Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale
- Eseu (13)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
17
Noiembrie 2024
Din cele arătate în articole precedente, se poate
trage concluzia că principala direcție în care au acționat conducătorii
României a fost aceea de a elibera România și a o dezvolta. Pe de o parte, țara
trebuia eliberată de ocupantul sovietic și desovieticată, pe de altă parte de a
elibera etnia română de sub controlul cvazi-total al minorităților naționale,
în frunte cu evreii.
Conducătorii români din perioada 1945-1964, au fost în
majoritate foști deținuți politici, unii dintre ei foarte mulți ani. Din tabăra
naționalist-românească, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol,
Alexandru Drăghici, Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș, Grigore Preoteasa și alți
conducători de la vârful partidului fuseseră întemnițați împreună. Ei au rămas
foarte multă vreme uniți și au acționat la unison. Au fost preocupați doar de
exercitarea funcțiilor lor. Nici unul dintre ei nu a lăsat în urmă nici o
avere. Singurul care a investit toți banii săi a fost Emil Bodnăraș, care a
construit o biserică în satul său natal (Iaslovăț, județul Suceava), unde a și
fost înmormântat.
Între conducătorii PCR/PMR au existat și dispute pentru influență între ei,
sau, chiar crime, foarte grave fiind asasinarea unor lideri comuniști de către
colegii lor de partid. Cele mai răsunătoare cazuri au fost cele ale fostului
prim-secretar al P.C.d.R., evreul Ștefan Foriș, care fusese informator al
Siguranței, la care ne-am referit în alte rânduri anterioare și cea a fostului
ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu.
Lucrețiu Pătrășcanu era văzut de Gheorghiu-Dej și
Petru Groza ca un „jidovit”. Era însurat cu o evreică și avea amante tot
evreice. Dar marea problemă, care nu a fost evidențiată nici la reabilitarea sa
de către Nicolae Ceaușescu, în anul 1968, a fost aceea că au existat probe ale
faptului că Pătrășcanu a fost în legătura serviciilor secrete britanice.
Aceasta a și fost acuzația reieșită în cursul procesului care l-a condamnat la
moarte, respectiv, calitatea de agent anglo-american. La timpul când a fost formulată,
acuzația nu a fost crezută de opinia publică. Arestarea și judecarea lui
Pătrășcanu a fost văzută ca fiind înlăturarea unui rival al lui Dej și ca fiind
o măsură nedreaptă. Dar lucrurile au stat altfel. În noiembrie 1943, în
proximitatea comunei Plosca (județul Teleorman), jandarmii au capturat trei
spioni britanici care fuseseră parașutați pe timp de noapte. Este vorba despre
celebra Operațiune Autonomous, echipa britanică de spioni fiind formată din
ofițerii britanici Alfres Gardyne de Chastelaine, Ivor Porter și Silviu
Mețianu, de origine română. După capturare, tot ce au avut asupra lor a fost
confiscat și verificat de SSI. Printre altele, spionii aveau asupra lor o listă
de adrese și persoane de mare încredere a serviciului secret britanic, S.O.E.,
la care să apeleze în caz de forță majoră, pentru a se ascunde și a evita
capturarea. Pe această listă se afla și numele și adresa lui Lucrețiu
Pătrășcanu. Din ordinul lui Antonescu, spionii au fost găzduiți și ascunși
pentru a fi feriți de agenții germani din România și au fost puși în contact cu
Iuliu Maniu. Lt. col. Alfres Gardyne de Chastelaine fusese rezident britanic
timp de 13 ani în România, la societatea petrolieră „Unirea” și îl recrutase ca
agent pe Iuliu Maniu, în anul 1940. Prin Eugen Cristescu și Iuliu Maniu, regele
Mihai a aflat de legătura lui Pătrășcanu cu britanicii. De aceea, Pătrășcanu a
ajuns cel mai apropiat colaborator comunist al regelui, alături de Emil
Bodnăraș, care era agent al SSI. Lor avea regele să îl predea pe Ion Antonescu
și pe colaboratorii săi după arestare. Cât timp a fost regele Mihai la putere,
Pătrășcanu și-a păstrat funcția de ministru al Justiției și nu i s-a reproșat
nimic.
Directorul SSI, Eugen Cristescu, a fost arestat,
judecat, condamnat la moarte, apoi i-a fost comutată pedeapsa cu moartea în
închisoare pe viață. El a sperat că se va salva dând informații secrete
importante autorităților noului regim „cu lingurița”, ca să-și prelungească
viața și să fie salvat. El l-a deconspirat pe Lucrețiu Pătrășcanu, atât ca și
colaborator al serviciului secret britanic, cât și ca om care a dat informații
Siguranței. Pătrășcanu a fost arestat, împreună cu soția lui. A fost condamnat
la moarte în 14 aprilie 1954 și, fără să aștepte decât două zile, Timofei
Bodnarenko, devenit generalul Gheorghe Pintilie, zis „Pantiușa”, l-a împușcat,
împreună cu un alt informator al Siguranței, evreul Remus Koffler, important
finanțator și „combinator” al P.C.d.R.. Eugen Cristescu a murit în închisoare
în anul 1950.
În istoriografia din România post-decembristă, autorii
evrei care au scris despre istoria „comunismului”, și mă refer în special la
Vladimir Tismăneanu și la Stelian Tănase, care au fost și desemnați oficial în
comisia prezidențială de studiere a perioadei „comuniste” (2006), aceștia au
„periat” biografiile comuniștilor evrei, le-au nuanțat contribuțiile negative,
le-au ocolit acțiunile anti-românești, îndreptate în direcția păstrării
controlului evreiesc asupra societății românești și a distrugerii elitelor
etniei române. Afirmația repetată potrivit căreia faptele reprobabile în care
au fost implicați evrei comuniști nu au legătură cu etnia lor, ci cu calitatea
lor de comuniști, nu stă în picioare. Studiul comparat al acțiunilor
comuniștilor evrei din toate statele socialiste supuse URSS demonstrează o
acțiune comună de conservase și creștere a influenței evreiești asupra etniilor
majoritare din aceste state.
În același timp, atât istoricii/„istoricii” evrei din
România, cât și majoritatea celor din străinătate, refuză să recunoască faptul
că ideologia comunistă și regimul pe care l-au impus bolșevicii din Rusia și
l-au răspândit apoi în întreaga lume a fost o creație eminamente evreiască, iar
în România, rolul negativ cel mai accentuat l-au avut conducătorii evrei. Din
contră, istoricii/„istoricii” evrei din România și istorici de etnie română
transformați în propagandiști ai evreimii susțin că cea mai neagră perioadă a
regimului socialist de stat a fost perioada regimului naționalist românesc, mai
ales în anii conducerii lui de către Nicolae Ceaușescu, ceea ce este un fals
istoric.
Din această cauză, controlând politica României
post-decembriste, evreii au blocat toate numeroasele propuneri și inițiative de
a se promova un proces al comunismului și de a se conștientiza rolul negativ al
evreimii în istoria României.
Revenind la problematica misiunii de eliberare externă
și internă a României asumată de către echipa conducătoare
naționalist-românească a P.C.R./P.M.R., putem să rememorăm principalele momente
și reușite:
- În 1945, cu sprijinul lui Stalin, etnicii români
Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej au preluat principalele două funcții în
stat, după cea a regelui Mihai; în jurul lor se va crea echipa conducătoare
naționalist-românească din P.C.R./P.M.R.;
- Salvarea rezervelor de aur ale României, singura
țară din lume care și-a dublat rezerva de aur în timpul războiului mondial, a
permis consolidarea monedei naționale, fapt care a stat la baza dezvoltării
economico-sociale viitoare a României;
- Contribuția românească la decizia lui Stalin de
recunoaștere a apartenenței întregii Transilvanii la România, a fost una
importantă, mai ales în condițiile în care SUA, Marea Britanie și Franța au
susținut apartenența Transilvaniei la Ungaria, iar comisia iudeo-bolșevică
prezidată de Maxim Litvinov, adjunct al ministrului sovietic de Externe, a
propus ca Transilvania să fie un stat autonom, care să gliseze între România și
Ungaria, situație care să permită U.R.S.S. să influențeze decisiv politica ambelor
state supuse;
- Reușita parțială a românizării aparatului de partid,
de stat și militaro-informativ, a mărit mult patriotismul real din conducerea
țării și a redus dependența României de URSS, minoritățile naționale, în frunte
cu evreii, fiind principalele „frânghii” și „curele de transmisie” care țineau
România legată și sufocată de sovietism.
Reușita dezrobirii economice față de U.R.S.S., pe plan
extern.
Pe această linie, câteva momente sunt deosebit de
semnificative. Mă refer la:
- Reforma agrară din martie 1945, a mai împroprietărit
o mulțime de țărani foarte săraci și a deposedat de pământ o mare parte din
evrei, care l-au achiziționat prin traficarea muncii românilor, sau prin
deposedarea de pământ a unor țărani români care ajungeau să nu-și mai poată
plăti camăta la împrumuturile la care erau nevoiți să recurgă din cauza
sărăciei.
- Stabilizarea monetară, care a trecut în mâna
statului român 94% din capitalul din România, acumulat în cea mai mare parte de
evrei, s-a desfășurat în două etape, în 1947 și 1952;
- Naționalizarea fabricilor, uzinelor,
întreprinderilor, băncilor, instituțiilor de asigurări, întreprinderilor
străine din România, instituțiilor culturale, întreprinderilor străine și
românești care exploatau resursele naturale ale țării, pădurilor ș.a.
Naționalizarea a permis statului român să investească masiv în dezvoltarea
României. Sistemul economic bazat pe proprietatea privată nu mai era permis de
ocupantul sovietic. Menținerea lui afecta raporturile cu puterea dominantă
sovietică și bloca dezvoltarea în noile condiții istorice impuse României prin
acordul unanim al marilor puteri ale Lumii;
Desființarea întreprinderilor Sov-Rom, forma prin care
sovieticii spoliau economia României (1953-1957);
- Desființarea cotelor obligatorii de produse agricole
impuse țăranilor pentru a fi predate statului român și menținerea scutirii
țăranilor de impozite pe terenurile agricole (decembrie 1956);
- Promovarea unor tehnologii agricole de vârf
importate din SUA și introducerea lor în circuitul cercetării științifice
agricole și în producție, a crescut de câteva ori randamentul agricol al
României (1957);
În anul 1961, ajuns prim-ministru al României, Ion
Gheorghe Maurer a convins conducerea colectivă a României să stopeze procesul
de colectivizare a României, iar în 1962, colectivizarea a fost declarată
încheiată, rămânând necolectivizate zone agricole întinse, de deal și de munte;
- Refuzul categoric al conducerii colective a României
de a implementa „Planul Valev”, propus de economistul sovietic Emil Borisovici
Valev, prin care sovieticii au dorit integrarea economică a statelor socialiste
în cadrul C.A.E.R. prin impunerea direcțiilor de dezvoltare economică a
fiecărui stat, în baza cărui plan România urma să fie o țară eminamente
agricolă, furnizor de alimente pentru celelalte state socialiste, care urmau
să-i vândă produsele industriale de care avea nevoie (1964); în urma acestui refuz,
România a reușit să-și mențină o dezvoltare în toate ramurile economiei, iar
Planul Valev nu s-a mai aplicat, în C.A.E.R. funcționând principiul luării
deciziilor în unanimitate;
- Conducătorii naționaliști români și-au asumat să
rezolve și cea mai grea și importantă sarcină pentru a prelua controlul din
mâinile Moscovei: trebuia să determine retragerea armatei sovietice de
ocupație, reușită obținută în anul 1958;
- Renunțarea la colaborarea cu consilierii sovietici
din toate instituțiile statului și plecarea acestora din România (1957-1964);
- Neutralizarea influenței sovietice exercitată prin
cetățeni români sau cu dublă cetățenie, română și sovietică), cunoscuți ca
agenți sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului
de stat, în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului, proces
început în 1962;
- Asigurarea securității militare a României în fața
pericolului unui război între N.A.T.O. și Organizația Tratatului de la
Varșovia, pericol acutizat în timpul Crizei rachetelor din Cuba. În anul 1962,
în plină criză și pericol de război mondial, conducerea României l-a trimis la
Washington pe ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, care a transmis
secretarului de stat al S.U.A., Dean Rusk, că în cazul unui război între Est și
Vest, România nu va acționa militar împotriva Vestului și a cerut ca România să
fie scoasă de pe harta cu ținte de bombardament, ceea ce s-a și aprobat de
către partea americană;
Poziționarea neutră a României în conflictul dintre
URSS și China, a condus la strângerea relațiilor dintre România și China,
benefice atât din punct de vedere economico-financiar, cât și politic;
- Promovarea unui socialism cu caracteristici
naționale românești s-a concretizat prin declararea încheierii „luptei de
clasă” în România de către Gheorghe Gheorghiu-Dej (1964), în condițiile în care
ideologia clasicilor comunismului propovăduia faptul că „lupta de clasă” are un
caracter permanent; în urma acestei decizii, prin trei decrete s-a promovat
amnistia generală în România (1964);
- Adoptarea de către conducerea PMR a Declaraţiei cu
privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale, numită pe scurt Declarația de
independență a României sau Declarația din aprilie și acceptarea ei tacită de
către URSS a însemnat obținerea suveranității și independenței depline a
României în sistemul internațional, ceea ce a permis o dezvoltare și mai
accelerată a țării și promovarea exclusivă a intereselor naționale românești.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu