joi, 25 august 2016

De la Calul Troian la Internet 2





CE ANUME NU E DEZINFORMAREA
VLADIMIR VOLKOFF

Toată arta războiului se bazează pe înşelătorie. Sun Tî
Toată arta politicii este aceea de a face să se creadă. Machiavelli
Omul e clădit astfel încât acţiunile îi fac o impresie mai puternică decât adevărul. Erasmus
Spuneţi-le ceea ce vor să audă. Lenin


Avertisment asupra informaţiei Un fapt nu este o informaţie. Un fapt nu devine informaţie decât atunci când un informator informează un informat. „Plouă” nu este o informaţie atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a vă informa că plouă. Militarii au motive întemeiate să facă deosebirea între informaţie, care este culeasă în stare brută, şi informaţii, care sunt trecute printr-o selecţie cu minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei, coroborarea informaţiei Această triplă selecţie le conferă informaţiilor militare simulacru de obiectivitate: ofiţerul de la Biroul 2 m-a când v-am anunţat că ploua; încă nu i-am dat nici o indicaţi falsă; de altfel, e luna octombrie, deci este firesc să plouă; în plus, vecinul meu declară şi el că plouă. Ofiţerul de la Biroul 2 a conchis, pe bună dreptate, că există ipoteze temeinice pentru a se putea miza pe realitatea ploii. Însă, chiar presupunând că nu obţin nici un avantaj din a vă transmite elemente false asupra condiţiilor atmosferici orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu se poate avea absolută încredere: - informatorul. Poate că sunt un pesimist înnăscut, care tinde să descopere că plouă atunci când burniţează, sau mi se pare că e probabil să plouă şi nu m-am deranjat să mă uit pe fereastră? Poate că nu văd foarte bine şi am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisă de bunul Dumnezeu? Poate am găsit că era mai simplu să vă spun „plouă”, fiindcă mă gândeam că „va ploua”, sau constatasem că „a plouat”? - mijlocul de comunicare. Dacă v-am telefonat, s-ar ca aparatul să fi hârâit, şi dumneavoastră să fi auzit prost: am spus pulovăr sau ouă, nu „plouă”. Dacă v-am scris, am o caligrafie atât de detestabilă încât s-ar putea ca dumneavoastră să fi citit „plouă” în loc de plasă, plană, plină, prună sau chiar glumă ori haină. - informatul. Poate că sunteţi atât de optimist, încât veţi exclama: „Mereu exagerează; sunt sigur că se va face frumos”. Sau, dimpotrivă, vă veţi nelinişti pentru mine şi-mi veţi trimite o umbrelă, un impermeabil, o canadiană, când eu crezusem doar că ploua fiindcă eram trist? Am putea continua astfel la nesfârşit Ruşii relatează povestea acelui tată analfabet al cărui fiu plecase în armată. Fitil îi trimite o scrisoare: „Dragă tată, o duc destul de bine, sper că e bine şi la voi, trimite-mi rogu-te o rublă”. Tatăl îi cere unui trecător grăbit şi prost dispus să-i citească scrisoarea, iar omul vorbeşte atât de răguşit, încât tatălui i se pare că aude: „Tată, mă distrez bine, nu mă doare pe mine de voi, trimite-mi repede băutură”. „Ba n-am să-i trimit nimic”, răspunde tatăl, „dacă-mi scrie pe tonul ăsta”. Trece o lună. Soseşte încă o scrisoare. Tatăl îi cere ajutorul altui trecător, dar greşeşte hârtia şi i-o dă tot pe cea veche. Trecătorul tocmai aflase că primise o decoraţie şi că soţia lui născuse gemeni. Citeşte entuziasmat epistola, astfel încât tatăl înţelege: „Dragă tăticule, mor după tine, mi-e dor de voi, toată ziua mă rog s-o duceţi bine, dacă nu te superi, te rog să-mi trimiţi o copeică, două”. „Aha!” face tatăl. „Aşa, vezi. A învăţat să se poarte. Am să-i trimit două ruble cu poşta următoare.” Se mai cunoaşte, în India, povestea acelui maharadjah din ţara orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis sase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung şi mlădios ca un şarpe”. „Nu-i adevărat”, a protestat altul, „e lat şi moale ca o foaie de cort”. „Ba greşeşti”, a făcut al treilea, „e ascuţit şi lucios ca un dinte uriaş”. „Vă bateţi joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros şi aspru ca un trunchi de copac”. „Ba e uriaş ca un munte”, l-a contrazis al cincilea. „E subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie”, a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada. Toate acestea ilustrează trei idei importante: - informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe lot parcursul se strecoară erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are intenţii rele; - orice s-ar crede, nu numai că în materie de informare nu există obiectivitate, dar orice pretenţie de obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm pe de o parte pe guelfi, iar pe de altă parte pe ghibelini, decât să trimitem la faţa locului un observator aşa-zis imparţial, care va simpatiza de la bun început cu unii sau va fi plătit mai bine de ceilalţi; - este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresie asupra evenimentului la care a asistat. Dacă impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc. Din partea mea, contradicţiile dintre cei patru Evanghelist! sunt cele care mă fac să cred în veridicitatea lor, iar Biserica are perfectă dreptate să ne prezinte versiuni parţial divergente despre ceea ce estimează ea că ar fi adevărul. Obiectivitatea nu poate exista - cu atât mai mult - decât în informaţia de ordin ştiinţific, unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi experimentatori conduce întotdeauna la aceleaşi rezultate. Ipotezele savanţilor sunt obiective în măsura în care se confirmă prin fapte, iar faptele lor sunt indiscutabile în sensul că oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele perceptibile ce le alcătuiesc, date perceptibile constituite în general prin coincidenţa dintre un metru şi ceea ce măsoară acesta (admiţând o marjă de eroare). În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om cinstit”, „Vedeţi cu proprii ochi imaginea televizata”, „Este părerea majorităţii” - nu sunt destinate să ne asigure. Noţiunea de dezinformare Se observă că informaţia este în sine o marfă denaturata. Nu va lipsi tentaţia de a o denatura şi mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai puţin conştient, să modificăm adevărul în mii de împrejurări din viaţa noastră particulară. Să fim conştienţi însă că, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publică, este foarte ispititoare alunecarea de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată, trecând prin toate stadiile intermediare. Se prezintă mai multe cazuri: - dorinţa de a obţine o anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a îndeplini o anumită acţiune; - dorinţa de a vinde un produs, când un proverb rus spune: „fără înşelăciune, nimic nu se vinde”; - dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat: în cazul de faţă, nu mai contează că e o cauză justă, că partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul şi, astfel, uneori se ajunge la a pune minciuna în slujba adevărului, dacă este o minciună la care publicul e mai receptiv, ceea ce furnizează o scuză comodă pentru conştiinţele scrupuloase. În această ultimă situaţie, se întâmplă adesea să se accentueze intenţionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul să pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul în persoană. Sub aceste auspicii, intrăm în domeniul unei dezinformări care nu mai este spontană, ci deliberată. Se impun aici câteva remarci preliminare. * * * Să observăm că termenul a apărut pentru prima oara in limba rusă (dezinformaţiâ), după al Doilea Război Mondial, cu rolul de a desemna practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare. E semnificativ faptul că, în acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor adversari care încă nu le descoperiseră, cuvântul însuşi slujeşte deja cauza. Apoi, termenul a trecut în limba engleză (disinformatioii). Chambers Twentieth Century Dictionary, publicat la Londra, în 1972, îl defineşte imparţial ca: deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberată de informaţii care induc în eroare”). În Franţa a apărut în anul 1974, încărcat de semnificaţii politice intens orientate: ignorance oii le public est tenu d'un probleme dfextreme gravite (cf la folie nucleaire). Cela signifie cgalement ne pas sufBsament eclairer Yopinion sur des ques-tions importantes (ignoranţa în care e ţinut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă, de ex. nebunia nucleară. Mai înseamnă de asemenea o insuficienţă de lămurire a opiniei publice asupra unor chestiuni importante - Grand, Pamard, Riveran, Les NouveauxMots dans le vent, Larousse). Graţie cuvântului desinformation, s-a lansat deja o anumită dezinformare. Cuvântul serveşte cauza, la fel ca în Uniunea Sovietică. Următoarea reeditare a dicţionarului Grand Robert a conţinut definiţia de mai jos, mai potrivită: utilisation des techniques de l'information, notamment de Yinformation de masse, pourinduire en erreur, cacherou travestir les faits („utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a traversti faptele”). Pe scurt, la ora actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal şi face obiectul unui anumit număr de definiţii diverse, dar convergente. Îmi amintesc un prânz din 1982 în cursul căruia, dacă nu greşesc, regretatul profesor Pierre Debray-Ritzen, domnul Jean Ferre şi cu mine, am elaborat, de la un fel de mâncare la altul, punct cu punct, următoarea definiţie: „Tehnică permiţând furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori.” Continui să consider corectă definiţia, dar voi propune puţin mai încolo o alta, care mi se pare că acoperă mai complet aspectele esenţiale ale acestei tehnici ce reprezintă de asemenea şi o filosofie. * * * Se remarcă faptul că termenul desinformation este inexact compus. Prefixul de, de-, des-, des- indică, în limba franceză, „înlăturarea, separarea, privarea” (Robert), nu înşelătoria. Se „dezbracă”, „dezorganizează”, „degresează”, adică se elimină îmbrăcămintea, organizarea, grăsimea. Or, a „dezinforma” nu înseamnă „a lipsi de informaţii”, ci „a furniza informaţii falsificate”. Ar fi fost mai potrivit să se vorbească despre mesinformation, ca în «mesalliance» („mezalianţă**), «mesestime» („insultă”), «mesintelligence» („inteligenţă nefastă”), sau de dysinformation, ca în «dyslexie” Cdislexie”) sau «dyspepsie» („dispepsie”). Din păcate, cuvântul desinformation a intrat în limbă şi degeaba am încerca să-l mai schimbăm. * * * De asemenea, se observă că noţiunea de dezinformare se pretează la o anumită formă de paranoia. Mai ales în perioada când KG.B.-ul era principalul corifeu în materie, era uşor să se remarce peste tot dezinformatori, la fel cum unii văd oriunde evrei, francmasoni sau iezuiţi - pardon, am rămas în urmă: membri ai organizaţiei religioase Opus Dei. Concepte ca „Urechile duşmane vă ascultă” sau „Ochiul Moscovei vă priveşte” duc cu toată uşurinţa la deranjamente psihologice. Ce-ar fi dacă ne-am imagina că inamicul nu se mulţumeşte doar să vadă şi să audă, ci şi şuşoteşte şi îmbrobodeşte. Ne impunem să nu cădem în această cursă. Comentariile pe care le-am făcut asupra caracterului aleatoriu al informaţiei, chiar şi al celei mai bine intenţionate, ar trebui să ne fie de ajutor. Nu trebuie ca, mai ales, cunoaşterea dezinformării să devină o dezinformare de gradul doi. * * * În sfârşit, să remarcăm că „dezinformarea” se poate înţelege într-un sens foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu „minciuna” sau cu „orice informaţie falsă”. Alţii o limitează mai strict. În măsura în care ideea de „influenţare a opiniei” îi este inerentă, ea se apropie de trei tehnici de care vom încerca să o diferenţiem, pentru a defini domeniul care îi e specific. Propaganda Cuvântul propagandă apare pentru prima oară în 1689. Provine din expresia latină congregatio de propaganda fidey „congregaţie de propagare a credinţei”. Termenul presupune, evident, transmiterea unei informaţii către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă, ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr existent. Totuşi, sensul termenului s-a alterat rapid. Începând din 1972, este definit ca „acţiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant”. În secolul XX, dicţionarul Grand Robert îi asociază expresii peiorative: „spălare de creier”, „cacealmale”, „minciuni”, citând declaraţia expeditivă: „Asta-i propagandă!” care înseamnă, evident: „Nu-i adevărat”. Cât de departe suntem de evanghelizarea pe care o desemnase cuvântul iniţial! Motivul este acela că, între timp, a apărut noţiunea de informaţie răspândită cu intenţia de a manipula opinia publică, ceea ce trezeşte bănuieli în orice minte lucidă. Aceste bănuieli nu sunt neapărat justificate. Un candidat care proclamă fără reţinere, de la tribuna sa: „Votaţi-mă pe mine, eu sunt omul care vă trebuie”, nu este neapărat un mincinos. S-ar putea chiar să fie într-adevăr „omul care ne trebuie”. O doctrină în care credem şi pe care ne străduim s-o propagăm nu e falsă prin definiţie. Faptul că anumite propagande sunt mincinoase nu înseamnă că toate ar fi astfel. Şi chiar atunci când mint, ceea ce se întâmplă adesea, principala deosebire dintre ele şi dezinformare este aceea că propagandele se prezintă cu faţa descoperită. Propaganda poate fi roşie sau brună, pacifistă sau războinică, rasistă sau antirasistă, poate lăuda umanitatea unui Hitler sau mărinimia unui Lenin, poate spune ceea ce vrea să spună, nu are „intenţii ascunse”. Chiar şi când foloseşte ca mijloace neadevărurile, o face în slujba unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns. Acest lucru este valabil pentru propagandele de opoziţie, dar şi pentru diversele propagande guvernamentale. A predica adorarea Fiihrerului nu înseamnă altceva decât a predica adorarea Fiihrerului, iar în acest scop nu există alt mijloc decât acela de a predica adorarea Fiihrerului. Atunci când, în pline campanii de epurare şi foamete, Stalin declara, fără ruşine dacă nu şi fără umor: „Viata a devenit mai fericită, viata a devenit mai veselă”, el voia să dea de crezut, sau să simuleze credinţa că tirania bolşevicilor aducea fericirea. O trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea de a ne convinge inteligenţa, dar în realitate, când îşi atinge eficacitatea maximă, se adresează celor mai iraţionale facultăţi ale noastre. „Ţintiţi viscerele”, spunea Hitler. Drapelele, făcliile, defilările, saluturile distinctive şi scandările ritmice Sieg! Heil! Siegl Heil! ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul său critic şi a-l aduce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină. Ceea ce se aplică propagandelor pozitive se aplică şi propagandei negative, căci propaganda are în comun cu calvinismul faptul că se bazează pe noţiunea predestinării duble, nu a celei simple: conform lui Calvin, anumiţi oameni sunt predestinaţi mântuirii, iar alţii, damnării; conform propagandiştilor, dacă o cauză sau un om sunt eminamente pozitive, celelalte trebuie să fie eminamente negative, iar idolatria binelui presupus se multiplică prin respingerea răului postulat Acest lucru este analizat foarte clar de către George Orwell, în 1984. Cele „două minute de ură” impuse zilnic cetăţenilor Oceaniei constă în a recupera instinctele agresive ale poporului care îl va iubi cu atât mai mult pe Big Brother, cu cât îl va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein. Orwell făcea aluzie la propaganda lui Stalin îndreptată contra lui Troţky, dar procedeul este acelaşi şi atunci când Convenţionalii reclamă exterminarea Vendeenilor, când sans-eulottes-n latră „Aristocraţii, la felinar!”, când Voltaire propovăduieşte „Să strivim infamia”, când Gambetta proclamă „Clericalismul, iată duşmanul”, când Lenin cheamă la nimicirea „burjuilor” sau când naziştii îi aţâţă pe „arieni” contra jidanilor”. Or, în toate aceste situaţii, proiectul e patentat, mărturisit, proclamat Se „anunţă culoarea”. În concluzie: propaganda, chiar înşelătoare, nu este dezinformare. Publicitatea La fel ca propaganda, publicitatea (mai demult, i se spunea „reclama”; acum se vorbeşte despre publicitate etc.) transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj a cărui realitate sau falsitate nu constituie interesul esenţial şi al cărui scop nu este acela de a informa, ci de a influenţa. Reputaţia publicităţii o egalează pe aceea a propagandei. Dicţionarul Grand Robert o defineşte ca: „faptul de a exercita o acţiune psihologică asupra publicului, în scopuri comerciale” şi citează în acest sens termenii: «battage, bourrage (de crane), Uun-tam» („tapaj, pisălogeală, tam-tam”). „Cea mai eficace publicitate este aceea americană, care mizează pe reflexele condiţionate”, a scris Malraux. Aceasta înseamnă să recunoaştem că publicitatea, la fel ca propaganda, se adresează mai mult subconştientului decât conştiinţei. „Perşii spală mai alb” poate trece uneori drept un argument, deşi nici agenţia de publicitate care a inventat sloganul şi nici, probabil, fabricanţii detergentului Perşii, ba poate, după toate probabilităţile, nici chiar cumpărătorii acestui detergent nu aed cu adevărat că produsul va albi complet rufele, iar formula nu reţine atenţia decât pentru că e vizualizată şi uşor inexactă (ar fi trebuit să se spună „spală mai curat”, dar n-ar li avut impact). În schimb, un afiş reprezentând o maşină şi o femeie îmbrăcată sumar, una lângă alta, nu emite nici cea mai mică pretenţie de argumentare, din moment ce fata nu e de vânzare pe lângă maşină. Ea nu e prezentă decât pentru a excita concupiscenţa cumpărătorului masculin sau exhibiţionismul cumpărătoarei feminine şi pentru a ne determina să confundăm apetenţa pe care ne-o inspiră spontan femeia cu cea pe care o vom resimţi, prin ricoşeu, pentru maşină. Publicitatea modernă merge şi mai departe cu exploatarea iraţionalului. Practic, se poate concepe că spectacolul simultan cu maşina şi femeia face ca în spiritul viitorului cumpărător să se nască o idee vagă, ca aceasta: „Dacă aş avea maşina asta, toate femeile frumoase ar alerga după mine”. De asemenea, unele sloganuri a căror formă eliptică le face toată frumuseţea -'de (templu, „Surâdeţi Gibbs” - mai păstrează o minimă semnificaţie - „pasta de dinţi Gibbs îmi va crea un surâs mai strălucitor” - dar nu există practic nimic raţional în formule care conţin cuvinte imaginare: „Cu Carrefour, pozitivez”, sau, şi mai mult, „E Morgan după mine”. Acest accent pus intenţionat pe iraţional apropie publicitatea de propagandă, cu precizarea că nu este la fel de „calvinistă”: întotdeauna, publicitatea nu face decât elogiul unui produs; abia dacă îndrăzneşte să folosească unele aluzii negative la produsele concurente, pentru că în realitate nu are decât un singur scop: vânzarea, iar în acest domeniu, spre deosebire de cel politic, atragerea unei atenţii chiar şi ostile asupra riva-lilor ar putea provoca o catastrofă comercială. În rest, de câtva timp şi mai ales sub influenţa americană, specializarea comercială a publicităţii tinde să dispară. Un candidat la preşedinţia republicii poate fi lansat „ca o pastă de dinţi”. Se combină dinainte costumele, dicţiunea, gesticulaţia, fără a mai vorbi de afişe şi sloganuri, în funcţie de presupusele preferinţe ale publicului. Propaganda, cel puţin, simula intenţia de a convinge; publicitatea nu caută decât să seducă. Intre timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să credem că un anume candidat va fi cel mai bun preşedinte posibil pentru că poartă cravate pe gustul nostru, ea merge şi drept la ţintă, la fel ca propaganda: „Cumpăraţi X” sau „Votaţi Y”, cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse, nu au altă semnificaţie decât „Votaţi Y” sau „Cumpăraţi X”. În concluzie: publicitatea, chiar şi mincinoasă, nu este dezinformare. Intoxicarea Intoxicarea (nu demult, unora li se părea foarte şmecher să-i spună «rintoxe») este cunoscută din dicţionarul Robert mai ales cu sensul de „otrăvire”, dar ţine şi de domeniul neologismelor: „Acţiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.” „Insidioasă”, „tinzând să”, „anumite”... Minimum ce se poate spune e că această definiţie nu sclipeşte prin limpezime. Avem impresia că autorul ei nu ştie prea bine despre ce vorbeşte. Dacă nu ne înşelăm; neologismul semantic „intoxicare” este de origine militară. In excelenta lucrare consacrată acestui subiect, colonelul Andre Brouillard, alias Pierre Nord, maestru în materie, constata (în 1971) că „termenul de «intoxicare» face furori în zilele noastre. Sa strecurat peste tot; nu numai în rapoartele militare şi în procesele verbale, ci şi în depeşele diplomatice şi în manifestele politice. L-am găsit chiar şi într-un roman de dragoste: infamul seducător o intoxica pe femeie.” Pentru a clarifica ideile şi a readuce lucrurile la proporţii corecte, Brouillard precizează: „Nu ar fi greu să deturnăm cuvântul «intoxicare» de la sensul său propriu-zis, pentru a-l transforma într-un sinonim al vicleşugului de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii şi altor «trucuri». Îl vom aplica utilizării acestor procedee necinstite, dar rezervându-l planurilor superioare: - al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren, în luptă; - al strategiei, al desfăşurării generale a războiului; - şi al politicii interne şi în special externe.” Iată o definiţie foarte clară. Intoxicarea vizează adversarul. Constă în a-i furniza informaţii eronate, care îl vor face să ia decizii dezavantajoase pentru el şi favorabile pentru noi. În actul patru din Cyrano de Bergerac, în timpul asediului de la Arras, comandantul taberei, Contele de Guiche, îi face semne cu eşarfa unui „om ce fuge”, şi explică: „Fugaru-i spaniol. Un fals spion. Ne-aduce servicii mari. E-un sol prin care orice ştire ce-aş vrea, o pot transmite la inamic... Şi modul acesta îmi permite să intervin în multe decizii ce-ar lua.” Cyrano răspunde, indignat: „E-un ticălos!” Dar de Guiche nu se jenează: „E foarte comod.” Nici nu s-ar putea defini mai clar intoxicarea. Pierre Nord mai prezintă multe alte exemple despre acest procedeu necinstit”, dar eficient. Cel mai concludent mi se pare următorul. Suntem în 1943, iar Aliaţii, care au debarcat deja în Africa de Nord, pregătesc invazia Siciliei. Trebuie să-i facă pe germani să creadă că acţiunea se va îndrepta spre Sardinia şi Pelopones şi să le creeze această impresie destul de repede pentru a avea timp să degajeze Sicilia înainte de jumătatea lunii iulie. Un moment, Aliaţii au cochetat cu ideea de a-şi înştiinţa adversarii că aveau să atace într-adevăr Sicilia, sperând ca aceştia să ia informaţiile drept materiale de intoxicare: ar fi fost o intoxicare la pătrat Dar au renunţat la această stratagemă, considerată prea puţin realistă: dimpotrivă, le-au furnizat germanilor asigurarea că debarcarea urma să aibă loc în Sardinia şi Grecia, dar într-un mod deosebit de subtil. Cadavrul unui englez, preluat dintr-o morgă, botezat Martin şi avansat la gradul de comandant de puşcaşi marini, a fost abandonat pe mare, în largul portului Huelva. De ce Huelva? Pentru că acolo opera un agent german conştiincios, iar curenţii marini din partea locului erau favorabili. „Legenda” lui Martin a fost pusă la punct până în cele mai mici detalii: avea la el scrisorile unui tată ursuz, ale unei logodnice fandosite, bilete la teatru, note de plată de la bar. În treacăt fie zis, am cunoscut-o bine pe franţuzoaica a cărei misiune fusese aceea de a ţine în buzunare şi a freca sistematic toate aceste hârtii, pentru a le crea patina pe care era firesc s-o aibă. Martin a fost îmbrăcat de Gieves, croitorul Marinei Regale, şi a trebuit să i se dezgheţe picioarele la un radiator electric, pentru a fi încălţat cu pantofii. Credeţi cumva că ofiţerul de legătura Martin purta asupra lui planurile secrete ale invaziei? Nici pomeneală. Numai scrisori ale unor comandanţi superiori către alţi comandanţi superiori, ceea ce nu avea de ce să surprindă, din moment ce fusese detaşat temporar pe lângă ei ca expert în debarcări. Comandanţii superiori discutau nimicuri, pe un ton familiar, nu făceau decât aluzii vagi la planul de operaţiuni pe care toţi îl cunoşteau pe de rost, îşi împărtăşeau grijile, glumeau pe seama americanilor... „Printre rândurile acestor «broderii», un german perspicace trebuie să întrezărească drama greacă şi sardă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Hitler, avertizat, a ordonat să se instaleze câmpuri de mine şi baterii de coastă în Pelopones, a trimis în mare grabă a XI-a Panzerdivision, a fortificat Sardinia şi Corsica şi a retras din idlia a XI-a flotilă de torpiloare pentru a o expedia în Marea Egee. La data de 10 iulie, Aliaţii au debarcat în Sicilia fără să tragă nici un foc de armă. Bravo pentru intoxicare, dar putem vorbi, în acest context, i i * spre dezinformare ? În sensul larg al cuvântului, da, fără îndoială, dar dacă dezinformare n-ar însemna altceva decât intoxicare, de ce ne-am mai complica folosind un sinonim? Pentru mine, diferenţa dintre intoxicare şi dezinformare constă în faptul că prima vizează un stat-major, un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem, câtă vreme dezinformarea se adresează opiniei publice. E de la sine înţeles că intoxicarea nu e rezervată domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant, poate profita de pe urma intoxicării concurenţilor, dar scopul va fi întotdeauna acela de determina una sau mai multe persoane, nu o colectivitate, să comită greşeli. În concluzie: intoxicarea, înşelătoare prin definiţie, nu este una şi aceeaşi cu dezinformarea. Prin urmare, ce e dezinformarea? Sunt de părere că dezinformarea presupune trei elemente: - o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare; - mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă; - scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate. Propun, deci, următoarea definiţie, care ne va servi drept reper pe tot parcursul acestui studiu. Vom vedea că elemente care o compun ne vor permite să ne restrângem şi, în continuare, să ne aprofundam domeniul de cercetare. Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate.

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu