CUM ÎI TREZIM PE CEI DE LÂNGĂ NOI
- DOAMNA ASPAZIA -
Cum îi trezim pe cei de lângă
noi?
Cum să faci ca să-i trezești pe
cei apropiați ai tăi, pe cei de lângă tine?
Aici este o problemă foarte grea.
În primul rând trebuie să-i răbdăm, așa cum ne-a arătat părintele Cleopa, unul
dintre marii drepți ai neamului nostru. Dacă vă amintiți cum spunea el:
„Răbdare,
răbdare, răbdare și când o
termini, o iei de la capăt”. Deci, trebuie să fim îngăduitori cu ei. Nu trebuie
să ne luăm la harță și să facem zâzanie.
Ați văzut ce s-a întâmplat acum?
Țara a fost împărțită în două și unii se ceartă cu ceilalți ca chiorii. Nu-și
dau seama ce fac, e ceva înnebunitor! Există o poveste cred că în tradiție,
când o femeie a venit la un Avva îmbunătățit și i-a spus: „Sunt deznădăjduită,
nu știu ce să fac. Am un singur băiat și e rău, e bețiv, e desfrânat. Atâta
i-am vorbit despre Dumnezeu și nu mă înțelege. Dimpotrivă
îl întorc cu dușmănie asupra mea
ori de câte ori, îi vorbesc”.
Și atunci, părintele i-a zis:
„I-ai vorbit despre Dumnezeu și nu te ascultă, nu te înțelege”. „Da”. „Acum
vorbește-I lui Dumnezeu despre el”.
Deci noi va trebui să ne rugăm să
le dea Dumnezeu minte și înțelegere la ăștia care nu înțeleg nimic, habar n-au
pentru ce trăiesc, cine sunt, care e sensul lor în lume. N-au nicio idee. Este
așa cum spune psalmistul, că „în bine trăind” – mai ales ăștia care huzuresc de
bine, sunt total rătăciți – „se fac asemenea dobitoacelor”. Ce poți să faci cu
ei? Este ca și cum te-ai izbi cu capul de perete. Ei sunt zidul acela de care
vorbește Părintele Arsenie Boca. Uitarea, nesimțirea e ca un zid în inimile lor.
N-ai ce să le faci, ne rugăm pentru ei. Dacă undeva există un firicel de bine
în sufletul lor, de acolo începe salvarea lor, dacă noi ne rugăm pentru ei.
Dacă nu-l au, sunt damnați, sunt sortiți pieirii pentru că Dumnezeu selectează.
Pierim ca popor...
E clar, trăim vremuri de cernere.
Vedeți, sunt tineri care caută mănăstirile, care pun întrebări, care se
zbuciumă,care nu știu ce să facă ca să fie bine. Aceștia se vor salva, dar
ceilalți?
Din păcate, românii au fost de
principiul acesta: „Te faci frate cu dracul până treci puntea”. Majoritatea au
trăit așa. Trăim ca noi, facem ca ei, ca să ne fie bine.
Eu, când am venit la nenorocita
asta de cooperativă care totuși m-a adoptat și am văzut cât de duplicitari sunt
oamenii, m-am speriat. Am zis: „Doamne, mai bine mă duc înapoi la închisoare.
Cum mă descurc eu cu ăștia?”. Că nu eram în stare să aduc laude partidului și
în sinea mea să îl urăsc. Mi se părea total josnic. Dar oamenii erau obișnuiți
așa. Erau oameni de bună credință, care mergeau la biserică, care respectau
Crăciunul, Învierea și care trânteau niște laude partidului de te durea capul!
Și am zis: nu e bine. Pierim ca popor. Dar mare e mila lui Dumnezeu. Ne bazăm
pe
drepții noștri care mai țin
cetatea cu corectitudinea lor.
Cum trimite Domnul bucurie în
încercări?
Încerc să ascult de porunca
Domnului: „Bucurați-vă!”. Mântuitorul a numit absolut toate calamitățile care
ni se pot întâmpla „fericiri” și ne-a zis: „Bucurați-vă și vă veseliți!”. Să
țineți cont de această
recomandare a Mântuitorului nostru: „Fericiți veți fi când vă vor prigoni și
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. Și noi am învățat în închisoare
cum suferința este de fapt o treaptă de iubire. Suferința pe care o primim este
dovada că Dumnezeu ne iubește și că este cu ochii pe noi. Suferința este
durere, dar în momentul în care ți-o însușești, te gândești că Dumnezeu
în ipostaza Lui de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre și duce
povara lumii întregi. Și ca să poată duce această povară a suportat martirajul
și atunci când mie îmi dă o linguriță din această imensă suferință, eu să mă
vaiet că nu o pot răbda?
Dacă gândești așa, simți un fel
de înnobilare, simți că suferința pe care ți-o dă Dumnezeu este un act de
onoare.
(Extras din cartea
„Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri”)
CARTEA
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Gândurile scriitorilor, ca toate gândurile mari, ca toate paginile serioase ale
cartilor bune, sunt crâmpeie rupte din sufletul celui ce le-a creat si de aceea
aceste gânduri se citesc cu sfiala si nu în fuga, ca o reclama ieftina si
banala. În vechime, orice carte era considerata sacra, chiar daca nu avea nimic
religios în ea si era citita si ascultata cu un fior de sfintenie. O carte este
o fiinta vie. Când pun mâna pe Sfânta Scriptura, e un contact direct cu
Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu Apostolii…
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 16
POEZIE CENZURATĂ DE SECURITATE
- VIRGIL MAXIM -
Cobor în duhul meu, şuvoi tot mai adânc
fiorul întâlnirii cu mine nu mă doare…
Ascult crescând din ape clopotniţe de soare
şi mari frumuseţi purtate pe-al veacului oblânc…
În scara bucuriei, albină sunt şi floare...
Cu mâinile amândouă miresmele profunde
Din amfora luminii în suflet le adun
Arunc măiastră nadă dorinţelor flămânde
Şi săgetez cuvântul în haină de păun…
Iar talisman de taină, port Chipul Tău Prea Bun…
Podoabele măririi din început sfinţit
Le-am bănuit în salba Fecioarei Preacurate
Nu le-am văzut vreodată. Ce preţ? N-am preţuit.
În mistica mea foame râvnitu-le-am pe toate
Şi colier în rugă le-am avut la miez de noapte.
…………………………………………………..
O, Praznicul Iubirii ce necuprinsu ’ncape!…
Adună-ţi cântăreţii născuţi şi nenăscuţi
Adâncului dă-i aripi, Înaltului fă-i punţi.
Să ne-ntâlnim la nunta „sfinţirilor de ape”
Îmbrăţişaţi în gânduri, cu nimb de argint pe frunţi.
~*~
(Poem publicat și în Revista Atitudini Nr. 33)
SECRETUL BOLILOR
-SF. PORFIRIE-
Care e folosul
bolilor?
Atunci când eram de 16 ani, Îl
rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru
iubirea Lui și să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat așa. Dar Bătrânul
meu mi-a spus că ăsta este egoism și astfel Îl constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu
știe ce-o să facă.
Așa că n-am mai stăruit. Vedeți,
însă, că Dumnezeu n-a uitat cererea mea și mi-a dat această binefacere după
atâția ani!
Mult folos avem din boli, este
de-ajuns să le răbdăm fără cârtire și să-L slăvim pe Dumnezeu, cerând mila Lui.
Când ne îmbolnăvim, problema nu este să nu luăm medicamente sau să mergem să ne
rugăm la Sf. Nectarie. Trebuie să cunoaștem și celălalt secret: să ne luptăm
pentru a dobândi harul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să vrem să
disprețuim boala. Când în sufletul nostru există încurcături, ele influențează
trupul, iar sănătatea nu merge bine.
Să nu ne rugăm pentru
sănătate
Lucrul cel mai desăvârșit este să
nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne
facem buni. Nu buni, adică virtuoși, „să devenim asta, asta, asta…”, ci să
dobândim râvnă dumnezeiască.
Să ne lăsăm cu încredere în seama
iubirii lui Dumnezeu, să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, pe care
îl înțelegem întrupat înlăuntrul Bisericii, împreună cu toți semenii noștri și
cu toți frații cei întru Hristos.
Rugăciunile noastre nu sunt
ascultate, pentru că nu suntem vrednici. Trebuie să devii vrednic pentru a te
ruga. Nu suntem vrednici, fiindcă nu-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi
înșine. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele sau
să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la El putere și întărire ca să
le răbdăm pe toate. Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere,
căci cu cât „vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează.
Așadar, răbdare, credință și
liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și dacă este pentru
binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie. Iarăși, când înălțăm
cereri pentru lume, să le spunem tainic, prin rugăciunea care se face „întru
ascuns” și nu se vede. Multa împrăștiere nu ușurează rugăciunea. Lăsați
telefoanele, comunicările și multele cuvinte cu oamenii. Dacă Domnul nu ajută,
ce să facă strădaniile noastre? Îi ajutăm mai bine de departe cu rugăciunea.
(extras din Revista Atitudini Nr. 67)
SUFLETUL SI CUVANTUL
- Sfantul Nectarie al Eghinei -
Sufletul a dat glas primului
cuvânt de îndata ce omul si-a deschis ochii si si-a îndreptat privirea spre
natura înconjuratoare si i-a înteles frumusetea. Dat fiind ca simturile îsi fac
aparitia odata cu venirea la viata, primul cuvânt reprezinta primul act de
perceptie a lumii. Sfânta Scriptura, cea mai veche scriere a lumii − si, desi
nu e socotita de cei ce tagaduiesc Revelatia dumnezeiasca a fi o carte scrisa
sub inspiratia Duhului Sfânt, trebuie considerata drept scrierea cea mai
profunda sub aspect filosofic a lumii antice −, afirma ca Dumnezeu, dupa ce l-a
creat pe om, l-a invitat sa dea nume animalelor. „Si a facut Dumnezeu tot din
pamânt toate fiarele câmpului si toate pasarile cerului si le-a adus la Adam,
ca sa le vada pe acestea si sa le dea nume; si tot numele dat de Adam fiecarei
fiinte vii a fost numele care i-a ramas acesteia” (Facere 2, 19-20). Aceasta
opinie primordiala a umanitatii referitoare la limba omului reprezinta un
argument suficient împotriva celor care îi tagaduiesc sufletului rational
cuvântul si socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului rational
inseparabil de acesta, ci drept cauza a lui; ce altceva poate sa exprime
aducerea animalelor [în fata lui Adam] si invitatia adresata omului, odata cu
plasmuirea sa, de a le vedea si a da nume tuturor animalelor decât impulsul
sufletului rational de a generaliza, de a judeca si de a cugeta? Cum ar fi
putut sa le dea nume daca sufletul sau n-ar fi avut capacitatea de a întelege
diferentele specifice si caracterul propriu fiecarui animal?
Sfantul Nectarie al
Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel
Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65-66.
FOCUL APRINS
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Focul lumânarilor si candelelor
aprinse, precum si cadelnita cu carbuni aprinsi si cu tamâie binemirositoare
slujeste pentru noi ca si chip al focului duhovnicesc, al Duhului Sfânt,
pogorât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, mistuind întinaciunea
pacatelor noastre, luminându-ne mintea si inima, înflacarându-ne sufletele cu
flacara iubirii de Dumnezeu si a unora fata de altii; focul în fata sfintelor
icoane ne readuce în minte înflacarata iubire fata de Dumnezeu a Sfintilor,
pentru care ei au urât lumea, toate amagirile ei si toata nedreptatea ei, ne
aduce aminte si ca trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu, sa ne rugam Lui cu duh
înflacarat, care de cele mai multe ori ne lipseste, fiindca inima ni s-a racit.
Astfel, în biserica, totul este spre învatatura, nu exista nimic de prisos,
inutil.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 120
ROMÂNIA FOLOSITĂ PENTRU RĂZBOIUL ALTORA
- PR. JUSTIN PÂRVU -
Românii nu au dus războaie de
cotropire
Mai marii lumii intenţionează să
provoace o încăierare între state, astfel încât, să izbucnească, ferească
Dumnezeu, un război mondial, prin care să distrugă cea mai mare parte din
omenire. Ceea ce este interesant este că toţi cei care participă la maşina
aceasta de distrugere, nu îşi pun şi ei întrebări: cât vor mai trăi în fond,
dacă distrug tot ce este în jur ca să trăiască numai ei ca neam? Până unde vor
merge şi cât cred că vor trăi? Căci întotdeauna groapa pe care o sapi altuia tu
cazi singur în ea. Dar cu toţii vor cădea în ea, toţi care fac aceste greutăţi
omenirii, întregii creaţii a lui Dumnezeu, pentru că aici este ţinta.
Noi, ca români ortodocşi, nu avem
voie să luptăm împotriva unei naţii care nu ne-a deranjat pe noi. Poporul
nostru a dus lupte numai de apărare, nu de cucerire. Soldatul aflat în
subordine este dator să împlinească ordinul, dar aceste nedreptăţi pe care le
facem altor popoare vor apăsa pe umerii neamului nostru, generațiilor ce vor
urma, pentru că Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit.
Neamul nostru nu a dus niciodată
războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva
celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu
am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toţi cei care au venit
ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinaţi
cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi
în situaţia de a lupta ca aliaţi în alte state, dar nu din iniţiativa noastră,
ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.
Românii sunt mesagerii păcii în
Europa
Românii nu au scos sabia
niciodată împotriva cuiva – avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au
luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim.
Dar sângele martirilor noştri
care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu
pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui
Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu
o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi
nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am adus
linişte Europei.
Statele acestea mari își
protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul
lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate
în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne
vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. Păi, cât de greu s-a
făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii şi
ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici. Noi am
putea trăi de sine stătători în ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu toate
bogăţiile; am putea trăi dumnezeieşte. Nu ne trebuie banane, nu ne trebuie
portocale, nu ne trebuie ajutorul nimănui. Petrol avem, aur avem, păduri avem,
ape şi peşte avem şi atâtea bunătăţi pe care nu ştim să le exploatăm.
Acest război pe care îl pregătesc
tot ei în favoarea lor, nu are drept scop decât măcinarea şi distrugerea
omenirii fără cruţare, şi vieţuirea lor peste cadavrele acestei lumi.
Războiul în numele păcii
Ei fac acest război în numele
păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi
culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi
că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se
vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania
cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi.
Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe
aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să
se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.
Dacă vor păzi oamenii toate
rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului şi vor trăi, după
cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune şi
război va veni peste neamul omenesc. Şi iată că auzim numai veşti de războaie,
că începe viforniţa. Dar cel mai important război este războiul acesta
sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînţelegerii
dintre noi, războiul neînfrânării noastre.
Pentru creştinul adevărat nu
contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi
pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă.
Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va
pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult
aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor
înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el
necazul este bucurie şi crucea Înviere.
(Extras din volumele
„ Ne vorbește Părintele Justin”)
BUNATATILE TRUPULUI SI ALE SUFLETULUI
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Buna este lumina soarelui, a
lunii si a stelelor, dar este un bun material, care lumineaza trupul. Bun este
aerul, dar este un bun material care însufleteste trupul. Buna este pâinea si
orice mâncare, dar sunt bunuri materiale care întaresc trupul. Buna este
bautura, dar este un bun material care mângâie trupul. Buna este apa, dar este
un bun material care spala trupul si-l racoreste. Buna este casa, dar este un
bun material care adaposteste trupul. Bun este focul, dar este un bun material
care încalzeste trupul. Buna este îmbracamintea, dar este un bun material care
acopera trupul. Bune sunt roadele pomilor si iarba, dar sunt bunuri materiale
pe care trupul le gusta. Buna este mierea, dar este un bun firesc, ce
îndulceste trupul, s.a.m.d.
Altceva odihneste si împlineste
sufletul. Exista viata, care însufleteste sufletul; exista lumina care
lumineaza sufletul; exista pâine si mâncare, care întaresc sufletul; exista
bautura, cu care el se racoreste; exista casa, în care el se adaposteste; exista
dulceata, cu care el se îndulceste; exista îmbracaminte, cu care el se acopera,
s.a.m.d. Pentru suflet numai Dumnezeu este lumina, viata mâncarea, bautura,
întarirea, racorirea, mângâierea, desfatarea, bucuria, odihna, pacea, bogatia,
cinstea, slava si toata fericirea. Fara Dumnezeu si în afara lui Dumnezeu
sufletul nu poate trai, nu se poate odihni, nu poate fi fericit. „Dumnezeu este
iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne întru
el! (1 Ioan 4, 16).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica
Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 482-483
PRIZONIERUL
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un om care a cazut prizonier la un dusman hain îndura suferinte de tot
felul. El este ferecat în lanturi de fier, este silit sa traiasca dupa voia
celui ce l-a înrobit, sa-i faca pe plac celui care îl cazneste, si rabda
batjocoririle, defaimarile si ranirile pricinuite de acela – într-un cuvânt,
duce o viata plina de amaraciune, care nu este cu nimic mai buna decât însasi
moartea. De la aceasta înrobire simtita, întoarce-ti mintea spre înrobirea cea
nevazuta. În ce amarnica prinsoare se chinuieste sufletul cel pacatos care a
fost luat sub stapânire de diavolul, stapânitorul acestei lumi! Legându-l cu
lanturile poftelor lumesti, el îsi savârseste reaua sa voire asupra sufletului
înrobit, îl face de râs, îl batjocoreste, peste ranile cele vechi îi face
altele noi, îl târaste dintr-o nevoie în alta si-l ademeneste dintr-o
faradelege în alta. Amarnica e robia cea trupeasca, însa cea sufleteasca este
si mai cumplita! Caci cel robit trupeste, desi lucreaza cu trupul pentru
chinuitorul sau, cu duhul este slobod si duhul lui nu poate fi legat sau
stapânit de nimeni. Si-apoi, el se va izbavi de necazul sau prin moarte. Însa
cel care are sufletul sau înrobit, desi poate fi slobod cu trupul, este mai
nenorocit decât oricare dintre cei robiti trupeste, caci unul ca acesta va fi
legat în veci, daca nu se va izbavi prin harul lui Hristos. O astfel de
înrobire e cu mult mai pagubitoare prin faptul ca pacatosul n-o vede; el
gândeste despre sine ca e slobod, ca nu slujeste nimanui, însa de fapt este mai
nenorocit decât cel ce are trupul ferecat în lanturi.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 80
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu