HAI,
MĂI, LA BISERICĂ!
PR.
IULIAN PRODROMITUL
Un dialog între suflet și trup, pe care ar trebuie să
îl avem în fiecare zi, dacă ne dorim mântuirea și curățirea sufletului. Să
învățăm de la Bătrânul înțelept, Părintele Iulian de la Schitul Prodromu din
Muntele Athos, cum să biruim gândurile trupești, de comoditate, prin lupta
noastră și Harul lui Dumnezeu.
DIALOG CU TRUPUL
Sf. Dimitrie al Rostovului are el un dialog cu trupul:
„Hai, măi, la biserică! Hai, mai spovedește-te și tu!”. Este câte unul:
„Lasă-mă, să-mi trăiesc viața!”. Mai găsești și oameni din ăștia. Și-și
trăiește viața, și nu s-a spovedit, nu s-a împărtășit niciodată, nu s-a dus la
biserică și a venit moartea. De acum vine îngerul păzitor și spune: „Omule!...
Uită-te la dânsul!”. Și au un dialog amândoi.
Sf. Dimitrie al Rostovului spune: „Ticălosule! M-ai
înșelat! Acum văd eu, că de acum mă duc în fața Judecății și tu te duci la
putrezit”. Trupul, carnea asta, ochii ăștia frumoși, toate se duc la putrezit.
Vorbește și trupul: „Nu te-am înșelat eu. Tu te-ai
înșelat. Acum vezi ce trebuia să vezi atunci. Ai avut preot, ai avut biserică,
ai avut duhovnic. Trebuia să te duci la dânsul să te spovedești cât de des. Să
nu mai faci fapte rele, să nu mai faci cutare”, spune trupul.
„Acuma vezi? Nu te-ai gândit, că eu am să putrezesc?
Te-ai certat cu cineva de la trupul tău? De la carnea asta? Ai cinstit, trupul
ăsta, carnea asta care putrezește. Trebuia să te cerți cu acela care te oprește
să nu te rogi, să nu-L ai pe Dumnezeu în inimă. Aceluia trebuia să te
împotrivești”.
Că spune Mântuitorul așa: „Iubiți pe vrăjmașii voștri.
Faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei ce vă prigonesc. Poruncă
vă dau: să vă iubiți unul pe altul, cum v-am iubit și Eu pe voi”.
CHIPUL UNEI FEMEI FRUMOASE
Dar gândiți-vă acum!… În loc să transformăm noi lumea,
să ne jucăm noi cu lumea, să o avem ca o marionetă, tocmai lumea ne face pe
noi, așa. În fața lumii, suntem ca o marionetă.
A întrebat un preot de mir: „Părinte, eu sunt preot
tânăr. Am trei copii, însă, te întreb un lucru. Cum îi asta, când spune
Mântuitorul așa: Cine se uită la o femeie spre a o pofti pe ea, iată a
preacurvit cu ea în inima sa? Sunt și eu om și am patimi. Mănânc, umblu. Mă mai
întâlnesc și eu cu fete, cu femei. Am soția mea, bineînțeles, dar rămâne câte
un chip. Îmi zâmbește și pleacă. Rămâne frumusețea ei, chipul. Ce să fac eu cu
asta?”.
Și i-am spus: „Du-te și vezi chipul acela frumos o
săptămână, două, stând în mormânt. Du-te și vezi cum colcăie viermii! Acolo, nu
te poți apropia de chipul acela frumos, la 10 metri, de putoare. Imprimă-ți în
inima ta lucrul acesta! E realitatea. Așa va fi”. Zice: „Bine. Așa-i, dar îi
cam greu”. „E greu. Să faci, cum ți-am spus! Așa să faci!”. Și mi-a mulțumit.
(Interviul integral îl puteți citi în
Revista Atitudini Nr. 87)
LEGENDA
AFLĂRII MOAȘTELOR
Sfântului
Grigorie Decapolitul
Cu hainele de închisoare în biserică
Legenda spune că banul Barbu Craiovescu (călugărit la
bătrănețe sub numele de Pahomie) își astepta moartea într-o temniță la Stambul.
În noaptea de dinaintea execuției, marele boier s-a
rugat necontenit și cu lacrimi amare la Sfântul Grigore.
S-a rugat până a pierdut șirul orelor și al gândurilor
negre, când, deodată, s-a trezit într-o biserică plină de candele și icoane
îmbrăcate în argint.
Era peste mări și țări, tocmai la Bistrița, înconjurat
de câțiva călugări, speriați să vadă un om cu straiele rupte și lanțuri la
picioare, despre care nimeni nu putea spune cum și când anume a intrat în
biserică.
Colindând Orientul, în căutarea Sfântului
Drept mulțumire pentru salvarea lui cu totul
miraculoasă, Barbu Craiovescu a început să colinde Orientul, până când, într-un
tarziu, va găsi moaștele Cuviosului Grigore Decapolitul, ținute cu multă cinste
de către un negustor turc, care, deși musulman, vedea și el sporul adus în casă
de lucrarea Sfântului.
Cu greu s-a lăsat convins turcul să vândă moaștele
Cuviosului, și asta numai după ce boierul oltean i-a propus să urce racla pe
talgerul unui cântar, iar pe celălalt talger să pună aur.
Negustorul a acceptat, neștiind că Sfântul va mai
săvârși o minune: pus pe cântar, trupul lui va deveni atât de ușor, încât Barbu
Craiovescu a îndreptat balanța doar cu o mână de galbeni, spre ciuda turcului
care ar fi spus: „Bac, bac, ghiaurum”.
Adică: „Ghiaurul la ghiaur trage”.
„Eu îmi voi alege locul...”
Întâmpinat cu mare fală și bucurie la Dunăre de către
mitropolitul țârii și un întreg sobor de preoți, Barbu Craiovescu a decis să-l
lase pe Sfânt să-și aleagă singur locul și casa.
A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu
stilizări de aur și argint, într-un radvan tras de cai „neînvățați” și a pornit
la drum, decis să-l lase pe Cuvios să se ducă unde va voi în Oltenia.
Caii au ocolit Tismana și Cozia, au trecut pe lângă
multe alte mănăstiri vâlcene, și nu s-au oprit decât la porțile Bistriței, de
unde nu au mai vrut să plece sub nici un chip.
Sfântul hotărâse.
Își găsise, în sfârșit, locul și liniștea.
Nemișcat, cu degetele mâinii reunite etern
într-un semn de binecuvântare, moaștele Cuviosului Grigore Decapolitul refuză
de 500 de ani să părăsească măicuțele și sfințita lui casă de la Bistrița.
Nimeni nu a reușit vreodată să-i încalce voia.
(sursă: https://boraurora.com/2014/11/14/minunile-sf-grigorie-decapolitul/)
DACA
ESTI MURDAR...
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca esti murdar, trebuie sa te speli. Rugaciunea este
spalarea de necurateniile sufletului, adica de pacate, mai ales rugaciunea cu
lacrimi.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
Sfântul
Mucenic Platon
Sfântul Mucenic Platon era din părțile
Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfântul Mucenic Antioh, născut din
părinți creștini și crescut în bună credință.
Îi învăța pe oameni să cunoască adevărul
și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu.
Pentru aceea a fost prins de necredincioși
și dus la judecată înaintea ighemonului Agripin.
A suferit chinuri groaznice: a primit
bătaie cruntă, schimbându-se 12 ostași, a înfometat în temniță, a fost pus pe
un pat de aramă încins, i-a fost jupuiată pielea...
Cu toate acestea nu s-a lepădat de Hristos
și de credința creștină.
S-a săvârșit fiind tăiat cu sabia.
Cele două vieți și morți
Apoi, încetând ostașii de a-l mai bate,
ighemonul a început a grăi către dânsul, zicând:„Eu, Platone, te sfătuiesc
prietenește să te abați de la moarte spre viață”.
Mucenicul a răspuns:„Bine mă înveți,
Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viață, căci fug de moartea cea
veșnică și caut viața cea fără de moarte”.
Iar Agripin a zis către sfântul cu
mânie:„Spune-mi, ticălosule, câte morți sunt?”.
Sfântul a răspuns:„Două morți sunt: una
vremelnică și alta veșnică. Asemenea și vieți sunt două: una de puțină vreme,
iar altă fără de sfârșit”.
Agripin a zis:„Lasă basmele tale și te
închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”.
Sfântul a răspuns:„Nici focul, nici
rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărți pe
mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe
Hristosul meu, Care pentru mine a murit și a înviat”.
Nears de foc
Atunci chinuitorul, umplându-se de mânie,
a poruncit să pună pe sfântul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului
să pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnând peste foc untdelemn, ceară
și smoală și așa să ardă trupul sfântului mucenic.
Iar deasupra să-l bată cu toiege subțiri
pentru că din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.
Astfel fiind chinuit, după multă vreme
Agripin a zis:„Ticălosule, miluiește-te pe tine însuți și dacă nu vrei să te
închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon și
îndată voi înceta a te chinui și te vei duce cu pace la casa ta”.
Sfântul a răspuns:„Să nu-mi fie mie
această a-mi milui trupul și a pregăti sufletul pentru focul gheenei”.
Petrecând Platon trei ceasuri într-acel
chin, au pogorât patul și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nici
urmă de răni din arderea focului, ci ca și cum ar fi ieșit din baie.
Ba încă și o bună mireasmă ieșea din
trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau:„Cu adevărat
mare este Dumnezeul creștinilor”.
(sursă: „Viețile Sfinților”)
ȘOFER
DE TIR SALVAT DE MAICA DOMNULUI ÎN ACCIDENT
Părintele Iacob de la Sihăstria, vrednicul de pomenire
duhovnic, ne relatează o întâmplare despre puterea Maicii Domnului și dragostea
ei față de cei ce îi cer ajutorul. Aflați cum a fost salvat de la moarte un
șofer de tir, și totodată un cuvânt duhovnicesc al Părintelui Iacob, spre a ne
ridica sufletește din greutăți.
Ucenicul șofer pe tir
Blagosloviți, Părinte Iacob, am vrea să ne spuneți
câteva cuvinte folositoare de suflet.
Eu nu sunt cărturar, nu am teologie, nu am niciun fel
de școală superioară, nu am nimic. Sunt un moșneag pierdut în spațiu, așa să
scrii.
Pe noi nimic nu ne salvează din situația în care
suntem, dacă nu ne rugăm, măi. Pentru ce ne trebuie atâtea recomandări, când
orice probleme le rezolvăm prin rugăciune? Dar să învățăm a ne ruga! Nu ne
salvează altceva, dar când ne rugăm trebuie sa fie un pic de post, stomacul mai
goluț, ca interiorul să fie curat.
Eu nu pot uita un caz al unui ucenic al meu din
Spania: un cetățean era român, șofer pe tir și în traseul lui pe unde urca și
cobora, avea o curbă foarte periculoasă. În fața curbei era prăpastie și când
să treacă curba s-a defectat volanul, nu l-a mai ascultat volanul și tocmai în
centrul curbei, el și-a dat seama că orice era acum de prisos, că nu se mai
putea salva, că moartea era sigură.
Maica Domnului l-a scos din tir
Atunci în clipa aceea, a spus: „Maica Domnului, nu mă
lăsa!” și a și fost aruncat din cabină în mal acolo lângă râpă. El se uita și
tirul se tot ducea. Scoate telefonul, dă telefon la poliție, vine poliția care
nu-l credea că el era șoferul, cum a ajuns acolo. Maica Domnului l-a scos din
cabină, vezi? Cum a fost, nu mai știa.
Vremurile sunt de plâns
Dar să nu uităm că din cauza păcatelor noastre,
îngăduie Dumnezeu toate aceste răutăți. Vremuri de plâns vin acuma. Când vedem
că se inversează toate treburile pe pământ, că să nu mai fie tată, mamă, ca să
își atingă scopul satanic cu homosexualii, cu schimbarea rânduielilor normale
ale unei familii…
Atunci cum să le zică la unul într-un fel și la altul
într-alt fel, dacă sunt amândoi de același sex? Vor să schimbe rânduiala firii.
Dar important e ca noi să ne rugăm. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute ca până
la urmă să ne mântuim, că nu va fi ușor. Trebuie să fim și uniți, că atunci mai
puțină putere are vrăjmașul.
... E o neînțelegere și o mâncătorie între oameni,
ferească Dumnezeu! Și ei asta urmăresc – să nu se mai înțeleagă om cu om, să
dispară dragostea adevărată dintre oameni.
Noi, să îl rugăm pe părintele Justin să ne pomenească
înaintea Mântuitorului și a Maicii Domnului și să ne facem datoria pe cât
putem.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 44)
OGLINDA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca oglinda rasfrânge în sine acel chip catre care
este îndreptata. De se întoarce spre cer, fata cerului se arata în ea; de se
îndreapta spre pamânt, oglindeste în sine înfatisarea pamântului. Asa este si
sufletul omului: cele catre care se întoarce cu dragostea sa si de care se
alipeste se fac vazute în el. Daca se întoarce spre Dumnezeu, Chipul Domnului
se arata în el prin puterea Sfântului Duh; daca se apleaca spre lucrurile
lumesti si pamântesti, atunci faptura lumii se izvodeste în el. Si dupa cum e
chipul pe care-l poarta în sine, asemenea este si întelepciunea pe care o are.
Daca poarta Chipul lui Dumnezeu, pe Domnul Îl iubeste si pe omul facut dupa
asemanarea Lui si cugeta la cele ceresti si înalte, nu la cele pamântesti. Iar
daca poarta chip lumesc si dobitocesc, la cele pamântesti se gândeste,
înfaptuind si urmând cele care sunt pe plac simturilor lui, ceea ce sta în
firea dobitoacelor necuvântatoare. Cugetarea aceasta te îndeamna ca prin
pocainta si prin credinta cea întru Iisus Hristos „sa te dezbraci de omul cel
vechi” si de chipul sau dobitocesc si sa cauti Chipul lui Dumnezeu si sa te
îmbraci în acesta, care este podoaba sufletului cea mai aleasa si mai minunata
dintre toate. Cele ce se arata acum în sufletul tau vor iesi la iveala si în ziua
Judecatii si astfel, vazând în tine Chipul Sau, Domnul te va cunoaste ca fiind
al Lui. Iar de ceilalti, care nu au acea bineplacuta aratare, ci poarta în sine
înfatisarea dobitoceasca si urâciunea pacatoseniei, ca de o dihanie
înfricosatoare Se va lepada si le va grai: „Nu va stiu”, chiar daca aceia Îi
vor spune: „Doamne, Doamne!” (Luca 13, 25-27).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 97
CUM
SE PIERDE RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ
Din învățăturile unei sfinte necunoscute către fiul ei
duhovnicesc, aflați cum se pierde rugăciunea prin judecarea aproapelui și care
trebuie să fie silința noastră de a restabili unitatea cu Dumnezeu.
Atunci când te smerești și iubești pe Dumnezeu, Raiul
este înlăuntrul tău
Iubitul meu fiu, suflet din sufletul meu, lumina mea
și dragostea mea duhovnicească, citește acestea cu luare aminte! Și gândește-te
că orice vrei, vei dobândi; toate se cumpără în zilele noastre în afară de
harismele duhovnicești. Pentru acestea, copilul meu, e nevoie de vărsare de
sânge, suferință, durere, strădanie, efort trupesc și duhovnicesc.
Rostul nevoințelor este să ne pregătească în orice
clipă pentru moarte, pentru (întâlnirea cu) Dumnezeu. Nu te gândi la mine, nu
socoti nici moartea și nici suferințele mele. Consideră că nici nu exist; nu am
nume, nu am voință proprie, în câteva cuvinte, așa cum spunea Sfântul Apostol
Pavel: «Nu eu trăiesc, ci Hristos trăiește în mine».
Atunci când te smerești și iubești pe Dumnezeu, Raiul
este înlăuntrul tău, și îți aduci aminte de cuvintele Domnului: «Râuri de apă
vie vor curge din pântecele lui». Adică, Duhul Sfânt. Cugetă la acestea, fiul
meu!
Judecarea și neînfrânarea
Rugăciunea neîncetată izvorăște din dragoste și se
pierde din pricina gândurilor de judecată și a neînfrânării. Cel ce iubește pe
Dumnezeu poate să se gândească la El zi și noapte, căci nici o lucrare nu poate
împiedica iubirea de Dumnezeu. Copilul meu, în lume, fiecare are lucrarea lui:
unul este ministru, altul este patriarh, altul este bucătar sau învățător sau
crescător de porci sau grădinar. Dumnezeu pe toți îi iubește, însă „premiul cel
mare” îl va primi acela care L-a iubit mai mult pe Dumnezeu.
Hristos ne-a dat poruncă să-L iubim pe Dumnezeu și pe
aproapele nostru. Însă fără rugăciune, cum este posibil să iubești? De aceea,
mintea și inima trebuie să fie libere ca să se roage întotdeauna. Când iubești
pe cineva, doar la acela vrei să te gândești, doar lui să-i vorbești, să fii
împreună cu el. Sufletul care iubește pe Dumnezeu, vrea să fie întotdeauna unit
cu El în rugăciune.
Cât de mult ne iubește Domnul
Dulcele meu fiu, mi-am dat seama că rugăciunea e
ușoară pentru că ajută harul lui Dumnezeu. Domnul ne iubește negrăit de mult și
ne învrednicește să vorbim cu El prin rugăciune, să ne pocăim și să-L slăvim.
Este cu neputință să descriu cât de mult ne iubește
Domnul. Această iubire se cunoaște prin Duhul Sfânt, iar sufletul celui ce se
roagă cunoaște Duhul Sfânt. Dacă sufletul ar pierde smerenia, ar pierde și
harul și iubirea de Dumnezeu, iar rugăciunea înflăcărată s-ar stinge. Însă când
sufletul dobândește smerenie și se eliberează de patimi, atunci Domnul îi
dăruiește harul Său, izbutind astfel să se roage cu lacrimi fierbinți pentru
vrăjmași, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.
Îndurându-se Dumnezeu de mine, mi-a dat să înțeleg cum
trebuie să plâng toată viața. Aceasta este calea Domnului!
(Extras din Revista Atitudini Nr. 43
POMUL
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei 7, 16). Din
roadele binecuvântate, placute si datatoare de viata ale Liturghiei –
preasfintele Taine ale Trupului si Sângelui Domnului – vei recunoaste ca
Liturghia este de la Dumnezeu, ca este inspiratia Duhului Sfânt si ca
Preasfântul Duh, Datator de Viata, respira în toate rugaciunile ei, în toate
rânduielile ei sfinte.
Ce minunat pom al vietii este Liturghia! Ce frunze are
el, ce roade poarta el! Nu numai roadele, ci chiar si „frunzele pomului sunt
spre tamaduirea neamurilor” (Apocalipsa 22, 2). Caci cine nu a simtit în
sufletul sau un mare câstig duhovnicesc, pacea si fericirea, fie si numai
pentru faptul de a fi stat cu evlavie la dumnezeiasca Liturghie? Ceea ce aduce
roade bune, este bun si în sine; aceasta este o lege a naturii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 95-96.
NEBUNIA
LĂCOMIEI
-
SF. ILARION FELEA -
Să îl ascultăm pe minunatul Părinte Ilarion Felea,
sfânt al închisorilor, canonizat recent de către Patriarhia Română, spunându-ne
un adevăr dureros despre nebunia bogatului lacom. Ce pierd bogații și ce pot
câștiga săracii?
Nebunia după avere
O boală grea, asemenea nebuniei, este lăcomia după
avere. Sunt oameni care nu mai au nici odihnă, nici sărbătoare, în goana lor
nebună după avuţie. Acestora le grăieşte Domnul: «Căutaţi şi vă păziţi de
lăcomie, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale».
Ca îndemnul acesta să fie şi mai luminos, Mântuitorul
spune lacomilor pilda despre bogatul cel nebun:„Unui om bogat i-a rodit ţarina.
Şi cugeta în sine, zicând: Ce voi face? Că nu am unde aduna roadele mele. Şi a
zis: Aceasta voi face: strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi
strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului
meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea, veseleşte-te! Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune, în noaptea aceasta
ţi se va lua sufletul, dar cele ce ai gătit ale cui vor fi? Aşa este cel ce-şi
adună sieşi comori, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte. (Lc. 12:15-21)”.
Mustrarea celor bogați
Sfânta Evanghelie nu cuprinde cuvinte de laudă la
adresa bogăţiei, dar în schimb cuprinde foarte aspre cuvinte de osândă adresate
bogaţilor nemilostivi şi nebuni, care-şi leagă viaţa de „prisosul avuţiilor”.
«Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi mângâierea voastră»
(Lc. 6:24).
Mare adevăr!... Nu este nebunie mai arătată, decât să
alergi o viaţă întreagă, neodihnit şi lacom după avere, ca să aduni prisosuri,
pe care apoi să le risipească urmaşii. Nebunie şi blestem: unii adună, alţii
pradă bogăţiile.
Dar nu e numai atât. Pofta de avuţii trecătoare ne
face să pierdem viaţa şi fericirea veşnică, fără de care lumea cu toate
comorile ei nu plăteşte nimic. (Mc. 8:36-37).
Pe lângă aceasta: câte nenorociri nu aduce cu sine
pofta nesătulă de bani şi de avere!... Înşelăciunea, jurământul strâmb, mărirea
deşartă,minciuna, furtul, omorul, răscoalele, războaiele – toate izvorăsc din
setea nepotolită după comorile trecătoare. Se ucid oamenii pentru o brazdă de
pământ sau pentru un blid de linte. Atât de mare este nebunia lăcomiei!...
Lacomul - mortul viu
Omul lacom de avuţie este un mort viu, care-şi
pregăteşte hoitul pentru viermi şi sufletul pentru osândă. Viaţa lui e
zadarnică… În loc să facă din prisosurile sale prilej de fapte bune, să-şi lege
numele de binefaceri, ca să-şi adune comori în cer, lacomul îşi nimiceşte
singur liniştea şi mângâierea din lumea aceasta, iar în viaţa cea veşnică îşi
pierde ce este mai de preţ: mântuirea.
După Evanghelie, îngrămădirea de comori pământeşti
este o „nebunie”, o înşelare de sine, ca şi nălucirile care se arată
călătorilor prin pustie. Câte suflete nu mor de foame lângă saci de aur şi
lângă comori pe care moliile le strică, viermii le rod şi hoţii le fură!...
Comorile adevărate sunt cele sufleteşti şi cereşti,
virtuţile şi binefacerile care se adună în faţa lui Dumnezeu.
Un sărac către bogat
Un bogat necredincios, arătând cu mâna spre averile
sale, a zis către un muncitor sărac dar bun creştin: „Tot ce vezi aici cu
ochii, e al meu. Toată grădina, semănăturile, câmpiile şi pădurile, toate ale
mele sunt”.
Săracul arătând cu mâna spre cer l-a întrebat: „Şi
acela e al tău?”. Bogatul tăcu, dar săracul îi răspunse, zâmbind: „Acela e al
meu”. Noaptea bogatul visează că murise cel mai bogat om din sat şi se trezeşte
speriat, că doar el este omul acela. Într-adevăr a murit cel mai bogat om din
sat, dar nu îmbogăţit în faţa oamenilor, prin fapte de lăcomie, ci prin fapte
bune în faţa lui Dumnezeu. Murise omul cel sărac şi muncitor, creştinul cel
bun.
Luaţi seama, feriţi-vă de nebunia lăcomiei şi
adunaţi-vă comori în cer...
(Mai multe tâlcuiri puteți citi în cartea
Pr. Ilarion Felea, „Pildele Mântuitorului”
CUM
SE LUMINEAZĂ ÎNTUNERICUL
-
SF. GRIGORIE PALAMA -
Sf. Grigorie Palama este teologul Harului,
care atrage atenția asupra pericolului raționalizării credinței, care se poate
pierde și stinge prin lipsa unei trăiri autentice în Hristos. A aprinde
scânteia credinței din noi este absolut necesar astfel încât să putem să
participăm, prin energiile necreate ale Harului Dumnezeiesc, la Lumina
necreată, care este Împărăția lui Dumnezeu. Împărăția cerurilor este înlăuntrul
nostru, ne spune Mântuitorul. Însă aflarea acestui mărgăritar dinlăuntrul
nostru, nu se poate face, conform Sf. Grigorie Palama, decât prin
conștientizarea întunericului din noi înșine. Iar întunericul se risipește prin
lucrarea poruncilor evanghelice și lupta cu patimile. Aflați în fragmentul de
mai jos, cum a dobândit Sf. Grigorie Palama lumina Harului Dumnezeiesc...
Luminează-mi întunericul!
Râvna neobosită a Sf. Grigorie pentru
post, rugăciune și priveghere petrecută în trezvia minții îi vor curăți
adâncurile sufletului, unindu-i mintea într-o singură rugăciune către Maica
Domnului pe care o repeta neîncetat, într-un dureros strigăt de pocăință:
„Doamnă, luminează-mi întunericul”.
Răspunsul solitoarei creștinilor nu
întârzie să-i parvină prin Apostolul iubirii, Sf. Ev. Ioan care i se arată
nevoitorului Grigorie într-o vedenie dumnezeiască, întrebându-l. „Din lumea
cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt ca să te
întreb pentru ce strigi mereu zi și noapte: «Luminează întunericul meu,
luminează întunericul meu?». Sf. Grigorie a răspuns: „Ce altceva aș putea zice
în rugăciunea mea către Dumnezeu fără numai a cere milă și luminare ca să
cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu și plin de păcate?”. Atunci
ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns: «Stăpâna tuturor ți-a poruncit să
nu te temi, nici să șovăi că ea va fi ajutorul tău»”.
Cunoașterea rațională și cunoașterea după
Har
„Cunoașterea ce vine din învățătura
lumească este un dar al firii și nu al harului, un dar pe care Dumnezeu îl dă
tuturor prin fire și pe care omul îl poate înmulți prin strădanie. Numai
înțelepciunea noastră sfântă poate fi cu dreptate numită dar al lui Dumnezeu și
nu dar al firii.
Prin acest har până și vameșii se fac
neguțători de suflete, ba chiar și osârdia arzătoare a prigonitorilor se
preschimbă, făcând Paveli în loc de Sauli. Prin această adevărată înțelepciune
și noi ne putem face asemenea cu chipul lui Dumnezeu și să urmăm a fi la fel și
după moarte”.
Cum dobândim Harul?
„Mintea celor ce sunt la începutul acestei
lupte, chiar adunată fiind, sare necontenit și trebuie iarăși adunată
necontenit; le scapă mereu, pentru că sunt necercați și pentru că anevoie se
contemplă mintea pe ea însăși, fiind și foarte nestatornică. Pentru aceea sunt
unii care îndeamnă pe începători să fie cu băgare de seamă la răsuflarea ce
iese și se întoarce și să o rețină puțin ca să-și adune astfel și mintea,
observând-o în cursul răsuflării”.
Luminarea minții „numai aceia pot să se
unească cu dumnezeiasca lumină și să o vadă, care curățindu-se prin păzirea
poruncilor și afierosindu-și mintea rugăciunii curate și nematerialnice, vor
primi puterea mai presus de fire a vederii dumnezeiești.
Prin acest har, mintea ajunge a se bucura
de strălucirile dumnezeiești, dobândind o formă îngerească și dumnezeiască. În
acele clipe omul vede cu adevărat cu duhul, nu cu mintea, nici cu trupul și
știe că vede în chip suprafiresc o lumină mai presus de lumină”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 46)
MODA
„ULTIMUL RACNET”
-
Sfantul Ioan din Kronstad -
O, cât de sârguincios se arata diavolul si lumea în a
sădi neghina în tarina lui Hristos, care este Biserica, în a sadi, o data cu
cuvântul dumnezeiesc, cuvântul lumesc, cuvântul desertaciunii! În locul
templelor divine, lumea si le-a ridicat pe ale sale: teatre, circuri, sali de
adunare, templele desertaciunilor lumii. În locul sfintelor icoane, pe care
iubitorii de cele lumesti nu le iau în seama, au început sa apara portretele
oamenilor, pictate sau fotografiate, imagini de tot felul; în locul lui Dumnezeu
si al sfintilor sunt cinstiti pâna la divinizare celebritatile lumii:
scriitori, artisti, cântareti, pictori care se bucura de trecere în societate
si de un respect vecin cu evlavia. Sarmanii crestini! Au cazut cu totul de la
Hristos! În loc de îmbracaminte duhovniceasca, îsi îndreapta atentia spre haine
la ultima moda si spre tot felul de podoabe artificiale, care exceleaza prin
scumpete si stralucire.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 193-194
OGLINDA
SI CONSERVA
-
Sfantul Paisie Aghioritul
Omul este fie oglinda, fie capac de conserva. Daca razele soarelui nu cad peste
el, nu straluceste.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 44.
DE
CE NU NE ÎMPĂRTĂȘIM MAI DES
-
SF. TEODOR STUDITUL -
Este foarte important să ne împărtășim des. Aceasta o
spun toți Sfinții Părinți ai Bisericii și canoanele sinoadelor ecumenice.
„Noi nu purtăm grijă să ne împărtășim destul de des”
Tot așa lacrimile de umilință mult ajutor aduc, iar
peste toate acestea, Sfânta Împărtășanie este cel mai mare dar dumnezeiesc. Cu
toate acestea noi nu purtăm grijă să ne împărtășim destul de des. Și mult mă
mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi, când se întâmplă
Liturghie, nu.
Căci se cuvine mai ales monahilor, care se află în
sânul vieții de obște, în toate zilele să se împărtășească. Însă aceasta o zic
despre cei curați și cu sufletul și cu trupul. Dar cu nebăgare de seamă și fără
mare cercare și luare aminte, să nu îndrăznească cineva. Că zice Apostolul
Iacob: «Să se cerceteze omul pe sine de este vrednic și atunci să se cuminece.
Căci cel ce mănâncă și bea trupul și sângele lui Hristos cu nevrednicie, păcat
și osândă mare pricinuiește sufletului său».
Cum să ne împărtășim?
Că sfânta cuminecătură este pâinea vieții. Această
pâine dă viață veșnică și fericit este cel care o mănâncă, știind că este fără
prihană. Adică fără poftă rea sau vrăjmășie, beție, lăcomie, iubire de argint,
sau orice altă necurăție. Și iată ce zice Hristos: «Eu sunt pâinea vieții, care
M-am pogorât din cer. Și cel ce va mânca trupul Meu și va bea sângele Meu este
împreună cu Mine și Eu împreună cu el».
Vedeți, fraților, ce dar nespus și milă nemărginită,
că nu numai a murit pentru noi Hristos, dar încă și trupul și sângele Său ni
L-a dat să-L mâncăm și să-L bem. Oare ce semn poate fi mai mare, decât acesta,
despre dragostea Lui către noi... Și ce altă dovadă, că dorește mântuirea
noastră a tuturor, poate fi mai luminată decât aceasta?
Și dacă cel ce este oprit de la masa de obște se
mâhnește și-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă
și să se tânguie cel ce se oprește el însuși de la masa dumnezeiască, fie
pentru necurăție, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare, sau pentru
orice altă patimă.
Cum să ne lipsim de Hristos?
Căci nu se lipsește de hrană proastă și trecătoare, ci
de pâinea vieții și de paharul mântuirii și, mai adevărat să zic, de Însuși
Hristos. Că de este în Hristos cel ce se împărtășește cu sfintele Taine și
Hristos este în el. Iată dar că, cel ce nu se împreună cu Sfintele Taine, este
despărțit de Hristos. Iar de n-am urmat până acum aceasta, de acum înainte să
ne îndreptăm. Cunoscând puterea darului și curățindu-ne, când ne este cu
putință, să ne împărtășim cu preacuratele taine, spre sănătatea trupului și a
sufletului și spre moștenirea vieții veșnice.
De se va întâmpla să fim chiar la muncă și ascultare
afară și vom auzi toaca bisericii, să lăsăm treaba și să alergăm cu multă
sârguință să ne cuminecăm și mult ajutor vom câștiga. Căci cu această grijă
fiind de-a pururea, ne vom feri de orice păcat și vom fi gata totdeauna. Iar
dacă nu avem grija de a ne împărtăși, cădem în multele patimi ale păcatelor.
Așadar se cade, fraților, totdeauna să ne gătim, ca să
ne facem părtași vieții veșnice, învrednicindu-ne să o câștigăm cu darul și cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava și
puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
(Extras din Sf. Teodor Studitul, Cuvântări
duhovnicești, Ed. Episcopiei de Alba-Iulia, 1994 , pag. 122-124).
FACEȚI
LEGĂTURA ÎNTRE MINTE ȘI INIMĂ
-
PR. GHEORGHE CALCIU -
Să luăm aminte la un îndemn salvator al Părintelui
Gheorghe Calciu Dumitreasa, marele Duhovnic și pătimitor în temnițe.
Despre prezența hristică în viața noastră.
Rugați-vă! Rugați-vă la El cinci minute! În cinci
minute, să nu străbată în mintea ta niciun gând, decât numai gândul la
Dumnezeu. Să simți numai cum fâlfâie împrejurul capului tău prezența hristică.
Închizi ochii și îndrepți privirea interioară spre
inimă. Inima nu este unde bate ea, ci undeva deasupra. Aici e locul inimii
spirituale. Faceți-le legătura, căci mintea urmează sfatul duhovnicesc al
inimii și toată ființa ta să o facă. Și atunci, într-adevăr, puterea rugăciunii
poate schimba mulțimi, poate muta munții.
Nu o să ajungem noi la asta, dar mai trebuie măcar cât
de cât. Organizați-vă rugăciunea în așa fel încât să vă rugați cu mintea și cu
inima! Când te rogi, ai să simți o căldură. Când mintea ta coboară în inimă, ai
să simți o căldură. Dacă această căldură vine de jos în sus, este de la diavol.
Dacă această căldură vine de sus în jos sau se lucrează fără a trece prin
partea inferioară a corpului sau se localizează aici, atunci este Duhul lui
Dumnezeu care sălășluiește în tine. S-ar putea să ajungeți la asta după multă
vreme. Nu fac o prezentare a rugăciunii lui Iisus, ci numai așa, scurt, câteva
lucruri. Rugați-vă! Rugați-vă la El, cinci minute!
Pr. Benedict Ghiuș și rugăciunea inimii
Altădată, o să vorbesc mai pe larg de rugăciunea
inimii. Și apoi, o să simți cum Duhul Sfânt te vizitează rar, apoi mai des,
apoi mai des, până când rămâne mult timp în inimă.
Am văzut un om care făcea rugăciunea inimii. Era
părintele Ghiuș. Era bătrân și vorbea foarte rar din cauza bătrâneții. Era la
mănăstirea Cernica și când îl vedeai umblând pe aleile Cernicăi sau în
biserică, era ca un sfânt. Parcă nu atingea pământul. Deși nu zâmbea, avea o
față luminoasă și zâmbitoare.
Am avut o revelație cu el când m-am dus la Cernica. Nu
slujea, stătea într-un colț pe un scaun în altar, în penumbră. Și cu cât avansa
în rugăciune, cu atât colțul părintelui se lumina. Te uitai la dânsul și nu
vedeai aureolă, dar vedeai că toată zona aceea a colțului unde stătea era mai
luminoasă decât restul. Altarul era luminat cu lumânări. Și am înțeles atunci
ce înseamnă practica rugăciunii inimii.
Știam de el, toată lumea știa că practica rugăciunea
inimii. Dar că a ajuns la forme așa de înalte, încât prin rugăciunea pe care o
spunea inima lui tot timpul și mintea lui, să creeze lumina aceasta din trupul
lui, a fost ceva de minune!
Roadele rugăciunii inimii
Îți voi spune că, atunci când faci rugăciunea inimii
și ai ajuns la rugăciunea desăvârșită, poți să predici, poți să vorbești cu
cineva, poți să vinzi lumânări, poți să faci alte lucruri, să sapi în grădină
sau să îngrijești florile, iar inima ta și mintea ta cântă tot timpul: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.
Tot timpul, fără întrerupere și fără despărțire de
Dumnezeu, ca și cum mintea s-ar secționa în două: una care lucrează, cea care
face rugăciunea și alta care ține legătura cu Dumnezeu, fără întrerupere. Nu ne
va trebui nouă să ajungem acolo, dar Dumnezeu este mare. Duhul lui Dumnezeu
face toate.
(Articol transcris din cuvântările
Părintelui Gheorghe Calciu, rostite în parohia „Sf. Cruce” din Washington D.C.)
RATIUNEA
OMULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Sfântul Vasile cel Mare în Tâlcuirea sa la Prorocul
Isaia spune urmatoarele despre aceasta: „Puterea care le-a zidit pe toate le-a
dat necuvântatoarelor, ca sa supravietuiasca, o cale usoara de a-si aduna hrana
gata pregatita si un acoperis gata de la sine, si îmbracamintea alcatuita din
par sau pene. Dar facându-l pe om gol, i-a dat în locul a toate acestea
ratiunea, cu ajutorul careia au luat fiinta mestesugurile, întemeiate pe
îndemânarea de a construi, de a tese, de a se gospodari, de a cultiva pamântul,
si toate celelalte, iar sufletul suplineste ceea ce lipseste trupului prin
înzestrarea sa cu ratiune”.
Vedeti în ce masura lipsa ratiunii le limiteaza si le
smereste pe animale? Vedeti în ce masura lipsa ideilor restrânge cercul
cunostintelor lor? Vedeti cât de sarace si goale le arata pe celelalte vietati?
Ce diferenta incomensurabila le separa pe acestea de om!
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 72-73.
Cei
o sută de mii de mucenici din Tbilisi, Georgia
|
În 1227 sultanul Jalal al-Din din Khwarazm și armata
lui au atacat Georgia. În prima zi de luptă, armata Georgiei a îndepărtat
invadatorii în timp ce se apropiau de Tbilisi. În noaptea aceea, însă, un grup de persani care
locuiau la Tbilisi au deschis în secret porțile și au chemat armata
inamică să intre în oraș. Râul de sânge Un râu de sânge curgea prin oraș. Turcii au molestat copii mici, au violat și au
înjunghiat mamele. Râul și străzile orașului s-au umplut de moarte. Jalal al-Din, stăpân de-acum peste tot orașul, a
ordonat să fie dărâmată turla Bisericii Sioni și în locul ei să fie pus
cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat
acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului. Podul vieții și a morții Dar izbânda lui nu era deplină – așa credea –, dacă
nu schimba credința tuturor robilor săi creștini. Și ce-a făcut? Mai întâi a poruncit să fie scoase din
biserică icoanele Domnului și ale Maicii Domnului și să fie așezate
în mijlocul unui pod care unește malurile râului Kir. Apoi a pus soldați înarmați cu săbii la cele două
capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i
anunțe pe prizonierii care erau adunați acolo hotărârea lui: – Marele nostru împărat vă poruncește să vă
lepădați de Hristosul vostru și să primiți credința noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră
trebuie să scuipați și să călcați în picioare aceste icoane. Dacă veți face așa, veți fi eliberați
imediat și veți primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veți asculta,
veți fi înjunghiați de săbiile tăioase pe care le vedeți în mâinile ostașilor
și aruncați în râu. Bucuria celor o sută de mii de
prizonieri Jalal al-Din era sigur că vor asculta de porunca
lui, pentru a nu-și pierde viețile. Dar a greșit. Nu știa că credința în Hristos a poporului georgian
era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de
mii de prizonieri creștini – bărbați, femei, bătrâni, tineri, episcopi,
preoți și monahi –, într-un cuget și într-un glas au hotărât să-și
ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani
12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi
credința lor în fața barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor
sânge, cât și pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare,
dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veșnice ale împărăției cerești. Răspunsul pe care l-au dat șahului a fost limpede: – Noi, cu harul Domnului, suntem creștini.
Această sfântă credință am învățat-o și ne-a fost predată de strămoșii
noștri. Mărturisim deci în fața voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum,
desigur, întrucât am călcat poruncile Lui și am nesocotit legea Sa, pe bună
dreptate a îngăduit distrugerea țării noastre și înrobirea de către voi,
vrăjmașii noștri necredincioși. Însă orice am păți, nu ne vom lepăda de
adevăratul nostru Dumnezeu și nu vom necinsti sfintele Lui icoane. (...) Și, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o
scurtă rugăciune: – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, întărește-ne și primește în
mâinile Tale sufletele noastre! Soldații au început să-i ducă în fața icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le
scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeași clipă li se tăiau capetele,
care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir,
care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii
de prizonieri georgieni au fost uciși! Un bătrân… Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia
de icoane și era îndemnat de perși să le scuipe, a căzut în genunchi și a
spus: – Dar cum e cu putință să scuip sfintele
icoane ale Domnului meu și ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul
meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine! Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii
Domnului și și-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au
decapitat chiar și trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu. … și un tânăr Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar și
perșilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, așadar, vreme îndelungată să-l
convingă că trebuie să se supună, fie și prefăcându-se, poruncii șahului. – Iată! i-au spus la un moment dat. Nu
scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ți salva viața. Și tânărul, înfricoșat, a scuipat în
stânga icoanelor. Îndată perșii, aplaudând și mândrindu-se, l-au luat
deoparte și au început să-l îmbrățișeze și să-i spună vorbe de laudă și să-l
felicite. Dar deodată acela, ca și când s-ar fi trezit
dintr-o amețeală, a zis: – Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putință
să nu mărturisesc împreună cu frații mei? E cu putință să mă lepăd de Tine și să-l
urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în
felul acesta rușinos? Nu! Nu mă voi despărți de ceilalți creștini. Vin lângă Tine, Doamne! Printr-o mișcare bruscă a scăpat din mâinile
perșilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în fața lor și,
plângând amarnic, a strigat: – Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine,
fiul cel risipitor, sub acoperământul tău! În clipa aceea și-a încredințat sufletul în mâinile
lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort și l-au aruncat în
apele repezi ale râului, așa cum făcuseră mai înainte și cu trupul
bătrânului. Astfel, niciunul dintre cei o sută de mii de
prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toți au fost înjunghiați de voie, ca niște oi
credincioase bunului lor Păstor. Cele ce au urmat După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva
nu putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-și ude picioarele,
călcând pe trupurile Sfinților Mucenici. Iar apele râului au rămas înroșite de sângele
creștinilor vreme de două săptămâni. Crâncenul Jalal al-Din a urmărit mucenicia
prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-și întinsese cortul. Iar când și ultimul mucenic fusese ucis, seara
târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra
podului, luminând întreaga regiune, și în același timp un cutremur
puternic a dărâmat cortul șahului din vârful bisericii. De atunci podul acela s-a numit „Podul celor
o sută de mii de mucenici ai Tbilisului” sau „Podul mucenicilor”. (Patericul georgian, Editura
Egumenița, pp. 180-183) |
CRIME
ȘI ATROCITĂȚI ÎN RÂPA AIUDULUI
Cadavre și trupuri torturate au fost găsite în gropile
comune ale fostelor închisori din temutul regim totalitarist. Pentru ce erau
torturați acești români, ce astăzi ne poartă în rugăciunile lor către cer?
Aflați detalii cutremurătoare din temnițele comuniste, relatate de către
Părintele Justin Pârvu și prietenul său de o viață. Grigore Caraza,
neînfricatul mărturisitor din gulagul comunist, a trecut la cele veșnice, la
data de 10 noiembrie 2014.
Care este forța neamului românesc?
G.C (Grigore Caraza): Spuneați la un moment dat,
într-un interviu, că România profundă a avut poate mai mult de câștigat de pe
urma comunismului decât în zilele noastre. La ce vă refereați?
P.J (Părintele Justin): Domnule, adevărul și esența
vieții unui individ ca și ale unei nații, apar nu din strălucirile băilor și
ale stațiunilor și ale belșugului. Apar din constrângere, din suferință, din
greu.
A fost o generație de oameni care s-au jertfit.
PJ: A fost o generație care s-a jertfit și a creat
viitorul României noastre. Viitorul României noastre, când spun, nu mă gândesc
la o generație de-a noastră sau care va veni. Nu. Generația neamului nostru e
trecut, prezent și viitor.
Și care este, în sfârșit, puterea și forța noastră în
viitorul nostru? Este tocmai această suferință puternică. A fost mai puternică
decât ne închipuim noi.
Cadavrele a două femei
Povestea cineva că la Râpa Galbenă s-a făcut o groapă,
s-a adâncit din cauza ploilor. Și ce-au găsit acolo? Trei cadavre. Două femei
legate în sârmă, cu picioarele legate în sârmă.
GC: Cu picioarele legate în sârmă?
PJ: Și un deținut politic. Un fost deținut politic, cu
capul tăiat, cu țeasta în două, cu creierul scos din ea și aruncat.
GC: Aveau nevoie comuniștii de creierul lui.
PJ: Și acolo, interesant că s-au găsit și vata și
tifonul cu care au operat de i-au făcut chinurile acestea groaznice. Da. Vedeți
dumneavoastră cât martiraj s-a produs în țara asta! Dar au fost centrele
acestea mari de chin Piteștiul, Aiudul și Gherla. A fost forța cea mai
puternică de rezistență a nației noastre.
De aceea, nu se vorbește despre Aiud, așa cum se
vorbește cu ușurință despre oricare închisoare. Să vorbești despre Aiud, pentru
că aici a fost adevărata ură a ateismului manifestată împotriva creștinismului!
Ce a reprezentat Aiudul?
GC: De ce părinte? De ce a fost Aiudul? Vă rog să
spuneți.
PJ: Aiudul a fost elita creștinismului nostru ortodox.
Și aici a fost reprezentată de generațiile ’48, ’64. Aici au fost executate
generațiile din 1948-1964.
GC: 1964, da. Vă rog să explicați cu Râpa Galbenă, ce
s-a întâmplat acolo? Bănuiesc că nu toți știu de Râpa Galbenă.
PJ: Domnule, Râpa Galbenă e un deal acolo în coasta
Aiudului și aici se aduceau toți morții din închisoare. După ce stăteau două,
trei zile, patru, cinci zile la morgă, păi nu mai încăpeau în camera aceea. Noi
ieșeam la plimbare când și când și treceam prin fața camerei acesteia, morga.
Și-apoi treceam și erau câte două, trei trupuri care nu mai încăpeau înăuntru,
le lăsau afară.
Și seara, noaptea, de la o oră destul de înaintată,
poate și după două, trei noaptea, puneau câte un cadavru sau două într-o căruță
cu un cal sau doi cai. Să le zicem cai, că de fapt erau niște mârțoage de abia
întreținute cu ce se putea pe acolo din cojile pușcăriașului. Și când treceau
prin poartă, domnilor, băgau o țeavă. O țeavă, o suliță mai bine zis. O suliță
în regiunea inimii și îl înțepau să vadă dacă nu cumva mai trăiește.
GC: Deși mort, cu o suliță mare îl înțepau încă
de 4-5 ori în inimă, să nu cumva să fie moarte aparentă.
PJ: Să nu fie moarte aparentă sau să simuleze, că așa
de mult se temeau de „bandiții” ăștia din închisoare, încât se temeau și de
umbra lor, domnule!
(Extras din Revista Atitudini Nr. 42)
Sfântul
Nectarie îl vindecă pe monahul Mihail de mai multe boli
Mă numesc Mihail şi sunt monah, vieţuitor în
Mănăstirea Sfântul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sunt
în vârstă de 24 de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu câteva rânduri
despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sf. Nectarie, la Mănăstirea Radu
Vodă, din Bucureşti.
M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai
multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer
duodenal. Stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian. Fierea era
plină de mâl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică
în gât de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănânc,
nici să muncesc. Îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că
nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani.
N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de
vineri, când am ieşit cu vacile la păscut, la şapte dimineaţa, n-am mai
rezistat de dureri. Și am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi
treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa până duminică
dimineaţa.
Hepatita
La ora douăsprezece, la amiază, am hotărât să plec la
spital, când am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de
durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se
întâmplă şi el mi-a dat binecuvântarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au
făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită.
Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie
2010. Am stat până pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu
analize, că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice
diferite. Și, când am auzit, m-am rugat la Sfântul Nectarie şi la Maica
Domnului ca să scap.
Arătarea Sfântului Nectarie
După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut
deasupra mea pe Sf. Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am
luat în seamă, crezând că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am
văzut de treabă.
Pe 7 august m-am mutat la spitalul CFR Constanţa,
doctorii spunându-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sunt de
competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni.
Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi
era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din
Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi
rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de
fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora nouă.
Sf. Nectarie nu îl lasă să se opereze
Pe 11 august m-am dus să mă internez. La internare
mi-a zis să intru în salonul numărul 220 ca să mă pregătească pentru joi. M-am
dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin
joi dimineaţa din nou. Şi am plecat.
Pe drum mi-am adus aminte de Sf. Nectarie, care mă
vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă
ducă la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele
sfântului. Când am ajuns, m-am rugat şi lângă mine am simţit prezenţa Sfântului
Nectarie. Îmi spunea prin gând că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o
să plec acasă.
I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a
întâmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău.
„Nu mă mai durea nimic”
Când am ajuns acasă, am adormit, urmând ca de
dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc.
M-am trezit de dimineaţă şi pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se
întâmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-a dispărut şi
ameţeala şi puroiul din gât, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă. Și i-am
spus femeii care se ocupa de mine că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic.
Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi
mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10:30 era
programată operaţia. Când mi-a recoltat sânge mi-au ieşit deodată analizele
bune. Nu mai aveam nicio boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei,
că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit
bine.
Minunea Sf. Nectarie
Şi m-a întrebat foarte mirată, şi totodată speriată,
ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sf.
Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sf. Nectarie. I-am
spus că e Sf. Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător
de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am
făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu şi persoana care mă
însoţea la drum.
Am mers amândoi şi am dat slavă Sf. Nectarie că m-a
vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac
ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Preluat din „Sfântul Nectarie – Minuni în
România”, Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumeniţa
NUMAI
SFINȚII STAU DREPȚI
–
SF. ILARION FELEA -
Războiul sfinților
Când toți se îndoiesc și se încovoaie, numai sfinții
stau drepți. De aceea, exemplele lor sunt neîntrecut de frumoase și valoarea
lor educativă este unică.
Fără îndoială, la starea desăvârșirii, la treapta
sfințeniei, nu se ajunge fără opintiri, fără strădanii, fără lupte. Înainte de
a exista martiriul sfinților, există - ne spune Scriptura - și conștiința,
războiul sfinților[1]... Lupta dinafară sau dinăuntru – în inimă – a credinței
cu necredința, a bunătății cu răutatea, a iubirii cu ura, a înfrânării cu
desfrânarea, a blândeții cu mânia, a dreptății cu strâmbătatea, a luminii cu
întunericul, a sfințeniei cu păcatul, a duhului cu idolii. Cartea aceasta ne arată
cât de lungi au fost suferințele și cât de sângeroase luptele creștinilor
împotriva idolatriei (păcatul cinstirii făpturii în locul Ziditorului).
Pe de altă parte biruințele și cununile nu se câștigă
fără sudori, fără suspine, fără sângerări. Sfinții le-au câștigat și de aceea
au dreptul la toată lauda, iubirea și cinstirea din partea noastră.
Importanța rugăciunii unui sfânt
Noi iubim și cinstim sfinții pentru că ei se roagă
pentru noi și mijlocesc pentru noi (1 Tim. 2:1) și sunt ascultați. Avraam se
roagă pentru Abimelec (Fac. 20:17), Iov pentru prietenii săi (Iov 42:8) și
Samuil pentru popor (1 Regi 7:9), «căci mult poate rugăciunea stăruitoare a
dreptului» (Iac. 5:16). Sfinții știu ce se petrece în inimile noastre (4 Regi
5:26; 6:12; FA 5:3) și pe pământ (Apoc. 6:10; 22:9). Sfinții ascultă
rugăciunile noastre și se bucură de întoarcerea (pocăința) păcătoșilor (Lc.
15:10; 20:38). Sfinții mijlocesc pentru noi la Dumnezeu și după moarte, ca de
pildă Moise și Samuil (Ier. 15:1) și Apostolul Petru (2 Petr. 1:15).
Rugăciunile sfinților se înalță înaintea lui Dumnezeu
ca tămâia din cădelnițe de aur (Apoc. 5:8; 8:3-4). Sfinții zidesc Biserica;
sfinții vor judeca lumea (1 Cor. 6:2). Noi iubim și cinstim sfinții pentru că
viața creștină este o viață de iubire și de rugăciune, care nu încetează prin
moartea timpului. Noi ne iubim și ne rugăm unii pentru alții. De câte ori cere
numai Sf. Pavel de la cititorii lui să se roage pentru el!...
Biserica în timpul lui Hristos cuprinde și viii și
morții, iar dragostea este «legătura desăvârșirii» (Col. 3:14). Ea ne leagă
unii de alții nu numai pe pământ, dar și în cer. Ea leagă Biserica luptătoare
de Biserica triumfătoare în aceeași familie de suflete. Dragostea este singura
virtute veșnică (1 Cor. 13:8-13), singura care nu încetează prin moarte. Pot
sfinții să fie sfinți și să rupă legătura dragostei și a rugăciunii dintre ei
și noi?
[1] Dan. 7:21; Apoc. 11:7; 13:7-10; Evr.
12:1-4.
[2] Ioan Ducici, Cetăți și himere, trad.
de B. Pisarov, București, 1939, pag. 227.
[3] Idem, pag. 289-310.
[4] Ibidem, pag. 224.
(Extras din „Cuvântări la Viețile
Sfinților, de Pr. Ilarion V. Felea
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
PARASIREA
CUIBULUI
-
Parintele Rafail Noica -
Originea îti este cuibul, ca al pasarilor. Pasarea se naste într-un cuib;
pâna-i cresc aripile si îsi ia zborul, creste în cuibul acela, dar dupa aceea,
de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodata. Omul, în orice caz,
îsi face aripi duhovnicesti catre fiinta lui, catre vesnicia lui si zboara
acolo, în vesnicie.
Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica,
Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 37
Sfântul
Varlaam Hutinski
A trăit în secolul al XII-lea.
Parinții săi, Mihail și Ana, oameni bogați din
Novgorod, dar cu evlavie mare și-au botezat pruncul Alexie și l-au crescut
sădind în inima lui semințele virtuților.
Aflat sub influența părinților virtuoși, Alexie se
îndeletnicea din fragedă vârstă cu postul și rugăciunea, mergând la biserică și
citind Scripturile.
S-a retras la Mănăstirea Lisich, care se afla în
apropierea orașului, când era încă foarte tânăr, fiind tuns în monahism și
primind numele de Varlaam.
Mai târziu, după moartea părinților, Varlaam a
împărțit totul săracilor și s-a retras pe un deal singuratic pe malul râului
Volkov, aflat la zece vestre de Novgorod, într-un loc numit Hutinski.
Lucrător râvnitor al lui Hristos
Sfântul Varlaam a dus o viață solitară, dură, făcând
rugăciuni neîncetate și ținând post aspru.
El a fost un ascet foarte râvnitor în lucrările sale;
își tăia singur lemnele pentru foc din pădure și lucra pământul din jurul
chiliei, îndeplinind astfel porunca Domnului „Cine nu lucrează nici să nu
mănânce” (2 Tes. 3, 10).
Curând, călugărul a fost cunoscut în toată țara și au
început să vină la el pentru sfătuire și binecuvântare conducători, nobili și
oameni obișnuiți, unii dintre ei cerând chiar permisiunea de a rămâne împreună
cu monahul îmbunătățit.
Sfaturile cele din dragoste
Printre sfaturile pe care Sfântul Varlaam le oferea
ucenicilor era:
„Copiii mei, feriți-vă de orice fel de nelegiuire, de
invidie sau de calomnie.
Abțineți-vă furia și nu dați bani cu camătă.
Feriți-vă de judecata nedreaptă.
Nu jurați fals și nu vă satisfaceți poftele trupului.
Fiți blânzi întotdeauna și suportați toate lucrurile
cu dragoste - care este începutul și rădăcina a tot binele.”
Numărul celor ce doreau să rămână lângă Sfântul
Varlaam creștea și pentru aceasta a fost construită o biserică ce poartă hramul
Schimbarea la Față a Domnului, fondând totodată Mănăstirea Hutinski.
Înaintevestirea morții
Dumnezeu văzând nevoința dreptului, l-a învrednicit pe
Varlaam cu darul înainte vederii și săvârșirea de minuni.
Atunci când zilele sfântului se apropiau de sfârșit,
după planul lui Dumnezeu a venit de la Constantinopol ieromonahul Antonie -
contemporan și prieten al sfântului.
Văzându-l, Sfântul Varlaam i-a spus:
„Dragul meu frate!
Dumnezeu a binecuvântat această mănăstire.
Acum a venit vremea ca să las această mănăstirile în
mâinile tale, veghează asupra ei și îngrijește-te de ea.
Deși cu trupul eu te părăsesc, cu duhul voi fi mereu
cu tine.”
După aceasta, sfântul a chemat frații și le-a dat
ultimele instrucțiuni, poruncindu-le să păstreze credința ortodoxă și să
trăiască permanent în smerenie.
Sfântul Varlaam, starețul Mănăstirii Hutinski, a
adormit în Domnul pe 6 noiembrie 1192.
Făcător de minuni
Auzind de adormirea sfântului, Arhiepiscopul de
Novgorod însoțit de un sobor de preoți și monahi a venit pentru a înmomânta cu
cinste trupul cuviosului.
În timpul înmormântării Sfântului Varlaam mulți
bolnavi s-au vindecat în mod minunat, dar minunile nu s-au oprit aici: de-a
lungul timpului, numeroase minuni s-au săvârșit la mormântul sfântului, minuni
ce au condus la canonizarea lui.
În secolul al XV-lea, s-au descoperit moaștele întregi
și nestricate ale sfântului Varlaam Hutinski.
HARUL
VINE ODATĂ CU SUFERINȚA
–
PR. SILUAN -
Cum tâlcuiți taina Crucii?
Sf. Pavel S-a răstignit cu Hristos, de aceea zice: „Nu
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine și viața mea nu mai este a mea, pentru
că El mi-a dat-o”. Deci, taina Crucii este fiecare moment al vieții noastre și
nu putem separa taina Crucii de taina Învierii. Știm că dacă murim pentru tot
ce ne înconjoară, atunci fiecare lucru va căpăta o viață nouă. Când trăim taina
Crucii, de fapt este moartea egoului nostru, nu mă mai întreb cum să folosesc
asta sau asta pentru mine. Când e să ne scoatem pur și simplu din peisaj,
atunci putem vedea cu adevărat ce sunt lucrurile și în felul acesta intrăm în
taina Crucii.
De exemplu, avem o cană foarte valoroasă aici. Mă uit
la ea și spun: „Doamne, dacă aș avea cana asta, aș fi un om bogat”. Dar dacă
trăim în taina Crucii, mă uit la cană și spun: „Iată, o cană frumoasă”. Fără
niciun gând cum să am un avantaj de pe urma ei. La fel este și cu suferințele
din viața noastră. Ne tot minunăm de cum lucrează Hristos înlăuntrul nostru.
Mântuitorul se bucură când, să zicem, lucrurile nu merg „omenește” bine.
Să nu spunem: Eu sufăr!
În Grădina Ghetsimani, Mântuitorul a plâns cu sânge. A
fost o rugăciune cu lacrimi de sânge. Și a spus: „Doamne, ia de la mine paharul
acesta, dar facă-se voia Ta”. A fost în stare să vadă voia Tatălui lucrând în
El, în taina Crucii. Același lucru se întâmplă și cu noi, când suferim, când ne
necăjim. Nu trebuie să spunem: „Eu sufăr!”. Ci: „Taina Crucii lucrează în
mine!”. Vom vedea un fel de alinare, care va urma acestor lucruri, o mângâiere
pe care lumea n-o poate da.
Nu prea îmi place să vorbesc despre mine, dar este mai
ușor să dau exemplul meu. V-am zis de lupta mea cu cancerul. Când a intrat
doctorul și mi-a zis că sunt într-o fază înaintată, mi-am dat seama că Dumnezeu
mi-a dat o cruce grea. Dar în același timp harul, care a venit odată cu această
veste, a fost foarte mare, astfel încât mi-am întrebat starețul: „Mă vei lăsa
să mor?”. Dar el mi-a zis că: „Trebuie să mergi la chimioterapie”.
Cum luptăm cu frica bolii
Când mă tot gândeam: „De ce o fi dat cancerul ăsta
peste mine?”, mi s-a umplut sufletul de frică și de întuneric. Dar când I-am
mulțumit Domnului: „Doamne, Îți mulțumesc pentru acest dar al cancerului”, un
mare har s-a lăsat asupra mea. Când ai 34 de ani, nu te prea aștepți nici să
faci cancer, nici să mori prea curând. Dar când am primit acest lucru ca un dar
de la Dumnezeu și nu m-am mai gândit la mine însumi, am putut și eu păși în
taina Crucii. Însă, când am început să mă gândesc la mine: „Ce trist! Viața-i
scurtă! Mai am de făcut multe lucruri... N-am să mă pot ruga ca Sf. Isaac
Sirul”, toate astea au fost urmate, de fapt, de întuneric.
Deci, taina Crucii este să te scoți pe tine ca
persoană din viața ta și să-L lași pe Mântuitorul să ocupe locul cel mai
important, locul principal. Dacă trăim această taină a Crucii, ne va însoți și
taina Învierii. Și dacă suntem făcuți pentru taina Învierii, sigur suntem
făcuți și pentru a ne purta crucea.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 77
RIDICA
OCHII TAI SPRE CER
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Ridica ochii tai spre cer când acesta, ca o oglinda
curata, slavit lumineaza pamântul cu stelele, si zi mirându-te: „Daca stelele
lumineaza cu atâta slava, cu cât mai mult Dreptii si Sfintii, care au facut
voia lui Dumnezeu, vor straluci cu lumina cea negraita a slavei mântuitoare în
ceasul când va veni Domnul?”
Aducându-ti aminte de acea înfricosatoare Venire,
cutremura-te cu trupul si cu sufletul, si spune-ti cu durere în inima: „Cum ma
voi arata eu, pacatosul, în ceasul acela cumplit? Cum ma voi înfatisa la tronul
Judecatorului? Cum voi avea loc împreuna cu cei desavârsiti eu, cel împrastiat?
Sau cum voi sta eu, capra, de-a dreapta lui Hristos împreuna cu oile? Sau cum
ma voi arata eu, cel neroditor, în soborul Sfintilor, care au facut aici
roadele dreptatii?
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 62-63
SPECTACOL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cautati spectacol? În biserica, în dumnezeiestile slujbe aveti un
spectacol fara seaman, spectacolul întregii vieti pamântesti a Dumnezeului-Om,
din clipa când a fost înfasat în scutece, prunc fiind si culcat în iesle,
continuând cu viata Sa ascunsa de dinainte de iesirea la propovaduire si cu
viata Sa publica, de slujire a lumii, viata plina de iubire, de întelepciune,
de minuni, cu patimile Sale, cu moartea, îngroparea, Învierea si înaltarea la
Cer! Poate exista un spectacol mai uimitor, mai maret, mai instructiv? Veniti
chiar si în fiecare zi la acest spectacol, pentru a va hrani vazul si auzul,
gândurile si simtamintele. Luati parte cu sinceritate, de fiecare data când
veniti la biserica, la dumnezeiestile slujbe: se lucreaza sfintitor aici
mântuirea voastra: pentru voi se aduce jertfa vie; pentru voi se junghie Mielul
lui Dumnezeu; pentru voi se frânge Trupul lui Hristos, pentru voi se varsa
Preacuratul Sau Sânge, care a rascumparat întreaga lume; aduceti fiecare jertfa
inimii înfrânte si smerite, jertfa de lauda si de multumire!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 126-127
ȚELUL
SI CARIERA
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Țelul
pe care-l dam vietii noastre patrunde toate îndeletnicirile noastre. Daca, de
pilda, cautam mai întâi a câstiga bani, tot ce vom face va decurge de acolo.
Munca, pozitia sociala nu ar trebui sa aiba nici o
însemnatate în relatiile dintre oameni. Cinstea nu este ceva din afara, ci
launtric; cel ce mai mult iubeste pe Dumnezeu, cel ce mai mult se roaga, cel ce
mai mult se straduieste a pazi poruncile, acela va fi cel mai aproape de
Domnul. Iata ce are foarte mare însemnatate! Sloboziti-va mintea de tot gândul
legat de cariera. Nu exista cariera în viata duhovniceasca.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 52
FORFOTA
ZILEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca
oamenii consacra atât de mult timp forfotei vietii zilnice, facându-ne pe noi
sa-i asteptam în zadar pâna îsi termina treburile, atunci de ce n-am face asa
si noi, slujitorii lui Dumnezeu, lucrând cele duhovnicesti fara graba,
temeinic, cu tâlc, simtit, cu cea mai mare evlavie si sârguinta înaintea lui
Dumnezeu, citind rar, deslusit rugaciunile? Mai bine sa astepte ei decât sa-i
asteptam noi. Asa sa fie, Doamne, la toate slujbele si la toate Tainele. Da-ne
noua aceasta, „caci fara Tine nu putem face nimic” (cf. Ioan 15, 5).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 261
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu