În vara lui 1956, la București soseau
fotoreporteri ai presei din Germania Democrată (RDG), stat socialist bun
prieten cu – pe atunci – tânăra Republică Populară Romînă (RPR). Nu trecuseră
încă 9 ani de când Regele abdicase, iar Patria socialistă era condusă
spre noi culmi de civilizație și progres de Partidul Muncitoresc Romîn (PMR),
în frunte cu prim-secretarul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai erau 2 ani până când
trupele sovietice urmau să plece din RPR, așa că prietenia româno-sovietică nu
mai era atât de cușer.
În vara lui ’56 la București era cald. Foarte
cald. Oamenii își stingeau setea la țâșnitoarele care le ieșeau în cale pe
bulevarde. Deși era cel mai negru deceniu al secolului 20 în România,
fotografiile germanilor arată o Capitală surprinzător de liniștită, parcă
toropită sub caniculă. Liniștea de la București era compensată de reeducarea,
torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii
de muncă, pe aceeași vreme toridă. Inamicii regimului comunist mai beneficiau
și de excursii la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în
acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele
exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber
și stăpân pe soarta lui. Cel puțin așa zicea propaganda regimului.
Bucureștii lui 1956 nu apucaseră încă să fie
modificați de reconstrucția postbelică, așa că vedem cum arăta orașul după război.
Fuseseră două mari evenimente care-l decimaseră: cutremurul din noiembrie 1940
și bombardamentele din al Doilea Război Mondial (aliate, din aprilie 1944 și
germane, din august, același an). După, doar se curățase molozul de pe
parcelele bombardate și fuseseră demolate clădirile mult prea avariate. În
principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit
“Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la
picior cu est-germanii să vedem pe unde s-au oprit ↓↓↓
➲ PIAȚA CASEI
ARMATEI
Intersecția Căii Victoriei cu b-dul Republicii
(fost bd. Carol I, azi Elisabeta) și b-dul 6 Martie (azi Elisabeta) fusese
bombardată în aprilie 1944. Fuseseră distruse niște clădiri, al căror loc
fusese luat de spații verzi sau părculețe, după curățarea parcelelor.
Oamenii se odihnesc pe bănci, sub pergole, pe
locul unor case bombardate și distruse de englezi și americani în aprilie 1944.
Aceeași soartă a avut-o și imobilul art deco unde-și avea sediul administrativ Editura “Cartea Românească” (una dintre cele mai prestigioase
în interbelic), aflat tot aici. Pe calcanul blocului care ocupă perimetrul
dintre străzile Academiei, Edgar Quinet și b-dul Republicii (actual Elisabeta
pe tronsonul rond Universitate – Calea Victoriei) se văd reclame la CEC, la ADAS, la
publicațiile Romînia liberă (Organul Sfaturilor Populare din RPR) și Flacăra,
dar și un afiș care promovează filmul Othello, produs de sovietici. Pe acest
loc s-a ridicat în 1960 blocul Romarta. Pe partea opusă a b-dului
Republicii, clădirea cu cupolă de pe colțul cu str. Academiei (azi restaurantele
La Mama, Springtime și un cazinou) este fostul Hotel Bristol.
Același loc, privit în direcția opusă. Se vede
Calea Victoriei, și în stânga pe colț, magazinul cu ustensile pentru pescuit
“Delta Dunării”, o reinterpretare a mai vechii case Greceanu, lovită de bombe
în 1944 și grav avariată. Improvizația a fost demolată după cutremurul din
martie 1977 și pe colț s-a ridicat blocul Delta Dunării, cu un restaurant cu
specific pescăresc la parter, în prezent Pizza Hut. Vezi ►AICI◄ ce s-a întâmplat atunci. Hotelul Bulevard a
rămas intact, precum și tunul imobiliar interbelic din spate, cu reclamă la CEC
în vârf. Da, și în interbelic se făceau combinații Stat-privați. Antrepriza
care a ridicat blocul ]n anii ’30 a depășit cu mult regimul de înălțime admis.
Hotelul Bulevard este și în prezent dominat de acel bloc, azi mult mai
degradat.
Germanii au mers și pe terasa Casei Centrale a
Armatei (denumirea comunistă a Cercului Militar), închisă în miezul zilei, din
cauza caniculei. Locul se anima seara, când se mai răcorea. Se vede mai bine și
magazinul “Delta Dunării”.
Două femei cară ce pare a fi un bloc de gheață
în jos pe b-dul 6 Martie (Elisabeta), prin dreptul cinematografului Victoria
(azi Corso). Caniculă, nu glumă! Multă lume la cinema, deoarece era un pic mai
răcoare înăuntru, probabil.
➲ PIAȚA
REPUBLICII
Centrul politico-administrativ al RPR se afla
la Piața Republicii. Aici își aveau sediul Comitetul Central al PMR (CC al PMR)
și Consiliul de Stat.
Refăcut după război într-un stil mult mai
auster decât în interbelic, restaurantul Hotelului Athénée Palace se menținea
în top. Clienții luau masa și puteau admira Piața Republicii (fostă Piața
Palatului Regal, actuală Revoluției), care bucureștenilor prezentului li s-ar
părea șocant de liberă. Statuia Regelui Carol I fusese îndepărtată din fața
Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Fundație Regală). În dreapta,
Consiliul de Stat (organul de conducere al RPR cu funcție echivalentă cu a unui
președinte), localizat în fostul Palat Regal. Și fosta fundație, și fostul Palat
Regal fuseseră restaurate după bombardamentele din aprilie 1944, care le
afectaseră serios. Vezi ►AICI◄ foto-document cu Piața Revoluției bombardată.
Hotelul Athénée Palace a fost cumpărat în anii ’90 de lanțul Hilton.
Ateneul RPR își păstra poziția de emblemă a
Capitalei, deși fusese bombardat masiv în 1944. Pe fațada principală,
medalioanele reprezentând voevozi medievali și pe Regele Carol I (ctitorul
clădirii) fuseseră acoperite în timpul lucrărilor de restaurare de după război,
în 1948. Au fost repuse în drepturi după 1960, când regimul comunist considera
că sentimentele anti-regim nu mai puteau determina vreo schimbare. În dreapta,
gardul grădinii Ateneului nu fusese reconstruit încă. Se păstra sistematizarea
din anii ’30, când copacii fuseseră eliminați și înlocuiți cu gazon pentru a
crea o esplanadă care să ofere o perspectivă clară spre Ateneu. Se începuse
repopularea cu copaci.
➲ LIPSCANI
Germanii au intrat pe Lipscani doar un pic, se
pare că nu prea i-a atras zona.
Faimoasa și tradiționala stradă comercială
Lipscani, dar și împrejurimile (numite azi “centrul vechi” sau “centrul
istoric”) era un loc foarte aglomerat, lumea ieșise la cumpărături. În stânga,
în fața clădirii pe locul căreia se află azi noul sediu ArCuB și fix lângă
falsul Han Gabroveni, se vindeau covrigi. Vezi ►AICI◄ minciuna gogonată a lui Oprescu, care a
inaugurat o clădire care nu e ce zice el că e. Vederea este înspre intersecția
cu str. Băcani, vedem clădirea cu restaurantul La Mama la parter azi, dar și
Hanul cu Tei, pe dreapta, mai încolo
În zonă se afla berăria Potcoava de Aur, un loc
extrem de frecventat pe vremea caniculară. Unele geamuri ale berăriei fuseseră
scoase, din cauza căldurii, nu existau aparate de aer condiționat pe atunci. De
remarcat cum sunt îmbrăcați cei doi tineri din prim-plan, în stilul epocii..
Strada Lipscani colț cu bulevardul 1848 (azi
Brătianu) și prăvălii administrate de Trustul de Alimentație Publică Locală
(TAPL) al Raionului “Tudor Vladimirescu”: Cofetăria Lipscani (unitatea nr. 59)
și Mezeluri-Brînzeturi (unitatea nr. 4, care comercializa și specialități,
vinuri sau lichioruri). TAPL-urile centralizau unitățile agro-alimentare de
deservire a populației (baruri, cârciumi, magazine de tot felul, etc.).
Raioanele fuseseră implementate în București începând cu 1950. Erau 8 raioane
care înlocuiau cele 4 sectoare interbelice. Vezi ►AICI◄ totul despre raioane. Pe colț, la bulevard,
Drogueria (Drogheria) de Stat nr. 4. Se menținea încă denumirea de dinainte de
război a farmaciilor. Vizavi, pe str. Băniei (fostă str. Sf. Gheorghe Nou), la
Piața 1848 (actuală Sf. Gheorghe), trei clădiri care există și astăzi.
➲ BĂLCESCU ȘI
MAGHERU
Cel mai mult s-au plimbat germanii pe
bulevardele Bălcescu și Magheru, între Universitate și până după Cinema Scala.
De aici avem cele mai multe poze. E normal, deoarece această axă era pe atunci
cea mai modernă din București. Lucrările la Magistrala Nord-Sud (bd. Cantemir
actual, între Unirii și Tineretului) de-abia începuseră.
Bd. Bălcescu (fost I. C. Brătianu) și trei
clădiri. Două nu mai există: blocul Dunărea (stânga, cu restaurantul cu
specific pescăresc omonim la parter) s-a prăbușit în 1977 la cutremur, iar
biserica Enei a fost demolată după aceea, la ordinul lui Ceaușescu. Pe locul
ambelor este azi blocul Dunărea II, construit în 1979. Vezi ►AICI◄ cum s-a prăbușit primul bloc Dunărea.
Tot pe bd. Bălcescu, spre intersecția cu str.
Batiștei, imagine care ar putea fi mai veche și cu 20 de ani, să zicem din anii
’30. Neguțători sărmani vând usturoi, îmbrăcați în straie ponosite. Reclamele
de pe fundal, sub egida “Pavoazarea Capitalei”, trădează epoca.
Este cald și soare, mulți poartă ochelari. Pe
Bălcescu găseau multe tarabe cu cărți, dar și agenții Loto sau Reparațiuni
Pistoane – Pompe – Arcuri – Stilouri. Era o vreme în care consumerismul nu
exista nici măcar conceptual la noi. Mai totul se repara, mai degrabă decât să
fie înlocuit imediat ce se strica.
Salubritate în ’56: un vagon de tramvai Thomson al ISB (Întreprinderea de
Salubritate București) uda carosabilul încins de soarele arzător și afișa îndemnul
“Păstrați curățenia orașului”. Până prin anii ’60, pe această axă au circulat
tramvaiele. Se vede tot frontul stâng al b-dului Bălcescu. Clădirea cu cupolă
marchează colțul cu str. Ion Câmpineanu (fostă Regală). Era cămin studențesc. A
ars după 1990 și au rămas din ea doar zidurile exterioare. Demolată integral în
2013, va fi refăcută exact la fel, dar cu un corp nou anexat. Urmează o clădire
de joasă înălțime, care în epocă adăpostea Muzeul Militar. Pe colțul cu str.
Serghei Kirov (fostă Vienei, Wilson, ulterior Onești și actuală Dem. I.
Dobrescu), blocul Wilson, datând din anii ’30. Aceasta era forma lui inițială
art deco. Fațada de colț s-a prăbușit în martie 1977 la cutremur, iar apoi a
fost refăcută într-un stil diferit. Vezi ►AICI◄ transformarea blocului Wilson.
Un alt stand cu cărți și cititori curioși. Pe
fundal, blocul Wilson și vizavi, peste stradă, o vilă care a fost demolată
peste câțiva ani și înlocuită cu masivul bloc cu Galeriile Orizont la parter.
Modă și civilizație stradală bucureșteană în
1956. Țâșnitoare funcțională, coș de gunoi la îndemână și stâlpi de iluminat
impunători pe bulevard. Acești stâlpi de fontă datau din aprox. 1910 și se zice
că fuseseră aduși din Imperiul German. Erau foarte trainici. După război se
menținuse baza stâlpilor, iar corpul principal și corpurile de iluminat
fuseseră schimbate cu ceva mai în ton cu epoca. Bazele stâlpilor vechi s-au
menținut până în 2013, când s-a început tăierea și aruncarea lor. De ce și-ar
arunca un oraș istoria la gunoi? Pentru că administrația primarului general
Sorin Oprescu avea nevoie să vină cu niște chinezării de stâlpi-bețigașe, luate
pe combinații din bani publici. Noii stâlpi se încovoaie sub greutatea
luminilor de sărbători, sunt de slabă calitate. În dreapta, biserica Boteanu cu
turlele căzute în 1940 la cutremur. Era vizibilă din bulevard deoarece plomba
(blocul) din 1960 nu fusese încă ridicată în continuarea blocului Wilson.
Turlele bisericii Boteanu au fost refăcute în 2014.
Spre intersecția cu str. C. A. Rosetti, stația
de tramvai cu același nume și vedere spre b-dul Magheru (fost Take Ionescu). În
stânga, blocul Malaxa-Burileanu din anii ’30 și reclame la Loto-Pronosport și
ADAS – Administrația Asigurărilor de Stat, singura companie de asigurări din
timpul regimului comunist. Blocul Malaxa-Burileanu arată jalnic azi, are multe
balcoane închise cu termopane. Pe colțul cu str. C. A. Rosetti, blocul
Jawol-AEG (anii ’30), cu reclamă la CEC. Această clădire a fost recent demolată
și refăcută întocmai. Se numește Magheru One acum. În continuarea ei, celebrul
Hotel Lido. Auto utilitara se ducea spre Piața Romană.
Germanii au pozat și de vizavi. Singura casă
rămasă la bulevard pe bd. Bălcescu (celelalte fuseseră demolate în anii ’30 și
înlocuite cu blocuri) urma să dispară în curând și să fie înlocuită de o
plombă, laolaltă cu construcția improvizată din dreapta ei. Casa adăpostise
sindicatul “Sanitas” înainte de război. În continuarea ei, blocul Scala, pe
colțul cu str. Rosetti. Acest bloc, avariat la cutremurul din 1940, s-a
prăbușit de tot în 1977. Vezi ►AICI◄ povestea tragediei de la Scala. A fost
înlocuit de blocul Scala II în 1979, construit într-un stil diferit. Vizavi,
Cinematograful Republica (fost Scala). Literele care compuneau denumirea
“Scala” fuseseră îndepărtate de pe clădire, numele cică era prea decadent
pentru dictatura proletariatului. La parter, pe colț, era restaurantul
Republica, care în deceniul următor avea să devină Lacto-barul Dorna. Capătul perspectivei, în lungul
b-dului Magheru, este cupola Institutului de Științe Economice “V. I. Lenin”
(actual ASE) din Piața Romană.
La Cinema Republica rula “Contele de Monte
Cristo”, un film din 1954. Din nou se confirmă apetența bucureștenilor epocii
pentru cinema, chiar dacă decalajul față de ceea ce se lansa în Vest era atât
de mare.
Pe bd. Magheru, la Garajul Ciclop (ridicat de
familia Bragadiru la finalul anilor ’20), singura parcare supraetajată din oraș
la acea dată, dotată și cu service auto. În stânga, o parte din Hotelul
Ambasador, imobil art deco excepțional inaugurat chiar de Regele Carol al
II-lea în anii ’30. Din lipsă de spațiu, hotelul (bombardat și el în 1944, dar
nu grav) își deschisese restaurant la parterul Garajului Ciclop, pentru că la
parterul său era Café-Bufet Ambasador. Tot la parterul clădirii mai era și-o
librărie. În dreapta, crăpăturile de structură din 1940 la blocul Scala, care
au dus la prăbușirea sa în 1977.
Interiorul Garajului Ciclop, neobișnuit de
curat pentru generația prezentă. Dacă te uiți cu atenție, la etajul 3 se văd
niște portrete. Sunt ale tovarășilor din conducerea de Partid și de Stat,
membri CC al PMR. Este vizibil și un Nicolae Ceaușescu tânăr. Acum, clădirea
este prăfuită, în paragină și doar spoiala albastră și arta urbană n-o vor
salva. Se menține pardoseala veche, degradată. Atelierele Pegas își au în
prezent sediul aici.
Cealaltă parte a rampei centrale. Sub emblema
Uniunii Sovietice, ropaganda regimului era omniprezentă: “Trăiască prietenia
româno-sovietică!” era un slogan pe ducă, dar “Trăiască Partidul Muncitoresc
Român, forța conducătoare în RPR!” era încă pe val. La Garajul Ciclop era și o
exploatare de taximetre ITB (Întreprinderea de Transport București, actuală
RATB). Evident că nu existau companii de taxi private.
Str. Anastase Simu spre bd. Magheru și Hotelul
Ambasador – asta e limita până la care au mers germanii spre Romană. În
dreapta, blocul Simu (anii ’30), care s-a prăbușit pe jumătate în 1977 la
cutremur. Aceasta este jumătatea rămasă intactă. Vezi ►AICI◄ cazul incredibil al blocului Simu. Uite ce
amenajare frumoasă avea spațiul din fața blocului: pergole și scuaruri din anii
’30, chiar și o toaletă publică. Acesta era modelul-stas. Amenajarea aceasta nu
mai există în prezent.
➲ PIAȚA NICOLAE
BĂLCESCU
Spațiul în care azi se protestează masiv,
această intersecție aglomerată și esențială a orașului, era percepută cu totul
diferit în 1956, când trafic auto nu era. Piața Nicolae Bălcescu, azi Piața
Universității, era pur și simplu un spațiu imens. Nu exista Teatrul Național,
nu exista Hotelul Intercontinental, nu exista pasajul pietonal. Existau doar
Circul de Stat și câteva cârciumi, pe actualul loc al Teatrului Național. Vezi
►AICI◄ transformările radicale prin care a trecut
Piața Universității în timpul comunismului!
Pe colțul Bălcescu-Republicii, același model de
țâșnitoare răcorea oamenii – o femeie își ajută copilul să bea apă. Interesantă
este însă zona din fundal – fosta Piață a Academiei, care păstra sistematizarea
interbelică – scuaruri cu verdeață în jurul statuilor și un hemicilcu
(semicerc) pe lângă Palatul Creditului Industrial (actual sediu PSD sector 5)
și Palatul Generala (actual sediu BCR). Amenajarea veche a fost distrusă după
2010 de administrația Oprescu. După finalizarea parcării subterane de sub
statui, Primăria a refuzat să reamenajeze spațiul, de această dată pietonal, în
forma inițială și a ignorat orice nevoie de spațiu verde. Zona este acum un
pustiu anost, betonat.
Vedere spre ceea ce azi este rondul de la
Universitate. A existat și înainte de comuniști, dar a fost desființat după
demolarea statuii lui I. C. Brătianu, care din 1903 până în 1947 ornase
intersecția. Pentru a șterge amintirea celui mai bun prim-ministru al României
(responsabil pentru aducerea pe Tron a primului Rege, Carol I), comuniștii au
ras și rondul. Bătrânul din prim-plan se ferește așa cum poate de soarele
arzător. În stânga se vede Consiliul Superior al Agriculturii (actual Minister
al Agriculturii), iar în dreapta – Spitalul Colțea.
Florăreasă la Universitate. Segmentul b-dului
Bălcescu dintre bd. Republicii (azi Carol I) și str. Batiștei avea scuar verde
pe mijloc. Neexistând încă Intercontinentalul, dominanta de înălțime era blocul
de pe care recent fusese însepărtată denumirea “SovRomPetrol”. SovRomurile erau
societăți cu capital mixt româno-sovietic înființate după război, prin care s-au
drenat masiv bani spre URSS. În 1956, erau deja în desființare. SovRomPetrol
preluase de la Creditul Minier activele (societatea care ridicase blocul în
anii ’30 și care administra sondele de pe Valea Prahovei, de exemplu. Creditul
Minier a alimentat Wehrmacht-ul în perioada alianței României cu puterile Axei
în majoritatea războiului, 1941-1944). La parterul clădirii era un magazin
proaspăt deschis, Delicatese – Carne. Aici fusese reprezentanța TARS
(Transporturi Aeriene Româno-Sovietice), companie aeriană cu administrație
duală româno-sovietică, pe sistem SovRom. În 1954, România a preluat toată
administrația companiei și aceasta a devenit TAROM.
Spre str. Academiei se vindeau ochelari de
soare și fel de fel de alte articole. Ochelarii de soare erau și atunci un
accesoriu foarte la modă. Pe fundal, casa Oppler, care aparținuse celebrului
berar Carol Oppler. El a avut o fabrică de bere pe locul actualului Hotel
Marriott, demolată în anii ’80 de Ceaușescu. Cam în perioada acestei poze, casa
Oppler trecea prin transformări – parterul ei dinspre str. Academiei era retras
și se crea un portic (arcade cu coloane) care să o lege de o plombă construită
atunci în continuarea ei – blocul cu Anticariatul Unu la parter).
➲ STADIONUL 23
AUGUST
Mândria regimului Dej nu putea lipsi din
fotoreportajul est-german. Inaugurat în 1953, stadionul 23 August (numit după ziua națională din perioada
comunistă) era
localizat la periferia orașului, dincolo de Bariera Vergului (Piața Muncii
azi). Redenumit Stadionul Național “Lia Manoliu” după 1989, a fost demolat în
2007. Pe locul său a apărut Arena Națională, un stadion la standarde actuale.
Germanii au surprins tineri la antrenamente.
Capacitatea stadionului era de 60.120 de locuri. A găzduit meciuri de fotbal
sau rugby, concursuri de atletism sau concerte de muzică (după 1989). Este
celebru pentru defilările masive de 23 August, în vremea regimului Nicolae
Ceaușescu (1965-1989).
Vedere din gradene. Este incredibil cum arăta
stadionul în vârstă de doar 3 ani, atunci. Pe fundal, un pic din împrejurimi –
zonă cvasi-rurală care urma să se dezvolte în deceniul următor.
Edit: cel din poza de mai sus este de fapt
stadionul Farul, din Constanța. A fost inaugurat în 1957, așadar fotografia
este făcută când la stadion se mai făceau amenajări exterioare.
➲ ALTE LOCURI
Pentru a ne forma o imagine cât mai completă
despre Bucureștii lui 1956, e bine să vedem și alte zone, pe care germanii nu
au insistat atât de mult. Au ajuns, totuși, în multe alte locuri din oraș:
Intersecția străzii C. A. Rosetti cu str.
Snagov (actuală Nicolae Filipescu) și-un transport de butelii cu un vehicul pe
care scrie “Atențiune! Respectați viteza legală.” Da, așa arătau plăcuțele de
înmatriculare în anii ’50. Pe fundal, blocul masiv treizecist ridicat pe colțul
străzii Rosetti cu str. Tudor Arghezi (fostă și actuală Dionisie Lupu, pe acel
segment). E prima oară în acest set când vedem străduțe secundare, majoritatea
pavate încă cu piatră cubică atunci.
Din nou bucureșteni la cinema. De data asta, un
cinematograf de cartier – Cinema Libertății, la poalele dealului Filaret și în
rondul cu Fântâna Zodiac din fața Parcului Libertății (fost
și actual Parc Carol I). Desigur, și aici rula “Contele de Monte Cristo”. În
stânga, colțul cu str. 11 Iunie, iar în dreapta, observăm că jocul la loterie
era un sport foarte la modă în anii “50. Fostul cinematograf este azi în
paragină avansată și toată zona a decăzut dramatic după 1990. Casa din dreapta
este și ea abandonată.
Relaxare, răcoare și noua fântână (pe atunci)
din Parcul Izvorul Rece – un rond în axul b-dului Republicii (actual Carol I).
Comuniștii schimbaseră denumirea Pieței Pache Protopopescu după ce demolaseră
statuia celebrului primar bucureștean. În locul ei au apărut un bazin și o
fântână. Din motive inexplicabile, în 2007, primarul sectorului 2, General
Neculai Onțanu, a demolat fântâna și a înlocuit-o cu o statuie absolut hidoasă
a lui Nicolae Bălcescu. Statuia fusese refuzată de regimul comunist și zăcuse
prin depozite.
Mănăstirea Cașin, aproape nouă, deoarece deși
construcția ei se încheiase în 1938, războiul întârziase realizarea
finisajelor. Lucrările au fost reluate între 1946-1956. La data fotografiei se
finaliza catapeteasma de marmură şi alabastru, începută patru ani mai devreme.
Între 1956-1960 biserica a fost închisă, arhiva confiscată și preotul paroh
trimis la închisoare. A fost redeschisă în 1960, iar ultimele finisaje au fost
făcute între 1962-1977.
Tineri artiști desenează în curtea Mănăstirii
Antim (ridicată 1713-1716), printre cele mai celebre din Capitală. A fost
afectată de demolările masive dintre 1980-1984, care au făcut loc Casei
Poporului și b-dului Victoria Socialismului (actual Unirii). Vezi ►AICI◄ cum se vedea de sus șantierul Casei Poporului!
Palatul Sinodal (1912) a fost translat (mutat) din calea unui bloc de pe
Unirii. Clădirea, cu o lungime de 52,51 metri şi o lăţime de 22,80 metri, în
greutate de 9.000 tone, la care s-a adăugat şi greutatea celor 100.000 de cărţi
din Biblioteca Sfântului Sinod, de cca. 1.000 tone, a fost rotită cu 13°10″ şi
deplasată pe o distanţă de 10 metri, pe 21 ianuarie 1985, la o temperatură de
–18° C. Durata operaţiunii a fost de 6 ore şi 20 minute. Inginerul Eugeniu
Iordăchescu a supervizat întreaga operațiune. El a salvat mai multe biserici de
la demolare în acea perioadă, dar și alte clădiri, în mai multe orașe
De necrezut: în poză avem locuințe din
Ferentari. Aici e cvartalul blocurilor roșii, numite așa datorită cărămizii
roșiatice aparente de pe fațadă. Au fost construite după al Doilea Război
Mondial, între 1945-47, pe parcele libere. Inițial: l, erau locuințe ieftine
pentru salariații adiministrației PTT (Poșta Telegraf Telefon) în baza unui
proiect de dinainte de război. Cvartalul ăsta e un proiect modernist
experimental remarcabil: cartier format din blocuri-bară cu cca. 600
apartamente, așezate după axa heliotermă, cu facilități pentru locuitorii și
restul cartierului. A fost prima investiție majoră a regimului pro-comunist
instaurat după război (1945 – Guvernul Petru Groza). În 1956, zona era titrată
“cartierul muncitoresc Ferentari”. Din păcate, în prezent anvelopările termice
recente, acoperirea cărămizii aparente și spoirea fațadelor în fel de fel de
culori au stricat unitatea și unicitatea acestei zone.
Arcul de Triumf, în mijlocul pieței pavată cu
piatră cubică. Zona Kiseleff își menținea farmecul chiar și sub regimul
comunist. Arcul în sine, inaugurat în 1930 de Regele Carol al II-lea, simboliza
lupta românilor pentru a construi România Mare, ideal realizat în 1918. După
1947, comuniștii înlocuiseră efigiile din marmură ale Regelui Ferdinand I și
ale Reginei Maria cu motive florale și scoseseră de pe laterale cele două
proclamații ale Regelui Ferdinand: cea din 1916, la intrarea României în
Războiul de Reîntregire (1916-1918) și cea din 1918, cu ocazia Marii Uniri.
Proclamațiile se găsesc azi în muzeul din interiorul Arcului și, la peste 25 de
ani de la căderea regimului comunist, ele nu au fost repuse pe exterior, la
locurile lor.
Scenă pitorească la Piața 28 Martie (actuală
Unirii). Florari pe str. 30 Decembrie (fostă Carol și actuală Franceză), care
în acea perioadă ieșea din centrul vechi, intra în piață, cotea dreapta pe
locul Magazinului Unirea și mergea în Dâmbovița. Pe colțul b-dului 1848 cu
b-dul George Coșbuc (actual colț Brătianu-Coposu) se găsea biserica Sf.
Ioan-Nou (sau Sf. Ionică-Piață), mutată în 1987 cu 23 de metri în spate și
privată de vedere directă dinspre piață prin ridicarea pe colț a blocului cu
Raiffeisen Bank la parter azi. Piața Unirii este locul din București care s-a
schimbat cel mai mult în ultimul secol. Vezi ►AICI◄ cum!
➲ OAMENI
Dincolo de cum arăta orașul în acea vară, hai să
privim mai atent câteva cadre cu oameni. Ce făceau unii bucureșteni? Cum își
petreceau timpul?
Îmbulzeală (posibil aranjată) la o tarabă unde
se vindeau ziare din RDG. Vedeta: celebrul cotidian “Der Morgen” (“Dimineața”),
publicat între 1945-1991. Nu se putea să nu vadă șefii de la Berlin interesul
poporului român muncitor pentru publicațiile est-germane.
Vânzare de cartofi în plină stradă, posibil în
zona Pieței 28 Martie (Unirii). Cântare ca cel din imagine am văzut cu toții,
ba chiar în unele piețe încă se mai folosesc.
Diversitate absolut neașteptată în 1956, pe
străzile Capitalei RPR. Este amuzant cum privesc bărbații din spate la
personajele din prim-plan. Mai ales în acei ani, persoanele de culoare erau o
raritate în România.
Vânzare în stradă. Diferența vestimentară
dintre vânzătoarea din prim-plan și femeile din plan secund este mai mult decât
evidentă. Egalitatea promovată de regimul comunist era doar în manualele de
propagandă și în ideologia cu care era îndoctrinată populația.
➲ CONCLUZII
40 de poze. 40 de instantanee care ne
conectează la o epocă pe care mulți dintre noi n-au prins-o, poate nici
părinții noștri. O epocă restrictivă, vremuri exrem de tensionate, mascate însă
frumos sub cadrele surprinse într-un București leșinat de căldură.
Deutsche Fototek a publicat fotografiile făcute de
est-germani în ’56 la noi ca parte a demersului de digitalizare a arhivelor lor
foto. Am putut vedea și noi cum arătau centrul Capitalei RPR, dar și alte zone
din oraș atunci. Setul acesta de poze compensează oarecum un deficit de imagini
asociat cu prima parte a anilor ’50 în Capitală. Regimul Dej a început serios
construcția de clădiri noi abia după 1955, așa că e normal să existe mai multe
poze din 1959 încolo, cu realizările. Excelente din punct de vedere documentaristic,
cadrele de mai sus acoperă un areal destul de larg: din Ferentari până la
Unirii, de la Universitate până la Arcul de Triumf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu