Ioan Miclău-Gepianul - CETATEA DE FOC A PORT KEMBLEI!

CETATEA DE FOC  A  PORT  KEMBLEI!

     Port Kembla este unul dintre orașele cele mai vechi de pe coasta de est a Australiei. Tot aici sunt și cele mai vestite Oțelării ale Companiei Australiene, B.H.P(Broken Hill Pty.Ltd.)  Aici, la 29 ianuarie 1980,  am fost angajat permanent, aici am lucrat până la pensionare. Prin  muncă trudită și cinstită, de aici mi-am ridicat familia care avea să vină ulterior. Soția și trei copii mici. Eram tânăr!

     Împlinisem doar 39 de ani, eram plin de viață, optimist, m-aș fi dus și la pădure, la mină, căci purtam cu sfințenie responsabilitatea familiei. Din banii câștigați la oțelăriile din Port Kembla mi-am cumpărat casa pentru familie; nu puteam înțelege a-mi așeza familia în chirie în casele altora. Dar, tot aici Dumnezeu și-a adus aminte de mine, trezindu-mă la ceea ce aveam dăruit deja de Pronia Cerească, versul! Am spus întotdeauna că darul versului vine din locurile natale, dar acum găsisem mediul de realizare și împlinire.

   Deci, paralel, pe lângă munca de existență materială, am pornit refacerea celei spirituale, care mă îmboldea a scrie. Dar, vreau să recunosc ceea ce de asemenea am recunoscut întotdeauna, scrisul la mine era ceva de înălțare sufletească, deseori melancolie pentru locurile natale, fiindcă îmi iubisem neamul și Limba de care nu vroiam să mă rup, oricum, știam că altă etnicitate n-am decât cea românească. Căutam deci o vindecare a ființei mele! Așa se născură aici și versurile bune puse sub titlul ”Cetatea de foc a Port Kemblei”, poezie pe care am plăcerea să o redau aici mai jos, mai ales că a fost și publicată în publicația australiană ”Quarterly”, publicație a Societății P.E.N-Sydney Centre, la care am și devenit membru în anii 1988.

                                                             *

      Revin la acea perioadă când încă, duceam dorul familiei, căreea îi făcusem chemarea de reîntregire a familiei. Eu am făcut tot ceea ce trebuia făcut, în acelaș timp nevastă-mea împreună cu cele trei fetițe mici alături, se străduiau să obțină aprobările de emigrare. Între timp reușeam să rezolvăm și primirea cărțiulor ce le aveam acasă la Oradea, cumpărate cu gând de a le fi de folos educației copiilor mei, și pe care nu concepeam să le pierd, atâtea câte le aveam! Vroiam să le aibă aici și copiii noștri la rândul lor, fiindcă erau cărți românești, le consideram o valoare de nerecuperat dacă nu le aduc odată cu familia. Nevastă-mea a făcut cum numai Dumnezeu știe, le trimiteam și eu din salarul câștigat aici, iar ea îmi trimitea câteva pachete în fiecare lună. Și ce bine am făcut să păstrăm scrisorile noastre, fiindcă și azi după aproape 38 de ani, le citim împreună și plângem împreună, amintindu-ne prin câte am trecut. Fiica noastră mai mare Elena, chiar îmi scria uneori și titlurile cărților puse în pachet. Așa, zilele recente cititeam într-o scrisoare a ei:

    ”Dragă tăticule am pus cărțile. Să știi că mămica pune iar un pachet de cărți. Ți le scriu ca să știi dacă le-ai primit pe toate”:

     -Vlaicu Vodă, vol.I-II,

     -Pădurea spânzuraților,

     -Robie, vol.I-II,

     -După douăzeci de ani,

     -Domnu Trandafir,

     - Dacii,

     -Ce-ai cu mine vântule,

     -Iluzii pierdute,

     -Literatura elină,

     -Mânăstirea din Putna,

     -Cele mai frumoase scrisori,

     -Dramaturgia istorică românească.

Abia aștept să ne întâlnim tăticule!”

Am notat cărțile așa cum le-a scris fetița mea, avea doar 13 ani, cât privește autorii cărților nu era o problemă fiindcă știam cine erau. Nevastă-mea scria: ”Ti-am pus două pachete și acum iar pun unu, așa pe rând până plec toate”. Continua: ”Azi e 31 Octombrie, 1980. Deja aștept să vină să-mi preia partea ta din locuință, să se facă proces verbal, ca după aia  să o predau și eu imediat ca să nu mai am de lucru. Și eu atunci mă mut la unchiu Petre, si cum predau casa primesc hârtia și cu toate celelalte le predau la pașapoarte”. Din alte scrisori pe care le-am păstrat cu sfințenie: ”Mai vând lucruri din casă, cu ce-mi trimiți tu, cumpăr haine la fetițe. Chiar acum vine Otilia de la creșă, o aduce Tincuța cu fata vecinei Morico. Îmi este greu dar nu plâng să nu mă vadă fetele. Să știi dragă puișorule că drumurile astea m-au învățat multe, și la rău și la bine omul trebuie să treacă prin ele vrând nevrând. Te pupăm cu toții și să ne întâlnim cât de repede – Otilia, Tincuța, Lenuța, Florica”. Din nou despre cărți: ”Eu altele nu am mai pus fiindcă am așteptat să văd când le primești. Îmi pare bine că ai primit primul pachet. Acum o să pun iar câteva pachete și cărțile cele bune. Numai că un pachet trebuie să aibă 5kg. Și costă 150-160 de lei, foarte scump”.

   Așa am ajuns la formarea bibliotecii familiei, cumpărând apoi multe cărți Românești, engleze, și multe dicționare in vrea 12 Limbi. Era formarea mea ca om cu o cultură destul de bună. M-a costat bani nu vorbe politice. Am scos apoi un deceniu întreg Revista de Artă și Cultură ”Iosif Vulcan”, m-au costat bani din familie nu vorbe, dar știam că sunt român care-mi iubesc râul și ramul codrului românesc, dar  la fel iubesc Australia care m-a primit la vremuri de necaz, repede uitate azi. N-am mulți prieteni, doi sau trei adevărați, dar cum oare Dumnezeule, ași putea eu să-i trădez acum la vârstă octogenară, când o viață întreagă Iubirea, dragul de poezie și cultură ziditoare m-a caracterizat!

Dumnezeu ne cunoaște sufletele, iar peste Acesta nimeni nu poate trece.

*

Cetatea de Foc a Port Kemblei

Ca un astru ce răsare,

Și din neguri vrând să scape,

Luminează peste zare,

Oglindindu-se în ape!

Astfel însăși e Cetatea,

Glob de foc în nopți senine,

Unde viața și dreptatea

Se născură pentru mine!

Eu eram flămând și singur,

Alungat de soartă-n lume!

Oh, Cetatea împlinirii,

Ideal găsit în noapte,

Tu ești raza fericirii,

Tu din foc scoți dulce șoapte;

Veșnic flacăra-ți va arde,

Ca o inimă a iubirii,

Eu te văd deschisă carte,

Pe cărarea nemuririi!

*

Pe drumurile artei!

Zbor cu gândul, roibul vieții,

Cu aripile-aurite,

Și cu graiul omenesc;

Pelerin pe drumul artei,

Precum însuși Făt-Frumos

Prin vremi aspre și străbune!

Din chiar zorii dimineții,

Sfântul Soare cu-a lui raze,

Învelind cu nestemate tot rotundul pământesc,

Auzeam cum îmi șoptește roibul meu orgolios,

Eu îl ascultam ce-mi spune!

Punea-n cetini a lui șoapte și-n izvoare susurânde,

Apoi înspre cer cu stele privea, frâul spumegând:

”Fii stăpân, să te ții bine, căci vom trece,

Prin păduri de-argint și aur, vezi pe drumuri cotituri,

Grămezi mari de nestemate, aur mult, iscoditor,

Nu gândi să le ai toate căci ești simplu muritor!

De vrei Arta cea frumoasă,

Ce-i a Duhului lucrare,

Zi întâi o rugăciune,

Zi: Ajută-mi mie, Doamne!

Ia-ți pe umeri sfânta Cruce!

Grea ispită este Arta,

Duci pe umeri grea povară,

Ea te mustră și te arde,

Căci e focul din origini,

Vântul rechemării sacre

Înspre muntele Iubirii!”

~*~

Ioan Miclău-Gepianul

2018