duminică, 14 ianuarie 2018

George Anca - EMINESCU YAMA






George Anca

EMINESCU  YAMA




“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie -Noica
*
Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali.
*
Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).
*
Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.
*
Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu.
*
Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.
Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).
*
Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.
*
Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.
*
Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul
peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de
clintoni în jurul epitomului.
*
Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,
monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.
*
Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,
se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.
*
am băut băi Gheorghe un elicopter
am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut
*
azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung
*
te fac să-ţi descoperi
în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit
bine măcar pe Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion
Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo
Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda
Alexandru Paleolog C.P.-B.
*
Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat
*
resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema
lemurieni
*
tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau
un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă
viaţa e o elicoptereală coptă
*
te-ai văzut martir, nu m-am văzut, mă tot trezeam fără să dorm, n-am ştiut c-o să dau peste copii ca tine, de 1-12 ani, şi ne făcură plămânii explozie, iar m-ai făcut să monologhez, mi-ai refăcut soarta, alte vremuri, alt condei, zona e brăzdată pe ceruri de lumini zmeieşti, meteorice, teor de teor se trage pe acolo, raţionalităţi de-ale vâlvelor subterane, în compania lor, de ni se va întâmpla, asta se poate, să ne vedem prin reflexii de timp intermediate de ei, la amiciţie, dacă au chef, te rogi de ei, le intri pe sub piele, îi laşi să te poarte mai toată valea lor de univers, tot universul lor de vale, în jocuri şi puteri de fractali, iar puterea nu stă-n voia şi momentul tău, cum ar fi scris în cer, o viziune, un zbor, într-o doară, pe vreo scară, cu acoperişe umflate de aer sfânt, te văd citindu-mă, te văd şi teorii, sperez să nu le displacă, noroc de vin-vinars, eu să-ţi vorbesc tu să m-auzi citindu-mă în lepturariu, literele străbune la tine, eu le lăsasem ciriliane pentru bătrâni, eşti un copil deştept, poate mai bine nu mă citeai, mai bine nu mă scriai, a fost de-ajuns nefericirea mea, ai crescut-o, din lanţ în lanţ nefericirea asta se face scară la cer şi de acolo, de n-am pica în iad, numai recitarea ta ne poate propulsiona în vreo parte, cât să ne rabde iar pământul, piatra, şi să ne mângâiem ca între prizonieri şi fraţi, împăraţi şi proletari, Kaiser în Viena, concepist în Sibiu, ai mei s-au dus din viaţă, trăsurile-mi sunt grele, tu mă vei ţine minte prin codrul de durere, o să-ţi pară plăviţă şi îngeră cântarea-mi, vei şti de mine-n nebunie, vei şti în veşnic disc rotit, tăiate stele vei reîntregi cu strălucirea minţii tale, copile, aş mai fi trăit, ci tu prea tânăr te urneai din lanţuri, sunt stele pline de surprize, meteoriţi, teori, hangii cosmici, ţin loc câte unul, când s-ar distra, s-ar odihni, s-ar deştepta în altă lume, aşa te-am şi văzut, primindu-te, de şi tu vei ajunge teor mă vei vedea cum mai m-ai văzut, schimbat, magistrul tău nu mă văzuse, orb cu orb, orbie cu orbie, mai da, ochii conaţiei adevăraţi abia ţi-i apără de ciori şi zori, teorii dintru început te stimulau şi pentru mai târziu, de bătrâneţe mă scriseseră Polux, m-am rebelat şi am venit într-o itineranţă teorică, ne vom pelerina la cascadă pe unde din când în când ţi se trezesc părinţii de prin cotloanele părăginite ale patriei, la fel şi tu, cu ei, nu trebuie a te citi oricine poate pe dumnezeu citindu-l tu, ce ucigaşi de-ai tăi, de-ai mei nu ni s-ar tulbura şi nu şi-ar mai face meseria-măiestria, neîntregită viaţă, dreptatea pe fractali, emoţia de peste vieţi eu ţi-am întors-o pe când copil mutatu-m-ai din glie la teori, rimez la mag, nu şi teorii, mai repezi entităţi, la concurenţă cu lectura de femeie prin perii constelate, acest mister cu greu se poate reprezenta, operă din operă, deşteptare din deşteptare, înnebunire din înnebunire, când nu se şterse scrisul de pe piatră, câte-un rol – pictură – tăietură, static a la eternitate, compasiunea legatto-ul, nici vouă nu v-a mers mai bine, epigoni, noi v-am admirat din respectul tău, ceilalţi parcă ţi s-au făcut doar ţie epigoni, cu noi prin tine, tu şi-n noi şi-n ei, noi şi-n tine şi-n ei, dupre legile propăşirii literelor, noi toţi şi litere şi literă, tăceam într-un răsunet, acum deliterez vederea fractală printre teori, se simt, ca după o chemare amicală, blajică, de-o măsurasei cu pasul şi cu salve, între biserici din Târg, din Deda, un punct-două şi dominaţiunea fractalică o ai multispiralat, vezi-te-n atâţi teori ce se apropiară la sporovăiala neobişnuită anume către tine, şi buni şi nebuni, cum fiu mi-ai fi putut fi, cum m-ai putea ucide ca Oedipus, necunoscându-mă, de ne-am certa, ci n-avem cum, teorii ni se interpun de dragul panteonului din interludiurile fractale m-ai omorâ, eu mort te-aş reconcepe amorului cu muza, nu te uita la moda mea pasată, atâta şi ţicneala şi bolirea, mai că-mi pare rău de tinereţea ta, oricât se transformă în frumuseţea naţiei visate, s-au săturat teorii iar de mine, intră-le-n horă printre mari fractali codificaţi şi după-a ta poemă ce june dedicatu-mi-o-ai ca un devotament romantic: feţe cosmice ne taie moştenirea, sub Tâmpa, mai în Cosmos, la Cluj, la Cernăuţi, computere, fractali, adaose-n de noi, le putem refuza, dar discul ne-a prins bine îţi mai desţărânezi şi amintirea mai bătrână în cea mai tânără, fără perversiune, din tată-n fiu.
*
din orice palmă de Sion joacă pe degete vastităţi ermetizate mantric, revoluţia de catifea de la 1848, scrie, un răsunet altfel, mai târziu şi devotamentul
*
sufixări etnice, chirurgii estetice, păcate de meditaţie, anti-nuvelă, pantofii negri ai preşedintelui indian erau la fel de proaspăt lustruiţi ca ai umbrei lui Andrei Mureşanu, pe răchită împletită, brazii ca-n Almora, surorile mai multe, care n-au fost ucise -
*
un răsunet mai rar, scuipat de Titus şi de Paul, primul, măcar, mai poate fi un pic operă a lui Eminescu, de după Mureşanu, sub domă, lumină şi nor, o noapte lipsă, du-te până la Bremen -
*
morţii devreme nu sunt cei mai departe, părinţii călcaţi de cai, poeţii ucişi de elefanţi în rut, botezătoarele copiilor în aure convulsionate, şi-aşa discuţia mi se duce între, nu între Cipru şi Malta, nu între Calaea Laptelui şi Andromeda -
*
temele de la urmă nu mă mai fac curios, zisesei eseu, am răspuns nuvelă şi meditaţie, în glumă piesă, genurile astea se studiază la Blaj, după Bistriţa, înainte de Braşov şi Sibiu, aşa că n-ai venit nici să mă vezi, nici să-ţi spun cum şi-a omorât Aurangzeb fiii spre a nu-l omorâ ei, ci să-mi înredinţezi, în replică, non-stagiul de la Cluj, de vă credeţi eminescologi, iar mureşanologul n-are frate, intens am celebrat surorile, ne-au apărat, şi mame tinere muriră -
*
oricum, tot un drac, domnule, mă ocup de Mureşan ca eminescolog, poemul lui, motivarea, şi pentru că am făcut un lepturariu românesc în India, întru Eminescu, teoric Aron Pumnul, fără Mureşanu, teorsis -
*
prea des mă crezi adormit aş vrea să-ţi scriu din noaptea când te-am convins că sunt teor, adâncă tinereţe, te-ai şi speriat, dar mai curioasă ai fost, te-ai făcut că uiţi şi ai stat aproape, fractal de fractal, noroc că am fost de aceeaşi religie, tu cam frigidă, a la teora, pe după autorii cascadei -
*
cascade cosmice pe computer, la o întâlnire de teori chiori, din medii adverse, autoregenerându-se şi autoanihilându-se, ca tine, bărbate, orice teor mort îşi duplică semenii vii, câţi de tine crezi că mi-au torturat frigiditatea -
*
dracul discului se şlefuie proporţional în toţi, sunet-răsunet, visceraţiuni luminofage, fosfor decerebrat, mama cancer -
*
aglomerate naşteri de teori pe amintiri de orhidee -
*
mi-e dor de când eram nebun de când eram beat de când eram tânăr, cine-oi fi fost cum mă chema, tot tu mă oglindeai mă achitai -

noroc de disc noi ştim foarte puţin din câte ni se întâmplă, din câte s-ar putea să ni se întâmple, discul ne-a smuls şi dus, merge când ne trezeşte aruncat cu nesaţul durerii de a nu mai dormi -
*
n-aş dori decât de cel ce te-a ucis, ca luminarea prin ameninţări, drumuri serpentinate, şocul de computer, dragostea şi ura deocamdată maxime, apoi nimic, tot altă lume, alteori, Teori, alTeori, Teorii lui Mureşanu, păi şi Eminescu, un ce misterios, oraşul în oglinzi, ne lăsarăm toţi părinţii să moară, nu ne muriră şi-i lăsarăm să ne lase să-i lăsăm să moară -
*
teorul acesta ne-a ascultat şi se apropie, nu suntem pregătiţi, ori ne înnebuneşte ori îl înnebunim, Mureşanu de ne-ar reprezenta, de n-ar fi scârbit, de n-aş fi-n Iaşi, locul e pe disc, ne-om comunica până-n părinţi bună-voia, tot n-a mai rămas decât astă-seară, şi nicio speranţă, arcă pe apă, disc în aer -
*
Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.

*
Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.
În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.
Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.
*
Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.
Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.
Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*
Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.
Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.
Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.
Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*
După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se nalţă la maluri,
Cu braţe de valuri
S-ar atârna de stânci -
Şi murmură-ntr-una
Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.
*
Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.
Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.
*
În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.
*
Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă...?
*
În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.
*
Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.
Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.
*
Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
*
la urma urmei începe şi ziua asta din Gita
*

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90
*
într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi
*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita
*
în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November
*
bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade
*
volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită
*
am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei
*
Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /.../
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume...
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.
*
un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.
*
lasă viaţa lasă tot
Eminescu Eliade
plouă dealuri şi cascade
şi copilul ce înot
*
laotzieni Eminescu Blaga
confucieni Spătaru Călinescu
*
pe Eminescu indienii îl iubesc
în reciprocitate din depărtări
nu-i voi muta din calypso
pe gazde Kabir şi Eminescu
*
orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu
spre Blaga
*
Eminescu e cel
mai puţin de jelit
*
nu mai confunda şi tu
comunismul cu Eminescu
*
pe unde am mai stat în Washington
pe bănci de lemn din Eminescu
*
Luceafăr şi alte – Eminescu
Kim so wol şi Eminescu

*
iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României
*
nemaipiatră Holderlin şi Eminescu
*
my name is Eminescu that is Poe
*
adevărul este valoarea eminesciană
*
tradusei din Eminescu după Tulsidas
*
recitim Decebal de Eminescu
*
Eminescu n-a lăsat
desene Brâncuşi
n-a lăsat texte
*
are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos
*
uitaţi de Eminescu precum şi despărţire
*
la Rovine
muri Marcu-n Eminescu
*
pe când eram o ţară şi Eminescu ne era
*
Brahma Vishnu Shiva
Rig Veda Voluspo Luceafărul
*
poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran
*
Al Rahimi
Rama Crist Eminescu
*
Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani
*
patriot ca Leopardi şi Eminescu
*
„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.
*
Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.
*
Bacovia  şi muzica lui pe versuri de Eminescu
*
Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.
*
un institut Eminescu, timpule
*
a cause d’Eminescu
*
Deconstruirea lui Eminescu
*
Eminescu şi proletar
*
Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?
*
India era Eminescu, România e pământ.
*
Pentru Mexico am recitit Eminescu Noul Testament după catehime catolic şi ieri Baudelaire opiat.













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu