A
câștigat deja Vladimir Putin războiul?
Prof.
univ. dr. doc. Bernard Wicht, Elveția
16
Martie 2022
Vă supunem atenției o excelentă analiză
politico-strategică a războiului din Ucraina laborios și echilibrat prezentată
de un specialist în domeniu, apărută în
publicația elvețiană „Heidi News”. O analiză corectă - chiar dacă nu completă -
cu aspecte deloc „observate” sau comentate de „specialiștii a-toate și în-toate
dar nici pe departe competenți care pot fi auziți și văzuți pe ecranele
televiziunilor din România - nu toate românești și deloc obiective. Titlul
autorului incită, deci lăsăm la latitudiea fiecăruia să analizeze, să
completeze și să tragă concluziile. (Redacția ART-EMIS).
„Vladimir
Poutine aurait-il déjà gagné la guerre?”[1]
„Ucraina este doar un câmp de luptă, adică un
loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă alte efecte și
alte ținte”.
În primele mele analize ale războiului
ruso-ucrainean, m-am întrebat despre obiectivele pe termen scurt ale Rusiei și
am rămas nedumerit cu privire la ceea ce ar putea realiza în Ucraina în cadrul
operațiunilor militare în curs.
Trei scenarii mi s-au părut posibile:
- demilitarizarea țării și apoi retragerea
trupelor rusești... și apoi? (Ucraina rămâne un element al disputei);
- anexarea întregii țări: o mlaștină
asemănătoare Afganistanului (!);
- anexarea anumitor teritorii pro-ruse,
fără îndoială soluția cea mai rațională.
Cu toate acestea, nu am văzut foarte clar
și mi s-a părut că Rusia este în pericol să se găsească într-un impas.
Rusia
a pierdut cu adevărat războiul informațional?
Dar m-am înșelat pentru că, la fel ca
majoritatea analiștilor occidentali, abordarea mea nu a fost la scara
potrivită. Într-adevăr, a te limita la Ucraina este prea mic, prea regional, nu
suficient de internațional-global. În mod similar, referirea la discursul lui
Vladimir Putin despre dorința sa de a „demilitariza” și „denazifica” Ucraina nu
ia în considerare maskirovka (mistificarea) care este o parte integrantă a
gândirii strategice ruse.
Am ajuns rapid la concluzia că
președintele ucrainean Volodimir Zelenski a câștigat avantajul în ceea ce
privește imaginea și comunicarea și că rușii au neglijat acest aspect,
regăsindu-se astfel prizonierii unei opinii publice mondiale complet ostile.
Moscova
ar fi pierdut deja bătălia informațională.
Dacă președintele Zelensky demonstrează
într-adevăr o mare măiestrie în ceea ce privește imaginea și comunicarea, să
considerăm că Vladimir Putin a neglijat această dimensiune reprezintă, și aici,
un punct de vedere foarte occidental influențat în mare măsură de mass-media și
de viziunea lor maniheistă a „binelui” si a „răului” care ne cufundă într-un
scenariu de la Hollywood cu Bruce Willis în rolul principal!
Adversarul
lui Putin este sistemul, nu țara
Deci, dacă raționamentul doar în ceea ce
privește „obiectivul Ucraina” se dovedește a fi prea scurt și dacă rușii nu au
neglijat războiul informațional, care este cea mai potrivită analiză strategică
pentru a înțelege miza acestui conflict? Să reţinem mai întâi că, din punct de
vedere geografic, Rusia este o ţară „mondială”. Nici Europa de Vest, nici
Statele Unite nu sunt. Gândirea strategică rusă se desfășoară astfel la nivel
macro-spațial și macro-cultural. Ea preia realizările surorii sale mai mari,
gândirea strategică sovietică având dezvoltat și conceptualizat ceea ce se
numește nivelul operațional al războiului, care nu mai vizează în primul rând
obiective militare tactice (trupe, echipamente, infrastructură etc.), ci
adversarul ca un sistem.
Gândirea operativă nu ia în considerare
inamicul dintr-un unghi strict militar, spre deosebire de doctrina clasică
clausewitziană care vizează distrugerea forțelor armate inamice într-o mare
bătălie de anihilare considerată ca fiind cheia victoriei. Gândirea operativă
sovietică, apoi rusă, abordează adversarul dintr-o perspectivă sistemică:
urmărește prăbușirea acestuia, nu în timpul unei mari bătălii decisive, ci prin
acțiuni în profunzime.
Termenul de „adâncime” nu se referă
neapărat la aparatul militar defensiv al adversarului (fortificații, centre
logistice, rețele de comunicații), ci într-adevăr la toate structurile
politice, socio-economice și culturale, precum și la infrastructurile care
permit țării inamicului să functioneze. Această „profunzime” privește atât
geografia, cât și psihologia colectivă a adversarului. Prin urmare, obiectivul
urmărit este rareori punctual, este holistic.
O
incapacitate a NATO
Ce înseamnă asta aici? Rusia nu caută
simplul control al unui vecin recalcitrant, ea țintește „inamicul sistemic”
căruia îi arată concret că nu numai că este pregătită, ci mai presus de toate
este capabilă să ducă un război, inclusiv nuclear. Acest inamic sistemic este
evident N.A.T.O., a cărui retorică războinică este invers proporțională cu
mijloacele sale militare slabe. Rusia a putut observa această lipsă în timpul războiului
din Siria (din 2011), unde capacitățile de intervenție occidentale s-au limitat
la trimiterea câtorva contingente de forțe speciale în sprijinul milițiilor
kurde. Unitățile ruse prezente în Siria au luat prizonieri și pe câțiva membri
ai acestor unități (american, britanici și francezi), iar „mercenarii”
companiei militare private ruse Wagner s-au confruntat, cu oarecare succes, cu
Forțele Speciale americane. Rusia și-a putut face astfel o idee foarte concretă
asupra limitelor operaționale severe ale N.A.T.O. și a incapacității Alianței
Atlantice de a conduce o operațiune militară de amploare, din cauza lipsei de
personal și logistică.
De acolo, Vladimir Putin și statul său
major și-au putut planifica intervenția în Ucraina, care este doar un câmp de
luptă, adică un loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă
alte efecte și alte ținte.
Când vine vorba de efecte, Rusia vrea să
demonstreze că poate să declare un război convențional și să-l ducă la capăt.
În fața acestei demonstrații de forță:
N.A.T.O. și Uniunea Europeană sunt
„absente” din punct de vedere militar, singura posibilitate de acțiune fiind
livrarea câtorva rachete antitanc curajoaselor forțe ucrainene (abandonate
complet de mentorii lor ieri).
Țările membre N.A.T.O. situate în
apropierea Ucrainei încep să trimită mesaje Moscovei pentru a asigura Rusia de
neintervenția lor în conflict (România tocmai a făcut acest lucru, fără
îndoială că vor urma și alții dacă acest lucru nu s-a făcut deja).
Țările non-N.A.T.O. (Georgia și Moldova)
sunt îngrozite de perspectiva unei posibile intervenții rusești pe propriul
teritoriu.
Suedia
și Finlanda fac primii pași către apropierea, sau chiar aderarea la NATO.
Liderii europeni îl prezintă pe Vladimir
Putin ca pe un „nebun” care ar putea să invadeze Europa de Vest. Între timp,
ucrainenii sunt lăsați la soarta lor, fără nicio perspectivă de a adera nici la
N.A.T.O., nici la U.E. Fără îndoială că acest abandon va lăsa o amprentă
durabilă în conștiința colectivă a ucrainenilor. Pentru a parafraza celebra
frază din perioada interbelică („Cine este gata să moară pentru Danzig?”),
astăzi în Europa de Vest „nimeni nu este gata să moară pentru Kiev”! Rușii au
dobândit certitudinea acestui lucru.
Prin urmare, obiectivul principal al
Rusiei devine perfect clar și consistent; este la o cu totul altă scară decât
cea care vizează exclusiv demilitarizarea Ucrainei. Este vorba despre a inspira
țările vecine și alți membri ai NATO cu teama de un mare război (aceasta se numește
stupefacție în termeni strategici). Alianța Atlantică se află într-o stare de
degradare militară atât de mare (cazul Bundeswehr-ului german este emblematic)
încât nu este posibilă nicio operațiune militară majoră pentru ea... în
următorii câțiva ani. Ea se găsește într-o postură pur defensivă, fără a fi
totuși absolut sigură că își va putea garanta propria protecție în cazul unui
atac.
Victoria
rusă dar și... americană
Vladimir Putin și statul său major par
așadar pe cale de a-și atinge adevăratul scop: nu destabilizarea Ucrainei
(abandonată politic și militar), ci cea a Alianței Atlantice care va trebui
fără îndoială să stea liniștită în următorii câțiva ani, poate chiar următorul
deceniu, până când capacitățile sale operaționale își revin oarecum.
Să ne oprim și asupra atitudinii Statelor
Unite de la izbucnirea războiului. În timp ce președintele Biden a fost foarte
incisiv (ca să nu spun isteric) în chestiunea ucraineană de la preluarea
mandatului, administrația sa a devenit brusc foarte discretă din 24 februarie.
Desigur, Statele Unite sunt conștiente că, după Irak și Afganistan, nu mai au
capacitatea de a se angaja într-un conflict major, cu atât mai puțin împotriva
unei puteri precum Rusia. Dar cu siguranță acesta nu este singurul motiv.
Guvernul Biden și-a atins și el obiectivele:
- odată cu războiul din Ucraina, a reușit
să împiedice permanent orice apropiere intre Europa si Rusia;
- a reușit să priveze economia germană de
gazul rusesc și astfel să o facă dependentă de resursele energetice americane
(gaz, energie nucleară) și prin aceasta a reușit să subjuge complet economia
europeană (dependentă de Germania) piețelor financiare dominate de dolar.
Și aici este important de subliniat o
adevărată măiestrie strategică pe partea americană: toate aceste rezultate se
obțin „fără a trage o singură lovitură de tun”! Generalul chinez Sun tzu l-ar
admira.
Există
așadar o singură concluzie posibilă: Europa de Vest pare a fi marele învins în
toată această afacere!
Notă - Bernard Wicht este expert în
strategie militară la Facultatea de Științe Politice a Universității din
Lausanne, Elveția. Este autorul mai multor lucrări în domeniul geopolitic, în
special despre transformarea statului modern, cea a instrumentului militar și
apărarea cetățenilor.
----------------------------------------------
[1] Sursa - Vladimir Poutine aurait-il
déjà gagné la guerre? -
https://www.heidi.news/articles/opinion-vladimir-poutine-aurait-il-deja-gagne-la-guerre?fbclid=IwAR07GAirfDGKiks0rSwTmkGNRV8a6Et-51yIIiD_MnXoMIHDC7RIVxIMZkg
- și -
https://miscareaderezistenta.ro/externe/a-castigat-deja-vladimir-putin-razboiul-60360.html?fbclid=IwAR2orLF9YbKQqoWCm3O4sovj3PxOUn4BUU-LTh1smQprC3wTq4UabLDx7s - (11-14) martie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu