Marea
Joi
-
Arhim. Petroniu Tănase -
Descriere:
https://atitudini.com/wp-content/uploads/2024/04/cina-cea-de-taina-3.jpg
Mirele Hristos ne-a chemat la ospățul cel de taină al
nunții Sale. De aceea în această zi, El ne dăruiește fără economie darurile
Sale; și nu numai darurile, ci Însuși pe Sine, izvorul tuturor darurilor.
Patru lucruri mari prăznuim în această zi:
• SFÂNTA SPĂLARE;
• CINA CEA DE TAINĂ;
• RUGĂCIUNEA DIN GHETSIMANI și
• PRINDEREA DOMNULUI, întâmplări dumnezeiești pline de
taină și necuprinse de minte.
Spălarea
picioarelor
Descriere:
https://atitudini.com/wp-content/uploads/2024/04/Spalarea-picioarelor-736x400.jpg
Sfânta spălare ne arată taina cea necuprinsă de minte
a smereniei Domnului, „care, din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea
mai bună de urmat – smerenia – când a spălat picioarele ucenicilor Sai”
(Otpustul zilei).
Să ne uităm dar, cum spală Stăpânul picioarele
ucenicilor. Mântuitorul își scoate haina, se încinge cu ștergarul, toarnă apă
în spălător și, rând pe rând, spală picioarele colbăite și ostenite ale
ucenicilor.
Dar de ce nu zic nimic ucenicii? De ce nu se
împotrivesc când le spală picioarele?
Numai Petru, cel mai vârstnic, își da seama de
nepotrivire: „Nu, Doamne, în veac nu vei spăla picioarele mele!”.
Fie, ucenicii primesc să li se spele picioarele, dar
apoi de ce nici unul nu se grăbește să spele picioarele Mântuitorului? De ce
nici Petru?
Ucenicii se simt bine cu picioarele răcorite, dar pe
ale Domnului nu I le răcorește nimeni? Bieți oameni, ce suntem noi!
Nu dăruiește Domnul atâtea mângâieri, atâtea bucurii
necontenit, în tot ceasul și pe El nu-L bucurăm cu nimic! Nimeni nu se grăbește
să-I spele picioarele ostenite pentru noi, păcătoșii. Numai uitare și
nerecunoștință.
Taina
spălării
De fapt, Învățătorul era sluga ucenicilor Săi: „Iată,
Eu sunt cel ce slujește” zice El și „N-am venit că să Mi se slujească ci că Eu
să slujesc”.
Necontenit El le purta de grija ca unor copii ai Săi;
de aceea și spălarea nu li se vă fi părut așa de neobișnuită.
Totuși aici este și o adâncă taină, pe care ucenicii
au slujit-o, fără să-și dea seama.
Domnul venise pentru a spală pe toți oamenii de
întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia cea mai desăvârșită, nu avea
nevoie de spălare.
Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea
parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!”
Rânduiala
spălării picioarelor în biserică
La sfârșitul Sfintei Liturghii se face rânduială
spălării picioarelor.
Altădată ea se săvârșea pretutindeni în Biserica
Ortodoxă; acum ea a rămas doar la Ierusalim, la Roma… prin unele mănăstiri
smerite și în sufletele simțitoare ale creștinilor, care privesc uimite și
copleșite de nespusa smerenie a Domnului.
Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o într-o zi,
când o bătrână de la țară, într-o Joi Mari, mersese la o bolnavă ce zăcea la
pat, îi dusese un dar și-i spălase picioarele.
„Domnul Hristos”, zicea ea, „să spele azi picioarele
ucenicilor și eu să nu fac nimica? Măcar atâta am făcut și eu; am spălat
picioarele Mărioarei lui Gavril și i-am tras colțuni noi în picioare!”.
Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul
spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”,
„am venit ca să slujesc”, abia acum, după două mii de ani, începe creștinătatea
să o învețe!
Cina
cea de taină
Descriere:
https://atitudini.com/wp-content/uploads/2024/04/cina-cea-de-taina-4.jpg
La
Cina, deja încep Sfintele Patimi:
„Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se
frânge pentru voi…; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se
varsă pentru voi și pentru mulți…”.
Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse
și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru
pomenirea Mea!”.
Nesfârșită dragoste și copleșitoarea smerenie a
Domnului la Cina cea de Taina! La naștere, la tăierea împrejur, pe Golgota,
Dumnezeu, deși îmbrăcat cu trup asemenea nouă, totuși este văzut prunc în
iesle, ținut în brațe, „om al durerilor”.
Sfânta
Euharistie
În Sfânta Împărtășanie însă, este cu totul ascuns; ia
chipul pâinii și al vinului, că să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără
împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”.
Jertfa
de pe Cruce este deplina, răscumpără pentru totdeauna pe om; totuși acesta
poartă semnele stricăciunii aduse de păcat, este supus morții și de aceea
Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânță învierii, arvuna
vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne
încredințează Domnul:
„Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl
voi învia pe el în ziua cea de apoi”
(Ioan 6, 54)
Liturghia euharistică este Liturghia smereniei
Domnului, Liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii Sale de oameni:
„Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”
Și, în adevăr, la fiecare Sfânta Liturghie se
reînnoiește jertfa întru amintirea Domnului, Care mereu se jertfește, că mereu
să ne sfințească și să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai mare lucru pe
lume decât acesta.
Lucrare dumnezeiască, minune necontenită, piatră de
poticnire:
• vezi pâine și vin și guști carne și sânge;
• iei o fărâmă și ai întregul neîmpuținat;
• este aici pe acest altar și în același timp pe toate
altarele creștine din lume!
„Biserica Ortodoxă, înalt euharistică, cu totul
euharistică, nu poate fi adusă iarăși la frumusețea și puterea ei primară,
decât atunci când preoții ei vor înflori ca merii de iubire către Hristosul cel
Euharistic; când inimile noastre vor fi candele aprinse și cădelnițe
înmiresmate de tămâie la picioarele Împăratului din Altar”. (Gala Galaction)
„Cinei Tale celei de Taina, astăzi Fiule al lui
Dumnezeu, părtaș mă primește…”.
Rugăciunea
din Ghetsimani
Descriere:
https://atitudini.com/wp-content/uploads/2024/04/ghetsimani2-515x400.jpg
Cu rugăciunea din Ghetsimani și cu prinderea Domnului
deja am intrat în Vinerea cea Mare a Sfintelor și înfricoșătoarelor Patimi.
Părintele PETRONIU TĂNASE
(sursă:
https://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/predica-sfanta-marea-joi-140556.html)
PRIMAVARA
DUHOVNICEASCA
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Dar primavara duhovniceasca se aseamana cu cea a
naturii si prin lucrurile care o desfigureaza si-i dau o vedere urâta si
neplacuta. În timpul primaverii, seceta si ploile peste masura strica foarte
mult, caci si într-un caz si în celalalt plantele sufera, rodurile viitoare
sunt amenintate si unii arbori pier cu totul. Se întâmpla o asemenea seceta si
în timpul primaverii duhovnicesti, când sufletul e lipsit de roua cea Sus, care
se pogoara de la Duhul lui Dumnezeu. Însa omul se lipseste de aceasta înrourare
când se împutineaza în el dorinta launtrica a inimii catre rugaciune, care
atrage ploaia cea binefacatoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie adesea
e împlinita prin udare. Aceasta poate avea loc si când e vorba de reînnoirea
duhovniceasca. Asadar uda pamântul cel învârtosat al inimii tale cu lacrimile
pocaintei, pâna când, ca o ploaie bogata, va cadea asupra sufletului tau harul
Preasfântului Duh. Aceasta apa pretioasa adesea lipseste din fântâna inimii –
într-o asemenea împrejurare arunca-te la pamânt si roaga-te sa se deschida
stavilarele inimii; rugaciunea umilita înca te va racori ca o ploaie cazuta la
vreme potrivita.
Pentru primavara fireasca este hotarât un anumit timp
al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru
primavara duhovniceasca, însa, nu exista un timp hotarât – ea poate fi vesnica
si, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul pacatos se întoarce
la Dumnezeu. Aceasta poate bucura si da nadejde sufletelor pacatoase, care înca
nu s-au cufundat în noroiul pacatului pâna într-atât încât sa nu se mai
gândeasca deloc la mântuirea lor.
Dupa primavara fireasca întotdeauna urmeaza vara –
nimeni nu poate schimba aceasta rânduiala întocmita de Dumnezeu. Dupa primavara
duhovniceasca, însa, poate urma iarasi iarna, si înca o iarna din cele mai
aspre, de îndata ce sufletul, neîngrijindu-se deloc de sine, amaraste harul
Duhului Sfânt, care-l înnoise si înviase, se întoarce de la fata cea întru tot
sfânta a lui Dumnezeu si se cufunda în negura cea întunecata a pacatului. Fara
îndoiala, numai omul care a cunoscut si a încercat asupra sa puterea harului
lui Hristos, care a gustat din bunatatea cuvântului lui Dumnezeu si a trait o
viata sfânta, poate sa-si aminteasca bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel,
care zice: „Cel ce sta, sa privegheze ca sa nu cada!” (1 Corinteni 10, 12).
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 46-47, 49-50
COPACUL
DOBORAT
-
Parintele Ilie Cleopa -
Daca vedem prin padurile si codrii cei mari vreun
arbore cu mare vechime de ani, rasturnat la pamânt de furtunile vremurilor cele
mai puternice decât el, apoi si de la acesta sa ne învatam a nu ne încrede în
puterea noastra, nici în iscusinta cea de multi ani, aducându-ne aminte de cele
scrise, ca: „Cela ce se încrede în sine, va cadea cadere jalnica” (Pilde 16,
18). Iar daca alti arbori uriasi vedem putrezind prin codri si de multe ori
cazuti la pamânt, si lânga acestia zabovind cu gândirea asa sa zicem: Cum
acesti arbori atâtea sute de ani traind si atâtea vremi sub soare petrecând,
acum zac aici putrezind si pamânt facându-se, dar eu, care sunt „iarba si
floarea câmpului” (Psalm 102, 15), în aceasta viata prea scurta, cu cât mai
neputincios si mai repede trecator sunt în aceasta lume?
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48
Marea
Miercuri
În MAREA MIERCURI se face pomenirea femeii celei
păcătoase, care aflând că Mântuitorul se află în casa lui Simon Leprosul, a
luat un vas cu mir înmiresmat, de mare preț, ca să-l toarne pe capul lui Iisus
Hristos, iar cu părul capului ei ștergea lacrimile ce-i picau din ochi pe
picioarele Domnului.
Evanghelia
de azi
„Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul,
s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preț, și l-a
turnat pe capul Lui, pe când ședea la masă.
Și văzând ucenicii, s-au mâniat și au zis: De ce
risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea
săracilor.
Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce
faceți supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea față de mine. Căci pe săraci
totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Că ea, turnând
mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia
aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.
Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda
Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiți să-mi dați și eu Îl voi
da în mâinile voastre?
Iar
ei i-au dat treizeci de arginti.” (MATEI 25,6-15)
Miercurea Mare ne apropie și mai mult de Sfintele
Paști, astfel că Biserica a rânduit să luăm aminte în această zi la două
exemple: cel al păcătoasei desfrânate, înstrăinate de Dumnezeu care aducând în
această zi, cu mare căință, smerenie și cu multe lacrimi, mir de mare preț și
ungându-L pe Hristos, devine mironosiță și cel al lui Iuda Iscarioteanul,
ucenicul care, deși apropiat de Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru treizeci
de arginti fariseilor și cărturarilor ce voiau să-L ucidă.
De
ce postim miercuri?
Vânzarea făcută de Iuda a făcut că, mai tărziu, Sfânta
Tradiție a Bisericii să rânduiască ziua de miercuri ca zi de post, alături de
vineri, ziua în care Iisus a fost răstignit, acestea fiind cele două zile ale
săptămânii în care creștinii trebuie să postească de-a lungul întregului an.
(sursă:
https://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/saptamana-patimilor-miercuri-72705.html)
PACATUL
-
Parintele Arsenie Boca -
Parintii au zis ca singura noastra avutie cu adevarat
sunt pacatele. Caci, dupa ei, nu esti proprietarul decât al lucrului pe care
l-ai facut din nimic. Iar împlinind conditia asta, din nimic Dumnezeu a facut
faptura, iar faptura a facut pacatul.
Pacatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt
ghearele haosului în grumazul realitatii, o pândire a nimicului care vrea sa
înghita toate câte sunt.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 127.
POTIRUL
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Iata paharul Înfricosatului Tau Sânge, plin de lumina
si de viata. Daruieste-ne pricepere si luminare, ca sa ne apropiem de el cu
dragoste si cu sfintenia credintei, si sa ne fie nu spre osânda, ci spre
iertarea pacatelor.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 208
Sfântul
Mucenic Ioan din Ianina
Patria acestui fericit Ioan era țara
grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ianina. Părinții lui Ioan erau
creștini dreptcredincioși, de care rămânând orfan în anii tinereților
sale, a mers la Constantinopol, căutând ca din osteneala mâinilor sale
să-și aibă cele de trebuința vieții. Și și-a câștigat în târg un loc, între
alți lucrători cu mâinile și târgoveți și se hrănea din bani căștigați de la
târg.
În vremea aceea, Constantinopolul era stăpânit
de agareni, care țineau credința lui Mahomed, de a căror păgânătate mulți
creștini s-au amăgit. Mulți dintre neguțătorii și meșterii care se aflau în
acel târg trecuseră de la credința creștină la cea mahomedană.
Sfântul Ioan a
ajuns astfel să fie înconjurat numai de cei care se uniseră cu agarenii, iar el
adeseori îi mustra și îi certa pentru lepădarea lor. Atunci au început a-l ură
foarte mult. Înțelegând fericitul Ioan Epirotul răutatea gândită de dânșii, nu
s-a temut, ci mai tare a dorit din tot sufletul să pătimească pentru
adevărul lui Hristos…
L-au bătut cu toiege noduroase până la sânge, l-au
muncit cu nevoia temniței, cu strâmtorarea legăturilor, cu foamea și cu setea,
iar sfârșitul mucenicesc l-a primit prin tăierea cu sabia.
Descoperirea dumnezeiască
Întâiul prezbiter, văzându-l tânăr de ani, nu l-a
sfătuit să se dea la mucenicie (…).
Atunci a zis tânărul:
„Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă
va da spre batjocura vrăjmașilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc
puterea vrăjmașului”.
Iar întâiul preot i-a zis:
„Fiule, scris este: Duhul este
osârduitor iar trupul neputincios.
Iar un lucru ca acesta pe care tu îl
dorești, are trebuință de multă pregătire; îi trebuie neîncetat post și
rugăciuni, cu care, după ce te vei curați de toată prihana păcatului, Dumnezeu
îți va da înștiințare ce trebuie să faci.
Pentru că Dumnezeu voiește să Se
sălășluiască în sufletele celor curați.
Deci, ia aminte, iubitule, și mergi în
pace.
Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca să te
păzească pe tine de toți vrăjmașii tăi cei văzuți și nevăzuți, de oameni și de
diavoli, și biruitor peste ei să te facă”.
Aceasta zicând, a liberat pe tânăr cu pace.
Iar a doua zi, fericitul Ioan a mers iarăși la același
duhovnicesc părinte, cu fața luminoasă și cu sufletul plin de bucurie.
Și i-a grăit:
„Cinstite părinte, în această noapte
în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar
nearzându-mă, ci veselindu-mă și dănțuind, precum odinioară cei trei tineri
în cuptorul Babilonului.
Deci, cu ajutorul Celui Preaînalt,
nădăjduiesc că lucrul cel cugetat de mine va ieși la bun sfârșit.
Dar, te rog, cinstite părinte, să mă
înarmezi cu ale tale rugăciuni”.
Iar duhovnicescul părinte i-a grăit:
„Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să
biruiești pe lup, pe balaurul cel nevăzut, și pentru Hristos cu mucenicia să te
încununezi”.
Și, astfel, a slobozit pe tânăr, întărindu-l pe el cu
cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu,
ajutătorul său.
O altfel de bucurie
A doua zi scoțându-l iarăși și el grăind cu
îndrăzneală aceleași cuvinte ca mai înainte și fiind neplecat în creștineasca
credință, au poruncit ca iarăși să-l bată fără milă.
Iar mucenicul, fiind bătut, cânta cu bucurie cântări
bisericești: „Hristos a înviat din morți…”, și celelalte,
pentru că erau zilele Paștilor.
Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi și pământul
s-a roșit cu sângele lui, iar sfântul mucenic răbdând ca în trup străin, uneori
cânta, iar alteori grăia către cei ce-l munceau:
„Bateți, bateți, cu toată puterea voastră,
bateți și pe cât puteți înmulțiți bătăile; dar să știți că niciodată nu veți
putea să mă înstrăinați de la Hristosul meu și să mă faceți la un gând cu voi”.
Iar muncitorii, rușinându-se, l-au aruncat pe mucenic
iarăși în temniță.
„Pentru ce nu mă lăsați ca să ard în
văpaie?”
Și, ajungând la locul unde era aprins un foc
mare, n-a așteptat până ce-l vor arunca în foc, ci singur a sărit
în mijlocul văpăii.
Iar muncitorii apucând de capătul lanțului de care era
legat, l-au tras afară din foc pe mucenic.
Iar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către
muncitori:
„Pentru ce nu mă lăsați ca să ard în
văpaie? Pentru ce nu mă lăsați să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?”.
Iar judecătorii, deși știau că este amară moartea prin
arderea focului, însă de vreme ce dânsul o dorise, sărind în foc, altă
judecată au hotărât.
Deci, s-au gândit ca nu cu foc, ci cu sabia să-l
omoare.
Și au poruncit călăului să taie capul nebiruitului
tânăr, iar după aceea trupul și capul să i le arunce în foc, ca să ardă
desăvârșit.
Astfel a primit cununa muceniciei Sfântul Noul Mucenic
al lui Hristos, Ioan Epirotul.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Mănăstirea Sihăstria, 2005
OCHII
PLINI DE LUMINA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Tu contempli icoana Mântuitorului si vezi ca El te
priveste cu ochii plini de lumina. Aceasta privire este imaginea privirii pe
care el o revarsa în chip real asupra ta, cu ochii Sai mai stralucitori decât
soarele. El, Care vede fiecaruia gândurile, aude îngrijorarile si suspinurile
inimii tale.
Icoana este o imagine; ea reprezinta prin trasaturi si
simboluri ceea ce nu poate fi reprezentat, nu poate fi simbolizat, ceea ce nu
poate fi înteles decât numai prin credinta. Crede, prin urmare, ca Domnul
vegheaza tot timpul asupra ta, ca El vede pe fiecare cu gândurile sale, cu
suferintele sale, cu dorintele sale, în toate împrejurarile, ca în palma unei
mâini.
„Iata, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale
sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” (Isaia 49, 16). Câta mângâiere, câta
promisiune de viata în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu cel Atotputernic si
grabnic spre ajutor! Prin urmare, roaga-te în fata icoanei Mântuitorului ca si
cum te-ai gasi în fata Lui. Prietenul oamenilor este prezent în ea prin harul
Sau, ochii pictati pe icoane te privesc într-adevar: „Ochii Domnului sunt
pretutindeni” (Pilde 15, 3); urechile reprezentate pe icoane te asculta cu adevarat.
Aminteste-ti ca acesti ochi sunt ochii lui Dumnezeu si aceste urechi sunt
urechile lui Dumnezeu pretutindeni prezent.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac.
Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 36-37
Sfântul
Ierarh Acachie, episcopul Melitinei
Acest rob al lui Dumnezeu s-a născut în cetatea
Melitinei, Armenia din părinți neroditori care prin post și rugăciune au
dobândit de la Cel Preaînalt acest rod binecuvântat.
Crescând acesta, l-au dat la învățătura cărții și l-au
dus la episcopul cetății aceleia pentru a-l da spre slujirea lui Dumnezeu (căci
așa făgăduiseră).
Sfântul Otrie episcopul, văzând darul lui Dumnezeu
într-însul, la făcut cleric bisericesc.
Sporind cu învățătura, înțelepciunea și cu viața
bineplăcută Lui a devenit la rândul său vas ales din care se revărsa izvorul
Apei Celei Vii celor care doreau să se adape din ea.
La dânsul a fost și Sfântul Eftimie cel Mare în anii
copilăriei, a învățând carte, precum de aceasta se povestește în viața
Sfântului. Și nu numai copiilor, ci și bătrânilor a fost învățător Fericitul
Acachie, cu cuvântul și cu chipul îmbunătățitei sale vieți, după ce acum și la
treapta preoției se suise.
După trecerea la cele veșnice a Sfântului Otrie, toți
într-un glas l-au ales pe fericitul Acachie să fie episcop în locul său, al
cetății Melitinei.
Păscând biserica lui Hristos din destul și făcând
multe minuni, s-a dus către Domnul și s-a așezat lângă mormântul Sfântului
Mucenic Polieuct.
Apă
din cer și vin
Fiind secetă mare în acel an și foametea stând
deasupra și mâhnirea poporului înmulțindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu
împreună cu poporul cel flămând la biserica Sfântului Marelui Mucenic Eustatie.
Aceasta era afară din cetate și rugau pe pătimitorul
lui Hristos ca să-i ajute în rugăciunile lor și împreună să ceară de la
Dumnezeu ploaie pământului celui uscat.
Și, afară de biserică, la un loc frumos făcând
jertfelnic și prestol dumnezeiesc, în câmp, fără de acoperământ și poruncind
cele cu cale, a început jertfa cea fără de sânge a o săvârși.
Își ridica ochii cei plini de lacrimi spre cer. Și n-a
amestecat în sfântul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci
înălțându-și mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu
apă de ploaie să amestece paharul și brazdele pământului cele uscate să le
adape.
Și atât a fost de tare și de puternică la Domnul
rugăciunea lui, încât îndată s-a vărsat ploaie mare și nu numai paharul a
amestecat, ci și pământul a adăpat din destul.
Și s-a schimbat în bucurie mâhnirea tuturor popoarelor
ce erau acolo, care se veseleau și mulțumeau lui Dumnezeu.
Și a fost în acel an îmbelșugare preaîndestulată cu
rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.
Piatra
care oprește revărsare râului
Un râu din acele părți de multe ori surpându-și
malurile sale, îneca satele învecinate.
Odată atât s-a umplut, încât și casele cele mari, care
erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărâma și din ceas în ceas
mai mult amenința cu înecarea mai multor locuințe.
Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzând necazul
cel mare al poporului său de potopul acela și făcând rugăciune către Dumnezeu,
a pus o piatră nu departe de mal și a poruncit râului să nu treacă de hotarul
cel pus de dânsul.
Și îndată s-a împreunat apa în malurile sale și se
vedea că-și făcea curgerea mai sus decât pământul, din cauza apei multe, iar
din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai până la piatra aceea, cu care
arhiereul a încuiat râul acela în ale sale hotare.
Spânzurat
în văzduh
A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de
optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit și desfătat,
având de amândouă părțile câmp larg, care se despărțea între două dealuri. (…)
După ce sfântul a început a zidi acolo o biserică în
numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau
noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioșii, pe acelea noaptea le
dărâmau păgânii închinători la idoli. (…)
Să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo.
Vârful bisericii, din întâmplare nefiind bine
întemeiat, pe când Arhiereul lui Dumnezeu săvârșea dumnezeiasca slujbă în
Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începând chiar a cădea.
Și poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a
strigat:
„Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi
înfricoșa?”.
Și îndată s-a ținut vârful bisericii și stătea
spânzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfântului ca de un stâlp
tare, până ce arhiereul a săvârșit slujba și a ieșit afară cu clerul său.
După ce a ieșit, a căzut vârful la pământ cu mare
zgomot, nevătămând pe nimeni.
Și
animalele ascultă de el
Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea
Samurie, pe când acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea
cuvântătoare, adică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, vorbind către popor,
o mulțime de rândunele care erau acolo, cu cântarea lor cea glăsuitoare făceau
împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încât nu se
auzeau bine cuvintele ce ieșeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a
arhiereului.
Atunci învățătorul, încetând puțin din vorbirea cea
către popor, și-a întors cuvântul spre rândunele și le-a poruncit în numele
Celui de obște Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor și îndată
rândunelele au tăcut, fiind legate cu amuțire.
Și nu numai au tăcut, ci au și zburat mai departe,
lăsându-și cuiburile.
Din acea vreme nu se mai încuibau acolo și chiar dacă
una din rândunele zbura din întâmplare pe la biserica aceea, nu putea să-și dea
acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; și îndată se ducea de acolo, ca și
cum era gonită de cineva.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Mănăstirea Sihăstria, 2005)
CĂUTĂM
HARUL SAU MINUNI?
PR.
GHEORGHE CALCIU
De altfel, în decursul istoriei creștine, de multe ori
prin rugăciuni, obiecte materiale s-au multiplicat. Mi-aduc aminte că la
Vladimirești, o mănăstire făcută la îndemnul Maicii Domnului, în timpul lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, se petreceau astfel de minuni. Erau sticle de ulei care
nu se terminau, pe care maicile le foloseau. Era vreme de secetă și lumea venea
la mănăstire și pentru credință și pentru suferință, dar venea și pentru
mâncare. Și erau maici care puteau să hrănească deodată zeci și sute de persoane
numai prin această minune a înmulțirii pâinii și a untdelemnului. Deci,
Mântuitorul nu a făcut doar acest lucru, dar a dat și celor Îl iubesc darul să
poată face minuni.
Noi însă am deviat puțin sensul minunii în înțelesul
că dorim ca minunea să fie prezentă în viața noastră mereu. De aceea, alergăm
în toate părțile și mărturisesc că și eu sunt atras de minune. Soția mea a fost
la Mănăstirea Schimbarea la Față și acolo era icoana Maicii Domnului care a
plâns cu lacrimi de mir și a adus vată înmuiată în lacrimile Maicii Domnului,
cu un mir foarte frumos mirositor. Am luat și eu, am dat și altora pentru că,
într-adevăr, simt că minunea mă ajută.
Minuni
autentice și minuni false
Minunea mă ajută în credință, îmi întărește credința.
Minuni poate face și un păgân, minuni face și un vrăjitor. Sunt vrăjitori care
fac minuni rele, să zicem, și tu crezi în ele și în puterea lor, dar asta nu te
duce la credință. Dacă minunea nu îți întărește credința, ea nu este în Iisus
Hristos, ea nu este pentru Dumnezeu. Toate minunile menționate în Sfânta
Scriptură sunt pentru salvarea noastră. Toate minunile acestea încearcă și vin
ca un argument vizibil pentru noi ca să credem într-un Dumnezeu Atotputernic
chiar dacă este nevăzut.
Iubiți credincioși, căutați-L pe Dumnezeu, dar nu vă
clătinați credința în El! Căutați puterea lui Dumnezeu care se manifestă în
natură, dar nu ziceți: „Dacă nu se manifestă, nu pot să cred. Am nevoie
permanent de minune”. Minunea este numai un ajutător al credinței noastre.
Să
căutăm Harul!
Credința noastră se întemeiază pe rugăciune, pe
meditație, pe participare la Liturghie, pe împărtășirea cu toate tainele
Bisericii noastre, prin înălțarea noastră spirituală deasupra lucrurilor
materiale… Prin acest zbor duhovnicesc pe care îl facem și care ne ajută să
ieșim din această lume. Să atingem limitele dumnezeirii! Să intrăm într-un
contact mistic cu Dumnezeu, adică la hotarul în care Dumnezeu ni se explică
nouă! Acolo să ajungem, ca în inima noastră să coboare în mod nevăzut harul
Domnului.
Sunt convins că fiecare a experimentat această
prezență a harului Duhului Sfânt în timpul rugăciunii. De cele mai multe ori,
experimentăm această prezență a lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt în mari
necazuri. Atunci plângem, atunci ne închinăm la icoane, atunci rugăm pe
Dumnezeu să ne consoleze. Și harul Duhului Sfânt coboară în inima noastră și
sufletul se liniștește. Și ieșim adesea de la rugăciune sau de la biserică,
schimbați sufletește.
„În
15 minute, spunea el, m-am schimbat”
Acum când am fost în Canada, am întâlnit la
Universitatea din Toronto un tânăr student care este președinte al Asociației
Studenților Români din Toronto, spunea: „Părinte, acum două luni am venit la
biserică. Am fost crescut într-o familie cu niște părinți care, la rândul lor,
au fost crescuți dintr-o altă familie de oameni politizați care nu mi-au spus
niciodată nimic de Dumnezeu. Credeam, mergeam la biserică, vedeam lumea că se
roagă, mă rugam și eu, dar nu știam să mă rog. Nici nu știam dacă mă rog. Și într-o
zi, spunea, acum două luni, am avut un necaz sufletesc și am îngenuncheat și am
spus: Doamne, ajută-mă! Și când mă rugam, simțeam că mă luminam. Cu cât mă
rugam, simțeam că în inima mea, ceva se schimbă. A fost o schimbare
fulgerătoare. În 15 minute, spunea el, m-am schimbat. În 15 minute, am devenit
credincios”.
Și
în momentul de față este un predicator al lui Dumnezeu printre studenți.
Așa că, Dumnezeu lucrează minuni văzute și minuni
nevăzute. Adevăratele minuni sunt acelea care cad în inima noastră de piatră și
o transformă în inimă de carne caldă, pulsând pentru Hristos și pentru semeni.
Să dea Dumnezeu ca orice împietrire a inimii dumneavoastră să fie topită azi
prin cuvântul Domnului, ca orice nepăsare a inimii să se transforme într-o
înduioșare care să vă umple sufletul de dragoste, de vibrație spirituală și să
înece mintea într-o altă lumină decât lumina lumii acesteia, lumina cea mântuitoare
a lui Hristos! Amin!
(Fragment extras din Revista Atitudini, Nr.
61)
COCOSUL
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Poti
aduna si ziua de pretutindeni, cu foarte multa usurinta, multe temeiuri, ca sa
admiri pe Creator. Sa te gândesti ca te desteapta la lucru o pasare din curte,
cocosul, care cu mult înainte de a se lumina de ziua, cu voce ascutita, striga
si vesteste ca are sa rasara soarele; se scoala dis-de-dimineata împreuna cu
calatorii, iar pe plugari îi scoate sa-si lucreze pamântul.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
166
----
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
CE
A RĂSTIGNIT HRISTOS PE CRUCE?
-SF.
GRIGORIE PALAMA-
Hristos a răstignit păcatul
Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea
păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu,
întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel
răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui
Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu
se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie.
Taina Crucii
Căci sunt două taine şi pe acestea ni le arată
învăluit marele Pavel şi Părinţii noştri. Căci cel dintâi nu spune doar că
„lumea pentru mine s-a răstignit”, dar adaugă: „şi eu m-am răstignit pentru
lume”. Iar Sfinţii Părinţi ne poruncesc să nu ne grăbim să ne înălţăm pe cruce
înaintea Crucii, întrucât sunt într-adevăr două înţelesuri şi taine deosebite
ale Crucii.
Pavel ne arată că lumea şi păcatul sunt răstignite
pentru noi când fugim de ele. Iar cea de-a doua taină a Crucii ne arată că
suntem răstigniţi pentru lume şi pentru patimile ei, când acestea fug de noi.
Şi este cu neputinţă ca ele să fugă întru totul, sau să nu mai lucreze în noi,
dacă noi nu ne naştem întru vederea duhovnicească a lui Dumnezeu.
Contemplația și vedera lui Dumnezeu
Pentru că, atunci când noi înaintăm şi ajungem prin
lucrare la vederea duhovnicească, şi înfrumuseţăm şi înnoim pe omul nostru cel
dinlăuntru, căutând cu osârdie comoara cea dumnezeiască ascunsă în noi şi
privind cu multă luare aminte la împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru,
atunci noi suntem răstigniţi pentru lume şi pentru patimi.
Prin această nevoinţă a gândului se iscă o
fierbinţeală în inima noastră, care alungă relele cugetări ca pe nişte muşte,
insuflând pace duhovnicească şi mângâiere în suflet. Și aducând sfinţire în
trup, după cuvântul aceluia care spune: „Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul
meu şi în cugetul meu se va aprinde foc” [Psalmi 38:4]. Şi aceasta este ceea ce
unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu ne-a învăţat grăind:
„Osteneşte-te cu toată osârdia, ca să se facă în tine lucrarea lui Dumnezeu, şi
să biruieşti patimile cele din afară” [vezi Apoftegmele lui Nichifor, 3]. Pe
deasupra, şi marele Pavel ne-a îndemnat pe noi: „În Duhul să umblaţi şi să nu
împliniţi pofta trupului” [Galateni 5:16].
Întrucât este cu neputinţă ca patimile cele rele şi
lumea păcatului să fugă de la noi întru totul şi să nu mai lucreze măcar în
mintea noastră, dacă n-am ajuns la vederea duhovnicească a lui Dumnezeu, de
aceea şi această vedere duhovnicească este taină a Crucii, care-i răstigneşte
pentru lume pe cei ce s-au făcut vrednici de ea.
Ce este fața lui Dumnezeu care nu se poate vedea?
Faţa lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului
dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar faţa lui Dumnezeu cea niciodată
văzută este ceea ce se numeşte firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată
înfăţişarea şi vederea. Căci nimeni n-a răzbit până la cele mai din adânc ale
lui Dumnezeu, după cum este scris [Ieremia 23, 18]. Și nimeni n-a văzut, nici
nu poate să vadă firea lui Dumnezeu [I Timotei 6:16]. Astfel, vederea
duhovnicească a lui Dumnezeu şi taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc
din suflet patimile cele rele şi demonii care le insuflă, dar şi învăţăturilor
greşite, ca şi celor ce le susţin, le arată vinovăţia…
Cum ne luăm crucea?
Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit
Evangheliei Sale, dând pildă de toată virtutea şi cucernicia. Cât despre
îndemnul de a-L urma şi de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta
înseamnă a nu se cruţa de moartea întru batjocură, pentru virtute şi pentru
adevărul învăţăturilor celor dumnezeieşti. Chiar dacă este măreţ şi mai presus
de fire a se lepăda cineva de sine şi a se da dispreţului şi morţii, nu este
totuşi de necrezut: căci [nici] împăraţii pământului n-ar îngădui vreodată să
fie urmaţi la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei.
Ce este atunci de mirare în faptul că împăratul
cerurilor, venind să locuiască pe pământ după cum făgăduise, pentru a da piept
cu obştescul vrăjmaş al neamului omenesc, îşi caută însoţitori potriviţi pentru
aceasta? Dar împăraţii pământului nu-i pot învia pe cei ce şi-au primejduit
viaţa pentru ei. Căci ce ar putea oare să mai primească un mort de la aceştia?
Ba mai mult, chiar şi împăraţii, dacă au murit pentru un ţel cucernic, îşi pun
nădejdea în Domnul. Astfel, Domnul îi răsplăteşte cu viaţă veşnică pe cei ce se
primejduiesc ca să-L urmeze.
(Extras din Omilii, Sf. Grigorie Palama,
vol I)
DORUL
ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE
-PR.
JUSTIN PÂRVU-
Ei bine nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit
să mor. Dorul prin naţiune, dorul cerului! Pentru că asta este binecuvântarea
lui Dumnezeu, a neamurilor! Este legătura puternică… a neamului cu Dumnezeu…
De multe ori îi judecăm pe cei ce pleacă în afară. Dar
durerea și dorul lor nimeni nu le poate povesti. Doar Părintele Justin
înțelegea omul și românul în plenitudinea lui. Ce trebuie să păzească totuși
românul în diaspora? PR. JUSTIN PÂRVU: DORUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE
Comunitățile românilor din diaspora
La ora aceasta pleacă un tânăr, doi din România, se
duc într-o ţară occidentală, 5-6 ani. Ei bine, de acolo după 5-6 ani, tinerii
aceştia nu mai vin deloc practic, după ce au plecat. Nu mai au nici credinţă,
nu mai au nici limba, nu mai au nici sentimente, sunt dezbrăcaţi de orice
valoare ortodoxă. Nu mai au valoare ortodoxă, chiar creştină. Pentru că ei se
simt oarecum aşa de strâmtoraţi în anii aceştia pe care-i trăiesc ei încât se
duc la o biserică 2-3000 de kilometri, să se ducă la o biserică ortodoxă, să
asculte o slujbă… Cum se adună prin Milano 200-300 de credincioşi ortodocşi şi
se întâlnesc acolo cu atâta dragoste şi
trăiesc frumuseţea asta ortodoxă.
Numai faptul că se găsesc acolo şi împletesc
amintirile copilăriei lor, din Ţara Românească. Şi asta contează enorm de mult
– când îţi spune din Italia: „Părinte, mi-e dor de o slujbă de Înviere! Mi-e
dor de o slujbă a Bobotezei, mi-e dor de o slujbă a Naşterii Domnului! Mi-e dor
să mă împărtăşesc, să mă spovedesc, să mă văd în satul meu unde m-am născut!”
Rădăcina nației
Este o împletire extraordinară a omului cu naţia lui
în care se găseşte! Ce-i o naţie? O naţiune este ceea ce este rădăcina pentru
copac! Aşa este şi o naţiune pentru om. Aici unde s-o născut, aici se şi
dezvoltă toate calităţile lui.
Eram în Grecia şi vă spun că, cât am stat în 2-3 luni
pe acolo, aproape în fiecare noapte, nici nu le mai spuneam părinţilor, nu mă
culcam până ce nu mă uitam înspre Răsărit! Înspre ţara noastră, încoace! Da,
aşa de mult vroiam să mă reîntorc şi era pe vremea comunismului, feroce şi
puteai să te duci, să scapi din ţara noastră.
Ei bine nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit
să mor. Dorul prin naţiune, dorul cerului! Pentru că asta este binecuvântarea
lui Dumnezeu, a neamurilor! Este legătura puternică… a neamului cu
Dumnezeu…Spunea Părintele Irineu, care a murit la Ierusalim, după vreo 4-5 ani
de stat în Occident: „Părinte, aşa mi-i dor de ţară, de locurile unde am
copilărit, de parcă şi piatra aceea unde stăteam când îmi făceam baie în pârâul
din munţii Neamţului, şi piatra aceea o doresc, s-o văd, să pun mâna pe ea!”.
Da, era după vreo 4-5 ani de Paris, de
Germania…
– Şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria de la
Ierusalim ce dor îi era de ţară!
Da, da,
da… Când am plecat şi am trecut cu trenul Dunărea, parcă mi s-a rupt ceva!
Parcă a rămas ceva, când am plecat în Grecia. Şi am trecut Dunărea, parcă ceva
s-a rupt din mine, nu şi-a mai revenit până ce m-am întors.
Să creăm comunități românești!
Deci aşa spunea în străinătate creştinul ortodox.
Românii noştri de prin America, de prin Occidentul acesta al nostru, de prin
toată lumea împrăştiaţi cum n-au mai fost de când este ţara asta românească.
Atâta împrăştiere! Ei bine, dacă s-ar ocupa cineva ca pe urmele lor să meargă
şi din ţară cu posibilitate materială să-şi ridice o bisericuţă, să-şi facă un
paraclis, să-şi facă o şcoală, să-şi facă aşa cum vin străinii la noi în ţară,
şi îndată de cum a făcut o comunitate de 50-100 de cetăţeni, îndată îşi fac
templu, îşi fac casă de rugăciune, îşi fac şi o şcoală, îşi fac şi un spital,
se organizează de aşa manieră încât devin stat în stat.
Că dacă ar fi un interes din partea ţării noastre,
altfel s-ar prezenta lucrurile. Căci în toată mişcarea asta, migrările dintr-o
parte în alta, este parcă şi o misiune ortodoxă dusă de creştinii noştri rămaşi
în străinătate. E şi o misiune a lor acolo, se duc cu obiceiurile lor, se duc
cu credinţa lor.
Îmi spunea o biată femeie, de pildă, care îngrijeşte
de un bătrân prin Italia, la Neapole,
l-o învăţat să-i facă Sfânta Cruce peste el, îl închină ea seara. Ei
bine, când nu-i face Sfânta Cruce, o trezeşte pe la 12, pe la 1 şi:
„Vino-ncoace mă şi fă semnul cela al crucii tale să mă pot odihni!”
(Extras din volumul I, Ne vorbește
Părintele Justin)
MILIOANE
DE CHIPURI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
As putea sa-mi imaginez înlauntrul sufletului milioane
de chipuri, de pilda, toate ale Maicii Domnului; as zugravi-o cu mintea în
toate felurile si toate înfatisând aceeasi persoana vrednica de veneratie, ca
si Ea însasi. Dupa cum Monada Cea de dinainte de fire, datatoare de viata, a
conceput, a creat prin cuvântul ziditor si a sfintit prin Duhul Sfânt o
infinitate de chipuri inteligibile dupa însusi modelul Sau, Care sunt Puterile
ceresti, asijderea Tatal a conceput, iar Fiul, Însusi Chipul cel viu al Tatalui,
a creat si a sfintit prin Duhul Sfânt si un chip al Sau sensibil si inteligibil
totodata – omul. De la aparitia aceluia, la început chip unic, creeaza, spre
uimirea noastra, pâna în ziua de astazi asemenea chipuri. Si toate sunt vii,
nespus de frumoase, dupa asemanarea lui Dumnezeu, dainuitoare, vesnice.
Asijderea si eu, oricât de multe icoane as face, pe toate le voi considera
adevarate, vrednice de cinstire, îmi voi pleca genunchii înaintea lor, cu
conditia sa corespunda chipurilor (imaginilor) vii ale Sfintilor lui Dumnezeu.
Ce ne-ar putea împiedica sa avem atâtea chipuri ale Mântuitorului Hristos, câte
chipuri reale de crestini exista? Orice icoana a Mântuitorului este chipul Sau
vrednic de cinstire, care straluceste în sufletul oricarui crestin adevarat.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 438-439.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu