Copil fiind, mă duceam câteodată la
„conţărturili” ce se ţineau în sala de clasă – una singură, dar încăpătoare – a
şcolii de 7 ani din satul natal. Erau de fapt serbări prilejuite, de
regulă, de absolvirea a 7 clase, însă îşi dădeau concursul şi alţi copii din
clasele mai mici.
Printre numerele incluse în program figura cel
puţin o declamaţie a unei poezii în grai bănăţean, respectiv a unui
monolog, rostitorii bucurându-se de râsetele şi aplauzele asistenţei.
Aşa am ajuns să îndrăgesc poeziile/monoloagele
pe care ţăranii (paorii) le catalogau simplu: „d’ale şoage” (vesele,
umoristice, să binedispună auditoriul). Nu aveam cărţi la îndemână de unde să
le învăţ pe de rost (memorez), aşa că mă mulţumeam cu ce rămâneam din timpul
recitării.
Au trecut anii, m-am mutat la oraş, dar
pasiunea pentru graiul bănăţean şi monoloage cu „şoÞănii” a rămas intactă, ba
chiar a crescut odată cu vârsta. Am ajuns să primesc, sub formă de împrumut,
câteva cărţi cu poezii de Tata Oancea şi George Gârda, precum şi cunoscuta
poezie/monolog Ăl măi tare om dân lume de Victor Vlad Delamarina.
În vara anului 1961, fiind la Bencec (unde
mi-am petre-cut concediul 14 ani la rând), am schiţat o poveste în versuri
având ca tematică satul şi vecinii. Paralel, la oraş eram deja
prezentator/recitator (poezie umoristică) la Clubul 1 Mai, cu celebra orchestră
condusă de prof. Ion (Vanu) Odrobot, cu formaţie de teatru, fanfară etc.
Activam la mai multe gru-puri artistice, mă pregăteam cu actorii de la Teatrul
de Stat 10 Ionel Iacob-Bencei
din Timişoara pentru a da examen la I.A.T.C.
„Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Un vis frumos care nu s-a realizat datorită
unor impedimente neprevăzute la terminarea liceu-lui C.D. Loga/secţia seral.
După lăsarea mea la vatră, în vara anului 1966
s-a orga-nizat o deplasare la Oradea cu două spectacole: unul, pe 23 august în Parcul
Mare din localitate, şi al doilea la Băile 1 Mai (Felix) pe 24
august. Pentru aceste spectacole, reprezentative la nivel de regiune,
trebuia ceva specific, aşa că mi-am pus intelectul la contribuţie şi am scris
un monolog în două părţi: La grăgină şi La mare. Păţaniile mele
şi ale vărului meu Ioţa, doi ţărani plecaţi prin ţară să se distreze. Succesul
a fost total. De altfel, ani de zile câţiva colegi mai răi la rânză mi-au
zis Ioţa, după numele personajului respectiv.
De atunci, m-am îndrăgostit iremediabil de
creaţia în grai bănăţean, de scenă, căutând să recuperez în ce priveşte
lectura specifică devenită literatură dialectală bănăţeană.
Înfiinţarea cenaclului radiofonic „Gura
Satului”, în ianua-rie 1991, avea să fie un reviriment privind creaţia în grai
bănăţean a câtorva confraţi de la Cenaclul „Ridendo” (3 oct. 1969): Marius
Munteanu, Virgiliu Şchiopescu, I. I. Bencei, Ion Olariu şi Petru Chira, cărora
li s-au alăturat Ioan Viorel Boldureanu şi Ştefan Pătruţ.
Emisiunile de duminica dimineaţa erau (şi mai
sunt) ascultate preponderent de locuitori ai satelor, dar nu numai. Starea
emulativă a generat înfiinţarea unor cenacluri-satelit în Banatul Istoric.
Cunoscându-i mai bine pe ţărani (paori) am
trecut la a scrie poezie gravă (apud: Aurel Turcuş) despre şi pentru ei,
creaţiile mele fiind prezente în volume ca: „Dă dor, dă jale, 11 Haidaţ să
cărăm tuleii
dă drag” (1996), „Risipite prin sertare”
(2002), „Robii pământului” (2007), „Dân Benśec pân’ la Uzdâńi” (2013), unele
dintre ele fiind incluse în culegeri şi antologii de gen.
Bucuros am dus cu mine graiul d-acasă şi portul
nostru popular la câteva concursuri/spectacole din ţară: „Ruga bănăţeană”
(Bucureşti, 1995), „Festivalul de umor sătesc” de la Macea/Arad, Spectacolul
„Măria Sa Ţăranul” (Cluj- Napoca), Festivalul de creaţie şi recitări „Tata
Oancea”, Bocşa, ca şi într-o sumedenie de spectacole/şezători literare ce au
avut loc în unităţi, cămine culturale, case de cultură etc.
Iată-mă la ora când mi-am adunat bruma de
poezii satirico-umoristice în dialect bănăţean, sub titlul „Haidaţ să cărăm
tuleii!…”
Am încredinţat prefaţarea acestui volum cunoscutului
prozator Ion Marin Almăjan, descendent din paori de la Dalboşeţ, bun cunoscător
al vieţii ţăranilor şi al mersului vremurilor de aproape şapte decenii.
Am ţinut cont de recomandările dumnealui şi –
în con-secinţă – am eliminat mai multe strofe disparate sau chiar piese
întregi. Mi-am dat seama că unele erau conjuncturale (de importanţă restrânsă),
iar câteva se situează între tiradă şi peroraţie. Singura excepţie este
„Platforma-program…” cu motivaţia de subsol.
Mulţam, ceacea Ioane!
Exprim întreaga gratitudine şi domnului prof.
Simion Dănilă pentru întocmirea glosarului şi precizările privind redarea
grafică a rostirii dialectale bănăţeneşti.
Prefaţă
Mărturisesc a nu fi
admiratorul lui Vlad Delamarina şi nici al lui George Gârda. Aceasta nu
înseamnă că aş contesta valoarea (câtă e!) a lui Delamarina, creatorul acestui
gen de poezie în grai popular, reţinut de Titu Maiorescu, sau a lui Gârda,
asupra căruia s-a pronunţat G. Călinescu. Mi se pare că putem vorbi despre poezie
în grai atunci când autorul ei depăşeşte faza „şozeniilor” utilizând
frumoasele şi expresivele noastre cuvinte, aduse din străvechime de generaţii
întregi de ţărani bănăţeni, pentru a transmite o stare de suflet, un obicei de
demult, imagini ale satului tra-diţional, încorporate în natura atât de
generoasă a şesului, dealurilor sau muntelui din Ţara Banatului.
Folosirea graiului
în creaţia poetică n-a fost apanajul ţăranului bănăţean, ci al
„fişcalilor”, cum li se spunea oamenilor cu carte înainte de război, poganilor
lugojeni, care s-au folosit de grai pentru amuzamentul propriu şi bineînţeles
al celor care îi ascultau. Când în 1984 publicam la Editura Facla volumul
„Cântări dă noapce bună” al lui Marius Munteanu, pe ultima copertă scriam, fără
să semnez: „Există poezie în grai? Şi dacă există are ea vreo şansă de
supravieţuire astăzi (…) când însăşi limba literară este bombardată de
împrumuturi masive din alte limbi purtă-toare ale unor supercivilizaţii
tehnice? Iată întrebări la care nu ambiţionează să răspundă acest poet pe care
vi-l propunem. Marius Munteanu scrie în grai bănăţean o poe-zie tulburată de
amintirea bunilor şi străbunilor săi, de între-bările fundamentale ale existenţei
înseşi. Imaginile poetice 6 Ionel Iacob-Bencei
insolite, timbrul
personal al creaţiei sale sunt credem argu-mente convingătoare pentru ieşirea
poetului în lume”. Şi n-am greşit în „prevestirea” mea. Din păcate, prea
bătrân, poetul nu a mai putut da alte creaţii de asemenea înălţime, ci doar
autopastişe, fără o valoare prea mare.
De aceea am fost
bucuros să descopăr, illo tempore, în Ionel Iacob-Bencei, aş zice, în
cele mai bune creaţii ale sale, un urmaş al lui Marius Munteanu. Ionel
Iacob-Bencei foloseşte, cu fineţe şi ştiinţă, graiul bănăţean nu doar de dragul
aşezării lui în alcătuiri bune de citit „pră bină” sau la cine ştie ce
cenacluri de profil. Înzestrat cu talent, cu sensi-bilitate, cu adevărată
iubire pentru satul bănăţean din care-şi trage rădăcinile, Bencei desenează cu
un penel foarte fin imagini mirobolante ale satului natal şi prin el ale
satului bănăţean din toate ariile. Vă invit să citiţi, de pildă, pentru a-mi da
dreptate, poema „Babă dă martie la Benśec” unde: „Dă givan, în soba mică,/ Iacă
stau moş Văsălică/ Şi cu baba Părăschie;/ Moşu traźe dân răchie,/ Baba toarśe
şi să-n-toarśe” urmărind prezenţa acestor două personaje de bala-dă învălite în
fumul unei lumi de mult apuse: „La Benśec, în soba mică,/ N-o rămas dăcât
pogeaua;/ Baba şî moş Văsălică/ S-or topit şî ei ca ńeaua”. În alt plan,
versurile acestea duc cu gândul la Eminescu şi la versurile sale: „Astăzi chiar
de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta
cu tot?”. Tema trecerii timpului, a curgerii sale invocată şi de Theocrit, nu
este nouă deci, dar nici perimată.
Bencecu, satul natal
al poetului, predomină, cum era şi firesc, în creaţia sa: „Lunga iarnă, cam
zăludă,/ Primă-vara o zogoańe;/ Bâzâli înśep să iasă/ Dân butori dă la
fundoańe;/ Ca şi ele d-amorţâce/ Baba o ieşât la soare/ Pringe caieru în furcă/
Şî să vaită dă piśioare.” Din acest 7 Haidaţ să cărăm tuleii
moment Bencei
pictează descriind rând pe rând imagini ale gospodăriei natale: „În cămară, pă
o rudă,/ SpânÞură v’o tri cârnaţ,/ Mâţa, dup-atâta trudă,/ Stă la soare în
târnaţ./ Cloţa-ş perge-ntruna puii/ Pân voreţ, că-i mână trap/ Şî purśeii,
năsătuii,/ S-or sculat cu noapcea-n cap./ Mama śerne în copańe/ Să frămânce
colăśei,/ Fierbe osu-ntr-o oloańe/ Cu păsulă, pă şporei,/ Tata sapă cu arşău/
În grăgină pă supt pruńi,/ Nana taie dă la loză/ Ochii care nu îs buńi” etc. De
drag aş fi în stare să citez o mare parte din acest volum. Dar nu doresc să
trec cu vederea disponibilitatea lui Bencei de a folosi arma satirei, în grai
sau în limba literară, pentru a ataca unele defecte umane sau ale societăţii
noastre contemporane.
Aceste creaţii
reprezintă lamura poeziei lui Iacob-Bencei îndreptăţindu-mă, cred, să afirm că
este unul din cei mai importanţi poeţi în grai bănăţean.
Desigur, Ionel
Iacob-Bencei este un autor prolific. El scrie cu talent epigrame, fiind
cunoscut în lumea epigramiştilor români.
Uşurinţa cu care
compune versuri ocazionale, cum au fost, după opinia mea, şi cele rostite la
emisiunea „Gura satului” de la Radio Timişoara, replici date unor confraţi, tot
felul de giumbuşlucuri versificate, nu sunt totdeauna la nivel valoric salutar.
Cum nu este frumos
din partea unui prefaţator să se lanseze în critici atunci când prezintă o
carte, îndemn citi-torul să răsfoiască acest volum, asigurându-l că va
descoperi frumuseţi poetice şi de grai bănăţean care îi vor produce
multe clipe de încântare. Lectură plăcută!
Ion Marin Almăjan8
Ionel Iacob-Bencei 72 Dă pă bolta înstelată, M-o dat şcire c-o murit Satu meu
dă altădată… Vermeş, „Strechenie” – 2005 Aurora Velici-Şuboni: Hărnicia
femeii uzdinenţe 102 Ionel Iacob-Bencei Ileana Oalge: pictură pe cińeri Florica
Puia: Cocoşul neastâmpărat9 Haidaţ să cărăm tuleii
URĂRI DĂ BIŃE
(în stil arghezian şî
în grai bănăţan, închinace lotrilor)
După paguba adusă,
altăśeva nu-m rămâńe
Dăcât să-ţ întorc
mulţamu: – Ia ascultă, porc dă câńe!
Ce cunosc, figură
şcearsă, dă fapt ce cunoaşcem toţ
Că eşci zăpăśit dân
fire, cam bolând şî mare hoţ.
Ţ-am făcut şî
molăraie când la mińe în grăgină
Ce-ai băgat ca şî o
marvă ş-ai smuls tăt dân rădăśină.
DumńeÞău să nu ce
bată, că ş-aşa eşci căpiat,
Da’ să-ţ iesă tăt pă
gură dântră care le-ai furat;
Pântru śe-am trugit
atâta ş-am bătut mereu cu sapa,
Iesă-ţ ochii dân
orbice până când să fac cât śeapa;
Nasu să îţ
cură-ntruna şî să-l sâmţ ca un sloiece
Mare, lung, pogan şî
verge, taman ca un crăstăvece;
Iar măsălili şî
ghinţî, tăt śe ai acu în gură,
Sară-ţ una câtă una
ca şî boamba dă păsulă;
Pă obrazu ca tureacu,
śe să Þâc acuma, hai să
Îţ răsară opt buboańe
roşii ca o părădaisă;
Capu care stă
d’aficea numa pregăcit să mintă,
Să să umfle cum să
umflă şî ludaia dă plăśintă;
Dă Creśiun, dă Paşci,
Rusale, când mâncare vrei să ai,
Să muşci tare dân
sudoare şî să sâmţ doar gust dă „ai”;64 Ionel Iacob-Bencei
Limba să o porţ
p-afară, dăbălată ca o şfarcă,
Şî să-ţ ardă beregata
ca iuţala dă piparcă;
Iar răchia dân
furace, śe ai pus-o-n diminźeană,
Să-ţ aźungă pân
şpitale, la fişcali şî la pomană;
Să ce scuturi ca şî
floarea-soarelui, când dai cu bâtu,
Păstă pălăria care o
tăiat-o ogârsâtu;
Când, sătul dă tăce
aşcea, stai beceag pă cănăpei,
Şî vrei un păhar dă
apă reśe, bună, ca să bei –
Să nu fie ńime-n
preajmă şî, bolând d’atâta săce,
Să ce muşci dă nasu
verge, mare cât un crăstăvece;
Hârca aia a bătrână,
dacă o vińí cu coasa,
Să să culśe-n pat cu
cińe şî să ţî să-mburge casa;
Să n-ai cruśe ca
creşcinu pântru că un gând mă duśe,
C-ai furat ciar dân
pământu căruia i-am pus o cruśe,
Pântru ca să vadă
natu, măi cu samă natu rău
Şî să-ş măi
aduc-amince dă preabunu DumńeÞău.
Tăce aşcea nu s-or
pringe, DumńeÞău îi cu iertatu,
Dacă-n patruÞăśi dă
Þâle ţ-ai mărturisât păcatu;
Dacă nu, sudoarea
morţî strop cu strop ţ-arată iadu
Şî sudoarea-i apa aia
cu care-am udat răsadu.
Nu ce bat şî nu ce
sudui, vremea nu m-o pierd cu muśea;
Să ce źugeśe cum
trăbă Domnu dă păzăşce cruśea!
Ionel Iacob-Bencei
Din cartea: Haidaţ să cărăm tuleii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu