duminică, 14 ianuarie 2018

Colocviile de Marți - EMINESCU 126






EMINESCU 126

Colocviile de Marți
marți 30 iunie 2015, 5 pm, Calderon 39


Anul VI, nr. 6 (67).  Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.  Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete,Ateliere Creative

Tema:  EMINESCU 126

Aniversări în iunie: Constantin Stere, 150 n (1) Nae Ionescu 125 n (4/16) Saul Bellow 100 n (19)


Comunicări:
Vasile Andru: Eminescu-Bucovina-India
George Anca: Eminescu Teatrul Limbii Române
Corneliu Zeana: O călătorie la Veneția
Rodica Lăzărescu: Neculai Hilohi 85
Spectacol-lectură
Puși Dinulescu: Și Faust și Popescu
Interpretează: Dan Condurache (Faust)
Julieta Strâmbeanu-Weigel (Nevasta)
Ioana Calotă (Duhul)
Adrian Tudor (Mefisto)
Teatru de poezie:
Mihai Eminescu: Memento mori, Povestea magului
călător în stele

interpretează Ioana Calotă

Poeți naționali: William Shakespeare, Charles Baudelaire,

Friedrich Hölderlin, Giacomo Leopardi, Whalt Whitman
Dylan Thomas
interpretează Erika Băieșu
Poeme de Gheorghe Azap interpretate de Cristian Moțiu
Poeme de Felix Sima interpretate de Gabriela Tănase
Poeți recitând din versurile proprii:
Bianca Michi-Nema
Maria Timuc

Lansare de carte

Toma George Maiorescu: Sinucigaș plonjez într-un real   imposibil, Palimpsest, 2015 - prezintă Ion Cocora

Portrete: Cristian Radu Nema

Coordonator: Dr. George Anca



MIHAI EMINESCU

Memento mori (fragment)

...
Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ­ ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme ­ miticul Ierusalim.

Și în Libanon văzut-am rătăcite căprioare
Și pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare
Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu.
Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale
Ridicară rușinoase și zâmbind albele poale,
Turburând cu pulpe netezi fața limpedelui râu.

Am văzut regii Iudeei în biserica măreață,
Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneață
Și columnele înalte cătră cer pare c-arat;
Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată
Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,
Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Dar ieșind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,
Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,
Raze moi în ochii negri ­ el dă lirei alt acord:
Căci femeile-l așteaptă cu șireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din poveștile asire,
Alte blonde cu păr de-aur ­ vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, și de sălcii plângătoare
Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare;
În zădar rugați pieirea ­ muri se năruie și cad!
Cad și scări, ș-aurite arcuri, grinzi de cedru, porți de-aramă
Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă
Și s-ascunde în nori roșii, de spectacol speriat.

Și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge ­ nici un arc nu se mai ține,
Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri .
Cedri cad din vârf de munte și Livanul pustiește,
Jidovimea risipită printre secoli rătăcește ­
În pustiu se-nalță-n soare desfrunziții palmieri...



MIHAI EMINESCU

Povestea Magului Călător în Stele  (fragmente)

*
Cand suna-n viata lumii a miezenoptii ora,
Atunci prin ceruri umbla zambind amorul orb,
De ingeri suflete-albe vazandu-l se colora
Si ochii lor albastri privirea lui o sorb:
Plecand spre pamant ochii ei timizi se-namora
In pamantesti fiinte cu fragedul lor corp,
Si prin a lumii vama cobor bolnavi de-amor
In corpurile de-oameni ce-astept venirea lor.
Dar pan’ ce corpu-n lume un inger il cuprinde,
Deasupra vamii lumii pe luminoase cai
Imperiul lui cel mare o stea in cer aprinde —
Acolo el domneste, lasand a lumii vai.
Dar de viata-i lumeasca domnia-n cer depinde:
De-i rau, steaua s-arunca in noaptea celor rai
Si lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt intinse a ingerilor buni.
*
Desi nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude si le are.
Cand omul risipitu-i, un lut fara suflare,
Sufletul in afara ramane surd si orb:
Un cantec fara arpa, o raza fara soare,
Un murmur fara ape, e suflet fara corp,
Dar inauntru-i este o lume-ntinsa mare,
Aievea-i pentru dansul. Cum picaturi ce sorb
Toate razele lumii intr-un graunte-uimit,
In el is toate, dansul e-n toate ce-a gandit.”
Seraful isi sfarsise vibrata-cugetare,
Gandirea tace-asemeni in fiul de-mparat,
Si galbena ca gheata rupta din nori rasare
Luna si trece moarta pe cortu-nnourat
Si cerul nori gandeste, nori mari de razbunare,
Ce vor sa bicuiasca pamantul rasculat
Si noaptea-insira ceasuri pe firu-i incolor
Ca raul care-si mana trecutu-n viitor.
*
Primejdii te-asteapta si, fara de mine,
Se poate de ele ca n-ai fi scapat.
De-ai fi ca alti oameni, atuncea se poate
Ca soarta ta-n bine din rau as schimba,
Dar semnul tau nu sta in cartea mea toata.
A sortilor stele de mine-s purtate,
Da’ tu in tot cerul nu ai nici o stea.
De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ti menita eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface Ce-n stele senine
Nu-i scris — eu nu pot sti. Sunt scrieri streine
Gandite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.
Dar pot sa-ti arat a pierzarilor cale,
Ca-n ea sa n-aluneci, ca neademenit
De-un inger c-ochi verzi cu trasurile pale,
Ce lumii aduce durere si jale
De moarte, de care adanc esti iubit.
*
Magul ramas in munte, din el iesi afara,
Pe-o piatra detunata el sede peste vai,
Priveste. — Codrii mangai cu vant de primavara
A lui frunte uscata, adancii ochi ai sai.
Se suie-n varf de munte, o stea din cer coboara —
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea sezand calare, in infinit el zboara,
Stelele sclipeau sfinte si-n cale-i faceau loc.
Si rasfirati in spatiu ingeri duceau in poale
A lumilor adance si blande rugaciuni
Si intinzand in vanturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc si le depun.
Pe magul cel puternic ei il saluta-n cale,
El trece dus pe steaua ce zboara ca un gand
Si cand veni sant, mare, pe-a haosului vale
Da drum stelei, s-arunca in haul fara fund.
Deasupra vedea stele si dedesuptu-i stele,
El zboara fara preget ca tunetul ranit;
In sus, in dreapta,-n stanga lanurile de stele
Dispar. — El cade,-un astru in haos azvarlit.
Caci la un punct albastru privirea-i atintita:
L-a haosului margini un astru bland usor;

Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipita,
Zboara ca gandul care l-arunca-in viitor.
Din ce in ce s-apropie de lumea departata,
O zi mai are inca s-ajunge-n luna lui.
*
Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci patrunde,
Loveste chipul dulce creat de fantazie
Si acest chip devine palid ca o stafie
Si-ndata ce-l privesti tu el sta sa se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu eu nu sunt astfel Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Inger c-ochi mari albastri, cu chipul luminos
Si iert ca el se stinge, cum aprind lumanarea.
Caci n-o aprind din contra Ca cel ce-i place-un vis
Si chiar trezit de friguri el tine ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos sa il viseze,
Asemenea uit lumea si eu sunt bucuros
De pot prelungi inca visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul O, de ar sta mereu
Sa oglindez intr-ansul adanc sufletul meu,
Cu cantecu-mi ferice simtirea sa-i desmierd
Si-n ochii mari si bolnavi fiinta sa mi-o pierd
De n-ar fugi! dar fuge Fuge cum luna plina
Incearca dupa codri greu capul de-l inclina
Si fuge si se duce pe-o raza iar in sus,
Se pierde in ruina castelului zdrobit
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce paraseste lumea de cer ademenit.
*
O, de ar fi o moarte, fara ca eu sa mor,
Eu as cuprinde-o-n brate si as strange-o cu dor.
Magul adanc gandeste si-n minte-si desfasoara
Soartea omului care l-avea naintea sa.
Sarac, uimit fusese in lume-odinioara,
Dar gandul lui puternic viata-i apasa.
Acest cap trist si palid coroana vrea sa poarte
Si azi pe el se vede un negru comanac.
Acesti umeri voit-au sa duc-a lumei soarte
Si azi acopar trente si rasa de siac.
Si capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trente, drept perina un sac,
Picioarelor ranite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Descult umbla pe uliti, de visuri mintea plina

Si-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa ca-ntreaga lume la dansul o sa vina,
Ca el de lumea-ntreaga va fi incoronat.
*
Din cer cade alene o dulce stea desprinsa
Si se preface-n inger, plans de iubire, alb,
Si-n inima-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.
Magul isi razgandeste-a calugarului soarte!
“E-aievea acea fiinta, visele-ti nu te mint,
Dar nu-i aci in lume E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsa eu insumi pot ca sa-l reaprind.
Pot s-o topesc in forma de lut care s-o poarte
Si idealu-eteric in lut eu pot sa-l prind,
Dar nu aici. — Aicea de viata n-are parte;
Vom merge-n lumea unde traieste mai departe.”



POEȚI  NAȚIONALI (versiuni de George Anca)

William Shakespeare

Toată  lumea-i o scenă

Toată lumea-i o scenă,
Și toți bărbații și femeile jucători;
Își au exituri și intrări,
Și un om în viață joacă multe roluri.
Actele sale fiind șapte vârste. Întâi, infantul,
Scâncind și vărsând în brațele doicii,
Apoi școlarul smiorcăit cu traista lui
Și față strălucind dimineața, târâindu-se melc
Nedornic de școală. Apoi îndrăgostitul,
suspinător cuptor, cu jalnică baladă
Întru sprânceana dragei lui. Apoi soldat,
Jurând stranii sudalme, bărbos precum un pard,
Gelos onoarei, grabnic și iute la gâlceavă,
Căutând bășica reputației
Până și-n gura tunului. Apoi judecătorul,
Rotund la foale  bine căptușite cu clapon-capon,
Cu ochi severi și barbă formal tunsă,
Plin de-nțelepte ziceri și pilduiri moderne;
Și-așa își joacă rolul. A șasea vârstă se shimbă
Într-un sfrijit, papuci, un panataloon,
Cu ochelari pe nas și punga pe o parte;
Ciorapu-i tineresc, bine ținut, prea largă-i lumea
pentru țurloi împuținat,  iar vocea mare de bărbat,
Întoarsă iar sopran copilăriei, în sunet
De fluiere, șuiere. Ultima scenă din toate,
Ce-ncheie strania istorie d'evenimente,
E a doua copilărire, numai uitare,
Făr' dinți, făr' ochi, făr' gust făr' orișice.



Charles Baudelaire

Correspondances

Natura e un templu unde piloni în viață
Lasă adesea vorbe confuze-n ascultare;
Prin codri  de simboluri străbate fiecare,
priviri familiare primindu-le în față.

Precum ecouri lungi de departe se confund
Într-o întunecată adâncă unitate,
Vastă  ca o noapte și  claritate
Parfumuri și culori și răsunete-și răspund.

Sunt proaspete parfumuri de cărnuri de copii
Dulci ca oboaie ori ca preerii înverzite
- Și altele corupte, bogate,  sincopii,

Având expansiune de lucruri infinite,
Ca ambra, moscul, ambra și rășina, tămâire
Ce cântă transportarea de spirit și trăire  .


Friedrich Hölderlin
Cîntec de soartă al lui Hyperion
Sus în lumină călcați
Pe sol blând, genii binecuvântate!
Din cer  Dumnezeu
  pogoară lin,
Cu degete de artist,
Pe sfinte strune.

Fără soartă, ca somnul
Cereștilor, respiră pruncul;
Păstrându-se curat
În fașa săracă,
Pe totdeauna cast
Spiritul său.
Și ochii binecuvântați
privesc  în liniște
eterna claritate.

Ci ne-a fost dat
neunde a  ne odihni
scăzând, căzând
lume în suferință
orbind de la
o oră la alta
ca apa din stâncă
în stâncă prăbușindu-se,
în lungul anului necunoscut.


Giacomo Leopardi

Infinitul

Mereu mi-a fost drag acest deal pustiu,
gardul viu ce o bună parte
din ultim orizont ascunde privirii.
Dar stând în contemplare, nesfârșite
spații de dincolo de el, tăceri
supraomenești, cea mai adâncă pace
îmi vin în minte; cât pe ce
să se sperie inima. Și cum aud
vântul foșnind prin tulpini, infinita
liniște cu această voce o compar:
și-mi amintesc eternitatea
și duse anotimpuri și prezentul
viu și sunetu-i. Atfel în această
imensitate gândirea-mi se îneacă:
mi-e dulce  naufragiul în marea aceasta.


Walt Whitman

O, Căpitane! Căpitanul meu!

O, Căpitane! Căpitanul meu! Sfârșită ni-i călătoria înfricată;
Nava și-a aerat fiece colț, premiul râvnit l-am câștigat;
Portu-i aproape, aud clopote, lumea exultă,
Urmând cu ochii prora stabilă, vasul sumbru și îndrăzneț:
Dar, O, inimă! inimă! inimă!
O, sângerânde picuri de roșu,
Când pe punte îmi zace Căpitanul,
Rece și mort prăbușit.

O, Căpitane! Căpitanul meu! Ridică-te, ascultă clopotele;
Ridică-te – pentru tine s-a desfășurat steagul – pentru tine răsună goarna;
Pentru tine buchete și cordelate coronițe – pentru tine țărmul-o-îmbulzeală;
Pe tine te cheamă unduitoarea massă, fețe dornice întorcând;
Aici, Căpitane, tată drag!
Brațul acesta sub capul tău;
Vreun vis o fi cel de pe punte,
Te-ai prăbușit rece și mort.

Căpitanul meu nu răspunde, buzele-i sunt palide și mute;
Tatăl meu nu-mi simte brațul, n-are puls nici voință;
Nava e ancorată în siguranță, voiaju-i închis și făcut;
Din drum de spaimă, brava navă se întoarce cu ținta atinsă;
Exultați, O, țărmuri, sunați, O, clopote!
Dar eu,   cu pas  de doliu,
Calc puntea, Căpitanu-mi zace,
Prăbușit rece și mort.

Dylan Thomas
Iar moartea să nu aibă dominion

Iar moartea să nu aibă dominion.
Mortul nud să fie unul
Cu viul prin vânt și west-lună;
Când oasele li se curăță și oasele curate plecară,
Ei să poarte stele la cot și la picior;
Și de înnebunnesc să fie sănătoși,
Și de se scufundă-n mare să reurce;
Iubiții de se pierd nu și iubirea;
Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.
Sub șerpuirile marine
Ei lung zăcând nu moară șerpuind;
Suciți în plase când îi lasă mușchii,
Pe roată trași, să nu se frângă,
Prin răul inorog străpungă;
Spărgând cărări n-au cum să piară;
Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.
Nu le mai strige pescărușii în auz
Ori valuri să izbească huind țărmii;
Unde țâșnea o floare nemaifloare,
Capul sus la răpăiala ploii;
Nebuni și morți be mad and dead ca melcii,
Capetele personajelor bat calea margaretelor;
Iar moartea să nu aibă dominion.

ION IUGA
Autoportret
Almanahul Literar 1970

Un cântec alb pahare înghețate mov
răspund cenzurii care mă dezmiardă
firav ghioc pe jilava mea palmă
și sfântă iarbă în alcov brumatul cântec
în mersul meu cădelniță și rugă
cine-n mări alin să-l fiarbă
când salcia țâșnită prin jocul grav de pântec
e schilav policandru o vai pe-o clapă oarbă
și doarme-n sine somn al meu
mai vânăt iarăși și mai clar
ca un cuvânt
pedestră rariște uitată-n mine
pe unde-am fost pe unde sunt
același Ion Iuga rug prea sfânt
din sfântul Gheorghe coborât albastru
și sclavele în mine se fac un nou mormânt
în sabie m-așază de ceață rele chipuri
odihnă-n semn pe unde trec proscrișii
tăiș să-mi fie scrumul osu-mi blestemat
pe fir de plumb în jos
pe alba-mi zodie

Bărbatul din nord
ant. O mie şi una de poezii româneşti
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru
- păduri de bălţi -
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu trupul descojit de arbori
zvelt, unduit de aspre vânturi,
brăzdat de trăsnete şi-asemeni crud,
port brâie de lumină fulgerată
să plac şi cerului şi fetelor deodată.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
latin la vorbă, turbure în sânge;
cânt şi păduri boreale hăuie
sufletul meu printre stâncile ţării.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord;
port pe chip ceaţa bunilor mei,
între pleoape hârburile lumii viitoare,
inima în româneşti cuvinte
se mistuie neagră
ca un soare.



GHEORGHE AZAP

Desigur că odată va fi ca niciodată

Tu nu mi-ai zis "ai lav iu!", Aneto, niciodată,
Deşi te-aştept ca bou', la opt, să ieşi din tură,
În fiecare seară, în mână c-o lopată,
Gonind toţi pinguinii ce stau la cotitură.

Firesc, o să-mi dai ţeapă şi astăzi ca şi mâine
Şi vei fugi de mandea în tempo allegretto...
(Auzi? de dimineaţă cand am călcat un câine
M-am speriat teribil şi-am spus:"tu eşti,ANETO?").

Ai vrea să-mi leg de guşă un bolovan, scumpete,
Să mă turtesc cu vodcă iar p'ormă, fatalmente,
Să mă arunc în Someş, în sunet de trompete,
Ca să-ţi rămână ţie vreo trei apartamente!

Prea mulţi au stat la coada să-ţi ungă cuzineţii,
Curând o să te saturi şi-o să te-ntorci agale,
Călcând ca raţa-n străchini...Voi nărui pereţii
Cu fruntea ta de tablă, în ritm de geamparale!

Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa
moto: „Tot ce-mi rămîne acum de făcut
este să-mi ridic gulerul canadienei”
(Julio Cortazar – Şotron)
Am vrut cu două sute să cumpăr azi o ploaie
Dar n-a ţinut, Roxana, nci chiar cu un bacşiş
Aşa că iar mă duc la filmul cu Charles Boyer
Să mîngîi pe-ntuneric, în buzunar, un şiş
Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa
Precum un OZN cînd încă era noapte
De m-ai lăsat statuie-n papuci şi-n pijama
Fără amor, făr’ orizont şi fără lapte?
De unde, tu, Roxana, atîta nepăsare?
Au nu ţi-am luat seminţe şi nici chewing-gum?
Au nu te-am dus la meciuri, nu te-am trimis la mare?
Alei, Roxana, dragă, dar cîte nu făcum?
Şi-acuma ce-mi rămîne, să beau întruna, nu?
Şi-apoi la loc să umplu, cu lacrimi, damigeana
Măcar de nu-ţi spusesem cu-atîtea ocazii: tu,
Eu te-am iubit ca popa şi cum pescarul mreana
Ah, slabă eşti femeie, precum zicea Shakespeare
Deşi bărbata fire e încă mai malignă
Că altfel care dracu’ e al meu chilipr
De te mai ţin la pieptu-mi la fel ca pe-o insignă?
Şi uite că acuma îţi scriu scrisori în rime
De las eternităţii surîsul tău de pai
Şi să nu-ţi pese dacă de mine n-a şti nime
Eu te-am iubit. Atîta. Cât şapte samurai.
Tu n-ai să-mi scrii, Roxana, şi asta mă îngheaţă
Iar scrisul meu se face încă mai neciteţ
Aş vrea să pot a plînge de-acum întreaga viaţă
Dar fără mătăluţă nici plînsul n-are preţ
Aşa că voi rămîne pe mai depa-pa-parte
Poetul mediocru ce te iubea ardent
Iar tot amorul nostru va fi decît o carte.
Aşa îmi trebui’ dacă n-am fost perspicient.


VIAȚA  ASTA

Viaţa asta, mai ales deşartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-şi, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alţii, iuţi ca hidrargirul,
Cu marafeţi îşi ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandişpan.

Viaţa asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeţi, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic…
Viaţa asta,-n dor de şugubine,
M-a scărmănat în chip şi fel pre mine,
Buşindu-mă adesea-n vreun podmol,
Însă am fost, la rândul meu, în stare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Şi, oţărât, din smârcuri să mă scol.
Viaţa asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică şi mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aş strofoca s-o iau de la-nceput.

NINGE



Ninge urat, ninge maro, ninge scalen.
Din nou calic sunt si salhui, si iar mi-e rau.
Beau si fumez, pana devin eterogen,
Ca un poet, fara de trup, de la Bacau.


Ninge posac, si diletant, ninge murdar.
Satu-i pustiu, somnul s-a dus, focul s-a stins.
Oile plang, crangu-i obscur, lupii apar,
Iarna de-acum face hibrizi, cu dinadins.


Ninge caznit, ninge jegos, fulgi jerpeliti.
Nu mai cunosc - nu mai produc - nici un chiolhan.
Dreptu-i al tau, dragoste-n veci, sa ma eviti:
Pana la brau, pana la gat, pana-n tavan.


Ninge mahmur, ninge-n zig-zag, ninge strain,
Tamplele dor, ochii-i destup, inima-i grea.
Inca putin! Inca putin! Inca putin:
Sper sa rezist, pana-ncoltesti, IARBA A MEA.



IUBITO, NINGE PESTE HĂT

Iubito, ninge până hăt
Şi-am să oftez cu mult mai des
Pentru că tumbele-n omăt
De unul singur n-au succes.

Dansează fulgii coliliu
Şi-mi cer măcar un zurgălău
Dar nici un clinchet nu mai ştiu
De când lipseşte râsul tău.

Îmi ninge-n gând ca un puhoi
Zăpada albă-mi creşte-n prag
Sporesc omăturile moi
Şi totuşi nu mă mai atrag.

Tu nici măcar nu te prelingi
Pe-o indulgenţă să mă vezi
Şi-am procurat nişte seringi
Să-mi faci injecţii cu zăpezi.

Vezi, nici zăpada n-are rost
Din zbucium dacă nu mă smulgi
Oricât de proaspăt şi intens
Lucrează fabrica de fulgi!

P.S. Redată din memorie, eventualele omisiuni rog a-mi fi scuzate! (Anda Andries, 2007)


FELIX SIMA

copiii care merg prin flori


mai mulţi copii mergeau prin flori
le vizitau ca la muzeu
acest băiat strângea culori
această fată nu sunt eu

afară-i aşteptau părinţii
şi parcă-aveau ceva de spus
le tremurau în gură dinţii
copilul meu este mai sus

mai mulţi copii mergeau prin flori
ca fluturii strângeau mătase
acest băiat strângea culori
această fată mă uitase

aveau topoare de argint
cu coada lungă şi sculptată
copiii noştri nu ne mint
copiii noştri ne zic tată

şi se înţeapă în stamine
li se deschide apoi uşa
privesc la ei – privesc la mine
o fată şi-a pierdut păpuşa

mai mulţi copii mergeau prin flori
le-au vizitat şi-au coborât
acest băiat a strâns culori
cu greu l-m mai recunoscut

călătorul

să-ţi intre într-o seară-n casă
un călător fără sandale...
tu să-l primeşti nepăsător
şi rezemat pe scaun moale...

să-ţi spună-n câteva cuvinte
ura şi dorurile sale...
tu să-l asculţi nepăsător
şi rezemat pe scaun moale...

ştiind că-n camera vecină
mâncarea fierbe-n şapte oale...
tu să-l inviţi nepăsător
şi rezemat pe scaun moale...

de-ai pune să i se aducă
şi un palton mai scurt în poale
când ţi-ai aprinde o lulea
stând rezemat pe scaun moale...

sunându-ţi apoi buzunarul
i-ai da în silă trei parale
doar să se ducă să rămâi
tot rezemat pe scaun moale...

el umilit peste măsură
ţi-ar pune pielea-ntre pumnale
şi te-ar lăsa nepăsător
și rezemat pe-un scaun moale,


doină


dacă am
şi dacă sunt
o lopată de pământ

dacă am
dacă nu am
frunză verde
prinsă-n ram
tot scriam
la poezii
pentru morţi
şi pentru vii

frunză verde
strop de moarte
primăvara
ne desparte

toamna vine iarna
vara
între noi e
primăvara

frunză verde
foi de carte
toamna - iarna
sunt departe
nici nu ninge
nici nu plouă
se tot rupe
cartea-n două

dacă am
dacă nu am
trei mici capete
la geam
lupul tânăr
tot eram
tot prin fum
călătoream

trup de fată
doină mică
am cântat şi
nu mi-e frică
am cântat
un os de plug
şi o frunză
prinsă-n jug

toamna vine iarna
vara
între noi e
primăvara...
nici nu ninge
nici nu plouă
se tot rupe
cartea-n două,



s-a scumpit apa de ploaie
lui Nei Darie

s-a scumpit apa de ploaie
s-a scumpit apa din vin
s-a scumpit pielea de oaie
s-a scumpit un cer senin

s-a scumpit ceaiul de plante
s-a scumpit zăpada albă
s-a scumpit mai mult  încalte
şi moneda cea mai calpă

s-a scumpit adică leul
(leul nostru blând şi drag)
tipărim bancnote sute
tot pe frunzele de fag

s-a scumpit laptele mamei
s-a scumpit gogoaşa ţării
pe un ţărm uitat de lume
s-a scumpit nisipul mării...

dacă vrei să ari grădina
şi-ncă nu ai plug să-o ari
visul ţi-l plăteşti în ruble
sau în lire sau dolari...

s-a scumpit lumina zilei
dar şi Peştera Muierii
şi-au scumpit covrigii câinii
s-au scumpit, zâmbind, minerii

de când, Doamne, la prefectul
şi la alţi – de sus în jos -
caut drum să-mi fac dar iată:
s-a acumpit mersul pe jos,


a fost un  secol  XX


ne întâlnim din an în an
cu Prea Cinstitul Anton Pann
ce trage fesul peste noi
ca peste turmă - când vin ploi
când nu vom fi - nu vom zări
nici drum de noapte şi de zi
pe care tot mai mergem dar
ieşim dintr-un Abecedar
al lui Antim cu „Didahii"
şi georgianul dintre vii
care pe deal se pârguiesc
şi-n scaun tot mitropolesc

din an în an, din bani în bani,
să mai trăim contemporani
că nu e alta de trăit
decât un fel de om cinstit
şi-o naştere - a doua-n cer
peste născutul efemer
acolo unde-i cuib cu pui
să mai trăim în proza lui
a BOULUI DE PIATRĂ...
deci,
A FOST UN  SECOL:  XX
înaintând în labirint
unde de mult mă simt te simt
să-o luăm adesea de la cap
în el - mai multe ne încap...
când am plecat?când am sosit?
ne paşte zilnic un sfârşit
un scrib balcanic - secular
o lună legănată-n par

văcari căprari oieri şi hoţi
dricarul ce îi vrea pe toţi

tăciuni aprinşi, enibahar,
sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi
altar trăsuri nuntaşi clăcaşi
zapcii zugravi zarafi ocnaşi
fierari rudari ţigani sadea
notar aprod lulea peltea
scufiţe roşii strănepoţi

şi boschetari şi idioţi...
dricarul ce îi vrea pe toţi...

şi „Macul roşu" „Trei mustăţi"
un casier ce face plăţi
ogrăzi de meri de pruni de peri
bărbaţi în pomi mai jos - muieri
sutane sfinte lumânări
icoane-n ceruri închinări
copii pierduţi case de bal
sifonerii pescari spital
margini de sat şi de oraş
la mijloc: Bobul ucigaş
un arhivar un pompier
o farmacie pe sub cer
în aer liber aşadar
la seminar: un calendar
şi ceară-n preot în amvon
şi domnişoare-n pension

fântâni cu apa ca vioara
în ele se scufundă Ţara
şi-o scoatem iar cu o găleată
şi-o dăm pe jgheab la lumea toată...

FÂNTÂNI CU APA CA VIOARA...
ÎN ELE SE SCUFUNDĂ ŢARA...
ŞI-O SCOATEM IAR CU O GĂLEATĂ...
ȘI-O DĂM... PE JGHEAB... LA  LUMEA  TOATĂ

Iar mai jos, la Dumnezeu,
Oasele tatălui meu…
Albe sunt, nimic nu sunt
Şi nu scot nici un cuvânt
Şi pământul le-nconjoară
Ca o graniţă de ţară…
Oase sunt din trup de om?
Crengi căzute dintr-un pom…
Şi trec ape printre ele
Ca prin gardul de nuiele
Ridicat în dosul stânii
De bătrânii şi stăpânii…
Să cântăm: „Florile dalbe”,
Graniță din oase albe





George Anca
EMINESCU TEATRUL LIMBII  ROMÂNE  ÎN  INDIA,
Muzeul Național al Satului, Namaste India, 6.6.015, ora 12


Gayatri - sanscrită, română
*
Sion Sion și biblii scrise
în carne doina plânse-ni-se

Catolicei gratia plena
ave Maria Magdalena

Apoi tot nebăuți ne fie
porumbul scrumului trezvie

Lumină harului fiind
împreunându-i-se ind

Sion Sion și evanghelii -
în carne suflet doina ce li-i
*
asat oma
*
Ziua Eminescu, torențială, se arătase construcție a timpului, joc al tentațiilor spirituale necunoscute până în clipa teatrului limbii române. De atunci, la cuvântul: „departe”, mai fiecare izbucnește: ”mai departe”, recitatorul continuă: „mai încet”: „tot mai încet”.
...O aud pe Amita (Bhose) cu shanti-repaos. Cicerone (Poghirc) cu mantra supremă. Cineva tot zicându-mi să închid ochii, să-i deschid înăuntru.
*
31 mai 78 Dharamsala
Am citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață.                                Formele artistice și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.
*
Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.
*


Piesă fără text. Sau Examenul. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne așa, Vina – la fel, Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariții o să le anunțe el.  Copii și studenți, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire și de examen. Suntem în scenă, pe o pagină, despărțiți în silabe, fără să ne dăm seama când sfârșește ori începe paragraful. E a doua viață a mea, pe care n-o trăiesc, nu obișnuiesc să văd piesele mele. Fiți fără grijă, o să auziți replici bine jucate, o să vedeți chipuri și sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriți conferințe? Vă țin una despre repertoriu, reclama, separat, veți pleca după o mică durere de fericire.
*
Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)
gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu
*
Am recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineață, sfârșisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în englezește de Rajagopalachari.  Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist consacrarea persoanei sau cunoașterea apofatică.
Vorbisem despre Sita ca destin sfânt prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuși . Sita concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenței. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii brahmanice, poate și kierkegaardiene, strălucește în iluzia Shakuntalei - Maya, Dulcineea-Shakuntala.
Gala Galaction recrease o imagine bucureștean-constănțeană a Mariei Magdalena.
Voiculescu s-a emancipat, în aparență, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează frumusețea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie, halucinație sau reminiscență, cât și sens al regenerării, eroismului și îndumnezeirii.
*
noi vorbim pe românește doamne
ne dai vin nu-l bem să ne condamne
doar o furie ca a le ține tira
ne mănâncă minți harimandira
aurul cu gurile brățară
mai să ne înghită de ocară
și turbanul cumpărat pe-un sfanț
gheară ți-l oprește să te țipi în șanț
*
De vorbesc în satul nostru pot s-audă și străinii
Azi mă abătui din cale să fac yoga kundalini
Cu picioarele în cruce mâinile la pancreas
scapi de diabet sau alte suferințe într-un ceas
Dar ce se alege-n urmă pe la patruzeci de grade
nu știu eu astrologie să arăt mai cumsecade
Norocul că-mi scrie carte mai din sus de primărie
tata de la stupi ce dulci mi-s viforâți și pe hârtie
De-i răspund s-o țină taină ori de veste și comunii
cum că noru-sa cunoaște personal pe Sakyamuni
Și fiind așa destinul de malarie scăpat
au luat o doctorie să se facă doctorat
rasă ori prezicătoare (nava rasa-s sentimente)
unul altuia în viață să ne fim medicamente
*
Om Troian român
pe trei ochi stăpân
moartea ia-mi dă-mi trai
plaiului meu rai

Și-ar fi tot un fir
fir de trandafir
mângâie-l să-l am
agatârul neam

Și-ar fi fără chin
și fără suspin
și-ar fi din bătrâni
zid de duh de mâni

Din nesat în sat
curat luminat
la zorii de nea
snaga să ne ia

Am și n-am a da
de aici colea
omul șoptitor
șoptitorul dor
*
nu muncești și barba crește zice Geza fatalist
ba te iau pe românește și îți fac un acatist
mi-a sosit sosia aflu să mă bage în vreo oală
bat la ușă iese slavu din împărăția yală
să fumăm boieri grofi pașă fără sabie în vlah
în foiță de cămașă cu tutunul lui Alah
batem câmpi armonios la arsul lumânărilor
ba ne cântă și din tabla mucul lumii nărilor
se deschide ușa intră un băiat la noi în cușcă
bună vreme moale vintră numără și ne împușcă

EMINESCU LA  TÂRGU-MUREȘ

2015-06-09 7:47 GMT+02:00, Editura Muşatinia <musatinia@gmail.com>:
*Dragă Dimi*
Ştiai ca la Tg. Mures s-a votat in Consiliul Local  schimbarea numelui a
treizeci de strazi (printre care si str. Eminescu) in nume maghiare. Cum?
Consilierii PNL-PDL au votat impreuna cu cei UDMR, in regim de urgenta
(inainte de motiunea de cenzura). Troc politic iresponsabil peste
interesele strategice nationale. Deci, nimic luminos.
Emi

Dimitrie Grama:
Draga Emilia,

Eminescu nu sufera din astfel de nimicuri. El isi are locul lui de
cinste oricum.
Cum am mai spus, in tara aceea sunt necesare schimbari radicale cu
privire la cinste, mandrie nationala si mai ales atitudine civilizata
in mai toate domeniile cultural-social-politice.
Multi romani, din alte regiuni ale tarii , nu se pot identifica cu tara lor!!!

Ardelenii si banatenii get-beget au o mare dilema sa se identifice cu
valahii, cu mentalitatea corupta, imorala, introdusa de la Bucuresti
dupa 1918.
Austria si nemtii in general au avut o mare influenta in Ardeal si
Banat si, cu toate ca sunt foarte critic fata de nationalismul
sovonist maghiar, aceasta "civilizare de tip vest european", s-a
petrecut si in Ungaria. sa nu uitam ca aceste regiuni au fost parte a
unui imperiu de tip vest european mai multe sute de ani.
In fosta Austro-Ungarie a existat un cod moral, seriozitate in munca
si disciplina si aceste virtuti au fost spulberate de mentalitatea
damboviteana, introdusa prin functionari veniti din Bucuresti,
functionari care au primit posturi si functii inalte, nu bazat pe
merite, ci pe "nepotism", "mita", "coruptie".
Incet-incet o guvernare "fanariota" bazata pe "baccis turcesc" a
inlocuit decenta din Ardeal si Banat.
Ar fi fost mult mai bine, daca Muntenia si Bucurestiul s-ar fi
schimbat, trecand la o treapta mai superioara de atitudine morala,
aliniindu-se atunci tarilor din Europa Centrala si de Vest.
Dar nu s-a intamplat asa, ba din contra, "balcanismul corupt" a fost
finisat si dezvoltat la noi, mai mult decat in celelalte tari
balcanice.
Deci, dece sa-i injuram pe cei de la Tg Mures? Ei nu se pot identifica
cu Romania/Valahia, pentru ca Valahia nu a depus nici un efort sa
unifice atat national cat si spiritual toate tinuturile vechi,
istorice, de pe actualul teritoriu al Romaniei.
O delasare tipica guvernelor politice incompetente de dupa 1918 si
venirea la putere a comunistilor, adusi din URSS, a agravat si mai
mult aceasta situatie.
Dar, oricum, e bine ca fiii celor veniti din URSS la 1944, ne dau acum
lectii de comportament si sunt tratati ca "victime" ale persecutiilor
comuniste. Romanii sunt "pocheristi morali" si accepta cu usurinta
orice "cacialma".
Si atata timp cat conduita morala la nivel national este ignorata,
romanii vor suferi de o "insuficienta grava de civilizatie" si vor fi
tratati ca atare.
De asemenea, o "debandada" social-politica in tara romaneasca,  va fi
posibila oriunde si oricand, deoarece orisice structura sau ambitie de
organizare morala, nu este luata in serios.

***
Ben Todică 9.6.015, 5:48
E un punct de vedere care nu mai are valoare acum ca suntem in Europa dar poate fi folosit intentionat ca sa ne puna in conflict, ca sa creeze o alta ucraina. Desparte si controleaza e deviza pe tot pamantul. Romania e a evreilor acum si atata timp cat sunt americanii in ea nu se va intampla nimic. Ungaria e despartita financiar de banca internationala americana asa ca nu are succes sa ia Transilvania decat numai daca face un targ cu ei. Avem exemplul Yugoslaviei care a fost despartita ca sa fie subjugata pe bucati si asa se poate intampla si cu Romania daca incep sa se certe regiunile. Situatia in Romania trebuie observata la nivel mondial si daca analizezi ce se intampla in toate tarile lumii vei concluziona ca regimul de acum o aranjeaza cel mai bine. Pe moment in nici o tara lucrurile nu merg inainte ci inapoi. E adevarat ca sunt tari care o duc mai bine decat Romania dar in raport cu nivelul real la care ar fi trebuit sa fie, ele stagneaza sau merg inapoi. Daca cineva ar stabiliza Romania ar pati exact ce a patit Libia. Suntem pe drumul unei mari schimbari planetare. Toate resursele sunt directionate spre industria de razboi. Toti se inarmeaza, frica si terorismul se promoveaza intens. Debandada social politica devine norma peste tot. Cand vor apare varfuri clare, exemple sanatoase de morala si justitie atunci le va avea si Romania. Ce face al mare face si al mic. Noi mimam.


https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/01/eminescu-126.html












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu