Al 39-lea Congres
ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia
Sesiune plenară
29 Iulie, 2015
11:55AM – 13:10PM
Moderator: Ileana Costea, Los
Angeles, USA
Participanți prezenți in persoană
la Frascati:
Doina Uricariu, New York, USA
Ileana Costea, Los Angeles, USA
Participanți pe Skype:
Ben Todică, Melbourne, Australia
Ion Lazu, Bucureșiti, România
Prezentă printr-un scurt video:
Petra Vlah, Los Angeles, SUA
***
Scurtă descriere a sesiunii
Această sesiune este despre
motivele și diversele circumstanțe care au făcut ca mulți românii să trăiască
în străinătate, precum și modul în care simt ei în exil despre țara lor de
origine, și despre cultura română și limbă.
Refugiul este o sfîșiere a eului
profund … exilatul … trebuie să
supraviețuiască vicisitudinilor desprinderii, ale traiului printre străini, …
să își folosescă rabdarea și înțelepciunea ca să se adapteze conviețuirii cu
alte etnii, într-un mediu cu alte obiceiuri, tradiții și exigențe. (Ileana
Costea, despre romanul Veneticii de Ion Lazu).
Sesiunea este concepută pentru a
fi interactivă, astfel încât publicul este invitat să participe la discuție,
având posibilitatea de a pune întrebări și a răspunde la întrebări despre exil,
de a face comentarii. Sesiunea nu intenționeaza în nici un fel să aibă un
aspect politic, ci se referă la aspectele psihologice și de suflet ale
exilatului. Accentul va fi pus pe ceea ce românii stabiliți în străinătate
gândesc despre emigrarea lor, scoțând în evidentă motivele care i-au condus să
părăsească țara în care s-au născut, fazele prin care au trecut, și ce părere
au despre țara lor de origine, despre români, limba și cultura română și în
genere despre tot ce este românesc sau legat de România. Pe de o parte cei care
au emigrat vor încerca să dezvăluie din perspectiva lor complexitatea
procesului de emigrare; pe de altă parte, cei care au rămas în România vor
putea articula modul în care percep ei pe cei care trăiesc în afara țării.
În prezent, există mulți români
care au ales să trăiască permanent în străinătate. Unii au fugit din țară în
vremuri grele comuniste, în timp ce alții au venit în lumea occidentală, după
1989. Există diferențe radicale între aceste două categorii distincte: primul
grup e acela pe care presiunea politică-ideologică a comunismului i-a
determinat să plece în exil, asumându-și riscul de a nu putea să se întoarcă
niciodata spre a-și revedea locurile natale și oamenii dragi; al doilea grup,
cel de după Decembrie 1989, a plecat din țară în mod "voluntar"
știind că ar putea să se întoarcă acolo în orice moment.
Spațiul Mioritic este o noțiune
introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint
și expresiv spiritul național românesc.
Gânditorul și poetul s-a întrebat
ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele
limitrofe, ce-i diferențiază de vecini, dar și
de apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist.
(Ion Lazu)
Exilatul român traiește toată
viața, conștient, sau subconștient în “Spațiul Mioritic”.
***
Ben Todica
Artist Independent
(Cineast, Producator TV, Jurnalist Broadcaster,
Ing. de Sunet,
Scriitor etc.)
Melbourne, Australia
Titlul: Ecoul Mioritic
Rezumat – Ben Todica
Autorul introduce memorii ale copilariei: coline si vai, munti cu oi si
stane, voci de oameni inersectandu-se cu glasuri de animale sau ciripit de
pasari. El afirma ca românii trăiesc de mii de ani în armonie cu pământul si
reaminteste spusele lui Lucian Blaga catre Eliade: “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă»
copilăria. În ziua de azi se urmăreşte tăierea acestui cordon ombilical in
cazul noilor generatii a caror legatura cu trecutul nu se mai inscrie in
traditia continuitatii orale. Todica ne aminteste de balada Mioriţa in care ciobanul nu răspunde la
violenţă cu violenţă, ci dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune umană.
Această maturitate se vede în casele emigranţilor români din diaspora care au
păstrat spaţiul Mioritic prin limbă, mâncăruri, muzică şi îmbrăcăminte. Spaţiul
mioritic pentru Ben Todica este în fiecare cuvânt românesc pe care, cand il
rosteste, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ. E un cântec de
leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor. Dacă nu ar fi fost
limba română, Todica ar fi murit de mult în exil.
Scurtă biografie
– Ben Todica
Născut în satul Ezer, din Puieştii Vasluiului, România, Ben este fiul
Auricăi şi al lui Gheorghe Todică. După anii 1950, părinţii se stabilesc în
Banat, unde tatăl a lucrat la minele de cărbune de la Ocna de Fier, apoi la
minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). De atunci începe pasiunea pentru
film: cu un diaproiector proiecteaza filme şi deseneaza fotograme. La 12 ani a
cumpărat un aparat de proiecţie, apoi un aparat de filmat cehoslovac Meopta şi
două filme, şi astfel a realizat primul film intitulat Copilărie. În timp ce lucra, si-a continuat studiile liceale. A
făcut filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al
cineaştilor amatori, învăţând abecedarul pentru producerea unui film: regie,
sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj.
La Casa Pionerului din Oraviţa a realizat filmele: Perseverenţa (1978 ; marele premiu la Festivalul Naţional de
Producători de Filme, 1979), Cheile din
Nera (1976), Meditare (1976); Visul (1975, nominalizatal 3-lea la
Festivalul de stat al producătorilor de film), Primii paşi (1979), Oxigen
(1976) si Lanţul (1976).
A poposit pe pământ australian (Melbourne) în 1979. A lucrat ca sudor, apoi
ca subcontractor şi operator-programator la marea companie NATRA. Bătălia
pentru existenţă nu i-a omorât dragostea de-o viaţă pentru film şi pentru tot
ce ţine, în general, de mass-media. A studiat cursurile pentru scriitor şi
editor profesionist, la Monash University; a urmat cursurile şcolii de sunet şi
cursuri de canto şi a făcut parte dintr-un grup vocal; a urmat un curs de
realizatori de emisiuni, la staţia postului de radio 3zzz din Melbourne; a
studiat regia, operatoria şi producţia de film cu profesori şi scenarişti
americani cunoscuţi. Când au început să apară programe pilot ale diferitelor
grupuri entice, Ben Todică a lucrat la staţia de televiziune română şi s-a
distins prin emisiunea «Mozaic Românesc.» În cadrul festivalului “Artholes in
Melbourne” (2004), programul românesc a fost nominalizat prin două lucrări ale
lui Ben Todică. Filmele sale s-au calificat printre primele cinci la Best Arts
Program.
A fost nominalizat “Australian Man of the Year
2007” (Australianul Anului 2007) pentru contribuţiile sale deosebite în
comunitatea româno-australiană.
A publicat eseuri, recenzii, articole,
aprecieri şi referinţe critice semnate în reviste din ţară şi străinătate. In
Australia a scris pentru „Iosif Vulcan” Spirit Românesc, Expostar, Zona Interzisă,
Mihai Eminescu, Căruţa cu Poveşti, Timpul, Altar străbun, Facla, Magazin
Românesc, Omnigraphies.
In Statele Unite a publicat in Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado,
Meridian Românesc; in Canada a publicat in Observatorul; in Europa, articolele lui au aparut in Agero Stuttgart (Germania), Caiete de Sud Est (Franţa); si in Noua
Zeelanda a scris pentru Pagini Româneşti.
În România a publicat în Romanian Global News, Ecoul, Luceafărul românesc, Reţeaua literară.
Articole sale se gasesc în circa 40 de reviste ale ARP, Trivium, Vovivov (Bucureşti); Milesciana (Vaslui); Demnitatea
(Timişoara); ziarul Singur din
Târgovişte şi Suflet Nou din Comloşu
Mare. Conexiuni creştine - Viaţa Creştină
- Lumea Creştină, etc., reviste ale bisericilor comunitare din Melbourne.
Apariţii editoriale: “Între două lumi,”
Timişoara, Atticea, 2009; “În două lumi,” Târgovişte, Singur, 2011 şi reeditate
la Roman, Muşatinia, 2012. Tot aici apare şi volumul omagial despre autor, “Ben
Todică- Ambasador onorific al românilor”.
Realizează numeroase filme, printre care
documentarul „Drumul nostru” despre exploatarea uraniului in Banat si România
în perioada comunismului; filmul este apreciat şi studiat în lumea academica
din America.
Spaţiul Mioritic în Exil
Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele
noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de
fragi şi căpşuni sălbatici care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de
oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam curios obiectele
trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De
araci stăteau atârnate una lânga alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea
zărul. Mama mergea întotdeauna dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum ca să
cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi
răsăreau ghioceii, apăreau ciobanii în piaţă să vândă miei. Era o nebunie
pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se intersectau vocile
oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi
se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate de câştig
si prospectul mesei îmbelşugată de Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi
opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE
MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune
că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate
şi mergem în ea. Lucian Blaga îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii, nu
putem fi decât o cultură minoră: “Cultura
românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur
că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma
intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un
laureat Nobel şi o bătrână de la ţară, «În
faţa lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare,»
putem afirma că există o maturitate culturală în ‘ingnoranţa’ omului simplu, pe
care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. Cultura unui
neam se maturizează prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care
lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familial. Aborigenii din
Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani
cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie.
Dintotdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin
care cultura s-a transmis, in timp ce în vest, membrii unei familii sunt
încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul
continuitatii. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi ca
atare ele sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic.
În ziua de azi se observa tăierea acestui cordon ombilical cultural in cazul
noilor generaţii.
Emigraţii şi-au păstrat identitatea datorita acestei continuitati
ancestrale. Tradiţiile culturale au fost conservate mii de ani, impregnate în
ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor. Eu am
supravieţuit în occident datorită limbii şi a culturii părinţilor şi
strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un
dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol
Shakespearian. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător.
Emigranţii români au retinut spaţiul Mioritic prin limba lor, prin mâncăruri şi
muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii
noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română,
biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat posturi de radio
şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am
ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat
legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am
realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să
te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şi vremurilor care, încet, dar
sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez o parte din
viaţă şi din suflet. Sunt
unii care spun că ei nu sunt români şi îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi
printre noi! Iar cei care nu inteleg maturitatea culturală a neamului lor din
mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale
cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.
În balada Mioriţa, ciobanul care
nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi
înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre
etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale
ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în
casele emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în
port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi
îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi
contribuţia noastră la societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi
în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul
Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului.
Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este
perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei,
Dumnezeu a fost inspirat să creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic. E un
cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost limba română, aş fi murit de mult în exil.
Ben TODICA / 2015
***
Ben Todică
Independent Artist
(cinematographer, TV
producer, broadcaster-journalist, sound engineer, writer)
Melbourne, Australia
Email: inoneb@gmail.com
Title of the Presentation: Perpetuating the “Mioritic” Space through Language
Summary – Ben Todică
The author presents his childhood memories:
hills and mountains with valleys and sheep, voices of people mixed with animal
sounds and birds chirping. He explains that Romanians lived thousands of years
in harmony with the land and reminds us Lucian Blaga’s words to Mircea Eliade:
"The Romanian Culture is a minor culture that has adopted ”the childhood
age.” Today, it seems that society cuts this umbilical cord between new
generations and traditional cultural continuity. In the well-known Romanian
ballad Mioriţa the shepherd rejects
violence, showing great maturity and human wisdom. One can observe the same
maturity in the Romanian emigrants of the diaspora. They have preserved the
Mioritic Space through their native language, traditional food, music and
clothing. For Ben, the Mioritic Space is in every Romanian word he pronounces
and which makes him feel protected while insuring the connection between sky
and earth. The Mioritic Space is a lullaby, a wind breeze, a flower’s scent,
the strong nostalgia for things left behind in his country of origin. Without
the Romanian language, Todica would have died a long time ago in exile.
Short biography – Ben Todică
Ben was born in the village Ezer, Puieştii
Vaslui, Romania, as the eldest son of Aurica and Gheorghe Todică. After 1950,
his parents settled in the Banat region (Southern Romania), where his father
worked in the coal mines at Ocna de Fier, then at the Ciudanoviţa uranium
mines. It was at this time that his passion for film began: with a slide
projector he projected movies and drew photograms. Aged 12, he bought a
projector, a Meopta Czech camera and two films reels, and made his first film, Childhood. While working, he continued
his high school studies. He made films for training and work safety, and
participated in a competition for amateur filmmakers. He gradually learned the
ABC of film production, directing, sound and image, visual effects, developing,
process film and editing.
While employed at the Pioneers’ House in the
town of Oraviţa he made the movies: Perseverance/Perseverenţa
(1978; grand prize at the National Festival of Filmmakers, 1979); Nera Gorges/Cheile din Nera (1976), Meditation/Meditație (1976); The Dream/ Visul (1975;
nominated for third prize at the State Filmmakers Festival); The First Steps/ Primii paşi (1979); Oxygen/Oxigen
(1976), and The Chain/Lanţul (1976).
He arrived in Australia (Melbourne) in 1979. He
worked as a welder, then as a subcontractor and operator-programmer for the big
company NATRA. The battle for existence did not kill his lifelong passion for
film and mass-media. He took courses in professional writing and editing at
Monash University; he went to the sound school, took singing lessons and became
part of a vocal group; he completed a course for broadcasters, offered by the
radio station 3zzz in Melbourne; he studied directing, movie shooting and film
production with well-known American specialists. When pilot programs began to
appear for different ethnic groups, Ben Todică worked at the Romanian
television station. He distinguished himself by his show called “Romanian
Mosaic”. At the "Artholes in Melbourne" Festival (2004), Todica’s
films representing the Romanian TV program were nominated among the top five
“Best Arts Program”. Ben was nominated “Australian Man of the Year 2007” for
his exceptional contributions to the Romanian-Australian community.
Ben published essays, reviews, articles in
numerous magazines in Romania, Australia and around the world. He published two
books: “In Between Two Worlds”, Atticea, Timişoara, 2009; “ In Two Worlds”,
Singur, Târgovişte, 2011. Both books appeared in a second edition at Muşatinia,
Roman, 2012. Muşatinia published also a volume in honor of Ben: „Ben Todică-
Honorary Ambassador of Romanians”.
Among Ben’s numerous movies, "Our
Journey," a documentary about the exploitation of uranium under communism
in Banat, Romania, received speacil attention in the United States academic
world.
The «Mioritic space» in Exile
Even today when I feel the lamb haggis smell I
remember our hills and valleys, and the mountains with sheep and folds. I used
to pick wild strawberries which abundantly grew on the land enriched by sheep,
then I would find some shepherd’s hut where I would curiously observe everyday
objects used in the milk products’ preparation. Cheese, cottage cheese and curd
would hang on stakes to strain.
Mother used to go early in the morning across
the street, to the farmers’ market, for fresh cheese and cream. In spring, when
the snow would melt and snowdrops would appear, the shepherds would come to
sell lambs. It was an amazing site for me, as a child, all that spectacle of
intersecting human voices, animal sounds and bird chirping.
In tumult and clamor, people would heavily
negotiate and one could see in the end happy faces after a good deal and the
prospect of a rich Easter table; but one could also see provisions for
shepherds, flutes and traditional shoes, jackets and jewels for shepherdesses.
We, Romanians, have been living for thousands
of years in harmony with the land. We have inhabited the Carpathian region long
before the ice age (ask Zalmoxis who says we go back to the golden age of
mankind). We come from eternity and walk alongside it. Lucian Blaga told Mircea
Eliade that “The Romanian culture is a minor culture since it has adopted the
‘childhood age.’” Of course, the big philosophers judge the maturity of a
nation from an intellectual perspective.
But if we listen to Petre Tutea’s story about a
Nobel prize winner and an old countryside woman - “Before God, the old woman is
a human being, while the Nobel prize winner is a ferret, and will die a ferret”
– we can affirm the existence of a cultural maturity in the ‘ignorance’ of the
everyday man, a maturity he may not see or recognize. The culture of a nation
matures through osmosis and is inherited from father to son, a tradition that
lacks in the West due to the traditional family’s loss. The Australian
Aborigines have no written language. They have orally transmitted their culture
for about fifty thousand years through songs, dances, customs and traditions.
Grandparents always lived with their grand-children, a way of passing on the
culture, while in the West, family members are encouraged to live separately
and independently, severing the thread of continuity. This is why the West has
fragmentary or specialized spaces cut off from evolution and unable to mature
as in the case of the Mioritic space. Nowadays, we assist at the cut of the
cultural umbilical cord between generations.
The immigrants have held on their identity
because of cultural continuity. Cultural traditions were preserved for
thousands of years, impregnated into the Romanians’ DNA such as rings in trees’
trunks. I survived in the West because of the language and culture of my
parents and ancestors. Praying to God in my parents’ language is an immaculate
dialog with the Creator, while in English it would be a Shakespearian spectacle.
The ancestral word has healing properties. Romanian immigrants retained the
Mioritic space through language, food, music, and clothing. In the new country,
we created new families, cultural and sport clubs, Romanian schools and
churches, journals and magazines and even libraries, as well as radio and TV
channels. We organized exhibits and festivals, and communal outdoor gatherings
with guests from other cultures. We preserved the link with our country of
origin through the Department for Romanians Abroad and accomplished exchanges
with home institutions.
A true Romanian cannot ignore the Mioritic
space. This would mean to allow oneself be slowly and surely uprooted. For me,
it would mean to amputate a part of my life and soul. Some affirm they are not
Romanians and I believe them. They do not belong to the Romanian nation, they
were just planted among us! Those who do not understand the cultural maturity
of our people because of pride or social pressures are fated to grow incomplete
or deformed.
In the ballad “Miorita,” the shepherd rejects
violence, showing great maturity and wisdom; he establishes an umbilical link
between his place of eternity and universal eternity, distinguishing himself
from his companions who remain artificial puppets of time, incapable of
connecting with the eternal and the divine. This maturity is present in our
Romanian immigrant houses through the pictures of parents and grand-parents,
their clothing and places, their smile and eye sparkle, though our songs,
occupations, social behavior, our creativity and contributions to society, our
thoughts and prayers.
The Mioritic space manifests itself in every
Romanian word I am saying, and in those moments I feel protected. I am again
home with my parents. The Mioritic space is the divine law of creation and of
our people’s continuity. The Mioritic space is the bond between sky and earth.
The Miortic space is nature’s flawlessness. When I opened my eyes at my mom’s
breast, God was inspired to create the earth with ITS Mioritic space. The Mioritic
space is a lullaby, a wind’s breeze, a flower’s scent, it is nostalgia.
Without the Romanian language, I would have
died a long time ago in exile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu