Valeriu
Lupu – doctor în ştiinţe medicale
“Sămânţa
din care a răsărit acest popor e nobilă şi poporul nu va muri de cât atunci
când românii vor uita nobleţea seminţiei lor”
Mihai
Eminescu
Ne amintim de civism arareori, iar atunci când abordăm tema o facem
cu oarecare stângăcie, limitându-ne la interpretări şi uneori chiar la
răstălmăciri care adesea-i golesc conţinutul. Termen străvechi, derivat din
latinescul civitas-civitates (cetăţean - cetăţeni), civismul însemna o anumită atitudine
a locuitorilor unei colectivităţi faţă de cetate, faţă de locuitorii ei şi faţă
de normele de convieţuire din respectiva cetate. Cine are curiozitatea să caute în dicţionarul
explicativ al limbii române va găsi cel puţin cinci definiri, de la simplu
patriotism (reţinut ca sinonim), la “atitudine
politică şi etică de bun cetăţean” (fără a face precizarea, faţă de cine şi faţă de ce?),
“devotament patriotic”(?), sau “sentiment profund de dragoste şi devotament
civic – patriotism” şi nu în ultimul rând “atitudine, zel, devotament de care dă dovadă un bun cetăţean”
pentru fiecare din aceste definiţii ridicându-se aceleaşi întrebări; faţă de
cine? faţă de ce? şi, în raport cu cine şi cu ce?
Indiferent cum am privi aceste definiri, cel puţin două neajunsuri
majore pot fi uşor remarcate. În primul rând se referă doar la patriotism, ceea
ce pare insuficient, chiar la o
analiză sumară, pentru că este ca şi cum te-ai închina
la o icoană fără să crezi în ea. În al doilea rând, invocă o atitudine politică
şi etică de bun cetăţean ceea ce pare a fi un nonsens, pentru că noţiunea de
etic şi mai ales politic, cu caracterul lui partizanal, este greu de abordat din perspectiva
patriotismului.
Este adevărat că civismul presupune o atitudinea civică, dar aceasta
nu poate fi limitată doar la cetate, patrie, baştină sau proprietate, pentru simplul
motiv că astfel s-ar rezuma doar la un soi de ataşament pasiv pentru o zonă existenţială
de care individual se simte oarecum legat afectiv. Cu atât mai puţin s-ar putea
rezuma la ceea ce îndeobşte înţelegem prin politică, pentru că atitudinea
civică s-ar limita astfel la un grup de cetăţeni reuniţi prin interese comune,
nu întotdeauna concordante cu interesele comunităţii.
„Nu voim să trăim într-un stat poliglot unde aşa numita patrie este
deasupra naţionalităţii (….) Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi
românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta
pământului lui” (Timpul, 31 iulie 1880)
Pentru a fi complet civismul ar trebui să acopere trei aspecte
principale care să privească colectivitatea în ansamblul ei. Primul ar fi
respectul pentru valorile colectivităţii în care individul vieţuieşte, fie ele ereditare
sau patrimoniale. Al doilea ar fi implicarea afectivă în viaţa colectivităţii,
iar al treilea aspect ar fi făptuirea, adică participarea activă, constructivă
la emanciparea materială şi spirituală a respectivei colectivităţi.
Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că civismul, aşa cum
îndeobşte este înţeles, nu se poate manifesta deplin decât în cadrul colectivităţii
căreia-i aparţine afectiv şi efectiv individul, prin urmare noţiunea de
apartenenţă etnică sau naţională se impune ca necesară şi obligatorie în
definirea acestui sentiment. Atâta timp cât cel în cauză nu satisface
dezideratul acestui tip de apartenenţă, civismul său îşi pierde din importanţă,
pentru că se rezumă doar la aspectul său exterior, şi anume la acel tip de respect
care în ultimă instanţă nu poate fi asimilat decât unui comportament civilizat.
Un străin de colectivitate poate să îndeplinească acest deziderat când
vizitează o ţară străină, sau chiar atunci când vieţuieşte temporar în acea
ţară, fiind suficient să se rezume doar la respectarea legilor şi valorilor
locale, asta neînsemnând altceva decât o bună educaţie sau atitudine
civilizată, dar în nici un caz nu satisface noţiunea de civism în plenitudinea
sa, pentru că nu răspunde celorlalte aspecte, adică implicarea şi făptuirea
constructivă.
”Iubim ţara şi naţia
noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum
nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăieşte restul de energie pe care voi
în viaţa publică aţi ştiut a-l nimici” (Timpul, 22
februarie 1879) spunea Eminescu cu durere şi cu furia disperării în faţa
realităţilor timpului său generate de demagogia politicianistă a “păturii
superpuse” formată din alogeni, postulanţi şi cumularzi. Ca şi în citatul de
mai sus, Eminescu, deşi individualizează termenii, nu-i concepe decât împreună.
Iată de ce avem convingerea că civismul, pentru a se manifesta
deplin, presupune o anumită doză de afecţiune, afinitate şi apartenenţă prin
care individul să se regăsească în colectivitatea respectivă, pornind de la
relaţiile de familie, etnie şi în cele din urmă în colectivitatea naţională, De aceea credem noi că civismul în
ansamblul său asociază patriotismului încă un pilon de bază şi anume
naţionalismul, fără a se putea substitui unul altuia, pentru că doar împreună definesc şi se regăsesc în noţiunea
de civism. A reduce civismul doar la patriotism, aşa cum se încearcă
adeseori, înseamnă a-i trunchia semnificaţia şi a-i limita conţinutul. Este ca
şi cum ai încerca să separi trupul de suflet.
De aceea nu trebuie uitat că atât naţionalismul cât şi patriotismul
au o puternică amprentă biologică şi spirituală prin care au realizat de-a
lungul istoriei acel sentiment de unitate care au făcut colectivităţile naţionale
să se simtă solidare ca origine, ereditate, limbă, credinţă, istorie, tradiţie,
cultură, perimetru geografic etc. „A aparţine unei naţiuni e un fapt
firesc de la care nu te poţi sustrage, ca nici de la naştere sau de a avea
părinţi. Dacă deci apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul
trebuie să fie şi el o atitudine firească” spunea Nae Ionescu (Naţionalism şi ortodoxie, Predania, 1937, nr 8-9, pg
121-123)
Este de-a dreptul dezarmant să constaţi astăzi că personalităţi de
talie şi lideri de opinie din cultura noastră, în încercarea de a eluda
naţionalismul, amestecă noţiunile de o manieră mai mult decât jenantă,
deturnându-le chiar înţelesul (G Liiceanu, A Pleşu, H R Patapievici, A Cioroianu
etc.). A exclude naţionalismul din structura civismului înseamnă a-i nega în
bună parte înţelesul, pentru că în ultimă instanţă naţionalismul şi
patriotismul, chiar dacă definesc domenii oarecum diferite (biologic şi
spiritual), ele se regăsesc în civismul cotidian al fiecărei naţiuni sau
colectivităţi naţionale.
“Naţiunea nu
e numai categorie logică, ci şi colectivitatea reală care ne defineşte pe
fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi
existenţe în veac; iar naţionalismul nu e numai o doctrină politică ci o
atitudine polivalentă care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau
economic, politic sau cultural-estetic al activităţii noastre” (Nae Ionescu – Naţionalism şi ortodoxie, Predania,
1937, nr 8-9, 121-123).
Pornind de la cele de mai sus se poate concluziona că; dacă
patriotismul defineşte dragostea şi ataşamentul faţă de patrie (perimetrul
geografic în care sălăşuieşte colectivitatea
naţională din care faci parte), naţionalismul defineşte dragostea şi
ataşamentul pentru neamul căruia-i aparţii; dacă patriotismul defineşte
ataşamentul faţă de casa şi baştina natală unde ai văzut lumina zilei,
naţionalismul defineşte respectul şi ataşamentul faţă de părinţi, bunici, moşi
şi strămoşi cu tradiţiile lor; dacă patriotismul presupune respect pentru ţara
ta, pentru simbolurile naţionale, pentru legile ţării şi tot ce aparţine
patriei tale, naţionalismul presupune respect şi ataşament pentru limba,
istoria şi cultura neamului tău. Este mai
mult decţt evident că este vorba de o asociere biologică şi spirituală care nu
se poate concepe înafara naţionalismului şi patriotismului.
Prin urmare, patriotismul defineşte dragostea şi ataşamentul faţă de
patrie cu tot ce presupune acest sentiment; casa, baştina, perimetrul
geografic, simbolurile naţionale, legile ţării şi tot ceea ce aparţine organic
patriei tale, în fapt este ceea ce anticii defineau prin jus soli, adică
dreptul pământean, consacrat istoric, pe care o colectivitate naţională îl are
ca un dat natural.
La rândul său naţionalismul presupune dragostea şi ataşamentul faţă
de neam sau naţiune; părinţi, filiaţie ereditară, încrengătură familială care
se va regăsi apoi în colectivitatea naţională sub forma iubirii naţionale, pe
care Paulescu o definea ca acel sentiment instinctiv, asemănător iubirii
familiale (conjugale, filiale, parentale, şi frăţească) pentru toţi cei care au
origine comună, vorbesc aceiaşi limbă, împărtăşesc aceleaşi tradiţii şi valori
culturale. Este mai degrabă o realitate biologică ce ţine în bună măsură de zona
instinctuală şi nu reprezintă de fapt altceva decât suportul natural al
entităţilor etnice, naţionale şi statale (N C Paulescu – Fiziologie filosofică,
Ed. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Buc. 1944)
În acest fel şi naţionalismul poate fi regăsit în ceea ce anticii
consacrau prin jus sangvinaris (dreptul sângelui) prin care se consfinţeau
drepturile patrimoniale ale unei colectivităţi date pe seama dreptului natural
şi istoric. Sub acest aspect chiar şi patriotismul până la un punct, poate fi
considerat o reflecţie a iubirii naţionale, pentru că în fapt nu reprezintă altceva
decât ataşamentul afectiv faţă de perimetrul geografic în care vieţuieşte o colectivitate
etnică sau naţională, din care faci parte şi căreia-i aparţii biologic.
Aprofundând cele două noţiuni şi corelându-le semnificaţia, ne putem
da seama de ce civismul individual şi colectiv, filtrate prin gândirea
naeionesciană, nu poate fi decât o categorie logică ce se înscrie în firescul
lucrurilor şi nu poate fi înţeles ca firesc fără cele două componente ale sale.
Eminescu a ştiut foarte bine şi a trăit din plin aceste sentimente
pe care le-a pus viguros în pagină, atât în scrierile sale poetice, dar mai
ales în proza social-politică şi jurnalistică. Deşi în opera lui se observă o
asociere constantă a naţionalismului cu patriotismul, el nu a confundat
niciodată cele două noţiuni. “Naţionalitatea
trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se
respectă se pronunţă arareori”. Această percepţie face parte din trăirile fără cuvinte
ale omului, ca o necesitate a intimităţii lui pe care o îndeplineşte şi o simte
structural, organic, ca un dat biologic a cărui chintesenţă se traduce prin
ceea ce îndeobşte denumim sentimentul naţional.
Astfel naţionalismul devine cea mai înaltă treaptă de percepţie a
sentimentului naţional care, cu toată evoluţia sa istorică extrem de sinuoasă, rămâne o realitate atâta timp cât vor exista
naţiunile. “Singura realitate este
naţiunea, dincolo de ea nu este nimic” spunea D’Israeli în secolul al
XIX-lea. Sub forma interesului naţional, spaţiului vital, interesului superior
al naţiunii, naţionalismul a rămas o constantă în viaţa popoarelor şi nu
rareori exacerbarea acestui sentiment a produs adevărate drame în istoria
umanităţii (vezi fascismul italian şi naţional-socialismul german din perioada
interbelică). De aici şi derapajele sângeroase datorită alunecării în xenofobie şi rasism a unor doctrine
naţionaliste într-o conjunctură dată. Este şi motivul pentru care naţionalismul
a fost şi rămâne din nefericire încă ostracizat, mai ales după cel de al doilea
război mondial, cînd valenţele sale au fost stângaci preluate de patriotism.
Despre naţionalism vorbesc astăzi mai ales cei care doresc
dispariţia acestui sentiment din viaţa popoarelor, în numele unor doctrine
globaliste sau hegemonice. Ce s-a ales de homo sovieticus din epoca expansiunii
sovietice? Ce s-a ales de omul de tip nou al comunismului târziu? Ce s-a ales
de omul superior al doctrinei rasiale din perioada interbelică? Este exact ce
se va alege şi din supermanul american (invincibil, atotputernic, atotştiutor,
perspicace), care de aproape un secol promovează o adevărată subcultură, şi
probabil că se va alege şi din omul european dacă cumva komisarii europeni vor avea
ideea de a lansa o asemenea sintagmă nefericită din turnul lor kafkian.
Este un adevăr probat istoric astăzi că cel mai redutabil adversar
al acestor doctrine s-a dovedit a fi tocmai naţionalismul, de aici şi pornirea
atât de agresivă a adepţilor globalizării împotriva acestui sentiment,
imposibil totuşi de eradicat tocmai datorită suportului său biologic, ceea ce
par să nu înţeleagă cei care se manifestă astăzi vehement în spaţiul public.
Ataşamentul pentru poporul său pe care Eminescu îl mărturiseşte mereu cu
afecţiune, compasiune şi durere, îl face să-şi iubească conaţionalii cu toată
fiinţa sa. “Ce să spun, iubesc acest
popor bun, blând şi omenos pe spatele căruia diplomaţii clădesc castele şi
răzbele (….), popor nenorocit care geme sub măreţia palatelor de gheaţă ce i le
aşezăm pe umeri” (Timpul, 25 aprilie 1882). Incapabil de a se opune
mişeliei “păturii superpuse” poporul român îşi duce crucea în
tăcere şi înfruntă vicisitudinele vremurilor pentru că “rău sau bun Românul e adevărat.
Inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău - fără făţărnicie; bun fără
slăbiciune; c-un cuvânt ni se pare că atât calităţile cât şi defectele
românului sunt întregi, neînchircite; el se arată cum este. N-are o cocoaşe
intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab”
( Timpul, 15 martie 1880), sau, altfel spus “nu are cocoaşa intelectuală şi
fizică a defăimătorilor de neam şi ţară” cum s-ar putea rezuma ceea ce Eminescu
demonstra cu atâta convingere.
De altfel această temă Eminescu o va dezvolta mai ales în polemica
sa cu “Românul” cotidian liberal (al partidului roşilor, liberal n.n) care
practica un antiromânism uneori de-a dreptul scandalos. De aici şi faptul că majoritatea
articolelor sale referitoare la evenimentele cotidiene naţionale şi
internaţionale, vor fi pătrunse de o adâncă simţire naţional-patriotică, atitudine
care avea să-i aducă nenumărate necazuri, nu numai în timpul vieţii ci şi
postum.
Convins de calităţile poporului său Eminescu nu oboseşte în a milita
pentru structurarea statului român după talentul naţiunii române “cestiunea de căpetenie pentru istoria şi
continuitatea acestei ţări este ca elemental românesc să rămâe cel determinant,
ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui
oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâe şi pe
viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (Timpul,
17 decembrie, 1881)
Din această iubire nedezminţită pentru poporul său nu putea decurge
în mod necesar decât patriotismul eminescian, sentiment care atinge sublimul
prin frumuseţea versurilor dedicate iubirii de ţară şi sacrificiului suprem în
apărarea ei. Trebuie remarcat faptul că patriotismul în opera eminesciană se
manifestă de timpuriu, fără fasoane şi cosmopolitisme de circumstanţă şi va
rămâne, ca şi naţionalismul său, o constantă a întregii sale opere. “E mică ţărişoara noastră (principatele
unite, apoi regatul României n.n), îi sunt strâmte hotarele, greutăţile
vremilor au ştirbit-o, dar această ţară mică şi ştirbită, e ţara noastră, e
ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc; într-nsa găsim
toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă” (Misiunea
noastră ca stat – Timpul, 2 nov. 1879). Nu
cred că îngemănarea naţionalismului cu patriotismul poate fi exprimată mai
convingător decât o face Eminescu în afirmaţia de mai sus.
Trăirile sufleteşti se vor regăsi în poeziile sale sub forma unor
adevărate subtilităţi lirice, pline de căldură şi avânt patriotic.
“Un
suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a
patriei dulci plaiuri, la câmpii râzători”
Doru-i nestăvilit pentru plaiurile natale ating suprema trăire în
dorinţa fierbinte de aşi revedea baştina natală atunci când este departe;
“Da,
da a-şi fi ferice, de-aş fi încă odată
În
patria-mi iubită, în locul meu natal”
(Din
străinătate)
Maniera în care Eminescu se exprimă, tumultul sufletesc şi trăirile
afective ce răzbat din scrierile sale, atunci când se referă la patrie şi neam,
dovedeşte faptul că el şi-a însuşit cu asupra de măsură ceea ce înţelepciunea
populară reţine ca postulat existenţial, că pentru om; mama, casa şi baştina,
sunt legăturile cele mai puternice care-i marchează existenţa pe întreg
parcursul vieţuirii sale, că nostalgia copilăriei creează spaţiul celei mai
duioase reverii care-l va însoţi toată viaţa.
Desigur, în acest context patria nu poate fi percepută decât ca leagăn
existenţial şi spiritual pentru toţi acei care încearcă asemenea trăiri. Mai
mult, din conştiinţa faptului că aparţii unei patrii a părinţilor, moşilor şi
strămoşilor tăi, dar mai ales a copiilor copiilor tăi, trebuie să rezulte
neapărat acea emulaţie spirituală care să stea la baza acelei atitudini civice,
de respect, implicare şi făptuire, capabilă să aducă bunăstare şi prosperitate
poporului tău. “Cu cât ne iubim mai mult
ţara cu atât mintea noastră trebuie să fie mai nepărtinitoare, cu atât
cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi
să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o
astfel de ţară poate fi îndreptată pe căile bune, zbuciumările deşarte pot fi
ferite, relele pot fi stârpite”
Dacă pentru gândirea şi analizele sale necruţătoare, prezentul
naţional era o constantă, Eminescu nu uită nici o clipă că ţara sa are un
trecut pe care-l venerează şi un viitor pe care reuşeşte să-l prefigureze cu
binecunoscuta-i intuiţie profetică. Viitorul patriei sale trebuie să fie măsura
poporului său în ansamblul naţiunilor lumii. De aici şi optimismul eminescian
care prin modul cum străpunge timpurile capătă dimensiuni atemporale pentru
poporul şi patria sa.
Mai mult, optimismul său se va afirma de o manieră atât de
convingătoare încât poezia “Ce-ţi doresc
eu ţie, dulce Românie” de exemplu, poate fi oricând ridicată la rang de imn
naţional. Şi asta datorită modului cum îşi evocă patria cu trecutul ei glorios şi
poporul cu caracterul şi aspiraţiile sale în drumul său spre viitor. Pentru că
admiraţia pentru istoria ţării şi naţiunii sale, îndemnurile ce ţâşnesc din
versurile sale înaripate, sunt atât de mobilizatoare încât citindu-le, efectiv
te regăseşti ca entitate românească într-un spaţiu binecuvântat care nu este altceva
decât patria străbună.
Ce-ţi
doresc eu ţie dulce Românie
Ţara
mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele
nervoase, arme de tărie,
La
trecutu-ţi mare, mare viitor.
Dincolo de efuziunea sentimental-patriotică cu care te înfiorează
această strofă cititorul va avea surpriza să constate mai apoi delicateţea şi
suavitatea sentimentului iubirii şi al păcii, caracteristică poporului său, care-l
orbeşte până şi pe Marte;
Îngerul
iubirii, îngerul de pace
Pe
altarul Vestei, tainic surâzând,
Ce
pe Marte-n glorii să orbească-l face
Când
cu lampa-i zboară, lumea luminând.
El
pe sânu-ţi vergin, încă să coboare
Guste
fericirea raiului ceresc,
Tu
îl strange-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce
Românie, asta ţi-o doresc.
Finalul apoteotic al poeziei este măsura civismului eminescian care
se ridică în faţa posterităţii ca o strălucită pildă de iubire înflăcărată şi
nemărginită pentru patria sa, naţia sa şi viitorul ei.
Ce-ţi
doresc eu ţie dulce Românie
Tânără
mireasă, mamă cu amor,
Fiii
tăi trăiască numai în frăţie
Ca a
nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţă
în vecie, glorii, bucurie
Arme
cu tărie, suflet românesc
Vis
de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce
Românie, asta ţi-o doresc.
Îmbinarea perfectă a naţionalismului cu patriotismul străbate ca un
fir roşu această minunată poezie, ca de altfel întreaga operă eminesciană, şi
stă la baza civismului său de care nu s-a dezis niciodată. Ceea ce este
interesant este faptul că nobleţea acestor sentimente Eminescu nu le găseşte la
nivelul “păturii superpuse” ci la
nivelul României profunde, acea Românie a omului obişnuit, aflat la talpa ţării,
prin jertfa căruia avea să capete contur România Mare de mai târziu. Din acest
civism avea să izvorască nedezminţitul optimism eminescian, care visa mereu la
o ţară puternică, frumoasă, cu oameni cinstiţi, preocupaţi de destinul şi
viitorul patriei lor. “S-o facem mare pe
ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prim mărimea vredniciei
noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lume şi dacă nu
putem să ne urmăm în pace dezvoltarea atunci e bine să ştim că nu mai sunt
copitele sălbaticilor vrăjmaşi care strivesc sămânţa abia încolţită, ci hula,
vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine” (Timpul, 2 noiembrie 1879)
Aceste generaţii aveau să vină aşa cum le prefigura Eminescu în
scrierile sale, iar mesajul său nu va rămâne fără ecou în inimile lor, pentru
că el arăta fără echivoc că fundamentul acestui tip de civism nu poate fi altul
decât respectul pentru valorile neamului tău şi patriei tale, respectul pentru
istoria, limba şi cultura neamului tău, respectul pentru părinţii şi străbunii
tăi, în sfârşit pentru moştenirea pe care aceştia ţi-au lăsat-o şi pentru care
şi-au dat viaţa în momentele de cumpănă ale neamului. Pentru că tulburătorul
avertisment eminescian “sămânţa din care
a răsărit acest popor e nobilă şi poporul nu va muri de cât atunci când românii
vor uita nobleţea seminţiei lor” (Timpul, 16 aprilie 1878) avea să fie
preluat şi trăit în chip jertfelnic, în spiritul unui civism desăvârşit, de
tineretul naţionalist al perioadei interbelice, cunoscut în istorie ca Mişcarea
Legionară.
Ceea ce ştia Eminescu la fel de bine este faptul că formarea acestor
convingeri pornesc încă din fragedă pruncie, prin ceea ce familia reuşeşte să
sădească în sufletul generaţiilor care se succed. Educaţia prin şcoală preia
aceste valori, le adânceşte prin metode specifice şi le dă aureola unor
principii etice şi morale, puternic susţinute de tipologia spirituală a
poporului nostru şi fericit întruchipate în biserica strămoşească, prin tot ce
a însemnat şi înseamnă ea în istoria poporului nostru.
Aceste principii capătă consistenţă şi contur în sufletul urmaşilor
sub forma respectului pentru valorile culturale ce-i aparţin. Iată de ce
răstălmăcirea trecutului istoric, cosmetizarea lui, sau mai rău, subordonarea
lui unor interese politice conjucturale, nu fac decât să stârnească resentimente
şi chiar să fie contraproductive. Pentru că până la urmă educaţia în familie,
şcoală şi biserică poate clădi acel edificiu maestuos al românului adevărat, al
cetăţeanului adevărat, iubitor de neam şi ţară pe care-l visa Eminescu. “Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde
naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată” (Conservarea
naţionalităţii, suprema lege – Timpul, 27 mai 1871)
Acestor piloni educaţionali (familie, şcoală, biserică) li se adaugă
astăzi mai mult ca oricând impactul massmediei, atât de accesibilă şi la
îndemână astăzi şi, din nefericire, atât de frivolă şi distructivă sub aspectul
moralităţii individuale şi colective, pentru că în goana sa după rating dezbină
şi demobilizează, bagatelizând noţiunile de patrie - patriotism şi naţiune -
naţionalism. “Măsura patriotismului
nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de a le împlini în
viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individual
şi le alege după plac” ceea ce jurnalismul contemporan nu pare să aibă în
vedere
Urmărind filonul gândirii eminesciene sub aspectul civismului, atât
de cald şi impetuos în acelaşi timp, până şi Emil Cioran, cu tot pesimismul şi
negativismul său a exclamat entuziasmat “Ce-a căutat pe aici acel pe care şi Buddha
ar fi gelos? Fără
Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire
din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem
prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în
suflet”
Prin această nobilă tulburare, strecurată pentru
veşnicie în sufletul poporului său, generaţiile posteminescu aveau să treacă în
marile încercări ale istoriei noastre, realizând visul milenar al naţiunii –
România Mare - care astăzi, mai mult ca oricând, merită din partea fiilor ei aureola
unui adevărat civism, croit pe măsura visului şi geniului eminescian, în care
cele două sentimente, naţionalismul şi patriotismul, două trăiri până la urmă,
să se regăsească puternic îngemănate în sufletul românului trăitor de veacuri
al spaţiului său mioritic şi hărăzit lui prin graţie divină.
Pentru că „A
fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o
datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor
al acestui pământ, care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a
neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”
(Adevărul doare – Timpul, 1 aprilie, 1881).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu