SĂ
NE IUBIM ISTORIA ROMÂNIEI TAINICE (II)
*
PORTARII
EUROPEI
Neamul
ăsta dur ca piatra
Nu-l
mișcară nici vulcanii,
Nici
n-o să-i potoapă vatra
Veacurile
și dușmanii.
Știu
românii și prea bine
Din
istoria cea grea,
Ce-nsemna
vorba, ”vecine”
Iar
nu ești din strada mea!
El
portarul Europei?
Creanga
asta românească,
După-nțelepciunea
vorbei:
”E
născută să trăiască”.
El
, stejarul Europei?
Ce
din Dunăre și Ron
Își
hrănea tulpina viței
Și
de Dac , dar și de om!
Astfel
dragi europeni,
N-aveți
cum a striga-n lume
Că
sunteți cumva mai demni
Ca
Portarul ce își pune,
A
lui viață la strâmtoare
Ca
să aibă lumea mare,
Zile
lungi de sărbătoare,
Nobilind
cu sumeție pe cutare
sau
cutare!
*
SARMIZEGETUSA
Prin
arcada înverzită din cununi si flori de ruguri,
Și
de vițe ce-și dezvele a lor boabe dulci de struguri,
Calci
pe-aleea cea umbroasă a grădinii milenare,
Unde
sub lumini albastre ceru-i dete-ntinsa zare.
Chiar
din pragul stâncei albe cărări dese duc spre munte,
Așternând
privirii noastre tot ce umbrele ascunde,
Veacuri
de istorii aspre rânduite ca-n muzee,
Temple
dăltuite-n piatră, unde regii Daci să stee!
Vezi
prin scena unduioasă aurind cetatea pusă,
SARMIZEGETUSA-n
codrii, ca o stea din cer adusă!
Ea
de-apururi nou renaște din etern nemărginit,
Căci
în timp și spațiu veșnic al ei loc e definit!
Și
adeseori, când norii cad cu trăznete pe creste,
Se
aude-n văi adanci un ecou de bună veste:
Ah,
sunt Dacii cei cu barbe, de răsar ca apa-n val,
De
izbesc crăpând și stânca la glasul lui Decebal!
Atunci
Dunarea se-nalță de revarsă peste maluri,
‘Nalte
spume si fioruri port gemândele ei valuri,
Neguri
grele-ntunecoase îmbrac codrii de stejari,
Se
aud chemări prin aer, se-mpreun munții cei tari!
În
asemenea momente nu e bine să te încumeți,
A
visa vreo vânătoare ori să-ți faci pașii drumeți,
Căci
e defilarea morții, ce-și serbeaza an de an,
Amintirea
grozaviei de pe vremea lui Traian!
Ies
din rădăcini de munte limbi de foc scânteietor,
Mișc
Carpatii, Apusenii, râurile poartă dor*
Iar
Zalmoxe este iarăși zeu la Sarmizegetusa,
El
din Oraștii alese Domn de în cetate pus-a!
Atunci
muntele din creștet scuturându-și norii suri,
Slobozea
raza luminii peste văi și-nfundături,
De-s
cu aur și arginturi a lor muchii poleite,
Se-mblânzesc
străbunii-Dacii mișcând bărbile albite!
Nu-i
ușor să duci pe umeri moștenirea cea străbună,
Dar
nici greu nu-i de ai cuget în gândirea cea mai bună,
Cel
venit la pragul casei și-umilit ceva îți cere,
Mângâie-l
și-i dă o pâine și o lingură de miere!
Nu
pleca urechea bârfei! Dar de zvârle piatra-n geam,
O
ridică precum David, stând la turmă sub un ram,
Și
o pune-n prăștioară pentru Goliatul mare,
Căci
el singur își alese a lui proprie surpare!
MEDOPA*
Medopa,
fata getă
Privea
prin ceața Mării,
Nostalgic
lăcrimând;
Ea
vede cum corăbii
Se-apropiu
rând pe rând
Și
spăntecând oglinda
A
Mării înnegrite,
Răsar
ca lungi fantasme
Din
ape răsărite!
În
pieptul ei, Medopa,
Foc
greu simțea că arde
Și
suspina, căci ea
Nu
vrea să se departe
De
locul Dobrogean!
Dar,
Filip regele cel mare,
Trimis-a
veste că o vrea nevastă;
Cotelas,
Getul, se-nvoi
S-o
lase-ai fi consoartă!
Dar
aprigă cum se știa,
Cu
sânge get în vene,
Ea
zise: ”Tată, vezi,
El
nu mă vrea pe mine,
Ci-i
vrea pe Geți,
Ca
la război
Să-i
câștige cu sine!
Cotelas
regele vorbi:
”Tu,
dintre Geți aleasă,
S-aduci
victoria cu noi,
Acceptă
a-i fi mireasă!
Căci
ce folos să stăm pe loc,
Când
lumea-n larg te cheamă,
Câștigi
mărire pentru Geți
Și-un
rege de noroc!”
Medopa
în corăbii suie,
Pieptiș
spre rege merge,
Dorința
să și-o spuie:
”O,
Rege Filip, îmi ordonă,
De
azi voi fi aleasa ta,
Dar
geto-macedonă!
(Medopa
era fiica regelui get Cotelas, căsătorită
cu
Filip al II-lea. Acesta intrase în război cu regele
Odrișilor,
dar voia pe luptătorii geți să-i aibă de partea sa.)
CĂPRIOARELE
DIN HEMUS
Pe
al Hemului prăpăstii
Neguroase
stânci se-nclină,
Gata,
zici, se dezlipesc
Pe
când nori curgând năvalnic,
Peste
neguri viu sclipesc.
Jos
la talpa cea montană,
Lacul
de argint se-ntinde
Ca
un vas cuprins în umbră,
Ca
un ochi sculpatat în stâncă,
Sprâncenat
de mari păduri.
Dar
ce văd spre vârf de munte?
Prin
ninsoarea scânteioasă
Umbre
zbor din stâncă-n stâmcă,
Se
apropiu, vin ca valul,
Ca
spumi albe se aruncă.
Înspre
Lac le cheamă dorul,
Setea
de câmpia dulce;
Lângă
lac stătea rabinul
Cel
pribeag de la Tudela,
Din
picior scoțându-și spinul;
El
spre munte cum privește
Se
cutremură-n mirare:
”Ah,
Valahii, cei ce fac,
Insomnii
și multă spaimă,
Împăratului
Isac*
(*
Isac I Commen(1057-1059) suveran
al
Imp.Bizantin, a fost obligat să abdice de către
opoziția
condusă de Mihail Pselos ( get).
*
PĂSĂRUICĂ
DE SUB NOR
Păsăruică
de sub nor,
Unde
duce al tău zbor?
Spre
ce mal de apă lină
Cu
flori albe de sulfină?
Oh,
ghicesc, îți știu eu gândul,
Cum
știu versului meu rândul,
Zbori
spre cuibul tău din deal,
S-auzi
Doina din Ardeal!
De
te-ntorci, să iei cu tine,
Un
semn dulce pentru mine,
Un
strop dulce din Criș Alb
Să-mi
astâmpăr dorul cald!
~*~
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
