miercuri, 17 ianuarie 2018

Ceea ce voiesc românii să aibă...






Mihai Eminescu:
“Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor!”
(Curierul de Iași, 1876)

“În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult".



În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. 

Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: ,,aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ,,una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Mihai Eminescu (CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876)
Sursa: Ceritudinea.ro




“În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. 

Această teorie, susţinută întâi de Roesler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de-a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă dupăo mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice; albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? 

În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intact de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită.

Până la sfârşitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani  până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. 

E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu:
“Ioannes Hunniades cuius numen cacteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit”.”


SFÂNTUL PĂMÂNT AL TRANSILVANIEI
Transilvania sub dualismul austro-ungar

MIHAI EMINESCU

Editura SAECULUM I.O.
Bucureşti, 1997

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1850.01.15+-+Mihai+Eminescu









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu