunţarea la termenul de rrom, prea asemănător până la confuzie cu cel de român şi încurajând astfel terfelirea neamului de către străinătatea mereu răuvoitoare; sau cea a recunoaşterii suferinţei miilor de români striviţi nemilos de teroarea stalinistă autohtonă, şi a încercării tardive de normalizare, de alinare, prin acordarea de pensii speciale urmaşilor, au fost curmate brutal şi trivial prin îndepărtarea celor care le-au propus, a celor două oi negre din plenul imaculatului Parlament „corect politic” şi tarat moral.