sâmbătă, 22 iunie 2019

Mircea Doreanu - Sonetistul ADRIAN MUNTEANU





Mircea Doreanu - NIŞTE CUVINTE DESPRE SONETIST.


”Adrian Munteanu strânge pumnul mâinii drepte, dar nu de tot, atât cât linia vieţii să fie clară, bine pusă în evidenţă, lizibilă: „Scriind sonete am învins anostul / Scrâşneşte-n noi copilul nenăscut”. Cred că el a aruncat nada sonetului şi în balta regretatului, dragului Muşina, a cărui gândire creativă era mereu concurenţială. În traducere liberă l-a influenţat, l-a determinat, dacă nu cumva l-a convins să scrie sonete, iar Sandu Muşina nu era un scriitor influenţabil. Greu de păstrat într-un volum pe an unitatea tematică, să scrii un sonet de dragoste când eşti în plin marasm sentimental, sau de pe patul de spital să trânteşti unul bahic, argotic, pseudo-golănesc. Sonetul este o formă de disciplinare a gândirii, toată lumea ştie că este sublima constrângere a creativităţii literare... Nu ştiu dacă (nu cred că) Adrian Munteanu ar fi alcătuit Odihna Zborului în cazul în care sonetele lui ar fi respectat forma rimei împerecheate a ultimelor şase versuri. Aşa însă, calitatea de aforisme a perechii de versuri se pretează perechilor de finaluri ale sonetelor sale publicate, şi noutăţii denumirii de soneforisme; este subtitlul cărţii Odihna Zborului” (Arania 2014, Braşov). Să fie cartea aceasta un adio fidelităţii faţă de sonet, după +/- 1000 de întâlniri reuşite? Nu cred, titlul este un indiciu, – este o odihnă doar. Sonetul i-a limpezit lui Adrian Munteanu gândirea, fireşte şi pe cea critică, până acolo încât nimeni nu ar fi putut scrie o postfaţă mai lămuritoare decât el însuşi. (Poate Albert Camus, dacă s-ar fi priceput, ocupat, preocupat de poezie.) In aceste metonimii ale sonetului în care sensul explodează, Munteanu contrage încă odată obsesia genetică a poeziei sale: „ iar bufniţa cea albă-n nopţi goneşte/un car de foc prin timp neprihănit”. (s.n.) „Să ne urcăm pe munţi în propriul sine/ S-aprindem ruguri, primeniţi să fim.”. (s.n.) Adevăratul ţel al poeziei acesteia răzbate şi prin eschivă:“ Rămân în mine creaturi sordide / Sub un veşmânt ce l-am crezut sfinţit.” ( s.n.) A fi sfânt, acesta este crezul vieţii poetice, al poieticii şi poeticii lui Adrian Munteanu (desigur că hermeneutica nu se poate opri aici). În cadrul sonetului, cel care îl înnoieşte îşi permite libertatea de a nu plictisi, sau de a-şi impune constrângeri în cadrul altor constrângeri, prin lettrism, de pildă: „Birtaşi bicisnici blestemă beleaua/ Bântuie bobul binele bizar”. Frumuseţea sonetului, care poate fi orbitoare, a ridicat o mulţime de perechi de ochi înspre ea. După cum a demonstrat-o în postfaţa „Un termen inedit”, Adrian Munteanu poate fi un excelent critic/ eseist. Oricum, nu cred că se va apuca de reinventat rondelul sau glossa. Sau, mai ştii? Gheorghe Crăciun a plecat din poezie. Pe un plan mult mai înalt, E.M. Forster a excelat în critică, roman, proză scurtă, nuvelă. „Sădeşte pomul vieţii în grădină/Să ştie toţi că nu-s decât pământ”. Un bun prozator este mereu predispus spre negarea existenţei şi spre proslăvirea ei prin tenacitatea de a trăi şi a crea vieţi fictive ori doar transfigurate. Pornit, liberat dintr-un corset de aur, rezultatele pot fi magnifice. Adrian Munteanu poate deveni un poligraf, nu este condamanat pe viaţă numai la poezie pentru motivul evident că şi-a dăruit şi a dăruit un preaplin de măiestrie şi forţă până acum. Când ai terminat cu sonetele şi Moise, este timpul pentru Sixtină. Covorul zburător cu care intri în literatură, apoi o survolezi, nu poate avea numai motive rectangulare, nici numai curbe: „Nu-ţi fie teamă când te stingi din lume,/ De viaţa netrăită să te temi!”. ( Motto) Frumuseţea va salva doar lumea unora, puţini. Nu există educaţie, reeducare prin frumuseţe, există autoeducaţie prin ea, atunci când o creezi. Însăşi finitudinea vieţii este o condiţie a artei, acest poet a spus-o în mai multe feluri, de câte ori!

Sonetul nu o să moară niciodată, dar el, sonetul, va avea un mare şi sperat noroc să-şi întâlnească, vreodată, sonetistul la fel de bun ca Adrian Munteanu. 

P.S. facultativ: Criticul potrivit pentru Adrian Munteanu ar fi fost E. Lovinescu.”

http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/1863_niste-cuvinte-despre-sonetist.html



COMENTARII:
Iată un răspuns mai important decât un premiu. Se pare că publicul și criticul sunt cei care descoperă mai multe calități decât autorul.
Felicitări,

Melania Rusu Caragioiu








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu