Ştiu. Ţara
„ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în
care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este –
sau ar trebui să fie - şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti
zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii
cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe
care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit.
De la o
vreme însă, toate aceste subînţelesuri au intrat în derivă. Trăiesc într-un loc
pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.Ceea ce se petrece în
instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de
televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai
are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au
ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de
ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat cînd
le văd portretele, cînd îi aud vorbind şi cînd mă gîndesc că ei îmi hotărăsc
viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă sunt informat asupra
malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei
lor ”eficienţe”.
Se fură
lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului
de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori.
Mi se va
spune că ilegalităţi şi tîlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm
puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura
trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din
geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură
iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt
infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele
unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape, turnîndu-se între ei. Pînă
la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se
tulbură. Şefa DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de criminalitatea
organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi
pentru afaceri dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF
(adică acolo unde se controlează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac
percheziţii pentru depistarea unor fraude fiscale, preşedintele Autorităţii
pentru Supraveghere Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri
ai consiliilor judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi
reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la grămadă cu primari, parlamentari,
miniştri, membri proeminenţi ai diverselor partide politice.
Peste tot,
dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari
şi pile.
Primul
ministru fură titluri academice şi minte vesel şi suveran, capii serviciilor secrete sunt denunţaţi
pentru trafic de bani şi influenţă, vice-prim-ministrul e în cercetări pentru
fraudă electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici,
veri, progenituri, mercenari şi pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente
vitale distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu
zile, milioane de români preferă să muncească în afara ţării, gazetari
dedicaţi, pînă mai ieri, cîte unui patron solvabil, schimbă brusc macazul şi se
mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii reprezentanţi ai ei, face propagandă
electorală, critici literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti politici”,
publicişti încă nealcătuiţi explică, seară de seară, poporului cum e cu
dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi fără nicio ispravă în spate sunt
abonaţi pe termen nelimitat, ca „experţi”, la dezbateri televizate
mono-maniacale. Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala,
vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din
adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara
„noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm
să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără
ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?
Cine e de
vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple
trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi
interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii
credibile. Dar asta se întîmplă şi pentru că pe scena publică a apărut un nou
tip uman: avem, în sfîrşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii este
achiziţia, consumul, parada. Confundă – ar fi spus Petre Ţuţea – idealurile cu
scopurile. A dori să ai o casă, o maşină şi o poziţie profesională onorabilă e
normal. Toate sunt „scopuri” plauzibile. Dar a le lua drept idealuri, a crede
că rostul tau pe lume e să-ţi multiplici, la infinit, averea, să faci baie în
Dubai, să ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a avea conturul
mintal şi sufletesc al unui cocălar…Or tocmai asemenea oameni au ajuns „să facă
jocurile”. Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne
pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne
certăm între noi.
Tu vorbeşti?
– vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de pe margine?
De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce mare brînză ai făcut cînd erai „la
butoane”. Răspunsul meu e simplu: m-am implicat destul (cu rezultatul că am
fost socotit ”profitorul” tuturor regimurilor) şi am făcut ce m-am priceput şi
ce am putut. N-am făcut, totuşi, nefăcute. Dar apropo de vină: una dintre
cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau,
reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am
mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A
altuia. Adică a nimănui.
http://adevarul.ro/news/societate/Tara-mea-Tara-meae-1_54cf25a0448e03c0fd32b24f/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu