sâmbătă, 20 aprilie 2024

DUMITRU ICHIM - Psalmi (prima parte)

 



Psalmi

 

 ~*~

PSALM ÎN DUH DE KOH-I-NOOR

Menit fu koh-i-noor-ul, rival să n-aibă-n geme,
Cleștarelor genunii prădându-le răsfățul,
Dar, mai presus, e duhu-i ce nu-nserează-n vreme,
Ce doar poetu-i știe blestemul și ospățul.

Lumina-n lăcrimare rodindu-și diamantul,
Ești umbră-n stih cu timpul, veciilor iscoada,
În zodiac de poker schimbi cartea și amantul,
Ca șalul de pe umei mai crin decât zăpada.

De te-am iubit? Știu codrii, apus din moarte furu-l!
Țesându-te ecouri, din catifea, de psalmă,
Suflarea-mi dând, viață să-ți aibă koh-i-noor-ul,
Ce-a străbătut tristețea adverbului prin palmă.

Aripile de flutur ți le-am lăsat, ca faur,
Vor fi în veac frumoase sub acu-mi lung, de aur!


PSALM LA LIBERUL ARBITRU

Vânând sălbătăciunea, cu fildeși ca mistreții,
Din glas de corn, prin ferigi, vrui taina-n ispășire.
De ce e suferință-n adâncul frumuseții,
Și florile-s zidite din strop de răstignire?

Vin mateloții ierbii cerându-mi chinovie!
Când slova i-o dau filei, din lungul ei și latul -
Tridimensională-i! Păduri, de pe hârtie,
Prin tot ce mi-s, încalcă ne-ngăduinței hatul.

Eu dacă-aș fi ca foaia, Tu voii mi-ai fi scrisul,
Poem, cum nici un înger nu i-a gustat din buche!
Când albă liturghie mi-e până-n cer caisul,
De ce mi-ai dat voința să-Ți fiu mereu păduche?

Cu-adevărat, Iubire, nu-i om să Te-nțeleagă,
Doar buzele se caut, știutul să-Ți culeagă!

 

PSALM DIN RUMEGUȘ DE PSALM

E-n firea de muiere de-a fi croitoreasă;
Din frunză-și făcu rochii, rivalizând cu crinul,
Croind din înșoptire, voalul de mireasă,
Subțire-n fir, mireasmă ce o respiră pinul.

Înaltului din suflet - luceafăr cu andreaua!
Fără să știi, cu vrajă, sădi în toate nordul.
Tipar cum s-aibă fulgul, n-o iscodise neaua?
Că-n ochiul ei vecia își tăinuie fiordul.

Dur, tăntălău, tovarăș ți-o vrei, cu târnăcopul,
Și-n loc de-asin să-ți care prostia și povara!
Jirebiei cu coasta, deșiră-i iarăși scopul,
Că de n-ar fi arcușul, gunoi de rând - vioara!

Când inima ți-o cere-n porfiră să ți-o-mbrace,
Desigur că-n gând are pernuța pentru ace!

 

PSALM ÎN CĂUTAREA LUI MOISE

Nu dati mărgăritarul la gloata forfotindă,
Catedrei spre disecții, vreun curcubeu spre studiu,
Că Te-am iubit, ca scoica, tristeți cât pot cuprinde!
Până-a-mpietrit lumina-n apus, spre zori preludiu.

Cercai cu mintea-naltu-Ți, compas, echer, unelte,
Să Te vânez, că foame și sete Ție totu-s!
Tu, Drum! Linia dreaptă, pe Tine, pe inel Te
Grăiește, precum mâlul, înlăcrămat în lotus.

Migdal ajuns în stivă, mă-ntrebi de șoapta florii?
Când lemnul încă-i fluier, de ce mă cerți cu vatra?
Din înspumarea mării îți plâng la poartă norii,
I-auzi tunând a Moise spre inima-mi de piatră?

Dă idolului minții, cu-o creangă-ușor, lovire
Și-Ți va-nflori toiagul șuvoaie de iubire!

 

PSALM CUMĂTRULUI OMAR

Omar Khayyam de cântec mi-e gura iar uscată!
Cu gard de patru scânduri nu-mi 'prejmuiți livada.
Mi-e doldora, grea punga, dar chef n-am de socoată,
Că nu sosit-a ceasul să-i fiu prin sihle prada.

Iar râzi de-a gloatei minte - oime bună-n strungă!
Miroase a urzică și-a mugure scorușul!
În vin coboară seara, luceafăr bate-n dungă,
Din ulmul nebuniei ce fin e rumegușul!

Sărută-mă de-a luna, cărând spre ceruri marea,
Sărută-mă de-a frunza ce-a strâns vistierie!
Prin spini, ce cauți fluier? Din cuib, privighetoarea
Dă-ngenunchere nopții, de-ndrăgostiți să scrie.

Nu fi zgârcit, crâșmare! Vezi, vrana și-a dres glasul;
Cum, tocmai morții mele să nu-i cânt parastasul?

 

PSALM DIN ÎMBRĂCATUL HUMEI

Că veșnică-i iubirea? Dă-ți la tocilă spusul!
Ca-n basmul cu turbinca, în umbra morții-i bobul,
Torcând-o ca pe-un flutur cu taina și cu fusul.
Nimic nu e cristalul, de-i judecat de-a ciobul.

E glastra, și nu hârbul, ce-şi aminteşte crinul
Din limpezimi de cântec, asemeni ca un cer de
Lumini străluminânde, cleștar ce-adânc luminu-l.
Iubirea-și schimbă moartea, da'-n cetină-i tot verde.

De huma va fi oală, sau mâine dată ierbii,
Beți astăzi din iubire întreaga ei lăută,
Așa cum luna plină o sorb din iazuri cerbii,
Iar dacă gura tace, înseamnă că sărută.

Și oare ce contează cum ne îmbracă lutul?
Tăcerea e de aur, dar mai ales sărutul!

 

PSALM PENTRU INIMA OARBĂ

Mereu, furat de mine, nemulțumirea-mi treier,
Cuvântătorul aur să-l întocmesc merindă.
Vederea vrea să știe, dar ochiul nu e creier.
Sunt orbul Tău, Iubire, cerșind să Te cuprindă,

Dar nu cu-n văz ce stinge închipuiri vederii!
Nu gura-mi, ci livada îți strigă-n urmă: Vezi, de-i
Putea să-mi vindeci duhul, pe unde-amar ning merii
Năluca de aripă din lacrima Vitezdei.

Povara de țărână încerc să mi-o evapor,
S-ajung din strai de mlaștini stihar mai alb ca norii.
Descalț luminii umbra, când cerul Tău ca prapor
Dă chip de Voronețuri din sufletul culorii.

Resoarbe-mă ca marea, alături mi-ești, că glas m-a
Rostit Iubirii care din El bău aghiasma!

 

PSALM LA CĂDEREA ZIDURILOR

Cerneala cea mai scumpă o are scorpionul,
Tristeți arar spre toarceri, din slova beată, rostul.
Fără berbeci de luptă, moloz mi-e Ierihonul,
Doar rănii mai scocioară-n cenușă anagnostul.

Unde-ați văzut războaie ca-n loc de puști, muniții,
Alămuri, tobe, goarne - doar struna de lăută?
De ce își ninge mărul, cu basm, îndrăgostiții
Și-nvie ochiul rouă din gelozia-i slută?

Nu gura, ci urechea-i flămândă să culeagă
Ce răii spini rodiră, șoptind rubine rare.
Au nu cumva-i sărutul, lumină când se roagă,
Prin împrumut de buze bând dragostea din soare?

Distrus e zidul minții, răpește-mă, ia-ți prada
Din inimă în brațe, azi ne-a-nflorit livada!

 

PSALM CE-A MAI RĂMAS DIN CANA

Vrei, tigvă, înțelesul, scris, clar ca al țidulei,
Când inimii-i dai țolul ce-a fost cândva al javrei?
Iubirea e ca fumul subțire-al libelulei,
Ce-n undă își reflectă isonul trist al lavrei,

Neîndrăznind atingeri a vorbă grea ce-ntină.
Cine-a văzut asinul cu-acvila-n jug să tragă?
Asemenea mi-i pilda poverii de lumină.
Grai, ochiul, cum să spună că-mi ești cu mult mai dragă?

Din codri-aduc stihira, vis de luceafăr, pură,
Mireasma-n sfânt de cetini înalță căpriorii.
Sărută-mă-n sonetul ce duhul morții-l fură,
Dând inimii iar tronul și cerului cocorii.

Cu încă-o piatră scumpă sporește-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana?

 

PSALM ÎN DOI ȘI-O SOACRĂ-N PLUS

Eu nu-nțeleg Iubire, grădina mea și plaur,
Cum peste silogisme plutești ca o nălucă.
Metal întorc vocalei, de duhul lui de aur,
Prin alchimii de cântec, aminte să-și aducă.

Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,
Că totul se măsoară cu kilul și calupul,
Că-ar prinde-n ecuații chiar zvonul din lumină,
Mașinării de glande isprăvnicindu-mi trupul.

Stupar de constelații nu-i dragostea, ci-un număr,
Că luminândei zborul i-l socotești pe dește.
Eu una știu, iubire, când păru-l lași pe umăr,
Chiar Dumnezeu fereastra deschide și privește.

L-atâta bucurie, ce n-o poți strânge-n lacră,
De-i nuntă, ce contează că mintea-ți va fi soacră?

  

PSALMUL CU PILDA CARCASEI

De n-am să fiu acasă, cheița e sub scară,
Parola este magul, caratelor portiță...
Fum alb, descânt de ape, Te-nchipui din peniță,
Ca jertfa de cântare din rourări de seară.

Ne căutăm de-a rândul, unul spre altul, drum pe
Întârziere nouă, că vechi încă-i neștiul.
Cum dor pelinul strunii, arcușul și târziul,
Care-n șotron se joacă la colț de pietre scumpe.

Tu nu poți fără mine, că firul firii-nfiră,
Fiorul spre ființă fiind De-o-ființa.
De nu mi-ai fi minune la ce folos credința?
Nu dragostea, lumina și-o-mbracă în porfiră?

Că fără Ea, lăuntric, nu-s inimii acasă,
Purtând ca prin muzee trufașa mea carcasă.

 

PSALM LA UȘA FOIȘORULUI

Te-am judecat prea aspru, cu sfatu-mi șchiop, nemernic,
Vrând marea-Ți în gropiță s-o mut cât mai în pripă.
De obicei țepușa e-n talpă, nu-n aripă.
Cum numa-n risipire m-aduni ca vistiernic?

Pe harta mea e prundul cu fără-ntors acas', pe
Acolo unde hoituri din creier mi se-aruncă,
Și totuși, tot pe-acolo e răsărit de luncă,
Finici de țară, sălcii, regal Te-aveau ca oaspe

Copiii mahalalei, și Tu cu măgărușa!
Prin colb, zdreliți la dește, desculți cum e lumina...
Am cucerit Cetatea, Tu Te-ai retras cu Cina
Și noaptea până astăzi păzește minții ușa.

De ce n-o spargi, să sară clempușuri, ivăr, broaște,
Trufașa, ca pe-un Rege, plângând Te-ar recunoaște!

 

PSALM RUGULUI APRINS AL IUBIRII

Suntem din neam de suntem, argilei împrumutul,
Când sfinți și când nemernici, plătindu-l cu rodirea.
Unealtă de-ai fost slavei, sau umilirii cnutul,
Simbriile-ți şi moartea, le-o judeca Iubirea.

Fierbințile pustiuri ni-s drum, și le dorim pe
Hotar vecin cu-apusul, izvor spre recântare.
Nici crinul, nici migdalul, ci oaza Ta fu ghimpe
Nemistuitei flăcări, a rug aprins din soare.

Ingrate orizonturi...doar spinii le înalță.
- Taci inimă, nu spune, Iubirea-i mărăcină.
Tu n-o auzi? Durere, de cuget te descalță!
Doar când iubești, storci morții ciorchina-i de lumină.

Rotundă cruce-n moară, cu jertfa-i spusă-n vrană.
Era normal ca rugul aprins să-L iei coroană.

 

PSALM DE ÎNCHIPUIRE A TRANDAFIRULUI

Nu litera, ci rana dă-n duh izvod de mugur,
Altfel, ce rost în stemă, rubin vrăjindu-şi firul?
De n-auzi profeția ce-o-nspină trandafirul,
Cum grai vei da Iubirii, zdrobită ca un strugur?

Că inima nu-ți spune, zbătând prin țepi bătaia,
Cum mama dibuiește mireasma care doare,
Că ea-i dumnezeirii cu lutul născătoare,
Ființei dând din lacrimi sămânța de văpaie.

Cui creangă nelumească întruchipași coroană?
Mai sus ca serafimii, doar trandafiru-ți zboară,
Petalic în aripă, brumi negustând din seară;
Rotund vârtej Luminii, doar tu îl știi și rana.

Lărgindu-mi țintirimul cu spinii și hotarul,
N-a fost normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul?

 

PSALM LA DUMINICA ÎNTOARCERII TÂLHARULUI ACASĂ

Șampanii, zarvă, fracuri, fum, paparazzi, toasturi,
Mese în alb de ură cu clinchet de argint...
Mă-ntreb, ce-are oglinda strigându-mă-n Peer Gynt
Că scump aș fi ca marfă la topitor de nasturi?

Pe lemn de brad, mai bine, ți-ar sta autograful,
Că n-ai găsit în lume măcar un drum de leac,
De-aceea-ntreaga cuhnă miroase-a ''Wild Duck''.
Hai să începem danțul, din toate s-'ales praful!

Ai strâns o viață slove, cochilii sidefate,
Și rime rare-n piatră, cum cei zărghiți culeg,
Cântând tristeți de-acasă, cu tei, prin Winnipeg,
Geamgiu, arțar prin lume, cu cerurile-n spate...

...Când toții mă vor plânge, înfulecând pomana,

Prăda-voi mânăstirea și voi fugi cu Ana!

 

PSALMUL POLENULUI DE CENUȘĂ

Ca să-mi purceadă rândul, semn pun ca spaniolii,
Spre-a ști că întrebarea de două ori te strigă.
Tot ce-nverzise taina, scăpă de sub verigă.
Ce violet - bemolul, îndurerând magnolii!

- Și de-o să afle apa? - Ei, și! Las-o să știe,
Că lacrima i-e rudă, înnegurând departe,
Pe unde curcubeul se bea sfios din moarte,
Spre-a ninge-apoi diezul pe cetina-mi târzie.

Iubirea nu-i speranței și nici credinței roaba.
Ce-i veșnic totdeauna a râs de tot ce timp e.
Cum și-ar purta coroana, din scris de spin și ghimpe?
Crezi roua, plânsul nopții, că-i ochiului degeaba?

Nici colbul din nădejde, nici praful din credință,
Polenul de cenușă dă focului ființă!

 

PSALM DE MUSTRARE OGLINZII

Rău, strâmb, colțos, cucută și cuantic de mi-e toana!
Dacă-mi privesc oglinda, întreb cine-i străinul.
Nu știu de anotimpul ce schimbă-n floare spinul,
Nici înger, cu minune să-mi limpezesc bulboana.

Dulcegăria gloatei, nu iadu-mi ia chiria,
Răscrăcăcindu-și mierea cu muște năclăiate,
Că tot mai hâdă-i lumea slăvind păducheria!
Dă-i inimii odihna, atât, singurătate!

N-au spus că și Tu-ai demon? Dacă-ai greșit cu lutul.
Ai preferat în cuie ca palma să-și ia greșul.
Iubire-s beat de Tine, că-i un abis durutul!
Mormântu-i gol...În suflet mi-a apărut cireșul.

Către Emaus mintea, ca pâinea mi-i străină.
De ce n-o frângi în două, să gust din ea lumină?

 

PSALMUL ZECE, AL OGLINZII CU LEPROS

Îmi învățasem lepra citirilor ruginii,
Da'-n spiritul de gloată, țipam cerșitul milei,
Eu, duh flămând de-ospățul din slovele luminii!
La ce folos ți-e lampa de n-ai ulei feștilei?

Când setea te sfâșie până-n rărunchi ca fiara,
Și-n cârcă ochiu-ți poartă blestemul greu în rouă,
E scândura ce face să-ți fie plâns vioara?
Crezi inimii că-i pasă de-mbraci cămaşă nouă?

De ce ca pe oricare, Tu m-ai trimis la altul?
Ajuns mormânt pe labe, contează văruirea?
M-am dus-întors la Tine: Mi-este bolnav înaltul,
Cum doare-n brațe setea când ți-e izvor Iubirea!

De mi-ai țesut veșmântul din graiuri fără seară,
La Cina cea de Nuntă nu mă închide-afară!

 

PSALM CU ȘARPE-N SPUS DE CRUCE

- ''Mă mai iubești tu, Chefa?'' - Vrei oare să-mi arăți
Că ești la fel de singur, chiar dacă mergi pe apă?
Te-a luat din ceruri frigul, dospind singurătăți,
Dacă-l ascunzi trădează; din ochii triști îți scapă

În loc ca să mă mustri c-am fost frământ de frici,
Priveşti in mine marea cu iadu-n zvârcolire.
Mi-e lutul slab din care faci cuib de rândunici,
Doar numele-i din piatră zidit, chemând zidire.

Crezi c-am uitat cocoșii spărgându-mă-n ferești?
La ce folos voința, când dintru miez te nărui?
Cu câtă gelozie, Stăpâne, mă iubești?!
Urcași pe lemnul-șarpe, că-n fabula cu măru-i

Lipsește din morală nu plusul ispitirii,
Ci că n-ai vrut cu altul să mă împarți Iubirii!

23 ianuarie 2015

 

PSALM LA-NTOARCEREA FIULUI RISIPITOR DE CÂNTEC

Te-ntorci din balalaică. Doar ploaia e în gară.
Ți-ai risipit și stepa și teancul de parale.
Hoinari am fost ca plânsul prin fumul de țigară.
Rucsacu-i plin, da'-s cioburi din jazzuri și țambale.

Cum se-nvechiră norii! Nu-s peticite plapomi?
Din caii de la sănii, ici, colo-n cer ciolane...
Serghei Esenin, porcii apusurilor, lacomi,
Ne-au devorat poemul de perle și icoane.

Doar ciorile-s aceleași - stropire muzicală,
Când numai amintirea, lin, scutură scorușul.
Prin hanuri, crâșme, lunii i-am dat amurg din oală,
Dar ne-a rămas din stepe tristeților arcușul.

Pe unde o fi tatăl, cu-ospățul lui, acelul?
Și-a stins și el prin ceruri... În lacrimi, clopoțelul...

 

PSALMUL CRINULUI DE SEFIROTH

Contemporan tristeții, regal, desăvârșire!
Fără de sânge, jertfă de prin ceresc coclaur,
Evharistie pietrei, safirului zidire,
Cum doare înfloritul sunând din corn de taur!

Nu-Ți înfioară cedrii, când glasul lui întornu-l?
Ca Moise pergamentul deșertului desferic.
O inimă fusese ce-n psalm o duse cornul.
De-atâta foc, lumina e urlet de-ntuneric.

Prea strălucita-Ți noapte, Iubire pură, in se,
Tărâm pe unde gândul n-ajunse mâzgălirii,
Îmbrățișării Tale, mi-s brațele învinse!
Nestinsul rug - răcoare, ca fum de nard Iubirii!

Nu-n Sefiroth e scrisul că ultim va fi crinul -
Ulciorul sfânt din care sărutului bei vinul?

 

PSALMUL COSMIC AL INIMII

Galaxiile roșii, planetare rubine,
Pân' la margini de cosmos, de-abis din abis născător,
Hemoglobindu-și nuntirea în perechi globuline...
E cădere genunea, când dorul răpirii e zbor?

Cardinalele puncte? Sunt scule aruncate!
Îmbrățișezi cu nordul, când totu-i numai răsărit?
Lumină, cum ești noapte? Cine-n lumini își zbate
Adâncul spre adâncuri, pe unde Tu m-ai zămislit?

Poți pune-n lanț suflarea ca fiara după gratii?
Ghimpată sârmă, -apusuri... Nu-i roza chip de-asemănări?
Eu cred că-ndrăgostite, setoasele-mi hematii,
Ți-au copiat tot cerul nescriselor cărări:

Și Tu și eu, Iubirii, nici moartea să despartă,
Râvnind cheiței taina, de-o viață-mi bați în poartă!

 

PSALMUL IUBIRII NEBUNE

Să-ngenunchezi la cedri, să vezi în prund - safire,
În trepte doar urcușul și-n ce-ai pierdut - tărâmul...
Să nu aduci Iubirii nedreapta înjosire
C-ai ști pe unde iarna ți-a înflorit salcâmul.

Trăsură nebuniei, cu pescăruși în hamuri,
Dă foc la răsărituri mânându-le pe creste.
Ce-ți pasă, violetul că-ţi flaută prin ramuri,
Când marea te răsfață-n festinuri de tempeste.

Ne-au invadat lumina și neamul de chitare,
Nu-i prăbușirea cântec? Beți vinu-n gust de a-ii!
Ce mai contează timpul pentru-mbătatul soare,
Când inimile noastre îi galopează caii!

Râzând îmi sari în brațe: Ne caută,-i la ușă!
- Zi-i: Moarteo, mai așteaptă, până vom fi cenușă!


 PSALM DE LUMINARE A LEMNULUI


''Se luminează lemnul sub daltă și gealăuri'',
Așa-mi mustra Teslarul întregu-mi trup nemernic.
De slab te lași Iubirii, atunci îi ești puternic.
Au fluierul dă cântec din cioturi, sau din găuri?

Sămânța-i rege florii, cocon de rămășaguri.
Petala, ca aripă, e doar răscumpărare
Spre zborul ce dă fructei gust acrișor de soare,
Iar cifrei opt sigiliul poienilor din faguri.

Că n-a gândit ca omul, vreun crin, la patru scânduri!
Adânca-nțelepciune-i când de frumos ți-e frică.
Nu încruntând sprânceana ești cuib de rândunică,
Sărutul din lumină se-nfruptă, nu din gânduri.

Iubirii, tâlc de flutur, din oglindiri cunoaște-i!
Altfel, ce toarce gândul e doar mătasea broaștei.

 

PSALM LA MODUL GRAMATICAL AL IUBINDULUI

Măsură a Iubirii? Cum să-i măsori tristeții
Junghierea de lumină, când perla se răzbună?
Măsură are moartea din calculul lopeții,
Dar dragostea e jocul de-a Dumnezeu, pe strună

Când inima îi cere veciei moștenirea,
Când răsuflarea-i cântec din ochi de peste ape,
Că Ziditorul mării îi puse-n om iubirea,
Cu rai și iad alături, vecini în strop de pleoape.

Când bei din nemurire, crezi, timp că-ţi mai rămâne,
Ceva rămas prin cioburi spre tânga cea năroadă?
Iubirea-n toate-i astăzi, că nu se-mbracă-n mâine
Secunda care-nșfacă dumnezeirea-n pradă.

Diacul, rău mă ceartă, că-n spini floresc colindul,
Schimbând infinitivul, cu-alt infinit - iubindul.

 

PSALMUL CRESCĂTORULUI DE STELE

Pe unde au cinci strune chitarele, azi du-mă!
Spre-un continent Vivaldi's catarg de zări flămând.
Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă,
Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând?

Jur împrejur, ca focul cumplit în ispitire,
Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri.
Păduri voievodale Te-ntâmpină ca Mire
Magdalenând lumină din nard de trandafiri.

Dând buchii-ntregi văpaia, aripi să aibe cerbul,
Te-ascunzi în dorul morții, și-o prinzi în trup, ca nadă.
Tu cine ești, Iubire? Fără trecut Ți-e verbul,
C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă.

- Sunt crescător de stele, din lut le știu aroma...
De n-aș fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?

11 ianuarie 2016

 

 PSALM CULES DIN SPINI DE CACTUS


Pustia spre-nflorire profetului i-e dată,
Că-i văzător de pildă: În cactus, ce spun țepii
De zodia Iubirii? că-n spini floarea-și arată,
Cum jertfă e cerneala ce-a curs cândva prin sepii?

Cum aș putea la alta-n răsfăț de catifele,
Să uit că nu-i ca tine, chiar dacă-și schimbă blana?
Tu nu-nțelegi că stihul străpuns de ukulele
'Nainte de-a fi rouă l-am cântărit cu geana?

Cum te iubesc? Întreabă stihii, furtuni și mare,
Că întru tot le suntem chip al dezlănțuirii.
S-a întrupat Cel-Veșnic cumva-ntr-o întrebare,
Sau lut luă să soarbă genunile Iubirii?

Răspunsul Lui e focul ce-l încifrează sperla:
De n-ar fi suferința, din ce s-ar naște perla?

13 ianuarie 2016

 

PSALMUL PARIULUI PE NEMURIRE

Năvalnicelor flăcări, șuvoi Iubirii-n vis mă
Învolbură... Nu-i cântec tot calendarul strunii?
Nu le mustra veninul doftoricit de pismă,
Că dorului trăsura ne-o-nalță-n cer lăstunii!

Poți, tu, lega lumina-n curmei de gând, cu lațul,
Sau roua să o depeni pe țevii seci, ca inul?
De-atâta primăvară, rapsod îmi este brațul,
Iar ochiu-n sete-ți soarbe transcendental pelinul.

Gelos n-aș fi pe ape? lăute'-i alăutul,
Scris lung privighetorii din nepermise zodii.
N-au fost luminătorii, ci-a luminat sărutul
Cântărilor cântarea îngemănând-o-n rodii.

Bea vinului pariul ce-ai pus pe nemurire,
C-ai câștigat toți spinii coroanei de Iubire!

15 ianuarie 2016

 

PSALM DE SUSPIN METAFIZIC

Ce mândră porți în lesă și-n ochi sălbatici, tigrii,
Zăludele safire bârfindu-te-n colan!
Banală? Nu! lascivă, chiar și atunci când vii, gri
Spre violet nostalgic penumbrei de mărgean.

În toate - Salomee, din sadic dans, plăcere...
Dă-i gloatei isterie, pâine și circ, și fumul!
Nu cu oţet prinzi zborul, ci cu-nșoptiri de miere,
Cum își dezbracă mintea de noaptea ei, parfumul.

E sete, foame, flăcări, când sfâșie felina...
Cherchez la femme? Dar unde, din scenă, e poetul?
De ce-ai dat frâul liber otrăvilor, lumina?
Metafora nu-i strâmbă, când ceri pe ea profetul?

Sunt curva ordinară, dar și Botezătorul...
De-ngăduit-ai tava, au n-ai uitat zăvorul?

14 ianuarie 2016

 

PSALM CU CÂRLIONȚI DE AUR

Comorile-ngropate, nălucă strălucirii,
Mai bântuie prin codri, ca inorog neprins!
Pe unde-o mai fi scrinul, Damascul amintirii
Cu cârlionți de aur și roș sigiliu, stins?

Risipi de frumusețe, cum amăgiși Iubire,
Pe-o singură tulpină, ca un satrap avar?
Pe-altoiul veșniciei, trup vrut-ai, mănăstire,
Argila să întreacă în cântec pe Olar.

Spun cărțile bătrâne, Numele-Spart se-arată
În vis, țesut din raza Iubirii-n heruvim,
Că mă întreb, dar dacă lumina Ei furată,
N-o fi un semn veciei, ca-ntoarsă s-o trăim.

Chiar iadul făr' Iubire ar fi lipsit de straie,
De n-ai fi fost, de unde ar fi furat văpaie?

 

PSALMUL IUBIRII SPRE IUBIRE

Fărădelege minții, scandal de-a axioma,
Război cu silogismul - când inima te-mpsalmă!
E vin care mai poartă din Dumnezeu aroma
Din prima-mbrățișare-a frământului din palmă.

Mormântu-i gol seminței, tu vrei să-i strecori floarea?
De ți-ar fi-n aur frâul, poți tu-nhăma simunul?
Cum vrei să scrii pe hartă fără de țărmuri marea,
Și-n limbi de mult timp moarte fiorul și lăstunul?

N-a mers la școală focul, dar el citește lemnul,
Neînțeleasă-i gloatei solara lui sanscrită.
Însemnătura-n cercuri inelului e semnul,
Că și-n copac Iubirea, ca-n templu-a fost slăvită.

Eli, Eli... cum oare? - Taci, minte, ispitirii,
Că n-ai fost tu pe cruce, ci inima Iubirii.

 

PSALMUL DESPRE SANCTA SIMPLICITAS

Dacă-ai ajuns chitarei să-i numeri decibelul,
În freamăt să vezi vântul și-n murmur doar cascadă,
De nu-ți dă osebire belciugul și inelul,
De ce-aș vorbi de vultur la gloata din ogradă?

Fac dragoste, spun unii, ca și cum zici fac treabă!
O, nume sfânt, Iubire, primul născut Luminii...
Păcat până la ceruri, de-ajungi să fii tarabă
Vânzând din moștenirea ce ne-o lăsară crinii!

Nevindecatei lepre, mai poți spera-n miracol,
Dar de simplicitatea cea groaznică, prostia,
Nici Dumnezeu din ceruri, nici demoni, nici oracol,
N-au leac tămăduirii, chiar de-ai dubla vecia!

Nu lua în seamă bârfa prea gureșelor țațe,

 

PSALMUL PRESUSULUI LUMINII

Nu faci din zi o straiță în care strângi nădufuri,
Când ai din calendare roș ghiocel pe ramuri.
Nu-mbraci din struguri imnul în gioarsă de burdufuri;
Vin nou - numa'-n cimpoiul din pielea pentru hamuri!

Păduri de sărbătoare mi-s brațelor prierul,
Cum n-am fost niciodată atât de primăvară,
Simțind cum pentru cântec se-ngustă-n veacuri cerul,
De parcă-s fiat-lux-ul zburdându-Ți prima oară.

Cântați cu mine păsări, munți, prund și-etceterale,
Liban sfințit de cedri, ce-ndrăgostiți slăvimu-l!
Din toate strigi, Iubire! Din țărmurile Tale
Rămas-au numai strune, să cânte Heruvimul.

Cât ne-a surprins de bine zugravul din Sixtină,
Unu-arătând la altul presusul de lumină!

 

PSALM STRUGURILOR CÂNTAȚI ÎN CHEIA SOARELUI

- Atât de vii în cântec, fără de toamnă struguri,
V-a miruit păcatul pe boaba-n vârf de vină?
- O, nu, cum poate focul întinerind în ruguri
Să nu aducă jertfă din rodul de lumină?

Doar Dragostea-i rostirea din două firi zidirii,
Tărâm răscumpărării cum profeți rubinul.
Nu duh de îngeri, straiul, încearcă trandafirii,
Ci roșul ce cuprinde întreg, în taină, vinul.

Nu poți întoarce-n ceruri acvilei fila-n carte,
Că nu-n stei, ci tăriei iubind ni-i legământul.
Chiar dacă mori, sărutu-l primești în schimb pe moarte,
Nu e Iubirea marea când îți destrami pământul?

Cenușă de mi-ați face din trup și-agonisire,
Cu foc nu ardeți focul, cred numai în Iubire!

28 decembrie 2015

 

PSALM DE ZIDIRE A FOCULUI

Suflarea e din suflet, când sufli-n lumânare.
Dar șoapta-i mai înaltă, că-i suflet de cuvânt.
Cu fiecare frunză cerșesc o sărutare,
Că-mi înfloresc salcâmii din lut și duhul sfânt.

M-auzi când bat? Deschide! E-al inimii bătutul.
Cu fiecare zvâcnet, Iubirii-s și mai rob.
Tot ce ating - e cântec! Blestem mi-a fost sărutul,
Ca-n fiecare scoică să-i fiu bisectul rod!

Pădurile cu-adâncul, până-n hemoglobină,
Mă-nfreamătă spre Tine, și-s iad, și-s acatist!
Pe unde-apune prundul, învie o grădină
Cu tânăra-i lumină dansând pe ametist.

Cum să întreb, ca alții, că unde-ai fi, Iubire,
Când pe altar de lotus mi-ești jertfă și zidire?

30 decembrie 2015

 

PSALMUL DE IUBIRE CU URĂ

Cum te urăsc Iubire, când te iubesc cu ură,
Ca foc ce-n foc se arde, nemistuirii strungă!
Devii tot mai oglindă, chiar blestemare pură -
Din iad să-ți bei răcoarea, și iadul să n-ajungă....

Principiu-acelor vase ce-și zic comunicante,
Mă-ntreb dacă și Ție cumva nu Ți s-aplică;
Otrava geloziei mi-o schimbi în diamante
Cu-adânca limpezime când fluierul urzică.

Iubind, îmi sunt vânatul și tot eu vânătorul.
De ce-ai făcut din vorbă pervers scrin de Pandoră,
Și nu mi-ai spus că-n lutul din palmă Ți-ai pus dorul
De-a-ngenunchea, ca omul, sub umbră și sub oră?

Iar dacă-acel principiu a fost și cu-ntrupatul,
Nu-i drept ca geloziei să-i împărțim păcatul?

02 ianuarie 2016

 

PSALM RĂMAS NEPSĂLMUIT

Smaraldul din coroană nu de la rouă furu-l,
Că-n geana lui clipește când fiara, când livada.
Te-aș fi dorit iubireo, dezmugurind azurul,
Nu-n ghiarele de aur ca să-ţi înalțe prada.

Grai nelumind tăcerea când pini lumini îngână
Și gându-ți schimbă timpul pe stihul de-altădată,
Cu sâni certându-ţi ochii și dându-ți peste mână,
Cu-n zâmbet care-ar spune să mai încerci o dată.

Dureri, plăceri, suspinuri, râs de copil...de-a valmul!
Neistovit e țărmul de marea ce-l lovește.
Când mângâi despărțirea, nu te-nfioară psalmul ?
N-ai nici o tresărire când jar ridici în clește?

Iubirii spre-a fi Phoenix, dai jertfa, nu cenușa,
Că inima inelul îl poartă, nu mănușa!

 

PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC

Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirii cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, 'n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.

 

PSALM HERUVIMILOR CU OCHI MULȚI

Plămâni de munte-i orga, din zeci de guri - dorința,
Tăria să-Ţi cuprindă în strai de catedrală.
Tot ce-am cules cu stupul – făcliei, suferința!
Nu-s viermele ce-și toarce aripi și-altar din bală?

Viori, trompete, naiuri, alămuri, ocarina...
M-accepți cum sunt - o piatră ce nu cunoaște struna
Isteață ca la cobză. Îți cânt altfel lumina,
Cum soarele și-l tace în răsărituri luna.

Îți sunt doar oglindire? Ce bine-ar fi, ca iazul
Să-Ţi port pe umăr steaua pecetluindu-mi stuful.
De ești ocean Iubirii, poți dojeni talazul?
Sunt vinovat că mustul se luptă cu burduful?

Ce-or face heruvimii, cu mii de ochi sorbirii,
Când eu, cu doi, tot timpul setos îi sunt Iubirii?

 

PSALMUL FOCULUI FLĂMÂND

Păcate? N-am dus lipsă. La toate știu risipa,
Iar la tejghea, cu apusu-mi crâșmarului-s dator.
Au mintea urcă-n slavă condorului aripa,
De nu te-ar arde iadul cu setea pentru zbor?

Greșalelor mărunte, cu-otrăvuri mari sub buche,
Le-acoperim veninul cu nalbul de cucuți.
Îmi vând toți fariseii pentr-un cinstit păduche
Ce nu mi-ar suge noaptea că-i văduvă-n virtuți.

Am cunoscut mahorca și drojdiei poemul,
Ca în măcelărie fui relelor cârlig,
Dar te iubesc Olare, mai tare ca blestemul,
Când pân' la cer, ca lupii, cu patimă Te strig.

Parcă-i răspunsul Pâinii: Când focului i-e foame,
Numai Iubirea știe pe Dumnezeu să-nhame!

 

PSALM SUMERIAN

Profet se face lemnul când sâsâie în vatră;
Bolmoaje pe tăciune, blestem din iad storcând...
Pe mâna ta inelul, cu ochi de șarpe-n piatră,
Ispitei stă de pază păcatului de gând.

Acum vreo cinci milenii, prin moarte-a fost sărutul?
A spini mi-ai scris argila cu focul cuneiform.
Eu ți-am furat văzduhul să-l împietrească lutul,
Sculptură altor ape, care nici azi nu dorm.

Cu brațul plin de strune, fugi de otrăvuri, dar bei
Din stihul care arde.Domneai la Eufrat...
Ocnaș în propriu-mi cântec, tu- gratiile harpei!
N-a fost pe-acolo raiul ce-n noi s-a scufundat?

Azi nu mai ești zeiță. Închis ți-ar fi și cerul,
De n-aș fi scris în cuie, pe glodu-mi ars, Sumerul!

 

FLORILE DALBE, FLORI DE MĂR

Întâi
vocalele s-au limpezit tăcerii,
până când toate cuvintele
au căpătat înălțime străină,
atât de albastră,
că, printre ele, merii
deprinseră gust să-nflorească
zbor spăimântat de lumină.

După aceea fulgii
m-au învățat
nespusul alb de taină fără umbră,
că fără să-mi dau seama
am început să ning și eu
în limba tăcerilor albe.

De fapt, Dumnezeu,
la rândul Lui
ne-nvățase omeneasca
de la Fiul care
gângurea după Maica Domnului
vocalele albe
ale somnului,
din florile dalbe…
Și apoi
Dumnezeu Tatăl
a început să ningă peste noi.

 

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul
De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,
Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,
Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă
Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii
Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,
Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!
La fel de de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.
Poate așa Iubirea din plinul de lumină
Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,
Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

  

PSALM DINTR-UN CIOB DE PSALM

Pe cel ce-l ții cu lanțul subțire al privirii,
Măriri'-ar fi ispravă un plus al loviturii?
Cu cât mai mare-i ghimpul, mai mândri-s trandafirii!
Zic unii că iubirea e soră bună urii.

Culegător de perle din stih de atlantidă...
Tu știi că floarea scoicii florind e morții moarte?
Că focul, nu pământul, e jertfă-n cărămidă?
Cum n-am găsit în tine, măcar numai o carte?

Cești, idoli, porțelanuri, nu voi ca să te mustru,
Măcar un spin de viață, un freamăt spus pe chiclă.
Din zeci de-oglinzi, fățarnic, când te răsfață lustru',
La cină, chiar şi pâinea e meşterită-n sticlă.

Mă-mbată nebunia și-n patimă viesparul:
De ce n-au spart ulciorul, și-au răstignit Olarul?

  

PSALM DINTR-UN CIOB DE PSALM

Pe cel ce-l ții cu lanțul subțire al privirii,
Măriri'-ar fi ispravă un plus al loviturii?
Cu cât mai mare-i ghimpul, mai mândri-s trandafirii!
Zic unii că iubirea e soră bună urii.

Culegător de perle din stih de atlantidă...
Tu știi că floarea scoicii florind e morții moarte?
Că focul, nu pământul, e jertfă-n cărămidă?
Cum n-am găsit în tine, măcar numai o carte?

Cești, idoli, porțelanuri, nu voi ca să te mustru,
Măcar un spin de viață, un freamăt spus pe chiclă.
Din zeci de-oglinzi, fățarnic, când te răsfață lustru',
La cină, chiar şi pâinea e meşterită-n sticlă.

Mă-mbată nebunia și-n patimă viesparul:
De ce n-au spart ulciorul, și-au răstignit Olarul?

 

PSALMUL IUBIRII FĂRĂ DE MOARTE

În buze și nu-n vorbe e sfânta băutură,
Că-a vinului e cinstea, oricât de scump clondirul.
Arunci metalul nobil că a trecut prin zgură?
N-ar fi absurd ca moartea, vieții să-i dea girul?

În toate ești, Iubireo, chiar și-n băutul morții,
Când două se fac una, ca din doi ochi privirea.
Cum poți să fii luminii Lumina, care zbor ți-i,
Iar nu gândirii pure să-I dai asemuirea?

De glodul sfânt hrănește cu flăcări albe crinul,
Altaru-mi de argilă-i cumva prejos jertfirii?
De-aceea spun, nu oala, ci mai de preț e vinul,
Că sângele-ți, Iubireo, e al dumnezeirii.

Mă cumpănești cu umbra, dar eu Te gust cu lutul,
Învingător e-nvinsul, așa cum e sărutul.

 

PSALMUL APOKATASTAZEI

Vrei tu anatomia cuvintelor și florii,
Să vezi pe unde-i drumul ducând în cârcă greșul,
Meridianul căror tristeți mi-au scris cocorii
Și să-ți explic cui oare mi-a înflorit cireșul?

Oricâte paradisuri în ochii lui se-oglindă,
Nu te-aș schimba pe-un înger cu crini pe sub cămașă,
Cu patima luminii vrea braț să te cuprindă,
Flămând, cântec din cântec, de trupul de cireașă.

Când Lucifer, prostuțul, s-a-ndrăgostit de sine,
De-ar fi văzut femeia, rob Ți-ar fi fost, grădina!
Închisă-i paranteza la tainele-Ți divine,
Că lutu-n ziua-a şasea făcuși, umbrind lumina,

Iar Fiul Tău, Olarul, l-a fost luat ca fire,
Cu os de axiomă - că totul e Iubire!

 

PSALM PENTRU CUTIA LUI CHARON

Mi-ai strâns, cutie veche, de-a valma-s aruncate,
Semne de cărți și poze, mai stăruie parfumul,
Brățări cu ora spartă, ranchiun, sidef, păcate
Lucind bijuteriei. Cum se cojește fumul!

Și cheile acestea?! De morți, numai de bine...
O, cât de multe strâns-am, nici una nu-i luminii.
Pandora, nu deschide, nici cum, nici când, sau cine!
Nedăruit mi-i darul, cutremura-m-ar pinii!

Tu mi-ai rămas, Iubireo, ce nu-mi băuşi cucuta.
Cutia-i pentru Charon, să-i păcălească Styxul.
N-am îngropat cu morții inelul Tău - lăuta,
Torcând la nemurirea-Ți cu clapa și cu pixul.

Nici limbile de îngeri înaltul zbor n-ajutu-l,
De n-ai fi pus urcușul genunilor - sărutul!

 

PSALMUL SCĂRII LUI IACOV

''De-ndrăgostit se zice că mințile și-ar pierde.
La ce folos ți-e mintea, când inima-i nebună,
Ca-n toiul iernii chedrii Libanului în verde?
Ce sfat să-ți deie colbul, când sângele-i furtună?

Lasă-i pe proști să creadă-n a vrăjilor rodire,
Doar dragostea cunoaște că inima nu minte.
Lumina-ntinerește de gustă din Iubire!
Când bei cu brațul cerul, cine-ar mai bea cuvinte?

Nu-i pentru vultur hamul, tăriei sfinte-i zborul,
Nici nu destrami petalei țesutul clorofilei!''
Așa, străinul Iacov și-a pus pe piatră dorul
Și adormi cu gândul în brațele Rahilei.

A fost, sau n-a fost visul având sărut în sfeșnic?
Dar îngeri văd pe scară făcând loc Celui-Veșnic.

16 decembrie 2015

Dumitru Ichim

 

PSALMUL NAȘTERII DIN COASTĂ

 

Pui zestrea Ta în sâmbur, cocon de lemn, ca scrinul,

Pe care tigva noastră nu și-ar strica paraua;

Din gâlma unei cepe, tăriei grai dă crinul

Și-n bob ascunzi alături și ața și andreaua.

 

Ieri m-a-ntrebat cocorul, ceaslov deschis al zării:

Când nu era acasă, cum i-ai furat apusul?

Tu, cel mai prost din vânturi și repetent al mării,

Ce depeni și-astăzi firul cu sturzul și cu fusul!

 

De-atâta frumusețe, cum să nu-ngenunchi fricii,

Chiar și în plânsul râmei - algebrele Iubirii!

Iai de la sâni rotundul, spre templu rândunicii,

Și-n vin năsprindu-mi cerul prin patima zdrobirii,

 

Cu  Tine suntem nuntă prin moartea cea mai castă,

Precum Adam pe Eva, purtași potiru-n coastă!


PSALMUL DIN LIVADA CU MĂSLINI

''Iubite, din Cântarea Cântărilor, ți-s roaba!

N-ascunzi sub borangicuri frumseți de lună plină,

De arde-n flori migdalul nu-i poți spori podoaba,

Că fără preț e mustul ce-a stors din lut lumină.

 

Pe unde îți porți turma apusurilor roșii,

Mieluț purtând în brațe cu lână ca Hermonul?

Iubește-mă ca vântul smulgându-și chiparoșii,

C-o dată-i beat de ceruri, divin psaltirionul!

 

Înfrunză-mă-n săruturi, înfremătând măslinii,

Că-n verdele de flăcări dă auru-n porfiră!

Din cedru ni-i cămara, bea-mi nopțile luminii,

Și rodiei povestea cum buzele-o rodiră!''

 

''În inimă te-ascunde, mireasmă-a ei și-mi cântă...

Se-aud pe-afară gloate, închide Cartea Sfântă!''



PSALMUL SPRE HERMENEUTIC

 

Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu stingi fumul?

Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii,

Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul,

Din scrisul de sprânceană ce încă-l știu lăstunii.

 

Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii,

Precum feriși pe Moise - zăbranic cu apusul.

Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii,

Deasupra mea să-mi ningă,-n fiorul alb, nespusul.

 

Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală,

De ce n-ai grăi humei adânc neprins de carte,

C-asemeni ca-ntr-o scoică - împărăteasca-Ți boală,

Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?

 

Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte:

- Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?



PSALMUL PLOII PESTE MARE

 

Traversă cu traversă - ceas al singurătății!

Prin amiros de păcuri, ici colo romanița...

Pe-aici dădea spre lume peronul alteidății,

Cu halte și cantoane cum le-nopta penița.

 

Sub care gând fu gara-mi cu oameni și batiste?

A fost îndrăgostită de tace-n geamuri sparte,

Purtând polenuri negre din fum de ametiste

Când ea îmi rupse cerul, mergându-i mai departe?

 

De ce-mi vii azi cu ploaia pe necuprins de ape,

Când ars mi-a fost pământul, și grâul, și tabacul?

Și mi-a răspuns Iubirea: ''Te-am vrut și mai aproape,

Cum nu-nțelege firul cârpitului cu acul,

 

Că-n cruce buturugul, spre-a fi deplin traversă,

Se cere mării Tale, torențial, aversă!''




PSALM LA REFĂCUT DE HAINĂ

 

Când haina era veche, scotea bunica firul

Și-i depăna, nou rostul cât poartă ciocălăul.

Tu ce-ai să faci din umbra-mi ce Ți-a-noptat papirul,

Că încă poartă aur ce nu-l coclise răul?

 

Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i

Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de

Străpuns spre frumusețe... Mai bine dă-o altui,

Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde

 

Te caut ca ghepardul, cu viața lui pe viață,

Și nu-Ți știu împrumutul din moartea Ta pe moarte.

Unde mă-ncurci cu-apusuri, mi-ești și mai dimineață,

Țărânei încâlcite, tot Tu-mi ești semn de carte.

 

De mă-nvechește bala, înscrisă-n crisalidă,

Din mac să tai aripă, la flutur dând hlamidă!



PSALMUL DE IUBIRE PURĂ

 

Mai tânăr ca lumina am ispitit pelinul,

Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.

Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,

Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?

 

Oh, ce n-aș da, și-arenda, să-mi fiu ''libre-penseur-ul!

Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,

Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?

Că fulger poartă apa când o înrouă norul.

 

În mare-ascunsă-i alta, preaveșnică e clipa ,

Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.

Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria

Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.

 

Doar numai Tu, Iubire, ca să-Ți plantezi răsadul,

Te-ai coborât  în mine, prădând de flăcări iadul!

 

 

PSALMUL MUNTELUI TABOR


Rar marea Ta, adesea același vârf visezu-l.

De ce Te-ascunde cerul, ca bob de grâu pământul?

Parcă-mi visez visarea, c-aș ridica retezul...

Copil, odăii singur, trăznea-n obloane vântul.

Tot mai cutez urcușul? Colb, valuri, anii du-mi-i

Pe unde strănepoții mușcatelor din geamuri

Spre-același pisc de Munte privesc adâncul lumii,

Urcând ca-n ocarină cele mai triste neamuri.

 

Tu-mi spui de adormire? Zi-i somnului că-i moarte!

Și totuși vine visul ce altfel mă vânează...

E doar un geam ce ochiul  de Munte mă desparte,

Când cerul Tău înțeapă-n florire de turcoază.

 

La-ntreaga-Ți poienire - colibe, strâmte-n praguri?

Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri.



PSALMUL DE PERLĂ

 

Voi știți ce e porfira prea scumpelor postăvuri?

Despre jurnalul scoicii nici azi nu te cutremuri,

Că-n locul obrintirii spre putrede otrăvuri

Născu din limpezi ape înalte requiemuri?

 

Retrasă în chilie, i-e inima  cât macul,

Cât punctul de suspensii ce-l pui dumnezeirii.

Săgeata nezburată mai fină fu ca acul,

Iar victima nu-i hoitul, ci prețul nemuririi.

 

Din străvezimi, adâncul îi fură morții sita,

Pentru sărut, se cere chiar jertfa de lumină.

Căci perla Celui-Veșnic cercând a-i fi ispită,

Căzu pe-obraz de cântec în luminata-i tină.

 

Altoiul Tău, Iubire, nu e făcut de bardă.

Lut când aprinzi în perlă, continuă să ardă.

 

PSALMUL CE A FOST SĂ FIE

 

Cum să-nțelegi furtuna a codrilor catismă,

De n-ai iubit vreodată? Cum să-ți culeg ce scapă

Din jertfa de culoare a șapte cerbi din prismă?

Cum lacrima și gheața pot fi aceeași apă?

 

Nu pomeni Iubirea de n-ai fost Niagară!

Eu am văzut-o-n flăcări. Colb de cenuși, ca boare

Plutea peste adâncul ce cu adânc se zboară,

Când pân' la os tot cerul din aripă te doare.

 

Pofteai simbol păunul, să ți-l aduc, superbul,

Jucând cu evantaiul, perlat Edenu-n dar pe

Maci vii opriți în pene! Mândriei tale, cerbul

Ți-aș fi adus în stemă, nu șubred gât de șarpe.

 

Dragon visam în luptă, foc până-n bolți să zvârlă,

Dar te-a răpit păunul cu capul de șopârlă.

 

PSALMUL CE NE-A FOST SĂ FIE

 

Au ochii frumoși ca tine  -  panterele, șacalii  -

Strălucitoare geme, vânând imperial,

Dar numai ție-i dată cruzimea în detalii,

Lungi sfâșieri de flaut din burg medieval.

 

Regal, desăvârșirea plăcerii de supliciu,

Din somnoroase gene cătușa-i de argint,

Încet, mai dulci să doară torturile-n deliciu

Cu-ncolăciri de șarpe din șoapte și alint.

 

Tu îmi spuneai, coralul c-ar fi ca-n stih tocmire?

La fel ca-ntr-o oglindă răsfățul tău îl prind,

Din inimă de piatră fac crin de mănăstire

Cioplindu-ți duh și umbra ca zapis în colind.

 

Așa ne-a fost să fie, prea sfânta-ne osândă,

Că ne-a zidit mărgeanul de vii în luminândă.

 

 

PSALMUL LUMINII NEAPROPIATE

 

Mai mult pietriș mi-i firea. Din care luturi Tu m-ai

Ales, frământ cârtirii, țâșnindu-Ți de pe roată

Ca păstrăvul din palmă? Rod vântului sunt numai?

Că spicul Tău deasupra-mi mă cere la socoată.

 

Prea-s noduros, iar vremii-i înghit poșirci de acru!

Fă-mi altă plăsmuire, cu mai puțin departe.

De-ngădui ca rubinul să-Ți poată bea din sacru,

De ce te-ascunzi Iubire, tot dincolo de moarte?

 

În inimă de-s sudul, neapărat vrei nordul,

De parcă simți în setea-mi deliciu rar, plăcere.

De mi-am pierdut o deltă, dezțărm prin stânci fiordul,

Coroanei nestemată, cum Riga-al meu mă cere.

 

O viață-am dus pustiul, în locul Tău, adaus,

Fără să știu c-alături mergeam către Emaus.



PSALMUL SCULPTORULUI

 

Că nu cu polonicul iei cuminecătura

Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!

Oceanul din talazuri îl face picătura,

Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

 

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!

Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii...

M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!

De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

 

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.

Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?

Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?

Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

 

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,

Cioplește-mi suferința să-Ți fiu catapeteasmă!




PSALMUL COCORULUI

 

Nici gâsca, nici găina, nici alte ouătoare

Iubirii-s semn heraldic, ci numai alb cocorul,

Aripa care-și zboară apusul roș ce doare,

Că-i vis de foc ca vinul ce struguri încă doru-l.

 

Chiar dacă bolta-n aur și-a potcovit crai-noul,

Cocorul niciodată n-a gelozit potcoava.

Rodirea coase-i prețul de jug ce-l duce boul,

Pe robotirea morții nuntește crud otava.

 

La gloate dă-le circul și hleb ca să petreacă!

Dacă le mușcă biciul le crește-n sânge calmul.

Nu dați mărgăritarul din stihul vostru-n troacă:

Tu n-ai știut, Poete, c-o să-ți sfâșie psalmul?

 

Zbor alb, întruchipare, cu Dumnezeu de-o seamă,

Doar lacrima Luminii putea să-i fie mamă.



PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII

 

Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte?

A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire?

Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te

Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire.

 

De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul

Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă.

Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul,

Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă.

 

Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic!

Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară.

Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic?

Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară.

 

Ia-ți jertfa de lumină, iar focul - numai mie,

C-am dăscălit și iadul cum poate iad să fie.

 


PSALMUL  DE MĂRGEAN

 

Gelos, până acolo unde sfătos ți-e ghimpul,

De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân?

Cum de-am lăsat ca moartea să-ți fie tot, chiar timpul?

Pe-atunci mere de aur și basm purtai în sân.

 

Puteam să fim alături - oglindă în oglindă!

Ai fi avut și-azi părul ca peana de la corb,

Inel din păpădie și-un braț să te cuprindă.

Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ți sorb.

 

O, nu te cert de cârja ce-o tremuri pentru scuze,

Și nici pentru obrazul boțitului șofran.

Îmi ești la fel de dragă, cât încă porți pe buze,

Ironică și mândră, surâsul de mărgean.

 

Eu te-am zidit de vie să-mi fii la psalmi fereastră.

Aici nu intră timpul, aceasta-i cartea noastră!

 

 

PSALMUL FECIOARELOR NEÎNȚELEPTE

 

Untul-de-lemn nu-i brânză din putinei cu lapte.

Nu-mi cereți tâlc, domolul, cum căldiceii pascu-l,

Că de Iubire-i vorba, cu Mire-n miez de noapte,

Zdrobirea pân' la sâmbur. Triumful cărnii? Teascul!

 

Când inimii vin țepii, vânat fricos, s-o prindă,

Nestinsul tău ți-l stoarce pre lemnul răstignirii,

Precum dumbrăvi și codri le joci numai pe-o ghindă,

Ori totul, ori nimica, nu dai pomeni Iubirii.

 

Iubesc, și toată zarea-i măslin la prima floare,

Miresmele sonore se-ntrec în frumusețe!

Voi n-ați văzut lumina petalelor cum doare,

Din coasa lunii, timpul, sporindu-se-n fânețe?

 

Și-am întrebat pe Mire: ''Dar cele ne-nțelepte?'',

''În dragoste nu cumperi uleiul! Să aștepte!''


 

PSALMUL DINAINTEA DENIEI

 

Cine-Ți cunoaște gândul? Ce-ai în cârlig ca nadă?

Împrumutat-ai trupul, să prinzi ce nu-i al Tău?

Nu-i prea puțin o moarte, când Tu mi-ai fost livadă?

În clește îmi țin fierul pe propriul meu ilău.

 

Ulcica, sau ulciorul, pot dojeni olarul,

Sau slova de cerneală penița din condei?

De sunt măsura humei, de unde-atunci paharul?

Știai c-am stors pe șarpe, ca frânghia, să bei?

 

În loc ca să-mi restitui murirea, plus dobândă,

Dai celui ce Te vinde obrazul spre sărut.

Ce-ar zice Sabaotul? În loc de bici, osândă?

Pilat își spală palma înscrisului din lut.

 

Iubire, nebunie ești celui înțelept:

Judecătoru-Ți jură pe-un Dumnezeu nedrept!




PSALMUL DESPRE CHEIA ASCUNSĂ

 

Nu altoiești Iubirea unde uscat e ciotul,

Custura cere jertfă din zvâcnetul de mladă,

Nu rămășiți de suflet, dai vinul nu borhotul,

Nu cânți de corhănire când dragă ți-e livada.

 

În toate-i imn Iubirea,-n inel și hematie,

Altfel cum poate marea să-și urce-n ceruri norul?

Tu, lampă afumată, năroadă și pustie,

Cum ceri în mâzgălire, nespusul Ei și zborul?

 

Mai bine alăuta prin strună foc să deie

Din duhul ce-și purtase pe-adâncuri începutul,

Iar când vom fi ulcioare, tot Ea o să ne beie,

Că i-a rodit altoiul unde-am tăcut sărutul.

 

Prea sfânta născătoare bărbatului-i femeia,

Au n-a știut Eternul unde s-ascundă cheia?



PSALMUL MIRELUI

 

Ce fel de lacrimi - fruntea-Ți, de au topit rubinul

Prea cuvenit coroanei, curgeau pe-obraz de Mire?

De nuntă? Pâinea frântă și pe urzică vinul?

Găoacea mi-e pustie: Tu cine ești, Iubire?

 

Te plăsmuiește gându-n hlamidă-mpărătească,

Uitând, că doar o dată I-ai îmbrăcat porfirul.

Din putregai de ape, cu lotusu-mi de iască,

Iar nu-nțeleg: Cum spinii rodiră trandafirul?

 

Bolboroseli savante teologhesc năucii!

O cioară mult mai bine în acatist se roagă.

Desculță, -atâta știe, prima silabă-a crucii,

Cum spaima-ți rupe glasul și răsuflarea-ți leagă.

 

Chiar peste moarte - brațe spre mine-ntinzi ca Mire.

Cum să nu țip, ca Toma: Ești Dumnezeu, Iubire!

 


PSALM LA CREAREA EVEI

 

Cu iambul pus pe umăr, ce bine-ți stă sonetul!

Grai nibelung în nasturi... Ce-o fi ''Ich liebe dich''?

Parcă-a-nceput din ape să-ți cânte violetul,

Din coarda-i mai subțire, penumbrelor din stih.

 

Nici torsul cu arcușul, nici meșteșug cu dalta,

N-au reușit ca mine - tristeții-s croitor!

Iar te răsfață-oglinda: ''Nu-i psalmul pentru alta,

Ce n-a plecat din suflet cu ultimul cocor?''

 

Tu știi, doar orhideei nu pot să-i cos veșminte,

Trufașa-i frumusețe va fi cândva sfarog...

Eu te-am zidit ca plânsul rășinei din cuvinte,

Altar înalt Iubirii în care pini se rog

 

Ca la crearea Evei, psalm inimii și strune:

Săruturi doar cu-o gură cine-ar putea s-adune?

 

 

PSALM PE-ALTAR DE OPERAȚII

 

Pe unde-ar veni dorul de inima-i kardia,

Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?

Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,

Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

 

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!

Hai, du-mă pân'-acolo, de moarte frică nu mi-i,

Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării...

De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

 

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,

Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?

Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,

Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

 

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui - morfina...

Pe monitor kardia cu-n arc vâna lumina!




PSALM RĂMAS A FI DIATĂ

 

Din frunze - o părere c-au fost cândva psaltire

Citită pentru verde spre a-i fura absintul!

Din scrinul cu sonete, pe cel dinspre iubire

Alege-l pentru iarnă, cernând pe-arini argintul.

 

Plec, după moft, țărânii să-i dau puțină moarte...

Cu sâni umflați, corăbii m-or duce-n țara mică.

Ca să nu uit de ochii, ce basmu-nchid în carte,

Citește-mi din ceaslovul cu scris de rândunică.

 

Te urcă-n șa, domniță, că menestrelul rogu-l

Obrazul să și-l pună pe tropicul viorii,

Sau dintr-un corn să plângă, să vină inorogul

Cărarea să-mi amurge pe unde curg cocorii,

 

Iar vinul de vărsare-al îngropăciunii faste,

Păstrează-l pe diseară, nu-l da țărânii proaste.




PSALMUL DE AȘTEPTARE-N ZADAR

 

Dă leac, prin mirodenii, doar când e alb santalul,

La fel mi-e și sonetul cu-otrăvurile sfinte,

Din creanga lui faci trișcă spre danț smintind crotalul,

Dar înnoptat de-i lemnul e bun de jurăminte,

 

De scamele viclene ce te-nvelesc cu cerga,

Minciuna când pocnește vreasc de-ndoieli în vatră,

Ca semn de filă ruptă din lacrima lui Verga,

De nu ne-ar trece apa, de unde luci de piatră?

 

Dar albul tău, ce gândul l-ar vrea iubire pură,

Nu-i nici cristal, nici șansa lui Lot, făcută sare;

Cel tânăr ca magnetul, numai oțeluri fură,

Când nu avem cuvinte, cum ne-nțelegem oare?

 

În bunghi e prinsă taina: când buze-ncep culesul,

Coșărcile ni-s grele, cărând neînțelesul!




PSALMUL ELEMENTELOR

 

Măsura pentru lucruri, din cele căutate,

Nici una nu-i deplină, când vorba-i de iubire,

Că aerul suflării chiar de-l găsești în toate,

Când te săruți, nu-i focul atoatelor zidire?

 

De presupui țărâna, o neagă clorofila,

Că verdele e soare, tot ce mâncăm e rază,

De-s mii de constelații-n lăuntrica-ți argilă,

Mai sacră-i decât templu când doi se-mbrățișează,

 

Iar de-ai grăi că apa țesut-a-n toate firul,

Poți zice roua-n geană c-ar naște-o robinetul?

Ascunsă-i marea-n scoică, din sânge e porfirul,

Din suferința perlei ți-e colier sonetul.

 

Eterul de-i, sau apa, sau flacăra, sau lutul,

Numai lumina-și are măsura ei - sărutul!




PSALMUL CE FUSESE NOR

 

De-o seamă ne-a fost norul, pe munți. Vedeam cum vine.

Ne-a-nvăluit răcoarea în umbra-i  -  fum pe ape.

Eram deasupra lumii, cu alte legi, străine,

Acasă-n nor, în cerul cu  tine-atât de-aproape.

 

Simțeam că-n sânge-mi, noaptea-n explozii de-artificii

S-a întâmplat sărutul, dintr-o pretinsă frică.

Așa se toarnă timpul, cel vechi în noi capricii,

Când luna mai e scrisă cu buchi de rândunică.

 

Plecat... Când ne trezirăm, erau în jur turiștii,

Și eu aveam pe alta, iar tu erai cu altul,

Că mii de ani trecură sub lemnul vânturiștii.

Credeam tipografia că ne greșise șpaltul.

 

Dar nu, luceafăr serii, de-atunci chiar de-i sărutul,

Același nor ni-l șterge, mințind  c-a fost părutul...



PSALMUL DIN CULORI CE CÂNTĂ

Culorile sunt limba ce-a fost a-mpărăției,

Rămasu-i duh cuvântă precum genunii steaua,

Doar inima e cifrul secret al chinoviei.

Noi murdărim Iubirea cu vorba și vopseaua.

 

Mesteacăn drag al toamnei, de ți-am furat argintul,

E c-am poftit metalul mai tânăr pentru strună,

Că verdele își cere din ramul meu alintul,

Când brațele-mi se umplu cu spovediri de lună.

 

Mesteacă-mă-n mesteacăn când mi se schimbă ceasul,

Că dragostea pe hartă-i sălbatică-n albastru.
De moartea e tăcere, să-mi torni din struguri glasul

Cântării și-al culorii din nard de alabastru.

 

Vin-sânge din ciorchină, sărut din Vineri nascu-l,
De-o singură culoare-i și inima și teascul!

 

PSALM ADUS DE INOROG

 Faci dragoste, ca pâinea, că-n amândouă-s frângeri!

Nu-i focul ce dă gustul din sfânt frământ de cocă?

Luminii te-aduci jertfă doar când din cedru sângeri
Iar lacrimei, ca Moise, slobod îi dai din rocă.

Dar de ''făcutul urii''? Ce vorbă hodoroagă!
Doar numai un nepismen Ți-ar pângări amvonul!
Alchimizezi poșirca în fagur ce se roagă?
Poiană-n ziua-a opta Ți-adoarme octogonul.

Aseară inorogul veni din iaz să beie...
Ce-i rău dacă realul vrea basmul să-mi culeagă?
Nu-n sâni răsfățul lunii îl ții ascuns sub cheie?
Miroase-a floare coasa, când spun cât mi-ești de dragă!

Iar celui ce Grădina ne-a-nchis, dau sfat și rogu-l:
Din fânul de iubire trăiește inorogul!




PSALMUL LA INTRARE ÎN PSALM

 

Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra,

Din marmora de-alături, lăsăm ce vezi - o stană!

Romanța de sub dafin, din insula Sumatra,

Rămâne-o strălucire pe coapsa de castană.

 

Jurat pe floarea neagră, sau schivnica durere,

Sau sâni ce chiar pe diavol îl scot din minți și-ațâță,

Nu-i dragoste, ci mofturi moftindu-se-n muiere...

Și totuși despre Pâine găsești grai și-n tărâță!

 

Păcatelor de moarte le-am mai scornit vreo șapte,

Pe unde gându-i hăisa de-a meșterit cu cariul...

Te-am pângărit Iubire, Tu singurul din noapte

Ce n-ai scuipat pe mine, lepros și preacurvariu,

 

Și-n schimbul lapidării, i-ai prins sub grea poruncă:

De n-ai iubit o dată, ia-ți inima și-aruncă!




PSALM SUB POZA DE LICEU

 

''Umbla cuvânt pe buze, ca-n început pe ape,

Dar nu era spre vorba cârnită legiuirii.

Necunoscuta limbă ce fuse duh porfirii,

Privirea din privire cerca să nu o scape.

 

Părea ca o genună ce-și bea din ea părutul,

De care sfinții lumii vorbeau prin capadochii.

Ce nu-nvățase gura, descoperiră ochii,

Cum cheia la Grădină se fură cu sărutul.

 

Când vremea-i de chitară, mai taci, pustie minte!

Poți a cânta din șarpe și chiar din solz de pește.

Cea mai frumoasă fată mi-a spus că mă iubește,

Că-mprumutai cireșul pentru adus aminte...''

 

Privesc fotografia, parcă mai ieri liceul:

Aici, cea cu bretonul, și-acolo-i derbedeul!

  

 

PSALM CU ȘAPTE ANOTIMPURI

 

- Gând rău, glumit azi-noapte, azi pe jertfelnic ardu-l,

Că nu-n cafea, ci-n flăcări ghicesc a drumuri noi.

Poate că-n altă viață avuși ca suflet nardul,

De mai păstrezi tristețea pe semnul de altoi.

 

Din șapte anotimpuri, jucându-le-n capriciu,

Mă ispitești cu unul ce loc nu are-n timp;

Chiar moaștele virtuții l-ar muguri din viciu.

Nu-i sfetnicul de roză, iad sfânt în orice ghimp?

 

Parfum de fagur nării, că-nchide ochii Buda

Gustând plăcerea-naltă-a lăutelor fierbinți,

Nu cheia-ncuie raiul, în cifru-i spus'-aguda.

Pe ce-ar sta lumea asta de n-ai ști să mă minți,

 

Cu existența-n cercuri, mereu, mereu și iară...

- Sărută-mă acuma, și restu-mi spui diseară!




PSALM ÎN DRUM SPRE METANOIC

 

''Un tren la miezul nopții se va opri în gară...''

''Mai bine pe terasă îl cheamă pe Serghei.

Apleacă-i un luceafăr, că-i ultima țigară,

Și-apoi din balalaică să cânte de femei,

 

De porturile lumii, catarge cu batistă;

Vin toarne din apusuri, mestecenii pe grâu.

Vei fi ca-ntotdeauna înălțător de tristă,

Ca Magdalena lunii cu farisei în brâu.

 

Mi-am arendat polarul, vreau doar ecuatorul!

Mi-i proaspătă argila, solară și păgână.

Suntem ca două aripi oprind pe ceruri zborul.

Când te-ai pierdut de moarte, ce vrei să-ți mai rămână?''

 

(M-a nins, întreg, monahul, și strună și spovadă,

Trei ore așteptându-i în iad prima-i zăpadă!)




PSALMUL PENTRU HUMA NOUĂ

 

Destul ne-ar fi un cântec, la amândoi odaie,

Ulciorul de logodnă - întreaga lună plină!

Prin cetinile nopții, duh tânăr de văpaie,

Sărutul amintindu-și povești ce-au fost lumină.

 

Iubirea nu-nflorește din iască de cuvinte,

Năvalnică în fire răstoarnă iad prin humă.

Ca-n pilda cu smochinul, neroditoarea minte,

Fiorul sfânt al nunții cu frunze reci sugrumă.

 

De nu ar fi Iubirea, cum răsărirea, pura?

Genuni născând genuna ființei, din suflare,

Că dragostea dă minții  cât să-și cuprindă zgura,

Dar își păstrează magma din prima sărutare.

 

Poate c-aici e taina din veac ascunsă-n rouă,

Că toate-or să sfârșească-n cer nou și humă nouă!




PSALMUL CE-AR FI FOST AL MORȚII

 

În seara asta lămpii, mai mică-i fă spovada,

Cât umbra, jucăușa de-a moartea-n dos de moară,

Și cântă-mi din lăută, cum va-nflori zăpada

Ningând pe cetini negre, oftat de corn în seară.

 

Mai toarnă-mi din ulciorul cu smalț din șoapta lunii,

Ce-a mai rămas din sturzul ce-a ars o noapte-ntreagă.

Săruturile noastre le-or număra alunii,

Că-i greu să le ții minte când mi-ești atât de dragă.

 

Dar unde-a pierit baciul cu fluierele sale,

Să le-mprumut spre puntea pe ape ca argintul?

Mai știi de parastase, ștergare, căni și oale,

Când trup de alăută își mlădie alintul?

 

''Metaforei cu ușa, ea-mi zice, 'nchide-i cleampa!

N-ar fi păcat de lună, s-o concurezi cu lampa?''




PSALMUL DE HARȚAG CU MINTEA

 

Habotniciei minții, de-i dai și brațul dârjei,

Cucoană-ți faci, muiere cu clanță zbătăușă.

Păcatul și vârtutea nu-s gemenele cârjei?

Doar dragostea renaște din propria-i cenușă!

 

S-a limpezit tăria aripilor livadă,

Iubirea nu-i iubire de-o-nvecinezi cu spusul.

Sălbătăciunea mării, cu tot ce-i țărm, e-n sfadă,

Că-i sfânta nebunie ce și-a băut apusul,

 

Și toarnă-n loc în cupă visarea din ciorchină,

Amestecând algebrei, mai rău, necunoscutul.

De ce-o fi oare mintea șacală și haină,

Când inima și-ascunde, în cuib de foc, sărutul?

 

Că-ntreb Ecclesiastul: ''Nimic nu-i nou sub soare?'',

Dar când ni-e luna plină și dragostea răsare.

 


PSALM DIN DRUMUL SPRE DAMASC

 

Pe jug și pe cătușă nu scrie de aripă,

Despre talazul mării n-a auzit samarul,

Tăriei orbu-i ceartă a stelelor risipă,

Prea rar genunchiu-l mușcă, din muchi de foc, amnarul.

 

Pe munte nu ai templu, nici nopților odaie.

Cum m-ai aflat 'nainte de-a ști de căutare?

Când oaspete mi-e focul, Tu-n cupă-mi torni văpaie,

Cum doar îndrăgostiții din flăcări beau răcoare.

 

Azi noapte mi-a plâns marea, cu tauri negri-n muget...

De ce mi-ai dat nisipul să-i fac din el jug apei?

Trufaș cioplit-am dogma-Ți din marmoră de cuget,

Când Tu, Cel-Fără-Nume, mi-ești Dumnezeul pleoapei

 

Și-ntrebi: De ce aripa ți-o chinui în țepușă,

Când Dragostea renaște din propria-i cenușă?

 


PSALM LUNGILOR LACRIMI DE NUC

 

Fără de milă ghimpii mușcând mă sfâșiară,

De-atât hățiș de sihle, cărării dă-i poiana!

Din geană, roua serii întoarce-i-o-n tiară,

Redându-mi sfânta fire  a psalmului din Cana.

 

Contabilului-Negru-s dator cernoziomul,

Bir spicului impută vatale, spata iței;

Ca două paranteze-Ți îmbrățișez binomul,

Din noptea de cerneală dă-mi lotus alb peniței!

 

Cu ochii mari, băietul, îți mângâia asina,

Și-i răspundeai zâmbindu-i, ca un copil mai mare;

Aveați secretul vostru, cum s-a cernut lumina

Pe motocei de mlajă minunii sărbătoare

 

Și cum numai de Paște pe-acolo cântau cucii.

Taci, inimă, nu spune ce lacrimi lungi au nucii!



PSALM DE PENITENȚĂ A MINȚII

 

Ia-ți minte-n cap cenușa și strai îți fă din țoală,

Că am văzut minune și inima bău!

Ce soi de înger, stepa azi noapte-mi străbătu,

De mi-a-nflorit migdalul, nescris cu vreo cerneală?

 

Pe apa ziurită, auzi  cântându-mi fumul?

Pecete dă-i pustiei și deapăn-o în rost,

Că nu rezistă buchea la hamul anagnost,

Ulciorul chiar de-i sparge, nu-i poți zdrobi parfumul.

 

Presimtu-Te-n nenume, stea veacului străină!

Iubire, adă-mi cupa, dulce și-amar despin,

Că lacrima din apă s-a limpezit în vin,

Cum omul prinse chipul din lut de ocarină!

 

O fi aflat migdalul c-oi fi îndrăgostit,

De-a-mprumutat lumina-i din primul răsărit?

 


PSALM DIN RUMEGUȘ DE PSALM

 

E-n firea de muiere de-a fi croitoreasă;

Din frunză-și face rochii, rivalizând cu crinul,

Croind din înșoptire, horbota de mireasă,

Subțire-n fir, mireasmă ce o respiră pinul.

 

Înaltului din suflet - luceafăr cu andreaua!

Fără să știi, cu vrajă, sădi în toate nordul.

Tipar cum s-aibă fulgul, n-a iscodit-o neaua?

Că-n ochiul ei vecia mai tăinuie fiordul.

 

Dur, tăntălău, tovarăș ți-o vrei, cu târnăcopul,

Și-n loc de-asin să-ți care prostia și povara?

Jirebiei cu coasta, deșiră-i iarăși scopul,

Că de n-ar fi arcușul, gunoi de rând - vioara!

 

Când inima ți-o cere-n porfiră să ți-o-mbrace,

Desigur că-n gând are pernuța pentru ace!

 


PSALMUL  NUNȚII NEAPUSE

 

Voi n-ați văzut cum focul chiar iasca o ațâță?

Nu moartea, ci scânteia-i dă tinereții flama.

Despicătorii  vorbei în sită-au strâns tărâță,

Cu-alchimicul de aur ne-au tot mințit arama.

 

Iubirea-i roata morii dând sens în suferință,

Pierzi bobului pariul? Și mai înalt e semnul!

Podoaba frumuseții-i cu pâinea de-o ființă,

Că ne hrănim din moartea ce-a înflorit-o lemnul.

 

Pe masa nunții psalmul să-și ningă tot damascul,

Fiorul buzei soarbă-n cuminecat rubinul,

Nebun îmbrățișării ce-o știe numai teascul!

Cântați din strună nouă, văpăilor bând vinul.

 

Când dragostea-i cât cerul, nu-i loc pentru păcate,

Iubiți, și-n bucurie, făceți-le pe toate!



PSALMUL LEMNULUI  DE NUNTĂ

 

Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!

Sfâșie-mă de umbră până la os de soare,

Risipa de țărână miroase precum gerul.

Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiara-Ți răpitoare!

 

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!

Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?

Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă,

'Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

 

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire,

De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat. Călcâiul...

Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire;

Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

 

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse,

Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!



PSALM DEZBRĂCAT DE PĂSTAIE

 

Cuvântul ''adorare'' -i necunoscut de mugur,

Presusu-i de lumină, nu-i târg al înfloririi,

Doar inimii curate, nu ochiului, privirii,

Își dezvelește sânul și sacrul lui de strugur,

 

Dar peste plevi de vorbe, din treier, fără număr,

În bob de grâu e moara și Pâinea din scriptură.

Cât de frumos ți-e cerul, cu-apus furat pe gură!

Gelos făcui migdalul pentru-n sărut pe umăr.

 

Înțelepciunea lumii, iubirii-i nebunie!

Dă-i cârjă ca să-și ducă pe vanitas cu tânga

Și-ascultă-mi primăvara salcâmilor din stânga,

Au nu știuse Domnul cum timpul să ni-l scrie,

 

Brodând în tot ce-i verde, cu rostul roș, ca ață?

Că litera-i păstaie, Iubirea dă viață!


 

PSALM DE LIMPEZIT ICOANA

 

Cristalul, veșniciei se vrea a fi oglindă,

Noi - ierbii; pentru vină cu ierbi schimbăm paraua.

Ce-i fir, n-ar fi nimica, de acul sau andreaua

Nu ni l-ar trece morții, mai verde să-l aprindă.

 

Nici nume n-ai, chiar dacă Te cugetăm cu ruga!

De ne târâm cu spusul, Tu dragostei ești zborul

Spre-altfel de ceruri, pe-unde nici steaua și nici norul

Nu au ajuns vreodată, umbrindu-și mahayuga.

 

''Spre-adânc, mânați cu mintea'', în inimă se-aude,

Că numai ea-i auzul ce poate să-nțeleagă...

Mi-a înflorit smochinul, pe unde-am fost pârloagă,

Stâlpări, din stihuri, parcă-s din ce în ce mai crude,

 

Iar când o țin de mână, Îți limpezești icoana,

Că drumul e același oprindu-se în Cana.


 

PSALMUL MIGDALULUI

 

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,

Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.

Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;

Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

 

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,

Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,

Din țara unde jarul e cântec pân' la spuză,

Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

 

Departe-n fundul luncii - tristețea unui graur!

Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.

De unde ia apusul tighel mărunt de aur,

Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

 

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,

Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.




PSALM DE-NTOARCERE-N SONET

 

Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,

Ușor obrazul peste mine pună,

Ca pe-o vioară adăpându-și  cerbii

Cu limpezirea nopților din strună.

 

A carillon chema-va carioca,

Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;

Din Algonquin și până la Muskoka,

Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.

 

Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?

Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,

Cum celălalt meridian condamnă,

Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.

 

Ca melc mă voi retrage, plin de seară,

Sonetului cu viță ca la țară.




PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

 

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,

Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?

Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,

Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

 

Departe-i Galileea... Dau râpilor zănoagă!

O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;

Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,

Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

 

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?

Chiar pân' și buruienii nu-I scapi de înflorit!

Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!

Cum primul rod al gurii - Cuvântul, răstignit?!

 

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,

Și totuși, nu-i sărutul  ce ne-a născut lumina?



PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE

 

Gând ros, mâncat de mană... Îi stă s-adoarmă seara!

Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.

N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,

Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?

 

Te clevetește iarba că-n strană-ai pus orgoliul

Și duci la braț chitara cu coapsă andaluză...

Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de casă, doliul,

Fără a ști că-n muguri mai este bumb la bluză.

 

Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe roată?

Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în ulcioare,

Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr alb de fată

Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă doare?

 

Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls din țarnă.

Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar, și toarnă...




PSALM CU TINERI DIN LICEU

 

Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,

În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,

Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,

Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei...

 

...despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul

Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!

Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul

Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

 

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,

Până la porți de-aramă, acas' la Sfânta Miercuri.

Taci, menestrel cum toamna mi-o stinse printre sihle...

''Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

 

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?''

Răspund zâmbind: ''Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!''

 


PSALMUL CE-A SCĂPAT GÂNDIRII

 

Gândirea-ades se-ntoarce în bolnițe balcâze,

Unde-și greși coconul neprihănit, de flutur.

Din buchi culeg cerneala, nectaru-l las la gâze,

Că nu-ntrupi jar din paie, ci din rărunchi de butur.

 

Ce gust dai geloziei de-i aur sfânt poleiul?

De prea senină-i bolta, nu-i stă furtuna-n pungă?

Povești, cu stea în frunte, din nuc le fură teiul

Până păcatu-și bate catismele în dungă.

 

Tu, răsfățata mării, vioară și stihie,

Porți șapte anotimpuri în zvârcolitul humii,

Ce bine-ți stă ascunsul sub vălul geloziei,

Mireasmă de lumină de la-nceputul lumii.

 

Din iad și rai faci una, le-nvolburi spuma-n frâie,

Cărbuni' aprinși nu-s oare sămânță de tămâie?




PSALM LA ȘASE, ÎN AMURG

 

Prin mine trece lumea, ca apa-n scoc tristeții!

Păstrez din păpurișuri oglinzi cu ipochimeni,

Din geana-ți arcuită, luci treaz al dimineții,

Spre codrii făr' de-ntoarceri, înconjurat de nimeni.

 

Las în adâncul nopții o buhă în diată,

Francois Villon descâlce-mi fir încurcat spus lunii,

Și-n Eufrat poveștea cu noi, din niciodată,

Când ne zburau prin luncă sumerieni lăstunii.

 

Un câine altui câine îi va urma trăsura,

În loc de clopot, sturzul arțarii o să-mi cheme,

Olarului din țarnă îi voi plini scriptura

Cu-o viață spulberată prin crivăț și poeme.

 

Și va fi semn, din ceruri, cum n-a văzut Canada:

Din nori natali, Cel-Veșnic, va slobozi livada.




PSALMUL DE PRIN ATLANTIDA

 

Cercai din luminândă, subțire ca un fum pe

Trezirea dimineții, nălucii să-i prind firul

Comorilor, blestemul din grinda pietrei scumpe

De-a-mi adăpa din sete și ochiul, și respirul.

 

Mărgeanului - oglindă, în zid de os luminii,

Nu mlădierea coapsei, prin cărămizi ca moaște,

Că neîngăduința cântam prin iad Grădinii;

Nu-n rumen fruct - ispita, ci-n frica de-a cunoaște!

 

Ca prin pustiu morgana în vârf de munți, castelul.

Lui Caron smulg obolul și milă-i dau ca vornic,

Crai-Nou, doar jumătate ne-arată din inelul

Din fosta Atlantidă, dintr-un străfund de ornic.

 

Oriunde-ai fi, în noapte stă psalm aprins la geamuri,

Ca primul nins al lunii migdalului  pe ramuri.


 

PSALM CE SE OGLINDĂ-N PSALM

 

Chiar orb, toiagul vede prin ciocănindu-mi drumul,

Că-i flacăra, nu pașii, nenumărații ce mor. Se

Cunoaște cum se zbate, nu zloata naște scrumul.

La ușa Ta, de-o viață, tot scriu iubirea-n Morse.

 

Precum un cedru-asemeni, închipuiesc rășină,

Dintr-un străpuns sub aripi, cădesc cu nard sublimul,

N-aduc nici boi, nici capre; jertfesc lumina lină,

Din zeci de ochi, să soarbă mireasmă, serafimul.

 

Și-s mut precum migdalul sub primele omături;

La ce folos e vorba ce vântu-și dă la treier?

Când inima Ți-e mamă, în toate-mi ești alături,

Utrenii cânt prin iarbă, cu fratele  meu greier.

 

E rug aprins sonetul și psalmul lui descalțu-l,

În fața arcei, David înstrună primul valțul!


 

PSALMUL CE-A FOST DIN ALABASTRU

 

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,

Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?

Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;

Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

 

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,

Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,

Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul

Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

 

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul

Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,

Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul

Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

 

Cât poate ca să doară aroma de albastru!

- Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!



PSALM LA SPOVEDITUL  SERII

 

O fi păcat lumina, nespusa, ce înțeapă

Pe unde-apusu-și cere răscumpărări din rană?

Nu-ntorci în mâl un lotus din cruda lui năstrapă.

Dai vorba, poama umbrei, milogilor pomană,

 

Dar îți păstrezi negraiul, ascunsul cer, ca vinul,

C-or cere-ndrăgostiții să torni din duhul strunii

Fluida-nveșnicire, rostită de-a rubinul,

Când buze-ntreabă-n taină descântecele lunii.

 

Greșit am fost ninsorii, de-am imitat migdalul,

Cercând cam ce gust are spre alb necunoscutul?

Că n-a dansat vreodată ca-n inimă chimvalul

Cu-atâta străvezime-n tot ce lumină lutul,

 

Iar de-am greșit  veciei, ciuntind c-un hat tărâmul,

Ne-o pocăi sărutul pân' o-nflori salcâmul!



Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

 

 

 

PSALM ÎN CĂUTAREA LUI MOISE

 

Nu dati mărgăritarul la gloata forfotindă,

Catedrei spre disecții, vreun curcubeu spre studiu,

Că Te-am iubit, ca scoica, tristeți cât pot cuprinde!

Până-a-mpietrit lumina-n apus, spre zori preludiu.

Cercai cu mintea-naltu-Ți, compas, echer, unelte,

Să Te vânez, că foame și sete Ție totu-s!

Tu, Drum! Linia dreaptă, pe Tine, pe inel Te

Grăiește, precum mâlul, înlăcrămat în lotus.

Migdal ajuns în stivă, mă-ntrebi de șoapta florii?

Când lemnul încă-i fluier, de ce mă cerți cu vatra?

Din înspumarea mării îți plâng la poartă norii,

I-auzi tunând a Moise spre inima-mi de piatră?

Dă idolului minții, cu-o creangă-ușor, lovire

Și-Ți va-nflori toiagul șuvoaie de iubire!

  


PSALM DE-AL SPUSULUI DE SUS

Cu tine-n brațe ceru-i de trei ori mai aproape,

Chiar dacă ochiu-ți poartă veninul florentin.

Eternu-l liberează, prin ora ta să scape

Tristeți ce-au fost podgorii, și-acum pe buze-s vin.

Ne-apropiem de-acasă, n-auzi prin stele câinii?

Ca boarea-i, lin alintul, din reavăn de păduri,

Diseară-mbrățișarea va fi frământ al pâinii,

Trăsurii înhămându-i mestecenii mei suri.

Ni-i lutul bun de oale, vioara fi-va roată!

Ia-i duhului tot spusul și toarnă-l din sărut,

Întregii lumi dau chiot - cea mai frumoasă fată,

Crăiasa mea, m-o duce în brațe ca pe scut!

Se înfioară psalmul, lumini și-apleacă sânul!

În cântecu-nserării, miroase-a ceară fânul...

  

PSALM DE LIMPEZIT ICOANA

 Cristalul, veșniciei se vrea a fi oglindă.

Noi - ierbii; pentru vină cu ierbi schimbăm paraua.

Ce-i fir, n-ar fi nimica, de acul sau andreaua

Nu ni l-ar trece morții, mai verde să-l aprindă.

 

Nici nume n-ai, chiar dacă Te cugetăm cu ruga!

De ne târâm cu spusul, Tu dragostei ești zborul

Spre-altfel de ceruri, pe-unde nici steaua și nici norul

Nu au ajuns vreodată, umbrindu-și mahayuga.

 

"Spre-adânc, mânați cu mintea'', în inimă se-aude,

Că numai ea-i auzul ce poate să-nțeleagă...

Mi-a înflorit smochinul, pe unde-am fost pârloagă,

Stâlpări, din stihuri, parcă-s din ce în ce mai crude,

 

Iar când o țin de mână, Îți limpezești icoana,

Că drumul e același oprindu-se în Cana.

 

 PSALMUL SĂRUTULUI


Mușcatele, sau crinul? Cum:sau? Poate o floare
Să fie mai mult floare decât o înflorire?
Ca la femei, presusul frumseții-i dat de mire
Și-i numai pentru una. Cântar iubirea n-are!

Gelos - doar pentru mine, nici sus și nici pe lângă!
Nu-Ţi schimb îmbrățișarea pe mii de constelații!
Când x-ul Tău le scapă prin triple ecuații,
Întreg, iar nu fărâmă te vrea odaia stângă.

Ca pe-un vânat Te caut, iubind precum stihia,
La foc răspund cu focul împărtășindu-i verbul.
Din psalmul apei line m-adăp, cum soarbe cerbul
Numai înaltul undei ce Ți-a furat tăria.

Chipul luminii, ochiul, l-ai dat să-nalțe lutul,
Iar buzelor să-și beie din semnul Tău sărutul.

  

PSALMUL DIN URMĂ

Voiai inima-n palmă? Cum, n-ai citit-o-n scoică?
La ce folos e perla dacă-un inel n-o prinde?
Azi cerul pentru alta ultima-i stea aprinde.
Serghei Esenin, caii înhamă-i iar la troică!

Mă arde setea zării și-amurgu-l beau ca vinul.
Ce dacă-mi urlă-n urmă, ca anii duși, dihănii?
Dă bici, și zurgălăii nuntească-se la sănii.
La capăt e sărutul, din buze ca rubinul.

Fulgi mari să înflorească dantelărind năframă.
Dă chiot lung de nuntă și vinul vechi să-mi dai că
Alături ne vom pierde pe drum de balalaică
Până sorbi-voi glasul ce peste râu mă cheamă.

Serghei Esenin, ninge spre-al toatelor devreme...
Mai e puțin și-ajungem acasă-ne-n poeme!

 

PSALM LA ULTIMUL NASTURE AL MORȚII

Cred c-aș greși Iubirii să o numesc Cel-Veșnic.
Nu sita îmi gândește făina când i-o cern?
Aici e diferența, de-i zicem Cel-Etern;
Nu seul lumânării, ci inima e-n sfeșnic.

Cine a spus că bate, bogat fu-n vânt de glavă!
Nu-i inima nici piuă, nici ceas bătând zălug.
Iubirea-i vâlvătaie, nemistuitul rug
Adulmecându-ți dorul cu miere, sau otravă.

Câtă furtună zace în norul blând de lână!
Lumina ți-o faci cântec, dar fluierul nu-l ai, ca
Prin cobră să-ți danseze, să îmblânzești leoaica
Saharelor din tine, zâmbindu-ți într-o rână.

Precum sărutu-i moartea, același ce îl strig... Mă
Imploră pentr-un nastur ce-a mai rămas enigmă!

  

PSALMUL IUBIRII

Ca sabia-i Iubirea, nu-i floricea de linte!
'Nainte de-a fi spadă, de ger nu mușcă fierul?
De-l exilezi din vatră, de foc tot ține minte!
Netotule, Iubirea nu o ascunde cerul!

Țârcovnici, cărturarii știu totul s-o descrie.
Poți ține vinu-n clocot pecetluit sub doagă?
Cum Te iubesc! Doar apa, cu murmurul Te scrie,
Când după lotus steaua se-apleacă și se roagă.

Ești și nu ești în toate, c-a fi Ți-ai luat ca nume.
Culoare, sau mireasmă - or fi isprava strunii?
Iubindu-Te, nu roza, ci spinu-l vreau anume,
Că foc nu e rostirea, ci ghimpele furtunii.

Chiar dacă-aș fi blasfemul, Iubirea, zic mereu,
Că fără ea Cel-Veșnic s-ar declara ateu.

  

PSALMUL CELEI DE A DOUA JUDECĂŢI

Parcă-am trăit arțarul, cândva-n străfundul lumii,
Că frunzele de flăcări dau inimii oglindă.
Când fiecare creangă ar vrea să Te cuprindă,
Nici zestrea de văzduhuri spre-a fi destulă nu mi-i.

Prea Te ascunzi de-o vreme, zici că așa e jocul.
Argintării de brumă, Tu îmi vorbești de nuntă.
Țeși bobului scânteia cu literă măruntă,
Tot amintind aripei să-și bea din moarte focul.

Când cerul și pământul vor arde înnoirii,
Nemistuitei Flăcări – din nou îmbrățișare!
Să fii pe-un jilț zaraful? Cum ai putea Tu oare
Să zornăiești păcate când se sărută mirii?

Purtatu-ai pe umeri, Iubireo, lumea toată,
Nici la sfârșitul lumii nu scapi de judecată?

  

PSALMUL CERULUI DE TOAMNĂ

E-n îngânări safirul... Tot mai adânc prin ram ne
Sfâșie limpezimea, precum un dor de moarte
Din alte calendare, ce ierni n-au să condamne.
Unde te-ascunzi, Iubire, că-n toate mi-eşti departe?

Și totuși, precum seara, când o închid pleoapei,
Te simt atât de-aproape, că frunzele-mi se scutur.
Nu-mi ești în pretutindeni, nu-i valul firea apei?
Oglindă nu-i răsfrântul de mac zburând ca flutur?

Mai verde-mi este ierbii, în toamnă, catifeaua.
În răsărituri crude, 'naintea iernii-s merii.
Negându-și crisalida, prin noapte crește steaua,
Ușor, boare de șoaptă, din somn să nu mă sperii.

Safirul din tărie mă doare de iubire!
Îmi ești mai drag ca ochiul, cum să nu-Ți fiu privire?

  

PSALMUL FĂRĂ TITLU

De-ajuns îi era roșul,de ce i-ai dat și spinul?
Nu-i lacrima povară cât ochiul poate duce?
Ca țipătul luminii ce a-njunghiat rubinul
Te-aud pe muchea-mi strâmbă lucind încă-o răscruce.

Din nou mușcă-ntrebarea. Beteagă-i şi hapsână!
Ce-o fi frumosu-n sine de poate-atât să doară?
Să-și amintească spinul cum a trecut prin mână
Ca inima-mi s-o frângă ca pâinea-a doua oară?

Nu i-a gândit petala nici acul, nici andreaua.
Din cele zece gânduri, jumate-au fost nebune.
Stând în genunchi pe iazu-mi, cui i se roagă steaua?
Cum nu-mi rodește vatra pâinea dospind minune?

Grăia un om cucernic: ''Știu că nu știu nimica!''
- Mai strigă-mi mers pe ape! Eu știu că știu - da'i frica!

 

PSALMUL SCULPTORULUI

Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii...
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă

 

PSALMUL AMINTINDU-MI SEARA

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!

  

PSALMUL LA ÎNCHIS DE CARTE

Tu vrei să scapi de mine, sau poate-așa e drumul
S-arăți cumva că umbra tot soarelui e slavă?
Te văd mereu spre altul, parcă Te-ar țese fumul,
Cum oleandrul floarea și-o coase din otravă.

Nu judec! Sunt doar cariul mâncând icoanei lemnul!
Tăcerea Ta mă doare, nu-i nimeni să Ți-o spună?
În fiecare lucru de mi-ai lăsat însemnul,
Îl șterg aceleași valuri și iarăși Ți-l adună.

Urzitu-m-ai cu gândul 'nainte de-a fi veacul,
Nici sori să-și împrumute lumini din ziua-a patra,
Cântând printre hematii timp alb tocmiși cu acul,
Alintului cu Chefa proorocindu-mi piatra.

Și iată-ne-mpreună! Zăvor închis-a cartea.
Cum dintre regi la masă uitași pe-afară moartea?

 

PSALMUL DE JOI
Am întrebat halatul: Ce-ați cântărit la raze?
Tot fără ham îmi zburdă prin trup hemoglobina?
Iar despre pietre: pietriș, moloz, topaze?
Mi-a mai crescut cuptorul ce-I pregătise Cina?


Că nuntă o să fie, mi-a zis, doi ani sau mâine,
Poate de-aceea crește de-mi ia din răsuflare.
Undirea mea de grâne se mlădie a pâine
Când torn din stih, cu grijă, în sacrele pahare.


Va fi la miezul nopții? Cu candele-nțelepte,
Înalta-ntâmpinare, din răsărit de ape,
Spre infinit - sărutul, când cele două drepte
Nega-vor paralelul din strop rotund de pleoape.


Ce greu Ţi-a fost sărutul lui Iuda, pentru moarte
Întoarce-mi-l ca-n Cana şi timpul dă-l deoparte.

  

PSALM, DIN NOU, AL RUGULUI

 Să-i crezi tot nevăzutul, altfel iubire nu e,

Că inima nu doare, cum un copac ar spune.
Pe unde-a căzut gândul, e boarea Ta ce suie,
Mai mult decât de-o ușă, n-ai cum vorbi de strune.


Eu Te iubesc când visul de coajă se dezbracă

Parfum, nu înflorire de-abecedar cu teascul.
Am numai două brațe spre cina mea săracă,
Nu soarele orbește, ci-orbita lui - Damascul!


De ce mi-o faci țepușă? Sunt propria mea vină,

De parcă-adânc de codri mă strigă: Saul, Saul!
Tu dacă-mi ești lumină, din altfel de lumină,
De ce-ai noptat cu-ascunsul în ieslea unui staul?


Nemistuit Ți-e rugul, din frumuseți străine,
Că te descalți pe cruce, ca să ajungi la mine!

 

PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș – copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ”mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

 

PSALM LA DUMINICA ÎNTOARCERII TÂLHARULUI ACASĂ

Șampanii, zarvă, fracuri, fum, paparazzi, toasturi,
Mese în alb de ură cu clinchet de argint...
Mă-ntreb, ce-are oglinda strigându-mă-n Peer Gynt
Că scump aș fi ca marfă la topitor de nasturi?

Pe lemn de brad, mai bine, ți-ar sta autograful,
Că n-ai găsit în lume măcar un drum de leac,
De-aceea-ntreaga cuhnă miroase-a ''Wild Duck''.
Hai să începem danțul, din toate s-'ales praful!

Ai strâns o viață slove, cochilii sidefate,
Și rime rare-n piatră, cum cei zărghiți culeg,
Cântând tristeți de-acasă, cu tei, prin Winnipeg,
Geamgiu, arțar prin lume, cu cerurile-n spate...

...Când toții mă vor plânge, înfulecând pomana,
Prăda-voi mânăstirea și voi fugi cu Ana!


PSALM ȘUGUIND REÎNCARNĂRII

Mai mândră ca balada-ți, a cui reîncarnare,
Spre niciodată mie, din fostul niciodată?
Prin câte trupuri fiară, scăpând de vânătoare,
Acum țâșneşti ca râsul şi fugi nesărutată?!

Duh nins, rotunzi prin cetini, albi sânii crizantemii!
În mai vor fi iar susur, stihie, curcubeie...
Fântâna e aceeași, doar drumurile vremii
Se-opresc, de-i luna plină, foc din descânt să beie.

Amurg în prund - uitarea! Prin câini pierduți ne latră,
Metalic, ca un ornic când își încuie clampa.
În ochi, mai porți blestemul din nestemata piatră,
Când dezbrăcați de-aripă am stins în lotus lampa.

Ce-ar fi uitând de toate, de-a viața-n joc cu zarul,
Veciei, cu sărutul, să-i bem puțin amarul?


PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.''


PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE

Echerul și penița prin sporul de fractalii
Pe muchi îți scapăr slava în loc să mi Te frângă.
Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii,
Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.
.
Cum luiși drum răsare din bobu-i de-asfințire?
Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.
La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire,
Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie,
.
Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii
Când se trezește firea de-oceanic în tornadă,
Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii,
Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.
.
Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul:
Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul !


PSALMUL FRATELUI LUI TOMA, ZIS GEAMĂNUL

Predestinarea toamnei-'i, din agurizi să știe
Să-i facă boaba fagur pe-un răsărit al lunii,
Cum dragostea și vinu-s durerii alchimie,
Că nu degeaba Cana fu primul port minunii.

Mi-ai dat blestem de apă, miraj furând hotarul,
Tu, tot mereu dincolo, de-a pururi despărțire!
Vorbesc ca omul singur... Nu s-a umplut paharul?
Cum de-au găsit în mine plai bun de răstignire?

Oprește-n drum Damascul, destul pentru țepușă;
Fă tot ce vrei cu mine, aruncă-mă-n țărână!
Sau inversându-Ți rolul, de ce când bat la ușă,
Tu ești prin Galileia, plecat de-o săptămână?

Destul mi-e cârcotirea, Tu, Pâine pentru seamăn,
De luași pe Toma-n brațe să nu-l uiți nici pe Geamăn!

 

PSALMUL MERSULUI PE APĂ

Departele în Tine se face mai departe,
Cum verdele-și descântă pe struguri cruzi rubinul
A legământ de jertfă - diata ce cu jar Te
Închipuie Zdrobirii; de-aceea sacru- vinul

Ce-l bem spre despărțirea de noi, spre a fi una,
Agață-n Lege biciul, că Mielul ni-este Unsul!
Să taci psaltirioane, sub rană tacă-ți struna,
Că azi cârligul morții e-n jocul de-a ascunsul!

Contemporan cu-aripa dă-mi cerul Tău iubirii,
Din foișorul serii, ripide-având cocorii!
N-am cuib decât doar lemnul furat, al Răstignirii,
Despacă-mă de vina c-am dus furtunii norii!

Tu, dragul meu Departe, tu dragul meu Aproape,
Învie-ma-n chemare și-oi alerga pe ape...

 

PSALMUL 50, AL PAŞTELUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș - copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ''mergi la cer''? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

 

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Nu focul, ci iubirea e în toate,
Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,
Cuvintele-s ceasornice stricate,
De nu le taci așa cum știe gura,

De-aceea-i Judecata-nfricoșată,
Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă,
Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,
Întreg și viu ca ziua din oglindă.

Tot peste veac duci nunta ca o zare
Pe care n-o atingi că-n alta zboară,
Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare
Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.

Mă vei primi îmbrățișându-mi tina,
Precum un cântec ferecând lumina!

 

PSALM CE-AM STRÂNS SPRE JUDECATĂ

Când voi pleca las numele-n diată
Spre-a fi purtat de fratele meu pinul,
Schimbându-l cu al lui la Judecată,
Că i-am furat pe la apus rubinul

Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe
Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!
Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe
Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.

Mă vei striga pe numele silvestru,
Vocale lungi Ți-aștept să mă dezmierde.
Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru
Că n-am trădat votivul Tău din verde.

Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine,
Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine


PSALMUL NAȘTERII

Acolo, înlăuntru - când ciocănit, când trapul...
Sub pericard de ceruri, în sânul lui - odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un' să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?

Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,

Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.

Parcă chemări de toacă, odăi'-i-aud, ce-ades' le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.

 

PSALM CE S-A JURAT PE PÂINE

Ești nopții mele ziuă, ești zilei mele seară -
Neajunso, nepermiso, miraj din dune-n dune,
Pe umăr, loc aripei, ia forma de vioară
Să-Ți zbor tristeți ascunse ce Cartea nu le spune!

În iad să-mi fie mintea, să ardă-n strâns de mături
Gunoaiele ce gândul aduce'-nchipuirii:
Poți Tu gândi absurdul să nu mai fim alături?
Nedrept spre-a fi dreptății, rămâi ce-mi ești iubirii!

Cum să-mi ucid vecia? Nu-i ea tot ce ne leagă?
N-ai cum să scapi de mine, ca focul de văpaie!
Mi-ai spus, când n-au fost aștri, că-s eu ființa dragă,
Și-apoi jurași pe Pâine, iar nu pe-un snop de paie,

Că nu pentru Luceafăr, Tu ai semnat cu sânge,
N-ai cum să-Ți stingi Iubirea și nici pe-a mea poți stânge!

 

PSALMUL TRISTEȚILOR DE GRÂU

Cărarea către templu prin slovă nu Te pierde,
Profeticul seminței prin văl parcă-ntristează,
Deși-nserat mă-ntunec, știu că Tu chemi prin verde.
Oh, slăbicinea spumei oceanul Îți trădează

Magnifica putere, dar delicată iță -
Măslini în visuri albe ningând pe sterpiciună.
Nu știi? Te-aștept sub umbra lăsată de peniță,
Când Tu aprinzi în mine tristeți nespuse-n strună.

De-s trist cum poți făclia să n-o inviți la masă?
Din pilda cu limanul deznoadă iarăși linul,
Renunță a mai bate la propria Ta casă
Și fă-n inelul nunții rod nou să dea rubinul!

Întoarce-Te Iubire și-n schimbul de scripturi
Te iert chiar și de moarte, că scris e să nu furi!


PSALMUL LEMNULUI DE NUNTĂ

Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!
Sfâșie-mă de umbră până la os de soare,
Risipa de țărână miroase precum gerul.
Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiara-Ți răpitoare!

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!
Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?
Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă,
'Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire,
De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat. Călcâiul...
Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire;
Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse,
Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!

 

PSALM CU ROUA-NSÂNGERATĂ

Opusul la uitare n-a fost vreodată-amintul,
Cum peștii-aureolă, apusu-l fur din undă.
Nu-i chipul Tău oglindă, chiar de-i tocit argintul,
Că-Ți simt singurătatea când vrea să Te ascundă

Nu-n Tine mișc și cuget, urc și cobor suflării?
Săracă de-i coliba, Te simți atât de-a cerul
Că mi Te-ntorci, ca-n scoică pierdutul duh al mării,
Cum de Crăciun ștergarul își înflorește gerul

De crezi că-n iesle fânul... Ce miriști de lavandă!
În seara asta pâinea sub ochii-nchiși e frântă.
Te strig și nu e nimeni să-mi guste din ofrandă,
Nici îngerul nu iartă că l-am învins la trântă.

Poate la fel cu plânsu-mi, deasupra-Ți sta măslinul
Ne-nțelegând cum roua s-a-nsângerat ca vinul...

  

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul
De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,
Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,
Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă
Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii
Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,
Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!
La fel de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.
Poate așa Iubirea din plinul de lumină
Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,
Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

 

PSALMUL ÎNĂLȚĂRII SFINTEI CRUCI

Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr'
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict - drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!


PSALM LA ÎNDELUNGA RĂBDARE-A IUBIRII

Sunt gara ce-altădată avea în față linii,
Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri,
Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii
Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri.

Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte:
''Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă,
Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte,
Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?''

Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă,
Că-i mirosea lăuntric prin duh păducheria;
Fărădelegii, legea otrava i-o destupă,
Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc chiria?

- Când aripa-i rănită la ce folos e cerul?
Și mi-a răspuns Iubirea: - ''Răbdarea e misterul!


PSALMUL CE-A AJUNS CENUȘĂ

Prin ambiguitate apusul și superbul
Se spun, pe rând, ca-n basmul ondind pe solzul știucii.
Te-aștept cu masa goală, ca limpezimea cerbul,
Neînțeles cer verde pe cruce-n miezul nucii.

Tu-mi ești deopotrivă tot ce-mi lipsea la cină;
Nu simți că-mi este sete, rodit rubin de soare?
Și foamea mi-e flămândă de proaspăta-Ți lumină,
Tu, Primăvară-Dulce, de ce-n april se moare?

Fiu tunetului aspru, Boarghenes pre nume,
Cui sunt dator în vină? Nu-așa m-ai vrut în toance?
Topaz mai crud dă cerul prin norii albi în spume,
Că unde pus-a capul Ți-e cratima de lance.

- De ce îmi lași piciorul să-l chinui în țepușă?
- Iubirea nu-i iubire de n-a ajuns cenușă!

 

PSALM LA TAINA FRUMUSEȚII

Prea îndelung bea ochiul frumseților otrava,
Cum propria ei rază și-o face steaua cină!
Întotdeauna fânul miroase-n plâns otava,
Iar ceara lumânării din aur strâns de-albină.

Nu crezi că-n frumusețe, când mestecai vopseaua,
Cel rău, prin viclenie, ca Tu prin ea să sângeri,
Vărsă din șip nocivul cu iz de osanale?
Nu-i el cel ce se-mbracă, în vis, cu strai de îngeri?

Împeriul frumuseții n-o fi-ntre voi gâlceavă,
Că să-l răpui nevoie-i de-a doua Ta venire,
Nu-i pildă bobul care fu mântuit de pleavă
Și apa-nțelepțită prin vinul de iubire?

Tot Dragostea-i răspunsul ce jubilează-n sfeșnic:
Urâtul, nu frumosul, va arde-n focul veșnic!

 

PSALMUL APOCATASTAZEI

Sisif, și nu circarul, despre iubire spună,
Că minciunesc poeții-n polen pe-aripi de fluturi,
Dulcegărie roză, cu inimioare, lună,
Oftaturi de petale suflate-n așternuturi.

- Să duci pe umeri teama că iarăși o vei pierde,
În norul suferinței cerșindu-ți curcubeul,
Și chiar o vorbă aspră de-a ei, să te dezmierde,
Precum în frigul lavrei când trece polieleul.

Luptând cu mine însumi, frânge-mă Tu la rugă,
Nici mintea nu ajunge, nici inima nu poate:
Cum cel ce face casa, la hoț să-i fie slugă
Cărând altui' blestemul? Tu cu Sisif ești frate!

Că poate de aceea Îți vrei din nou Venire,
Să-Ți vezi pe piatră templul slăvindu-Te Iubire!

 

PSALMUL PESCARULUI

Cum mineralu-și strânge metalul sfânt de aur -
Agonisire-a strunei în cel mai vin acord,
Busola fără Tine știrbită-ar fi de nord,
Atoatelor meu Mire, nu-mi sta-n plutiri de plaur,

Nor fără rădăcină, livezi planând acvatic,
Iluzia ce doare când vreau să Te-nfirip,
Topește-mă-n oglindă să fim întregi la chip
Cum dragostea înscrisă-i, nu-n flăcări ci-n jăratic.

Zi cu trei nopți în frunte, mormântul Tău când beu-l,
Lumină fără ceară, cum Unul ești și-n Trei?
Mă fă ulcior-mireasă ca noaptea să mi-o bei,
Ce rost prisaca-n floare de nu Ți-aș fi știubeul?

Nu doar pescar de oameni, pe Tine vreau în mreajă,
Să-Ți mușc din trupu-Ți mărul cu Dumnezeu sub coajă

 

PSALMUL SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

Alb duhului, subțire cum ochi n-a fost să știe,
Cu-aripa fulgerată, fără de gând stă gândul.
Cuvântul se-ncuvântă-n ison de chinovie
Primordialu-i lumen, pornit spre graiuri, bându-l.

Mi-ai risipit țărâna sub altă legiure -
Mireasmă luminoasă cum n-o visase nardul.
Nu-s razei Tale umbra? Oprește-Te Iubire
Să-Ți sorb dumnezeirea, cum zarea-și bea ghepardul.

Vecia își topește de-a dragostea secunda,
Aici, în vârf de doruri plimbi cerului grădina,
Că inima se-oprește și lasă numai unda
Luminii de Iubire, lumina sfântă, lina.

Cu flăcări răcoroase ca norul mă umbrește,
Mi-ai cunoscut adâncul, Tu știi cin' Te iubește!

 

PSALMUL FERICIRII

Vorbind de fericire nu vezi tâlhărășugul
Cum fabula de aur de fals monedei strigă?
În geam nici gând că nalba stăpână-ar fi, ci drugul,
Că v-am mai spus, inelul nu uită că-i verigă.

V-au dăscălit cărți proaste, ca-ngălbeniții nuferi!
Ce mândri sub căpăstru-și port ochelarii caii!
Ești fericit când afli că-ai pentru ce să suferi,
Că nu-i în freamăt vântul, ci când își plânge scaii.

O viață fericirea aștepți să-ți dea sentința!
Spăla-v-ar cu leșie palavra de-aforismă!
Nu soare naște perla, ci-abisul, suferința,
Ca inima zdrobită sub buchea de catismă.

Sunt fericiți aceia ce-și văd nefericirea,
De n-ar fi-n toate crucea, spre ce-ar privi Iubirea?

 

PSALM CÂND MIRELE-I DEPARTE

Complice nu-i arcușul ce-a mângâiat vioara,
Că aur înverzit-a-n roș tiv pe nori văzduhul?
Mai ai cumva vreun înger la pană ca secara
Spre-a-mi aminti de lupta ce-a cam uitat-o duhul?

Ca Tine sunt de singur, de ce cărarea-i ruptă?
Vreau Tu să-mi bați, nu frica s-o tot ascult prin ușă.
Din pâinea Ta chiar câinii lumina Ți-o înfruptă.
Aripă? Nu! Vreau brațul, strâns împrejur - pănușă!

Fă primul pas, că mie îmi cere puntea moarte!
Nu-nchipuire sfântă, fi-mi buzelor merindă!
Lăstunii-s tot aprilul aproapelui-departe,
Mă ia și fugi cu mine prin codrii-n somn de ghindă!

Fecioarele, din zece, nici una nu-i nebună,
Că am ulei la toate ca să le torn în strună!

 

PSALM DE NUNTĂ MISTICĂ

Singurătatea poartă întors pe dos cuvântul,
Ca pe frânghie rufa ce fuse nor al lunii!
Azi mi-aș dori migdalul să-ți cânt din el cu vântul,
Că de prisos mi-e moartea când tu-mi traduci lăstunii!

Miros purtat de cedru dă spor de cer cămării,
Iar lampa spre-a fi sfetnic, din buze se vrea stinsă!
Mai toarnă-mi din garafă amarul roș al mării
Și nu uita țărânii cumva vreo stea aprinsă!

Grăbește miezul nopții, din alb să mușc, nu ceasul,
Să ne înceapă nunta ca-n pilda ce-a zis Domnul,
Că mă împart cu iarba, nu scripca vreau, ci glasul
Din sălcii să-mi adie când beau din mine somnul.

Zi-i deniei să-și curgă lin, lacrima-i netoarsă,
De n-o fi gol paharul, ia-i timpul lui și-l varsă!

  

PSALM CU VERDE TRANSCENDENT

Din tot ce-i verde-n lume mi-e frate numai pinul,
Strâmb, singuratic mării, nu-i val să-l ia în seamă,
Asemeni, nici chiar moartea nu știe cum mă cheamă,
Și-n bărăganul slovei nomad am, rigă, spinul.

Bătut e-n negru podul la gând și țesătură
Oricum întorc apusul metaforei vulgare;
Cum știe vântul coasta să-Ți sufle unde doare?
Din minereu scoți aur, iar eu pustiu și zgură.

Ca-ntr-un ghioc prin sânge Ți-aud cavalul serii,
La ce folos urechea de șoapta-Ți n-o s-o vadă?
La fel, podoabă-s ochii, de nu le-ai fi livadă?!
Dă-mi focu-mbrățișării, prisăci în strânsul cerii!

Cum să nu-i sorb, Iubire, dumnezeirii clipa,
Când flutur îmi beau moartea ca nimeni: Cu aripa!

 

 PSALM CU POMUL CRUCII MELE

 Aprinde-mi o lumină, cât spaima unei șoapte!

Ce-abis stă sub cuvinte, sub punte hău se cască!

Mi-e frică de-ntuneric, mă prăbușesc în noapte,

Gust sec de iască-i pita de când plecași cu-n: Las că...

 

Greșeala-i ca și banul, nu are doar o față,

M-am rătăcit prin mine, dar căutându-Ți drumul!

De-o viață-Ți cos povața, uitând de nod la ață,

Spini răi îți apăr roza, chiar vârf de ciob parfumul.

 

Când totu-s pentru Tine - trup, duh - lumină vie,

Mă lași atât de singur, copil fricos, odăii!

Sunt lutul Tău, Olare, adus aminte-s Ție -

Când mă zideai din cântec cu palmele văpăii!

 

Poate că-mi ești în spate, și-am spus ce nu se cade,

Tu, crucea mea și pomul atât de greu de roade!

  

PSALM LA DENIA MĂSLINULUI

În frunză de aldină, din ce fel de molebnic,
Ți-e torsul luminândei, măslin pe țărmul lunii?
Că straiul mă vădește metaforei netrebnic
De-a-i înflori cămara, cu pana ca păunii.

Ucenicind Luminii, cum nu pot trandafirii,
Zidit-ai foișorul pe piatra roditoare.
La rana de luceafăr - ulei tămăduirii,
Și untdelemn opaiței când miezul nopții doare!

Când El, grădinii singur, ca albele omături,
Se prelungea în denii până-n străfund de humă,
Cine-I aduse cupa? Tu știi, stăteai alături,
Or tot măslinul fuse și țărm și marea-n spumă?

La fel, în prag de vineri, mă psălmui de-a măslinul,
Din teasc țâșnește jertfa, și-altarul ei luminu-l.

 

PSALM CE-A FOST DIN ALABASTRU

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,
Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?
Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;
Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,
Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,
Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul
Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul
Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,
Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul
Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

Cât poate ca să doară aroma de albastru!
- Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!

  

PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș – copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ”mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

 

PSALM, DIN NOU, AL RUGULUI

Să-i crezi tot nevăzutul, altfel iubire nu e,
Că inima nu doare, cum un copac ar spune.
Pe unde-a căzut gândul, e boarea Ta ce suie,
Mai mult decât de-o ușă, n-ai cum vorbi de strune.

Eu Te iubesc când visul de coajă se dezbracă
Parfum, nu înflorire de-abecedar cu teascul.
Am numai două brațe spre cina mea săracă,
Nu soarele orbește, ci-orbita lui - Damascul!

De ce mi-o faci țepușă? Sunt propria mea vină,
De parcă-adânc de codri mă strigă: Saul, Saul!
Tu dacă-mi ești lumină, din altfel de lumină,
De ce-ai noptat cu-ascunsul în ieslea unui staul?

Nemistuit Ți-e rugul, din frumuseți străine,
Că te descalți pe cruce, ca să ajungi la mine!

 

PSALMUL AMINTINDU-MI SEARA

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!


PSALMUL SPRE TEIUL RUSALIN
.
Lumină-mi iarăși pinii și-a cedrului coroană,
Dintru izvod de lume să-nceapă heruvicul!
Nu plâng, nu gem, nu urlu, Îți simt lumina-n rană.
Nisipul perlei doare când țărmul mării zicu-l!
.
Pe lângă stea zvârl mreaja, nu-n balta cu plevușcă,
Drum nopții e genuna spre Împăratul-Pește!
Nu brusturul, ci roza pe-ndrăgostit îl mușcă,
E drept să răstorni iadul în cel care iubește?
.
De nu vii c-altădată cu trăznete-n sinaiuri,
Cum să-nțeleg Frumseții porfira de postăvuri?
Te-ar înrudi cu moartea scoborul Tău în graiuri,
Metaforei pierdută-n nutritele-mi otrăvuri.
.
Neadormitul vierme, drept fus având condeiul,
În loc să-Ți toarcă-un flutur, Ți-a-ncendiat tot

 

PSALMUL SCULPTORULUI

Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii...
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă!

 

COLINDÂND CU ESENIN

Patru cai la sănii
pune-mi gând hoinar,
de Crăciun acasă
m-oi întoarce iar.

Zurgălăi să sune
a cleştar şi ger,
chiot, scrie-i lunii
virgula pe cer.

Neaua să scrâşnească
precum lupul prins,
cum trecură anii
brazi cu părul nins!

Hai, drăguț Esenin
urcă’n troica mea,
pe sub pini, copilul -
tremurândă stea!

Ne aşteaptă mama’n
pragul cu bureţi:
- Fii ai rătăcirii,
pe-unde-aţi fost băieţi?

Si-o să te sărute:
- Nu pleca, rămâi!
Eu ţi-oi face semnul
să spui tu întâi:

“Hei, voi sănii, sănii...”
izbă sub mălin,
dat-am zării anii,
dar la toţi - străin.

Toarnă mamă vinul
să sorbim din stea
că ulcica-i goală
ca şi viaţa mea.

Prea târziu colindul
coborâi pe runc,
peştera-i pustie
de fugarul Prunc.

Mi-a nins mărul vremea
Fiului Pierdut,
ia-mă’n braţe mamă,
iartă ochiul mut,

şi pe brad anină-mi
drumul meu hai-hui
să fim iar cu Pruncul
şi cu mama Lui.

 

PSALMUL SPRE TEIUL RUSALIN

Lumină-mi iarăși pinii și-a cedrului coroană,
Dintru izvod de lume să-nceapă heruvicul!
Nu plâng, nu gem, nu urlu, Îți simt lumina-n rană.
Nisipul perlei doare când țărmul mării zicu-l!
.
Pe lângă stea zvârl mreaja, nu-n balta cu plevușcă,
Drum nopții e genuna spre Împăratul-Pește!
Nu brusturul, ci roza pe-ndrăgostit îl mușcă,
E drept să răstorni iadul în cel care iubește?
.
De nu vii c-altădată cu trăznete-n sinaiuri,
Cum să-nțeleg Frumseții porfira de postăvuri?
Te-ar înrudi cu moartea scoborul Tău în graiuri,
Metaforei pierdută-n nutritele-mi otrăvuri.
.
Neadormitul vierme, drept fus având condeiul,
În loc să-Ți toarcă-un flutur, Ți-a-ncendiat tot Teiul!

 

PSALM DE PENITENȚĂ A MINȚII

Ia-ți minte-n cap cenușa și strai îți fă din țoală,
Că am văzut minune și inima bău!
Ce soi de înger, stepa azi noapte-mi străbătu,
De mi-a-nflorit migdalul, nescris cu vreo cerneală?

Pe apa ziurită, auzi cântându-mi fumul?
Pecete dă-i pustiei și deapăn-o în rost,
Că nu rezistă buchea la hamul anagnost,
Ulciorul chiar de-i sparge, nu-i poți zdrobi parfumul.

Presimtu-Te-n nenume, stea veacului străină!
Iubire, adă-mi cupa, dulce și-amar despin,
Că lacrima din apă s-a limpezit în vin,
Cum omul prinse chipul din lut de ocarină!

O fi aflat migdalul c-oi fi îndrăgostit,
De-a-mprumutat lumina-i din primul răsărit?

 

PSALMUL MIELULUI DE PAȘTE

''Ca pe un miel ce-l tunde 'naintea junghierii'',
Așa gândea de Tine înlăcrămat Isaia.
Experții-l corectară, de-acord cu bărbierii,
Că nu tunzi mielușelul de n-are păr ca oaia.

De Miel, nu de berbece, a scris în text profetul,
Nevinovat spre jertfă, de-ajuns nu-i fu cuțitul,
Ci urâțindu-i blana, sluțind, spurcând cu-ncetul,
Ca mielul întru toate va fi și Răstignitul.

''Zi pietrelor din cale pâini albe să devină!''
''Nu-s spre dărăbul burții, târând pe azi în mâine'',
Dar nu i-ai spus, Cuvântul Ți-l vei lăsa la Cină,
În Mielul ce se frânge în trup de om și pâine.

Hai, inimă, fântânii, dă-i rostul cumpănirii,
Găleata să-nțeleagă că-i slujnica Iubirii.

  

PSALMUL DUPĂ UROBOROS

Profesori de chimie?! Mendeleevi iubirii,
Pe tablă-ți scriu formula ce duce-n polihronii!
Mai vine și un felcer - et voilá - hormonii!
Făcând din Uroboros - eternul revenirii -

Un șarpe prost, sugându-și din coada lui, deliciu.
De ce-a ascuns Helada, că-i dragostei icoană?
Nu-n puf de păpădii, ci-n perpetuum supliciu,
Mușcând din tine însuți și fericit de rană.

Ce poate fi frumosul, fără a-și fi durere?
Nu-și poartă trandafirul a ghimpilor armură?
Nu aurul se naște din sadica lui zgură,
Cum mugurelui floarea-i cumplită sfâșiere?

Apusu-aprinde-n flăcări întregul sânge-al mării,
Din el îndrăgostiții beau setea însetării!

  

PSALMUL NETERMINAT LA INTERVIU

Voi ține-n palmă iarba, până-mi va zice: ''Tată!''
Au nu e-n sâmbur strânsă a firii rădăcina?
Dar cât voi fi al nopții, nu-mi iese la socoată,
Că inima îmi fură din patimă lumina.

Tămăduiesc cu slovă de mătrăgune rare,
Că-mi beau ființei albul din lapte de cucută,
Și lacrima și-oceanul au gust ciudat de sare,
Cum numa-ndrăgostiții îl simt, când se sărută,

Din lutul cărnii, sarea de foc ce focu-și scurmă!
Dacă-și va pierde gustul, nici de pietriș nu-i bună,
Precum lui Lot nevasta, când a privit în urmă,
S-a transformat în stâlpul sărat, cioplit de lună.

Cam ăsta-i interviu-n bodega de la gară:
''Cum vă doriți cafeaua?'', ''Ca ochii ei, amară!''

 

PSALM SUB ARBORUL CATALPA

Furându-i chiar și cupa, ce-a morții-a fost, băui!
Dar minții se păruse, ca vulpii agurida,
Că primii fragi din struguri nu-s ochilor oricui,
Ci-ai dragostei ce-și calcă, prin flori de câmp, aspida.

Când inima e-n flăcări, toarnă-i vecia-n vremi,
Să simți cum frige iadul când îl semnezi cu talpa.
Cel prim născut de criniști e cel ce ți-l blestemi,
C-o dată e sărutul sub arborul catalpa:

Minune primăverii din fluier de-os incas!
Sărută-mă, c-ai ochii cu-otrăvi de nemurire!
Izvoarelor luminii doar primul mi-ai rămas,
Învolburând pe umeri a nopții despletire.

Sărută-mă! Lăuta poți s-o-mprumuți lui Rumi,
Vom fremăta frământul de la-nceputul lumii!

 

PSALM NEEUCLIDIAN

Sfârșitul cu-nceputul în punct se întretaie,
Deci nu poți să ai punctul de n-ar fi aste două.
Cum poate fi Iubirea răcoare în văpaie,
Și cum nemărginirea-Ți și-ascunde focu-n rouă?

Sfârșind mă voi începe, dând morții izbăvire,
De pe cătuși strângându-i averile ruginii.
Migdali cerșesc prin mine eterna-Ți înflorire,
Când apofatic piscul e vârful rădăcinii

Înfipt prin noaptea humii ca nimeni să Te vadă,
Doar inima-mi pe-acolo ca-n schit de codri toacă.
Trei nopți, şi tot pustiul mi l-ai făcut livadă,
Dar cât a dus cămila, povara lui ''dar,dacă''?!

În loc să-mi dai osânda din punctul din Scriptură,
Mă-mbrățișezi, ca Iosif pe cei care-l vândură.

 

PSALM ESHATOLOGIC

Credința mută munții cu litera psaltirii,
Speranța-i bună-n toate, ca sarea în merindă,
Dar munți de sare-n boaba din lacrima iubirii,
Ți-au înălțat Taborul, făcând din om oglindă.

Adâncu-ntotdeauna dă vârfului povețe,
Strălimpedele apei, văz nou aduce-n geană,
Că-ndrăgostitul vede a raiului frumsețe,
În spicul ce se-nclină spre-a strugurelui rană.

Nu poți să crezi credinței și nici să speri nădejde,
Vechi haine-s amândouă, ce bietul suflet poartă,
Dar dragostea, ca ghindă, nu te-o trăda spre vrej de
Cucernică-ncruntare, precum ''natura moartă''.

E Cina nunții sacre, luminii fiți altare,
Că Dumnezeu nevoie de acrituri nu are!

 

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-aş fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut, Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii”.

 

PSALMUL DE TAINĂ AL SĂRUTULUI

C-ar fi prin codri-o iarbă a fiarelor... Străină -
Culesului cu vraja, că rozelor e riga.
Oricare fier ce leagă,-l destramă ca rugină,
În fața ei nu-i cheie să-și tăinuie veriga.

Safirul veșniciei - sub grea încuietoare,
Iar raiului sub ivăr i-e poarta-i de rubine!
Și vin îndrăgostiții, prostuți, din întâmplare
Aflând care-a fost semnul secretelor divine.

Că gura nu-i făcută de Cel-Înalt, să pască.
Ea-i omului grăirea, cum cerul Lui e-n soare.
Când două guri descopăr că pot să înflorească,
Întru sărut e-ascunsă miraculoasa floare.

Că-n chipul Vorbei-Sfinte ne-a modelat pământul,
Pe cruce n-a fost dogma, ci Fiul Său - Cuvântul.

 

PSALMUL DE ISTORIE

Melc în sideful buchii, mi-ar fi cu mult mai lesne,
Pe porțelan, sub streașini, să-ndung cu dolii cercul!
Tu cui îi joci eclipsa, cu aurul la glezne,
Când pod spre altă lume înalți dintr-un tubercul?

Zâmbești, că ispitire fu îndelungul yugii,
De lași obrazul lunii, să i-l sărute sânii!
N-oprești talaz cu sfatul, ori cât de duri i-s drugii,
Că numai focul naște divinitatea pâinii.

De ce mă-ntrebi, iubirea, de-i neam cu mărăcinii,
Când toți o desemnează în cupidoni cu arcul?
Cărbunele e tată și jertfă a luminii!
Cerca sărmanul Platon, din lut, să-i spargă țarcul,

Uitând că nu turbinca, și nici Ivan, pohonțul:
Imperiile, pe hartă, le-a scris doar cârlionțul!

 

PSALM DE PRIMENIRE

Împărtășesc cu vântul, în vesel salt, ciulinii.
Un greier dă s-adoarmă citind Garcia Lorca.
Băui Fără-Hotarul, trei nopți, cu beduinii...
Muierile prin corturi cârpesc cu aur smiorca,

Dau lustru cataramei, străluciul de căpestre.
Pe unde-i hanul nopții, nu-mi întrebați simunul?
Nisipurile roșii cer os domnesc din zestre,
Din cămilari, oglinzii nu i-a rămas niciunul.

Mă-ntorc s-aduc tezaur apusului, și totuși...
Harapule, pur sânge, înhaţă-mi din jăratic!
M-așteaptă Riga-Verde având în stemă lotuși,
Când cel mai rău din drumuri, mi-e sub belciug ostatic

Sonetului... Prințesă, năstrapă de absint
Salcâmilor, bea-mi floarea pădurii de argint!

 

PSALM DIN DRUMUL ROBILOR

Cetăți, imperii, javre... Firavul ac al ierbii
Trufiilor din colburi le-mprospătează slava.
'Nainte-a-și bea privirea, ni se închină cerbii;
Cu cât mai aspră-i moartea, mai scumpă-n pluș otava.

Pe prag lăsași însemnul, ce-n limba lor, migdalii
Crai-Nou ar vrea să zică, nostalgic revenirii.
Castel și templu nunții, porfiri îşi țes coralii,
Zidind pe-azur doar flăcări și rănile iubirii.

Din cicatrici se-nalță, prin moarte, palmierul;
Plecatului, pecetea-i rămâne-n remușcare.
Din pielea pentru hamuri ia teacă junghierul,
A dragostei măsură e-n tot ce plânge marea,

Cărarea-i de rubine, pe sub apus, ni-e cheia:
Când inima-i în noapte, din cer își ia Lacteea!

 

PSALMUL ADÂNCILOR TRISTEŢI

De unde-atâtea nume tristeților să pun!
Pe toate-a le cuprinde, nu-s ochii tăi de-ajuns?
Dă-i freamătului șoapta când înflorește-un prun,
Pe-aproape ni-i sărutul, cu pomul în răspuns.

Tot peste mări, Grădina... Zvârliți, de mici, la doici!
Hrăniți cu hăhăială, sugând din cocsacâzi,
Să poți zdrobi sub talpă atâtea mii de scoici,
Şi-n fața perlei sacre, ca iepele să râzi!

Tu nu vezi cum lumina tristeții din safir,
Porți de altar deschide prin buzele zâmbind,
Cum huma se subție prin spin de trandafir?.
Numai iubind ești rudă cu ieslea din colind,

Că-i Taina ce te duce, nu roți de cauciuc,
Spre-acel sărut ce arde sub noaptea unui nuc!

 

PSALM CU ȘAPTE ANOTIMPURI

- Gând rău, glumit azi-noapte, azi pe jertfelnic ardu-l,
Că nu-n cafea, ci-n flăcări ghicesc a drumuri noi.
Poate că-n altă viață avuși ca suflet nardul,
De mai păstrezi tristețea pe semnul de altoi.

Din șapte anotimpuri, jucându-le-n capriciu,
Mă ispitești cu unul ce loc nu are-n timp;
Chiar moaștele virtuții l-ar muguri din viciu.
Nu-i sfetnicul de roză, iad sfânt în orice ghimp?

Parfum de fagur nării, că-nchide ochii Buda
Gustând plăcerea-naltă-a lăutelor fierbinți,
Nu cheia-ncuie raiul, în cifru-i spus'-aguda.
Pe ce-ar sta lumea asta de n-ai ști să mă minți,

Cu existența-n cercuri, mereu, mereu și iară...
- Sărută-mă acuma, și restu-mi spui diseară!

 

PSALM ÎN DRUM SPRE METANOIC

''Un tren la miezul nopții se va opri în gară...''
''Mai bine pe terasă îl cheamă pe Serghei.
Apleacă-i un luceafăr, că-i ultima ţigară,
Și-apoi din balalaică să cânte de femei,

De porturile lumii, catarge cu batistă,
Vin toarne din apusuri, mestecenii pe grâu.
Vei fi ca-ntotdeauna înălțător de tristă,
Ca Magdalena lunii cu farisei în brâu.

Mi-am arendat polarul, vreau doar ecuatorul!
Mi-i proaspătă argila, solară și păgână.
Suntem ca două aripi oprind pe ceruri zborul.
Când te-ai pierdut de moarte, ce vrei să-ți mai rămână?''

(M-a nins, întreg, monahul, și strună și spovadă,
Trei ore așteptându-i în iad prima-i zăpadă!)

 

PSALM GLUMEȚ REÎNCARNĂRII

Cum ne presimte ramul, de-al inimii-i ungherul,
Migdal din straiuri sfinte în răsărituri, lunii,
Sfidând deopotrivă și moartea-i și echerul,
Cu solzi de porțelanuri, subțiri ca ai minunii.

Această primăvară cu cârlionți și zveltă...
Parcă-am mai fost odată, pe-un plaur, înflorire,
Că brațu-și amintește să te cuprindă-a deltă,
Cum mă-ntrebai și-atuncia: Chiar nu știi ce-i Iubirea?

Râdeam, privind descântec, prin ramuri, veverița,
Și nu credeam venirii în nouă întrupare,
Sprâncenele-având scrise ca toarse cu penița,
Și-aceeași va fi setea ca-n prima sărutare...

- N-ai șuguit lăutei, cu struna ei, înalta?
Mai bine mă sărută, cât nu m-oi pierde-n alta!

 

PSALM LA ŢĂRMUL GALILEIC

Atât de mâine-mi seamăn cu-a Dragostei cascadă,
Că hamul ham rămâne, mușcând până la oase.
Simun îmbrățișării și dunelor livadă,
Plâns inimii ce bate și-n drepți și-n păcătoase.

Chimbal de-aramă spartă, psalm ruginit tingirii,
Nimic din heruvimul, ciung de-a aripei fală.
La ce mi-i bună-argila, de cupă nu-s Iubirii,
Când roua, dimineața, pe lacrimă o scoală?

Ca sângele e vinul, că inima îl știe
Cum mi-au cântat cocoșii de-a cruce bine-nfiptă.
Nu-i Grădinarul Morții ce-L tot aud: Marie!
Ca fagurul de miere-i adâncul gol din criptă...

Iubirea toate iartă, din nou toate le crede,
Că-i țărm de unde până în Dumnezeu se vede

 

PSALMUL PESCĂRUȘULUI

Luminii, pescărușul când simți din piept că-i țipă,
Și-nmiresmat amarul adie-n duh de sare,
Cum să iei sfetnic mintea,când inima-i aripă
Și, din înaltul farmec, întregul cer te doare?

Din trestie faci fluier, de ce s-o strici pe mături?
Olarului dă-i huma, ulcior să-ți cheme lutul,
C-o dată veșnicia ți-e beduin pe-alături;
Răpește-i cheia bolții, plătindu-i scump, sărutul.

Dați mării ce-i al mării: val, scoici, și-n scris nisipul,
Dar nu uitați minunea - sorbiți-o cu respirul,
Când peste voi migdalul vă înflorește chipul,
Ca-n basm, cu labirintul, cât de subțire-i firul

Iubirii, ce-i întrece chiar minții axioma,
Cum numa-n suferință simți raiului pleroma?!

 

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.''

 

PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE

Echerul și penița prin sporul de fractalii
Pe muchi îți scapăr slava în loc să mi Te frângă.
Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii,
Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.
.
Cum luiși drum răsare din bobu-i de-asfințire?
Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.
La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire,
Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie,
.
Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii
Când se trezește firea de-oceanic în tornadă,
Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii,
Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.
.
Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul:
Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul !

 

PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC

Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirea cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, -n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.

 

PSALMUL PAȘTELUI

Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!

Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân' la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.

Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...

Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!

 

PSALMUL MĂRȚIȘORULUI

Îngrămădiți de-a valmul, pe-o catifea-n tarabă:
Cerbi, ghiocei, safire, iar printre mărțișoare,
Turcoaza-n filigranuri de literă arabă.
Din porțen, sidefuri - lăstuni și căprioare,

Cheițe ca mărgeanul, corn care-n basm ecouă,
Potcoava ce-o purtase-al norocului balaur,
Și inimi, ca văpaia valsurizând prin rouă,
Cu fluturi ce-au aripa suflată numa-n aur.

Tors firu-i din crin roșu, din albul dor, liana -
Închipuirea nunții ce-și bea din inimi firea.
Ca fagurul ce-și strânge, în seara lui, poiana,
Cei dragi, cu două fire, își leg neîndrăznirea.

Iubirii de vrei templu, cucernic fii cu dorul:
Întâi săruți iubita, și-apoi dai mărțișorul!

 

PSALMUL CRESCĂTORULUI DE STELE

Pe unde-s cu opt strune chitarele, azi du-mă!
Spre-un continent Vivaldi,-s catarg de zări flămând.
Cum porți dumnezeirea pe-altar fragil de humă,
Din netrăite lacrimi fântânii suflet dând?

Jur împrejur, ca focul cumplit în ispitire,
Mă-mbracă-n stih stiharul înaltelor stihiri.
Păduri voievodale Te-ntâmpină ca Mire,
Magdalenând lumina din nard de trandafiri.

Dând buchii-ntregi văpaia, aripi să aibe cerbul,
Te-ascunzi în dorul morții, și-o prinzi în trup, ca nadă.
Tu cine ești, Iubire? Fără trecut Ți-e verbul,
C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă.

- Sunt crescător de stele, din lut le știu aroma...
De n-aș fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?

 

PSALMUL MERSULUI PE APĂ

Departele în Tine se face mai departe,
Cum verdele-și descântă pe struguri cruzi rubinul
A legământ de jertfă - diata ce cu jar Te
Închipuie Zdrobirii; de-aceea sacru- vinul

Ce-l bem spre despărțirea de noi, spre a fi una,
Agață-n Lege biciul, că Mielul ni-este Unsul!
Să taci psaltirioane, sub rană tacă-ți struna,
Că azi cârligul morții e-n jocul de-a ascunsul!

Contemporan cu-aripa dă-mi cerul Tău iubirii,
Din foișorul serii, ripide-având cocorii!
N-am cuib decât doar lemnul furat, al Răstignirii,
Despacă-mă de vina c-am dus furtunii norii!

Tu, dragul meu Departe, tu dragul meu Aproape,
Învie-ma-n chemare și-oi alerga pe ape...

 

PSALMUL SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

Alb duhului, subțire cum ochi n-a fost să știe,
Cu-aripa fulgerată, fără de gând stă gândul.
Cuvântul se-ncuvântă-n ison de chinovie
Primordialu-i lumen, pornit spre graiuri, bându-l.

Mi-ai risipit țărâna sub altă legiure -
Mireasmă luminoasă cum n-o visase nardul.
Nu-s razei Tale umbra? Oprește-Te Iubire
Să-Ți sorb dumnezeirea, cum zarea-și bea ghepardul.

Vecia își topește de-a dragostea secunda,
Aici, în vârf de doruri plimbi cerului grădina,
Că inima se-oprește și lasă numai unda
Luminii de Iubire, lumina sfântă, lina.

Cu flăcări răcoroase ca norul mă umbrește,
Mi-ai cunoscut adâncul, Tu știi cin' Te iubește!

 

PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC

Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirea cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, -n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.

 

PSALMUL ARIPII NEBUNE

Aripa-i nebunie, nu-i zgârci pios de labă,
Dă-i dreptul de ilogic așa cum roua beu-l!
Să arzi până când sperla ți-e raiul din podoabă,
Furtuni, stihii, cum țese din moarte curcubeul.

Nu știu ce se întâmplă că sunt în tot ce nu e
Și-am întrebat iubirea: Tu știi ceva, hai, spune!
C-apusu-n opt de-i floare, n-a renunțat la cuie,
Tristețile luminii ca vârful unor dune.

Ne-ngăduitul poartă osânda în tiară,
Safirului cu vorba nu îndrăznesc să-ntinu-l,
Mai arendează ceruri să-ți cumperi o chitară
Și ia-i beția-naltă ce n-o ajunge vinul.

Pe filosofi îi lasă și-n cinci să taie firul
Tu ghimpele salută-l că-ți poartă trandafirul!

 

PSALMUL 50, AL PAŞTELUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș - copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ''mergi la cer''? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

  

PSALMUL NAȘTERII

Acolo, înlăuntru - când ciocănit, când trapul...
Sub pericard de ceruri, în sânul lui - odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un' să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?

Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,

Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.

Parcă chemări de toacă, odăi'-i-aud, ce-ades' le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.

  

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Nu focul, ci iubirea e în toate,
Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,
Cuvintele-s ceasornice stricate,
De nu le taci așa cum știe gura,

De-aceea-i Judecata-nfricoșată,
Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă,
Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,
Întreg și viu ca ziua din oglindă.

Tot peste veac duci nunta ca o zare
Pe care n-o atingi că-n alta zboară,
Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare
Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.

Mă vei primi îmbrățișându-mi tina,
Precum un cântec ferecând lumina!

 

PSALMUL FOCULUI

Miros de cetini? Poate mai subțire
Nespusul meu ar trebui să-Ți fie;
Privește-mă, covor îți sunt, nu fire,
Cum numai noaptea steaua mea o știe.

Tristeții Tale nu-i cunosc alinul,
Pe-ntinsul mării sete grea mă curmă,
Ca ochiul verde Ți-e amar aminul
Oțetului cuvintelor din urmă.

De ce lași paralelul nostru-n moarte
Ca-n geometria celor două linii?
Alături, parcă dorul ne desparte
Cum bulbi din lut torc podobii luminii.

Fii-mi deopotrivă-alint și căpătâiul,
Că nu degeaba focu-a fost întâiul!


AU TRECUT TREI MAGI ASEARĂ...

Pe pripor , sub stea mioară,
au trecut trei magi aseară.
N’aveau sceptru, ci doar crini de
slovă toarsă din colinde,

albi precum făclia suie
aur crud în aleluie,
întrebând răscrucea lină
de cetatea rusalină.

Nalbele la geam - ureche
îşi plecau la buchea veche,
ne’ndrăznită de vioară
cum cântau trei magi aseară.

Lerul s-a țesut dantelă
Spre taina emanuelă,
că în zori vedeai pe geamuri
flori de măr, șoptinde ramuri!

Pe pripor, sub stea mioară
au trecut trei magi aseară.

 

PSALMUL LA ÎNCHIS DE CARTE

Tu vrei să scapi de mine, sau poate-așa e drumul
S-arăți cumva că umbra tot soarelui e slavă?
Te văd mereu spre altul, parcă Te-ar țese fumul,
Cum oleandrul floarea și-o coase din otravă.

Nu judec! Sunt doar cariul mâncând icoanei lemnul!
Tăcerea Ta mă doare, nu-i nimeni să Ți-o spună?
În fiecare lucru de mi-ai lăsat însemnul,
Îl șterg aceleași valuri și iarăși Ți-l adună.

Urzitu-m-ai cu gândul 'nainte de-a fi veacul,
Nici sori să-și împrumute lumini din ziua-a patra,
Cântând printre hematii timp alb tocmiși cu acul,
Alintului cu Chefa proorocindu-mi piatra.

Și iată-ne-mpreună! Zăvor închis-a cartea.
Cum dintre regi la masă uitași pe-afară moartea?

  

PSALMUL SPOVEDIT ÎN LOTUS

Parcă din mine ceri, ca împrumutul
Deplin să fie, fără de dobândă!
Datornic ierbii până-n vârf mi-e lutul,
Chiar dacă-ar fi la dublu preț să-l vândă,

Că-l vrea zidire cuibul și lăstuna,
Dar ce puțin rămas-am pentru cupă!
Vezi? Buzele cu vinul se fac una,
Rostirea din minune s-o bei după.

Ce să-ți aduc de dincolo de ape?
C-al tău sunt tot, dar nu îndeajuns,
Furat-ai moartea gândului aproape,
Cascadă revărsându-Te pe-ascuns,

Dar ne-am oprit la cel mai crud din totuși:
Glod păcătos, sau cel mai pur din lotuși?

 

PSALMUL DIN SÂMBĂTA MARE

Ai pus în mine cheia, dar ușa-i încuiată;

N-aprinzi cu-o rază muchea de gemă spre rodire?

E-atât de noapte-n mine cum n-ai fost niciodată,

Mai strigă-mă cu soare și-n altă plămădire!

.

Mă vruși prin stânci o roză; la ce folos mi-s spinii?

Pe colțul pietrei crinul - spumă și pluș, de-a valma.

La fiecare treaptă din suflet vând luminii

Să-Ți cumpăr semnătura ce-ți sângerează palma.

.

Tâlhar al morții mele, nu pot fără de Tine,

Și de Ți-o cer în locu-i găsesc vădană groapa.

Cum nu Te uscă dorul bordeiului din mine

Ca în povestea mamei când pruncu-nchide pleoapa?

.

...Și se ținură ochii spre-a nu Te recunoaște,

Dar inima: E seară, rămâi măcar de Paște!

  

PSALMUL DE ÎNTORS ACASĂ

Mi-s strâmt! Nu pot să intru în cel ce-am fost livadă,

Plătindu-mi crisalida făcui prin cer risipă!

Și singur mi-s - salcâmul, la prima lui zăpadă,

Înfiorat de vina că fulgu-i fu aripă!

Nu-mi mai preda lumina-n caligrafii pe clape,

Ci noaptea de sub iarbă ce-nalță-n slavă plopii.

Mi-e somn, ține-mă-n brațe, să-ți simt suflarea-aproape

Ca palma pe ulciorul de lut, din fundul gropii.

La toate Tu ești Calea întorsului acasă,

Chiar moartea Te pășise pân' la a treia noapte,

Nu fânul, ci otava ca frica Ta miroase,

Miel Alb stropit cu sânge pe spuma lui de lapte.

Tu, neîngăduito! Rugă a mea de-a somnul:

''Sculați-vă, să mergem!'' În fața mea sta Domnu

  

PSALMUL MĂRȚIȘORULUI

Îngrămădiți de-a valmul, pe-o catifea-n tarabă:

Cerbi, ghiocei, safire, iar printre mărțișoare,

Turcoaza-n filigranuri de literă arabă.

Din porțelan, sidefuri - lăstuni și căprioare,

.

Cheițe ca mărgeanul, corn care-n basm ecouă,

Potcoava ce-o purtase-al norocului balaur,

Și inimi, ca văpaia valsurizând prin rouă,

Cu fluturi ce-au aripa suflată numa-n aur.

.

Tors firu-i din crin roșu, din albul dor, liana -

Închipuirea nunții ce-și bea din inimi firea.

Ca fagurul ce-și strânge, în seara lui, poiana,

Cei dragi, cu două fire, își leg neîndrăznirea.

,

Iubirii de vrei templu, cucernic fii cu dorul:

Întâi săruți iubita, și-apoi dai mărțișorul!

  

PSALM CU TINERI DIN LICEU


Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,

În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,

Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,

Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei...

.

...despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul

Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!

Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul

Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

.

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,

Până la porți de-aramă, acas' la Sfânta Miercuri.

Taci, menestrel, cum toamna mi-o stinse printre sihle...

Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

.

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?''

Răspund zâmbind: ''Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!''

 

 PSALMUL ZILEI DE NAȘTERE

 Văzui lumina zilei ce nopții-i dă putere

Și m-au spălat cu apă în numele Treimii...

Cum de-am adus oțetul amestecat cu fiere?

Dacă-au tăcut, părtașii, n-au fost și heruvimii?

Oștiri în miriade nu-și mai știură Domnul?

Cât Ți-a fost bine-n ceruri se întreceau cu-osană.

La ce folos mi-s ochii, hapsân de-mi este somnul,

Că fără știre spinii s-au strâns pentru coroană?

Urechile spre umbră, sau dintr-un moft estetic,

De n-auzii harapnic mușcând din carne geamăt?

Citesc scripturi de cioburi, când umbra mi-o deretic.

Tu chemi, de peste umăr, ușor, ca-n duh de freamăt....

Că dragostea nu-n buche, ci-n ne-nțeles te doare,

Când Dumnezeu întreabă: Mă mai iubești tu, oare?

 

PSALMUL LA-MPLETITUL COZII

E tot ce-mi mai rămâne, hodorogita droşcă

S-oprească-n vârf de munte, odihnei de apus...

Singurătatea Mare, ca-n jocul cu matroska,

Ascunde încă una şi-n vorbe – altfel de spus.

Tu Te scufunzi în Tine, da’n toate eşti chemare,

Capricios faci drumul cu cât mai mult cunosc.

Blestemul ce-a fost mării, nu mi-l ogoi c-o zare,

Ce skunk frumos fu stihul ce-l vrui parfum de mosc.

Pot două paralele, în infinit, iubirii,

Să cadă în răscumpăr din lege şi gând slut

Şi-n punct să înflorească, precum fac trandafirii,

Eternul, citind florii, din ghimpele – sărut?

Când Te iubesc, Lumino, cum pot să-Ţi fiu şi-n sfadă?

Hai, împleteşte-mi frica, în trei, ca pe o coadă.

 

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.''

 


PSALMUL DE JOI

.
Am întrebat halatul: Ce-ați cântărit la raze?
Tot fără ham îmi zburdă prin trup hemoglobina?
Iar despre pietre: pietriș, moloz, topaze?
Mi-a mai crescut cuptorul ce-I pregătise Cina?
.

Că nuntă o să fie, mi-a zis, doi ani sau mâine,
Poate de-aceea crește de-mi ia din răsuflare.
Undirea mea de grâne se mlădie a pâine
Când torn din stih, cu grijă, în sacrele pahare.
.

Va fi la miezul nopții? Cu candele-nțelepte,
Înalta-ntâmpinare, din răsărit de ape,
Spre infinit - sărutul, când cele două drepte
Nega-vor paralelul din strop rotund de pleoape.
.

Ce greu Ţi-a fost sărutul lui Iuda, pentru moarte
Întoarce-mi-l ca-n Cana şi timpul dă-l deoparte

 

PSALMUL SPRE TEIUL RUSALIN

Lumină-mi iarăși pinii și-a cedrului coroană,

Dintru izvod de lume să-nceapă heruvicul!

Nu plâng, nu gem, nu urlu, Îți simt lumina-n rană.

Nisipul perlei doare când țărmul mării zicu-l!

.

Pe lângă stea zvârl mreaja, nu-n balta cu plevușcă,

Drum nopții e genuna spre Împăratul-Pește!

Nu brusturul, ci roza pe-ndrăgostit îl mușcă,

E drept să răstorni iadul în cel care iubește?

.

De nu vii c-altădată cu trăznete-n sinaiuri,

Cum să-nțeleg Frumseții porfira de postăvuri?

Te-ar înrudi cu moartea scoborul Tău în graiuri,

Metaforei pierdută-n nutritele-mi otrăvuri.

.

Neadormitul vierme, drept fus având condeiul,

În loc să-Ți toarcă-un flutur, Ți-a-ncendiat tot Teiul!

  

 PSALM LA REFĂCUT DE HAINĂ

.Când haina era veche, scotea bunica firul

Și-i depăna, nou, rostul, cât poartă ciocălăul.

Tu ce-ai să faci din umbra-mi ce Ți-a-noptat papirul,

Că încă poartă aur ce nu-l coclise răul?

.

Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i

Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de

Străpuns spre frumusețe... Mai bine dă-o altui,

Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde

.

Te caut ca ghepardul, cu viața lui pe viață,

Și nu-Ți știu împrumutul din moartea Ta pe moarte.

Unde mă-ncurci cu-apusuri, mi-ești şi mai dimineață,

Țărânei încâlcite, tot Tu-mi ești semn de carte.

.

De mă-nvechește bala cu scris pe crisalidă,

Taie din mac aripă, la flutur dând hlamidă!

 

PSALM DE NUNTĂ MISTICĂ

Singurătatea poartă întors pe dos cuvântul,

Ca pe frânghie rufa ce fuse nor al lunii!

Azi mi-aș dori migdalul să-ți cânt din el cu vântul,

Că de prisos mi-e moartea când tu-mi traduci lăstunii!

Miros purtat de cedru dă spor de cer cămării,

Iar lampa spre-a fi sfetnic, din buze se vrea stinsă!

Mai toarnă-mi din garafă amarul roș al mării

Și nu uita țărânii cumva vreo stea aprinsă!

Grăbește miezul nopții, din alb să mușc, nu ceasul,

Să ne înceapă nunta ca-n pilda ce-a zis Domnul,

Că mă împart cu iarba, nu scripca vreau, ci glasul

Din sălcii să-mi adie când beau din mine somnul.

Zi-i deniei să-și curgă lin, lacrima-i netoarsă,

De n-o fi gol paharul, ia-i timpul lui și-l varsă!

 

PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII

Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte?

A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire?

Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te

Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire.

De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul

Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă.

Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul,

Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă.

Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic!

Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară.

Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic?

Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară.

Ia-ți jertfa de lumină, iar focul - numai mie,

C-am dăscălit și iadul cum poate iad să fie.

  

PSALM RĂMAS NEPSĂLMUIT

Smaraldul din coroană nu de la rouă furu-l,

Că-n geana lui clipește când fiara, când livada.

Te-aș fi dorit iubireo, dezmugurind azurul,

Nu-n ghiarele de aur ca să-ţi înalțe prada.

Grai nelumind tăcerea când pini lumini îngână

Și gându-ți schimbă timpul pe stihul de-altădată,

Cu sâni certându-ţi ochii și dându-ți peste mână,

Cu-n zâmbet care-ar spune să mai încerci o dată.

Dureri, plăceri, suspinuri, râs de copil...de-a valmul!

Neistovit e țărmul de marea ce-l lovește.

Când mângâi despărțirea, nu te-nfioară psalmul ?

N-ai nici o tresărire când jar ridici în clește?

Iubirii spre-a fi Phoenix, dai jertfa, nu cenușa,

Că inima inelul îl poartă, nu mănușa!

11 decembrie 2015

  

PSALM APROAPE DE SERGHEI ESENIN

Inimă pustie, luna-n frunze ce-i?

Felinar de moarte-n creangă de gutui?

Drumurilor toate vinul li-l băui,

Toarnă-mi din mesteacăn, frate-al meu Serghei,

Sau din balalaică, stepe stinse-n dor,

Până unde doare ghimpele-n de ce!

Cu o ploscă nouă vine Li-Tai-Pe,

Noi cei trei și luna - slujbă în sobor!

Nu cumva din școală să ne-aduci vreun Proust;

N-am plâns niciodată pe vreun timp pierdut,

Încă-o viață-aș vinde numai pe-un sărut,

Drum n-a fost în lume, roada să nu-i gust.

Dintr-o poză-a iernii, un copil bălai:

,,Hei, voi sanii, sanii, hei, voi cai, voi cai...’’

 

PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE

Echerul și penița prin sporul de fractalii

Pe muchi îți scapăr slava în loc să mi Te frângă.

Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii,

Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.

.

Cum luiși drum răsare din bobu-i de-asfințire?

Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.

La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire,

Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie,

.

Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii

Când se trezește firea de-oceanic în tornadă,

Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii,

Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.

.

Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul:

Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul !

 

PSALM DINTR-UN CIOB DE PSALM

Pe cel ce-l ții cu lanțul subțire al privirii,

Măriri'-ar fi ispravă un plus al loviturii?

Cu cât mai mare-i ghimpul, mai mândri-s trandafirii!

Zic unii că iubirea e soră bună urii.

Culegător de perle din stih de atlantidă...

Tu știi că floarea scoicii florind e morții moarte?

Că focul, nu pământul, e jertfă-n cărămidă?

Cum n-am găsit în tine, măcar numai o carte?

Cești, idoli, porțelanuri, nu voi ca să te mustru,

Măcar un spin de viață, un freamăt spus pe chiclă.

Din zeci de-oglinzi, fățarnic, când te răsfață lustru',

La cină, chiar şi pâinea e meşterită-n sticlă.

Mă-mbată nebunia și-n patimă viesparul:

De ce n-au spart ulciorul, și-au răstignit Olarul?

 

PSALM LA-NTOARCEREA FIULUI RISIPITOR DE CÂNTEC

Te-ntorci din balalaică. Doar ploaia e în gară.

Ți-ai risipit și stepa și teancul de parale.

Hoinari am fost ca plânsul prin fumul de țigară.

Rucsacu-i plin, da'-s cioburi din jazzuri și țambale.

Cum se-nvechiră norii! Nu-s peticite plapomi?

Din caii de la sănii, ici, colo-n cer ciolane...

Serghei Esenin, porcii apusurilor, lacomi,

Ne-au devorat poemul de perle și icoane.

Doar ciorile-s aceleași - stropire muzicală,

Când numai amintirea, lin, scutură scorușul.

Prin hanuri, crâșme, lunii i-am dat amurg din oală,

Dar ne-a rămas din stepe tristeților arcușul.

Pe unde o fi tatăl, cu-ospățul lui, acelul?

Și-a stins și el prin ceruri... În lacrimi, clopoțelul...

 

PSALMUL AMINTINDU-MI SEARA

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!

  

PSALMUL TÂLHARULUI

De unde vin? Ca vântul, nu mi-ai răspuns vreodată,
Ești zilei mele Ziua, dar nopții-i sunt însemnul.
Rotit-ai timp spre spațiu, dar gându-Ți, prima dată,
Când m-adună în nume, precum în fluier lemnul?

Puteam să-Ți fiu seraful, gândacul, sau caisul,
Dar Tu din coasta Evei, spre-a da Mariei tronul,
Desfășurași prin mine, larg, stepei, antimisul,
Spre-același țărm să-Ți plângă și macul și odgonul.

Acolo mi-e limanul înnegurat din bucium...
Vedeți cum floarea neagră e prealuminii cușcă?
De-n pânzele-mi de lotcă nu-mi urlă ceru-n zbucium,
Cum să cârpești Iubirea, de cuiul nu o mușcă?

Că dragostea nu-i buchea, uscându-se-n Scriptură,
Ci e tâlharul care pe Dumnezeu îl fură!

 

PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC

Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirea cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, -n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.

 

PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE

Echerul și penița prin sporul de fractalii
Pe muchi îți scapăr slava în loc să mi Te frângă.
Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii,
Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.
.
Cum luiși drum răsare din bobu-i de-asfințire?
Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.
La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire,
Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie,
.
Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii
Când se trezește firea de-oceanic în tornadă,
Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii,
Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.
.
Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul:
Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul !

 

PSALM DE FLORII

Am venit să Te caut , Doamne,
De Ziua Florilor prin Ierusalim.

( Porţile de cedru îşi ascund zăvoarele.)

Te-am căutat la marginea mării:
- Valurilor, unde sunt urmele Lui?

( Scoicile torc tăcerea în prag de sidef.)

Mi-am presărat privirea pe Munţii Taborului:
- Munţilor...?

( Măslinii se frământă dogorîţi de soare.)

Pe drum venea o femeie.
- Maria, tu nu l’ai văzut pe Iisus?

( Vasul de alabastru spart.
Suspine fluide prin cioburi.)

M’am întors pe drumul lacrimii mele
închizând ochii de durere – străzile pustii...
Dar acolo unde abisul
se rotunjeşte’n cercuri tot mai mari
Te-am găsit Doamne, Te-am găsit -
şi am strigat de bucurie
cu toţi pruncii gândurilor mele.
M’am dezbrăcat de inimă:
- Doamne, dacă intri în cetate,
iată haina sufletului meu!

 

PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș – copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ”mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

  

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă!
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
''Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?

Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.''

  

PSALM LA DUMINICA ÎNTOARCERII TÂLHARULUI ACASĂ

Șampanii, zarvă, fracuri, fum, paparazzi, toasturi,
Mese în alb de ură cu clinchet de argint...
Mă-ntreb, ce-are oglinda strigându-mă-n Peer Gynt
Că scump aș fi ca marfă la topitor de nasturi?

Pe lemn de brad, mai bine, ți-ar sta autograful,
Că n-ai găsit în lume măcar un drum de leac,
De-aceea-ntreaga cuhnă miroase-a ''Wild Duck''.
Hai să începem danțul, din toate s-'ales praful!

Ai strâns o viață slove, cochilii sidefate,
Și rime rare-n piatră, cum cei zărghiți culeg,
Cântând tristeți de-acasă, cu tei, prin Winnipeg,
Geamgiu, arțar prin lume, cu cerurile-n spate...

...Când toții mă vor plânge, înfulecând pomana,
Prăda-voi mânăstirea și voi fugi cu Ana!

  

PSALMUL PESCĂRUȘULUI

Luminii, pescărușul când simți din piept că-i țipă,
Și-nmiresmat amarul adie-n duh de sare,
Cum să iei sfetnic mintea,când inima-i aripă
Și, din înaltul farmec, întregul cer te doare?

Din trestie faci fluier, de ce s-o strici pe mături?
Olarului dă-i huma, ulcior să-ți cheme lutul,
C-o dată veșnicia ți-e beduin pe-alături;
Răpește-i cheia bolții, plătindu-i scump, sărutul.

Dați mării ce-i al mării: val, scoici, și-n scris nisipul,
Dar nu uitați minunea - sorbiți-o cu respirul,
Când peste voi migdalul vă înflorește chipul,
Ca-n basm, cu labirintul, cât de subțire-i firul

Iubirii, ce-i întrece chiar minții axioma,
Cum numa-n suferință simți raiului pleroma?!

  

PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș – copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ”mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

  

PSALM, DIN NOU, AL RUGULUI
Să-i crezi tot nevăzutul, altfel iubire nu e,
Că inima nu doare, cum un copac ar spune.
Pe unde-a căzut gândul, e boarea Ta ce suie,
Mai mult decât de-o ușă, n-ai cum vorbi de strune.
Eu Te iubesc când visul de coajă se dezbracă
Parfum, nu înflorire de-abecedar cu teascul.
Am numai două brațe spre cina mea săracă,
Nu soarele orbește, ci-orbita lui - Damascul!
De ce mi-o faci țepușă? Sunt propria mea vină,
De parcă-adânc de codri mă strigă: Saul, Saul!
Tu dacă-mi ești lumină, din altfel de lumină,
De ce-ai noptat cu-ascunsul în ieslea unui staul?
Nemistuit Ți-e rugul, din frumuseți străine,
Că te descalți pe cruce, ca să ajungi la mine!

  

PSALMUL AMINTINDU-MI SEARA

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!

 

PSALMUL SPRE TEIUL RUSALIN
.
Lumină-mi iarăși pinii și-a cedrului coroană,
Dintru izvod de lume să-nceapă heruvicul!
Nu plâng, nu gem, nu urlu, Îți simt lumina-n rană.
Nisipul perlei doare când țărmul mării zicu-l!
.
Pe lângă stea zvârl mreaja, nu-n balta cu plevușcă,
Drum nopții e genuna spre Împăratul-Pește!
Nu brusturul, ci roza pe-ndrăgostit îl mușcă,
E drept să răstorni iadul în cel care iubește?
.
De nu vii c-altădată cu trăznete-n sinaiuri,
Cum să-nțeleg Frumseții porfira de postăvuri?
Te-ar înrudi cu moartea scoborul Tău în graiuri,
Metaforei pierdută-n nutritele-mi otrăvuri.
.
Neadormitul vierme, drept fus având condeiul,
În loc să-Ți toarcă-un flutur, Ți-a-ncendiat tot Teiul!

 

PSALMUL SCULPTORULUI

Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii...
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă!

Vezi mai puţin

  

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Nu focul, ci iubirea e în toate,
Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,
Cuvintele-s ceasornice stricate,
De nu le taci așa cum știe gura,

De-aceea-i Judecata-nfricoșată,
Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă,
Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,
Întreg și viu ca ziua din oglindă.

Tot peste veac duci nunta ca o zare
Pe care n-o atingi că-n alta zboară,
Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare
Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.

Mă vei primi îmbrățișându-mi tina,
Precum un cântec ferecând lumina!


PSALM CE S-A JURAT PE PÂINE


Ești nopții mele ziuă, ești zilei mele seară -
Neajunso, nepermiso, miraj din dune-n dune,
Pe umăr, loc aripei, ia forma de vioară
Să-Ți zbor tristeți ascunse ce Cartea nu le spune!

În iad să-mi fie mintea, să ardă-n strâns de mături
Gunoaiele ce gândul aduce'-nchipuirii:
Poți Tu gândi absurdul să nu mai fim alături?
Nedrept spre-a fi dreptății, rămâi ce-mi ești iubirii!

Cum să-mi ucid vecia? Nu-i ea tot ce ne leagă?
N-ai cum să scapi de mine, ca focul de văpaie!
Mi-ai spus, când n-au fost aștri, că-s eu ființa dragă,
Și-apoi jurași pe Pâine, iar nu pe-un snop de paie,

Că nu pentru Luceafăr, Tu ai semnat cu sânge,
N-ai cum să-Ți stingi Iubirea și nici pe-a mea poți stânge!

  

PSALMUL TRISTEȚILOR DE GRÂU

Cărarea către templu prin slovă nu Te pierde,
Profeticul seminței prin văl parcă-ntristează,
Deși-nserat mă-ntunec, știu că Tu chemi prin verde.
Oh, slăbicinea spumei oceanul Îți trădează

Magnifica putere, dar delicată iță -
Măslini în visuri albe ningând pe sterpiciună.
Nu știi? Te-aștept sub umbra lăsată de peniță,
Când Tu aprinzi în mine tristeți nespuse-n strună.

De-s trist cum poți făclia să n-o inviți la masă?
Din pilda cu limanul deznoadă iarăși linul,
Renunță a mai bate la propria Ta casă
Și fă-n inelul nunții rod nou să dea rubinul!

Întoarce-Te Iubire și-n schimbul de scripturi
Te iert chiar și de moarte, că scris e să nu furi!

 

PSALMUL LEMNULUI DE NUNTĂ

Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!
Sfâșie-mă de umbră până la os de soare,
Risipa de țărână miroase precum gerul.
Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiara-Ți răpitoare!

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!
Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?
Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă,
'Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire,
De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat. Călcâiul...
Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire;
Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse,
Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!

 

PSALM CU ROUA-NSÂNGERATĂ

Opusul la uitare n-a fost vreodată-amintul,
Cum peștii-aureolă, apusu-l fur din undă.
Nu-i chipul Tău oglindă, chiar de-i tocit argintul,
Că-Ți simt singurătatea când vrea să Te ascundă

Nu-n Tine mișc și cuget, urc și cobor suflării?
Săracă de-i coliba, Te simți atât de-a cerul
Că mi Te-ntorci, ca-n scoică pierdutul duh al mării,
Cum de Crăciun ștergarul își înflorește gerul

De crezi că-n iesle fânul... Ce miriști de lavandă!
În seara asta pâinea sub ochii-nchiși e frântă.
Te strig și nu e nimeni să-mi guste din ofrandă,
Nici îngerul nu iartă că l-am învins la trântă.

Poate la fel cu plânsu-mi, deasupra-Ți sta măslinul
Ne-nțelegând cum roua s-a-nsângerat ca vinul...

 

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul
De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,
Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,
Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă
Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii
Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,
Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!
La fel de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.
Poate așa Iubirea din plinul de lumină
Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,
Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

 

PSALMUL ÎNĂLȚĂRII SFINTEI CRUCI

Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr'
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict - drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!

 

PSALM CU POMUL CRUCII MELE

Aprinde-mi o lumină, cât spaima unei șoapte!
Ce-abis stă sub cuvinte, sub punte hău se cască!
Mi-e frică de-ntuneric, mă prăbușesc în noapte,
Gust sec de iască-i pita de când plecași cu-n: Las că...

Greșeala-i ca și banul, nu are doar o față,
M-am rătăcit prin mine, dar căutându-Ți drumul!
De-o viață-Ți cos povața, uitând de nod la ață,
Spini răi îți apăr roza, chiar vârf de ciob parfumul.

Când totu-s pentru Tine - trup, duh - lumină vie,
Mă lași atât de singur, copil fricos, odăii!
Sunt lutul Tău, Olare, adus aminte-s Ție -
Când mă zideai din cântec cu palmele văpăii!

Poate că-mi ești în spate, și-am spus ce nu se cade,
Tu, crucea mea și pomul atât de greu de roade!

 

PSALM CU VERDE TRANSCENDENT

Din tot ce-i verde-n lume mi-e frate numai pinul,
Strâmb, singuratic mării, nu-i val să-l ia în seamă,
Asemeni, nici chiar moartea nu știe cum mă cheamă,
Și-n bărăganul slovei nomad am, rigă, spinul.

Bătut e-n negru podul la gând și țesătură
Oricum întorc apusul metaforei vulgare;
Cum știe vântul coasta să-Ți sufle unde doare?
Din minereu scoți aur, iar eu pustiu și zgură.

Ca-ntr-un ghioc prin sânge Ți-aud cavalul serii,
La ce folos urechea de șoapta-Ți n-o s-o vadă?
La fel, podoabă-s ochii, de nu le-ai fi livadă?!
Dă-mi focu-mbrățișării, prisăci în strânsul cerii!

Cum să nu-i sorb, Iubire, dumnezeirii clipa,
Când flutur îmi beau moartea ca nimeni: Cu aripa!

 

PSALM DE NUNTĂ MISTICĂ

Singurătatea poartă întors pe dos cuvântul,
Ca pe frânghie rufa ce fuse nor al lunii!
Azi mi-aș dori migdalul să-ți cânt din el cu vântul,
Că de prisos mi-e moartea când tu-mi traduci lăstunii!

Miros purtat de cedru dă spor de cer cămării,
Iar lampa spre-a fi sfetnic, din buze se vrea stinsă!
Mai toarnă-mi din garafă amarul roș al mării
Și nu uita țărânii cumva vreo stea aprinsă!

Grăbește miezul nopții, din alb să mușc, nu ceasul,
Să ne înceapă nunta ca-n pilda ce-a zis Domnul,
Că mă împart cu iarba, nu scripca vreau, ci glasul
Din sălcii să-mi adie când beau din mine somnul.

Zi-i deniei să-și curgă lin, lacrima-i netoarsă,
De n-o fi gol paharul, ia-i timpul lui și-l varsă!

 

PSALM CÂND MIRELE-I DEPARTE

Complice nu-i arcușul ce-a mângâiat vioara,
Că aur înverzit-a-n roș tiv pe nori văzduhul?
Mai ai cumva vreun înger la pană ca secara
Spre-a-mi aminti de lupta ce-a cam uitat-o duhul?

Ca Tine sunt de singur, de ce cărarea-i ruptă?
Vreau Tu să-mi bați, nu frica s-o tot ascult prin ușă.
Din pâinea Ta chiar câinii lumina Ți-o înfruptă.
Aripă? Nu! Vreau brațul, strâns împrejur - pănușă!

Fă primul pas, că mie îmi cere puntea moarte!
Nu-nchipuire sfântă, fi-mi buzelor merindă!
Lăstunii-s tot aprilul aproapelui-departe,
Mă ia și fugi cu mine prin codrii-n somn de ghindă!

Fecioarele, din zece, nici una nu-i nebună,
Că am ulei la toate ca să le torn în strună!

 

PSALMUL FERICIRII

Vorbind de fericire nu vezi tâlhărășugul
Cum fabula de aur de fals monedei strigă?
În geam nici gând că nalba stăpână-ar fi, ci drugul,
Că v-am mai spus, inelul nu uită că-i verigă.

V-au dăscălit cărți proaste, ca-ngălbeniții nuferi!
Ce mândri sub căpăstru-și port ochelarii caii!
Ești fericit când afli că-ai pentru ce să suferi,
Că nu-i în freamăt vântul, ci când își plânge scaii.

O viață fericirea aștepți să-ți dea sentința!
Spăla-v-ar cu leșie palavra de-aforismă!
Nu soare naște perla, ci-abisul, suferința,
Ca inima zdrobită sub buchea de catismă.

Sunt fericiți aceia ce-și văd nefericirea,
De n-ar fi-n toate crucea, spre ce-ar privi Iubirea?

 

PSALMUL SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

Alb duhului, subțire cum ochi n-a fost să știe,
Cu-aripa fulgerată, fără de gând stă gândul.
Cuvântul se-ncuvântă-n ison de chinovie
Primordialu-i lumen, pornit spre graiuri, bându-l.

Mi-ai risipit țărâna sub altă legiure -
Mireasmă luminoasă cum n-o visase nardul.
Nu-s razei Tale umbra? Oprește-Te Iubire
Să-Ți sorb dumnezeirea, cum zarea-și bea ghepardul.

Vecia își topește de-a dragostea secunda,
Aici, în vârf de doruri plimbi cerului grădina,
Că inima se-oprește și lasă numai unda
Luminii de Iubire, lumina sfântă, lina.

Cu flăcări răcoroase ca norul mă umbrește,
Mi-ai cunoscut adâncul, Tu știi cin' Te iubește!

 

PSALMUL PESCARULUI

Cum mineralu-și strânge metalul sfânt de aur -
Agonisire-a strunei în cel mai vin acord,
Busola fără Tine știrbită-ar fi de nord,
Atoatelor meu Mire, nu-mi sta-n plutiri de plaur,

Nor fără rădăcină, livezi planând acvatic,
Iluzia ce doare când vreau să Te-nfirip,
Topește-mă-n oglindă să fim întregi la chip
Cum dragostea înscrisă-i, nu-n flăcări ci-n jăratic.

Zi cu trei nopți în frunte, mormântul Tău când beu-l,
Lumină fără ceară, cum Unul ești și-n Trei?
Mă fă ulcior-mireasă ca noaptea să mi-o bei,
Ce rost prisaca-n floare de nu Ți-aș fi știubeul?

Nu doar pescar de oameni, pe Tine vreau în mreajă,
Să-Ți mușc din trupu-Ți mărul cu Dumnezeu sub coajă!

 

PSALMUL APOCATASTAZEI

Sisif, și nu circarul, despre iubire spună,
Că minciunesc poeții-n polen pe-aripi de fluturi,
Dulcegărie roză, cu inimioare, lună,
Oftaturi de petale suflate-n așternuturi.

- Să duci pe umeri teama că iarăși o vei pierde,
În norul suferinței cerșindu-ți curcubeul,
Și chiar o vorbă aspră de-a ei, să te dezmierde,
Precum în frigul lavrei când trece polieleul.

Luptând cu mine însumi, frânge-mă Tu la rugă,
Nici mintea nu ajunge, nici inima nu poate:
Cum cel ce face casa, la hoț să-i fie slugă
Cărând altui' blestemul? Tu cu Sisif ești frate!

Că poate de aceea Îți vrei din nou Venire,
Să-Ți vezi pe piatră templul slăvindu-Te Iubire!

 

PSALM LA TAINA FRUMUSEȚII

Prea îndelung bea ochiul frumseților otrava,
Cum propria ei rază și-o face steaua cină!
Întotdeauna fânul miroase-n plâns otava,
Iar ceara lumânării din aur strâns de-albină.

Nu crezi că-n frumusețe, când mestecai vopseaua,
Cel rău, prin viclenie, ca Tu prin ea să sângeri,
Vărsă din șip nocivul cu iz de osanale?
Nu-i el cel ce se-mbracă, în vis, cu strai de îngeri?

Împeriul frumuseții n-o fi-ntre voi gâlceavă,
Că să-l răpui nevoie-i de-a doua Ta venire,
Nu-i pildă bobul care fu mântuit de pleavă
Și apa-nțelepțită prin vinul de iubire?

Tot Dragostea-i răspunsul ce jubilează-n sfeșnic:
Urâtul, nu frumosul, va arde-n focul veșnic!

 

PSALMUL CE-A AJUNS CENUȘĂ

Prin ambiguitate apusul și superbul
Se spun, pe rând, ca-n basmul ondind pe solzul știucii.
Te-aștept cu masa goală, ca limpezimea cerbul,
Neînțeles cer verde pe cruce-n miezul nucii.

Tu-mi ești deopotrivă tot ce-mi lipsea la cină;
Nu simți că-mi este sete, rodit rubin de soare?
Și foamea mi-e flămândă de proaspăta-Ți lumină,
Tu, Primăvară-Dulce, de ce-n april se moare?

Fiu tunetului aspru, Boarghenes pre nume,
Cui sunt dator în vină? Nu-așa m-ai vrut în toance?
Topaz mai crud dă cerul prin norii albi în spume,
Că unde pus-a capul Ți-e cratima de lance.

- De ce îmi lași piciorul să-l chinui în țepușă?
- Iubirea nu-i iubire de n-a ajuns cenușă!

 

PSALM LA ÎNDELUNGA RĂBDARE-A IUBIRII

Sunt gara ce-altădată avea în față linii,
Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri,
Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii
Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri.

Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte:
''Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă,
Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte,
Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?''

Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă,
Că-i mirosea lăuntric prin duh păducheria;
Fărădelegii, legea otrava i-o destupă,
Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc chiria?

- Când aripa-i rănită la ce folos e cerul?
Și mi-a răspuns Iubirea: - ''Răbdarea e misterul!

 

PSALMUL CERȘITULUI DE IUBIRE

Nu-mi spuneți c-o fi vorba opusul la tăcere,
Că i-am tăcut cortinei și slava și osândul.
Păcatul cel mai mare e cel făcut cu gândul
Când scrisul viespei tale-l crezi fagure de miere.

Ce-i mai de preț? Lăuntrul nespus al crisalidei,
Sau somnu-nșelăciunii ca vis având aripa?
Din pumnul de semințe tu vezi blestem risipa?
Cu foc zidești chiar glodul-n vertebra cărămidei,

Și-atunci nu-Ți este milă că Te-ai semnat pe oală?
Iubirea nu se-nvață, răsuflă-mă în Tine
Așa ca-ndrăgostitul bând flăcări din rubine,
Lin, ca un fir de aur cu-amurg strâns pe sucală.

Croită pentru altul nici moartea nu mi-i bună,
Că-Ți simt nemărginirea zvâcnind vecia-n strună.

 

PSALM IUBIRII-N PRAGUL NOPȚII

Nici aurul, topazul, perlatul gând pe nacru,
Nu pot să-ți fie dascăl, cum rozei nu-i sunt rugii.
Din jarul lui cuptorul dă pâinii gust de sacru,
Să n-ai fereastra zare, stăpânii ei de-s drugii!

Ce-i cuget gard rămâne oricât de scumpă-i șipca,
Nespusului cărarea e numai al aripei,
Luceafărul cunoaște tristeții albe scripca,
De-aceea veșnicia-i străluce-n muchea clipei.

Vrând să-Ți descui parola ce Ți-o apleacă spicul,
Mi-ai spus: Dezleagă-Mi marea să zburde prin tărie,
Crudul de-otavă-al ierbii să-l scrie heruvicul,
Iar de la melc deprinde prag nopții la chilie.

Mormântul vorbei lasă-l, că bine îi stă golul,
Când dragostea e nufăr nu-i tulbura nămolul!

 

PSALM DE SPUS LA ASFINȚIRE

Echerul și penița prin sporul de fractalii
Pe muchi îți scapăr' slava în loc să mi Te frângă.
Ce-mi fuse limpezime e-un puzzle în vitralii,
Chiar Mandelbrot se miră de cumpăna-mi nătângă.

Cum drum luiși răsare din bobu-i de-asfințire?
Ții cerurilor frâul, dar Ți-s bordei sub grâie.
La foc i-ai spus izvodul în ochi a fi privire,
Cum țeși din mare norul în pânză de tămâie,

Dar cu tăiș de trăznet, ca-n palia Scripturii
Când se trezește firea de-oceanic în tornadă,
Doar numai Tu mi-ești Tată, ți-s duhul sfânt pădurii,
Ningai tristeții albe din prima Ta zăpadă.

Eu n-am să-Ți cer vițelul, deși-s Risipitorul:
Ia-i soarelui dojana și trage-mi la geam norul!

 

PSALM LA REFĂCUT DE HAINĂ

Când haina era veche, scotea bunica firul
Și-i depăna, nou, rostul, cât poartă ciocălăul.
Tu ce-ai să faci din umbra-mi ce Ți-a-noptat papirul,
Că încă poartă aur ce nu-l coclise răul?

Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i
Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de
Străpuns spre frumusețe... Mai bine dă-o altui,
Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde

Te caut ca ghepardul, cu viața lui pe viață,
Și nu-Ți știu împrumutul din moartea Ta pe moarte.
Unde mă-ncurci cu-apusuri, mi-ești şi mai dimineață,
Țărânei încâlcite, tot Tu-mi ești semn de carte.

De mă-nvechește bala înscrisă-n crisalidă,
Taie din mac aripă, la flutur dând hlamidă!

 

PSALMUL IUBIRII

Ca sabia-i Iubirea, nu-i floricea de linte!
'Nainte de-a fi spadă, de ger nu mușcă fierul?
De-l exilezi din vatră, de foc tot ține minte!
Netotule, Iubirea nu o ascunde cerul!

Țârcovnici, cărturarii știu totul s-o descrie.
Poți ține vinu-n clocot pecetluit sub doagă?
Cum Te iubesc! Doar apa, cu murmurul Te scrie,
Când după lotus steaua se-apleacă și se roagă.

Ești și nu ești în toate, c-a fi Ți-ai luat ca nume.
Culoare, sau mireasmă - or fi isprava strunii?
Iubindu-Te, nu roza, ci spinu-l vreau anume,
Că foc nu e rostirea, ci ghimpele furtunii.

Chiar dacă-aș fi blasfemul, Iubirea, zic mereu,
Că fără ea Cel-Veșnic s-ar declara ateu.

 

PSALMUL DE ÎNTORS ACASĂ

Mi-s strâmt! Nu pot să intru în cel ce-am fost livadă,
Plătindu-mi crisalida făcui prin cer risipă!
Și singur mi-s - salcâmul, la prima lui zăpadă,
Înfiorat de vina că fulgu-i fu aripă!

Nu-mi mai preda lumina-n caligrafii pe clape,
Ci noaptea de sub iarbă ce-nalță-n slavă plopii.
Mi-e somn, ține-mă-n brațe, să-ți simt suflarea-aproape
Ca palma pe ulciorul de lut, din fundul gropii.

La toate Tu ești Calea întorsului acasă,
Chiar moartea Te pășise pân' la a treia noapte,
Nu fânul, ci otava ca frica Ta miroase,
Miel Alb stropit cu sânge pe spuma lui de lapte.

Tu, neîngăduito! Rugă a mea de-a somnul:
''Sculați-vă, să mergem!'' În fața mea sta Domnul.



 PSALM LA ZIDUL PLÂNGERII


.
Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții

Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;

Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă

Prin ceață...Precum toamna când marea-și mută morții.


.
'Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul

Să-l văd piatră pe piatră... Sunați din corn de taur!

Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,

Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!


.
A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,

Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!

Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale

Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!


.
...Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:

''Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e Zidul?!''

 

 

PSALMUL EUHARISTIEI

Mai e puțin și-i noapte... Pe ape crește fumul,
De-aici și pân' la Tine distanța-i doar de-o moarte.
Pe cerc, sau pe spirală? Mai scurt pe unde-i drumul?
Că harta care știe s-a zdrențuit din carte.

Cu mine iau tristețea din struna de vioară:
- Hai, somnoroasa tatei, vom mai dormi și-aiurea,
Ne-așteaptă Luminânda să-i beau întâia oară
Mireasma de rășină unde-a mușcat securea.

Aprinde-n stea uleiul, să-Ți sorb lucind inelul,
Din țara-ndepărtată Ți s-a întors feciorul.
Să nu vorbim de...Știi Tu! Că-mi doarme-n brațe Mielul
Tristeților de-acasă, dă-i Cinei foișorul,

Că numai azi e nuntă, nu-i nimeni să Te vândă:
Te vreau și vin și pâine în inima flămândă!

 

PSALM LA RÂUL CEDRILOR

Când snopi așteaptă carul nu-mi da să-Ți fiu câmpie,
Tămăduiește-mi vița rămasă fără poamă!
Voiai să-Ți tăinui plânsul, nici un măslin să știe,
Safirul din coroană cum spinii Ți-l destramă.

Nu-i cerul cer, ci piatră, teasc spaimei din ciorchină,
Se face noapte-n sâmbur până la miezul punții.
De cine Ți-era teamă în ultima grădină
Când licărea ispita lângă paharul nunții?

Credeam că heruvimii... Dar, nu! Vreo rândunică...
Lipsea chiar primul nastur la veac din cheutoare!
Nu-i nimeni să ne spună de cine Ți-era frică,
Grea somnului albeața până și azi mă doare.

''Sculați-vă, să mergem... aici e, pe aproape...''
Libanului azi cedrii nuntesc dormind pe ape!

  

PSALMUL LA PICIORUL CRUCII

Din frumusețea pură, cristalului nuntire,
E gândul luiși formă ca dragostei lăuta?
Sau doar se împrumută din dorul de zidire
Cum setea ei și-o soarbe din chipul apei ciuta?

Înseamnă că-nainte de-nfiripatul firii,
Tu m-ai purtat alături, veac după veac de-a rândul;
În neiscata clipă, fior al oglindirii,
Contemporan cu Tine n-a fost de-a pururi gândul?

Și nemitarnic mării mi-ești vameș ca nisipul...
Nu jertfa sângeroasă, vrei cântecul ei - jarul!
Aceasta n-o fi cheia ca-i zis că mi-ai dat chipul?
Tu-n loc să judeci lumea pe umăr pui ștergarul!

Cum Te doresc din toate! De ce îmi spui: Alege!
Nu-i gândul Tău pe cruce, ci Răstignitu-i rege!


PSALMUL DE LA DENIA BOBULUI DE GRÂU

Râvnind ne-ngăduitul sunt zării iar înfrântul,

Când lacrima-i în scoică, oceanu-i doar o hartă!
Nu Te mai vreau fărâmă, chiar de-i întreg Cuvântul,
Sunt orbul ca mireasma strigând din vorba spartă.

Pir, înrăit de piatră, și neamuri de timofte,
Mătăsurile broaștei pe limpezimuri rare!
De unde prins-am gustul necunoscute-i pofte
Ca umbrei să-i beau vina păcatului de soare?

Ești tot, din pretutindeni cel risipind Te-adună!
Nu suferi că n-ai nume? Ți-e mănăstire spicul
Ce-a învățat să doară dor nelumit pe strună
Cum inima zvâcnește prin iaduri patericul!

Tu, ce-ai veșmânt lumina mereu schimbându-și slava,
De ce n-ai dat petale să-mbrac, ci numai pleava?

 

 

PSALMUL DIN SÂMBĂTA MARE


Ai pus în mine cheia, dar ușa-i încuiată;

N-aprinzi cu-o rază muchea de gemă spre rodire?

E-atât de noapte-n mine cum n-ai fost niciodată,

Mai strigă-mă cu soare și-n altă plămădire!
.


Mă vruși prin stânci o roză; la ce folos mi-s spinii?

Pe colțul pietrei crinul - spumă și pluș, de-a valma.

La fiecare treaptă din suflet vând luminii

Să-Ți cumpăr semnătura ce-ți sângerează palma.
.


Tâlhar al morții mele, nu pot fără de Tine,

Și de Ți-o cer în locu-i găsesc vădană groapa.

Cum nu Te uscă dorul bordeiului din mine

Ca în povestea mamei când pruncu-nchide pleoapa?
.

...Și se ținură ochii spre-a nu Te recunoaște,

Dar inima: E seară, rămâi măcar de Paște!

  

PSALMUL SPOVEDANIEI DE NOR

Gâlceavnic și-ndărătnic, rozei de Paște - ghimpul,
La orice haină-a vorbei întorc pe dos cojocul,
Mă-mbrac în cactus, invers, să-i simt în țeapă timpul,
Că-atât de strâmt mi-e ceasul când mi-l măsori cu scocul!

Hotar de ne-ar fi norul Ți l-aș vâna cu lațul,
Tu nu știi ce-i căderea în ghiers a ciocârliei,
Iubirii bându-i noaptea Tu-mi lași pe fund doar zațul;
Luminii nu e norul ce crucea ei dai mie?

Iar Te ascunzi de îngeri, ca prin desișuri râșii,
Că dor te-a prins de mine până în miezul firii,
Pândindu-mă cum pâinea ca lup flămând Ți-o sfâșii,
Netrebnicul de humă - vin bându-l trandafirii!

Ce-ar fi să uiți c-aiurea fui strâns de zări străine
Și să mă lași ca fluviu să mă revars în Tine?

  

PSALMUL PREGĂTIT LA CINĂ

Nu-i loc pentru Iubire, în tot ce-i întrebare.
Din ce nu ai, dă totul, ca să o ai pe toată.
Când mi-ești atât de-aproape, neînțelesul doare
Ca străiniul razei pe muchi de nestemată.

Mi l-ai trimis pe înger, culmi alte să mă-nvețe,
Cum să cuprind cu mintea și inima în luptă.
În zori, zdrobiți, ne-nvinse nebuna-Ți frumusețe
Și l-am forțat să jure pe creanga de măr ruptă.

Acum rămas-am singuri, ca la-nceputul lumii,
Când nu era-ntrebare, nici teamă, nici rețineri.
Ce-adâncă Ți-e iubirea în tot frământul humii,
De Te-am pierdut în mine, Te-am regăsit în Vineri.

Nu îmi mai zice Toma, ia-mi inima, frământă!
Sunt pâinea pentru Cină, doar de Iubire frântă!

 

PSALMUL ZILEI DE NAȘTERE

Văzui lumina zilei ce nopții-i dă putere
Și m-au spălat cu apă în numele Treimii...
Cum de-am adus oțetul amestecat cu fiere?
Dacă-au tăcut, părtașii, n-au fost și heruvimii?

Oștiri în miriade nu-și mai știură Domnul?
Cât Ți-a fost bine-n ceruri se întreceau cu-osană.
La ce folos mi-s ochii, hapsân de-mi este somnul,
Că fără știre spinii s-au strâns pentru coroană?

Urechile spre umbră, sau dintr-un moft estetic,
De n-auzii harapnic mușcând din carne geamăt?
Citesc scripturi de cioburi, când umbra mi-o deretic.
Tu chemi, de peste umăr, ușor, ca-n duh de freamăt....

Că dragostea nu-n buche, ci-n ne-nțeles te doare,
Când Dumnezeu întreabă: Mă mai iubești tu, oare?

 

PSALMUL BUJORILOR DE APUS

Cu robii Tăi, bujorii și sora mea urzică,
Vorbim aceeași limbă din vânj de chinovie;
E ora vesperină, fă lampa Ta mai mică,
Pe zid să nu se vadă ce mâna-Ți vrea să scrie!

Nu crezi că-i suferință, în jocu-Ți de-ndoială,
Așa ca-ndrăgostitul când cerul lui nu vine,
Să-mi jumuli calendarul, petală cu petală:
''Iubește...nu iubește, dar de nu-s Eu, pe cine?''

La fel de crud cu marea, același val în zdroabă,
Mereu, mereu, întruna, și fără încetare!
O fi din gelozie? Dar spre argila-mi slabă
Puteai grăi a munte, și-n slovă-altfel de soare.

Mai lasă-mi înflorirea, din ce-i al Tău și eu-s!
Traduc ce-au zis bujorii: ''Să-L chemi Dominus meus!''

 

PSALM DE RUG NEMISTUIT

Duh, spiriduș, koholul subțire-n fir ca gândul,
Fu prins de cugetare sub litera arabă;
E foc, ce ochiul scapă, nu-l lănțui cu orândul,
Că-ascunde ca femeia - comoara sub podoabă.

Cei vechi credeau că focul în toate-și are firul.
E flacăra, sau lobda, izvod spre dusul sperlei?
Vrei pildă de iubire? Ascultă trandafirul!
Cu-același spin se scrie și vâlvătaia perlei.

Când Rugul e-n văpaie, tu vrei în pumn cenușă?
Nemistuitul minții, dă-l inimii să-l zboare!
''Saul'', mă strig, '' cum ți-este lovitul în țepușă?
Tu nu-nțelegi Iubirii de ce lumina-I doare?''

În nor, vâltoare, geană, e foc înscris cu-osândă,
Că fulgerul nu-n paie se-ascunde pentru pândă.

 

PSALMUL DUPĂ MAHAYUGA

Ca marea, și tristețea, mărgeanului porfirul,
Din tainițe străine, i-l scoate la vedere,
Când dragostei lumina i-o cântă cu delirul
Din ne-nțelesul frunzei la prima adiere.

Rar, ochiul din lăuntru cunoaște gustul sării,
Dar celui din afară, adâncul nu-i dezleagă.
De ce în scoică, noaptea, se-aude plânsul mării,
Copilul mort ce încă și azi în noi se roagă?

Busola nu-nflorește, la ce m-ajută nordul?
Singurătăți de-s două, mai grele-s ca în număr.
Cum doare în privire, atât de crud fiordul,
Cu șoapta despletită pe luna unui umăr!

Ne-om dezbrăca de arbori, și-n altă mahayugă,
Spre brațele-mi întinse te vei întoarce-n fugă!

 

PSALM SPRE ULTIMA VENIRE

Cui poartă doliu-n verde, otava-mi cea mai crudă?
Te-am întrebat cu ulmii, cu cedrii Tăi, cu pinul.
Ca iarba mi-ascund roua. Cât Te iubesc, cu ciudă,
Când fugi ca scăpăriciul ce și-a atins rubinul!

Prin mine-Ți trece drumul, fără-nceput și capăt...
La ce folos că-s liber, când eu Te-aș vrea zăbală,
Îmi dai în mână frâul, dar eu în toate șchioapăt,
Iar ciutura din mine mereu se-ntoarce goală,

Că-n unduiri de-i Chipul, grăitul meu, a doagă
Sub cuget se sfărâmă ca stele-n val pe iazuri.
Copacul, frate geamăn, cât de copil se roagă,
Sau marea când iubește prin cântec de talazuri!

Poate de-aceea țărna la Ultima-Ți Venire,
S-o primeni-n chemarea din prima-Ți plăsmuire.

  

PSALMUL MĂRII CE-A FOST VINERI

De timpul e urcușul, al Tău mă duce prin ieri;
Da' nu-i nici coborîre, că-s umbră-n dos de mâine.
De ce n-ai zece umeri ca să ne scoți din Vineri,
Să-ntrezărim Taboru-Ți prin amiros de pâine?

Ni-i somn din ce nu-i somnul - părelnic spus, ca duna.
Nu mai striga a piatră când suntem cheag țărânii!
Ești singur... Țipă-n flăcări, în cuib de barză, luna
Strălimpezind durerea din lacrima fântânii.

E Vineri, nume-al Mării cât poate-ntinde largul,
Dar nopții o scânteie îi schimbă satrapia,
În vârf de araraturi Ți-ai ridicat catargul
Pe unde axionul îl scrie ciocârlia.

Ce-o fi lumina-n sine, mereu de-i suferință?
- Nu întreba, Iubirea-i cu Omul de-o ființă!

 

PSALMUL LUI PETRU

Să mă încui în piatra cu neumblatul ornic,
La fluierul din urmă, Grădinii de Te-oi pierde!
Nu mersul Tău pe ape mi-a fost ca un pistornic,
Ci nebăuta-Ți zare, tot altuia în verde...

Mă-ncolăciră spinii, că vânt am strâns cu efa!
Tu îmi cunoști adâncul, înglăsuind genunii.
Mai dojenește-Ți marea urlând prin mine: Chefa!
Ca lupul stors de foame în chinga văgăunii.

Îmi putrezește duhul, trei zile-s de când plouă!
Licheni cresc răi, la grindă, pe cuib de rândunică.
Cum Te cerșește setea-n străinătăți de rouă,
Nu-i nimenea acasă, sunt singur și mi-e frică!

Ascult prin lemnul ușii, osândul să nu-mi scape:
- Era cu Răstignitul, e pe-undeva, pe-aproape...

 

PSALMUL ARIPII NEBUNE

Aripa-i nebunie, nu-i zgârci pios de labă,
Dă-i dreptul de ilogic așa cum roua beu-l!
Să arzi până când sperla ți-e raiul din podoabă,
Furtuni, stihii, cum țese din moarte curcubeul.

Nu știu ce se întâmplă că sunt în tot ce nu e
Și-am întrebat iubirea: Tu știi ceva, hai, spune!
Că roza-n trei de-i floare, n-a renunțat la cuie,
Tristețile luminii șoptindu-le din strune.

Ne-ngăduitul poartă osânda în tiară,
Safirului cu vorba nu îndrăznesc să-ntinu-l,
Vinde-un pogon de ceruri și cumpără-ți chitară
Și ia-i beția-naltă ce n-o ajunge vinul.

Pe filosofi îi lasă să taie firu-n patru,
Dar află cum sărutul, păcatu-l face sacru!

  

PSALM DE JERTFĂ-N HOLOCAUST

Din verde mireasmă, aroma înaltă!
Ca jertfă de seară închipui pelinul,
Nu trâmbițe, surle, ci stuhul din baltă
Din mâl creşte fluier cântând hialinul.

Polen mă ceri, geamăn ca frate cu scrumul,
De-aceea cu stângul rostitului-i șchioapăt:
De ce acatistul, mai fin decât fumul,
Alături, nu-mi are-nflorirea la capăt?

De-i praful de aur și moarte și treaptă,
Tu știi cum se leagă stihiei talazul.
Dă-mi bob dumiririi când drumul mă scap'tă,
Iar slova mi-o mută, la vale, obrazul.

Îmi ceri holocaust, iubirea mea toată,
Dar lutul mă trage pe propria-mi roată!


PSALMUL HUMEI DE ULCIOR

Cum floarea, șoapta lunii, a izvodit-o vreascul?
Taci inimă, nu râde de-a minții bărăție,
Că vinului povestea de nu i-ar spune-o teascul,
De unde biata strună, de dragoste să știe?

Întreb, tristeții tale, atât de pur fiordul,
De unde-și ia amarul luminii, ce ades pe
Ecuator s-ar cere, da'-l ispitește nordul
Pe o busolă spartă, cu acul ca de viespe.

Se înăsprește vinul, de ce-aș cobi de-a ciobul?
Destul - Ecclesiastul în timp pustiu și acru!
Când buze răsar luna, cine ar fi neghiobul
Să irosească rostul din algoritmul sacru?

Că nu-n zadar ulciorul fu protopsalt al humii,
Numai sărutul știe de începutul lumii!


PSALMUL DE ADUS LA CINĂ

Ca mine, nu ești singur, înaltului adâncul,
De numai stupul știe să-Ți toarcă heruvicul?
Iar mi-ai trimis apusul, da'-n zorii Tăi îmbrâncu-l.
Au n-ai uitat că-n humă port chipul Tău, cu spicul?

Ce-ai spus în ochi de ciută, de unda i-o beau cerbii?
Din pletele de coasă, miresmei-i sunt pe-aproape.
Cum poți, Părinte David, să-mi strigi că-s duhul ierbii,
Când eu Îi sorb chemarea de dincolo de ape?

Din zori până-n tristețe, mă hăcuie-ntrebarea,
Atât-din-altă lume, fără de ieri și mâine,
De talpa Ta, din lucruri, își amintește marea,
Cum poți hrăni lumina din frângere și pâine?

Înseamnă că-și luase din cântecul Tău, firea,
Ca dragostei să-i poarte în om dumnezeirea.

  

PSALM NEPREŢIOS, AL PIETREI

Că-i lacrima căinței, de perlă-ades se spune.
Prin focul de catarsis, tot ce e lut distilă!
E semnul ce ia forma neînțelesei rune,
Dar semiprețioasa e-o piatră mai subtilă.

Opalul, calcedonul, onix, heliotropul...
Din alfabet - doar semnul hieraticului verde!
Otrăvii nu-i bei oala, ci-o ispitești cu stropul,
Dând setei saramură, asemeni mării, cer de

Stihie-a răzbunării! Dar cine se răzbună?
În gemă-aceeași umbră, ce-o-mbracă vara nucul!
Nu-i de ajuns haraciul din sânge stors pe strună?
Supus, ți-a-ntins grumazul, cerșind nebun papucul!

O semiprețioasă, smaraldului nu-i vatră;
Ca tine va rămâne, chiar strălucind, tot piatră!

 

PSALM MAI ȘUGUBĂŢ OLEACĂ

''Brățări, cercei și broșe, te-au înălțat ca zidul,
Oștiri avuşi turcoaze, iar din colan, turchinul.
Mai groaznic decât moartea, te-nfricoșează ridul,
Nemilostivul, zbirul, ce-i bea trufiei vinul”.

Amanţii de-altădată sunt cei ce nu mai ști-o,
Respectu-i venerabil în lumea ei selectă!
Se rușinează jazzul, că-i timp de ''sole mio'';
Ac-vremea, când înțeapă, chiar fluturu-i insectă.''

Venind tiptil, prin spate, m-a prins ca scos din oală,
Când pentru operetă lucram la textul serii:
''Exagerezi în negru, dar e demențială;
Adaugă și flăcări și cheamă pompierii!

Ți-am spus că iau bilete'', se-alintă ștrengărița,
''Omoar-o mai degrabă, dă-i brânci în Dâmbovița!''

  

PSALMUL CIRINEANULUI

E-un lucru demn ca să-ți admiți nămolul,
Dar și mai sfânt de-l urci prin crin de apă.
Covor regal dă-i clipei, și nu țolul,
Când focul Lui se-aprinde în năstrapă!

E-același timp și slugă, și pohotnic,
Dar inima-i făcută-n noi să beie
Nu din poșirci, dă-i vinul blagorodnic,
Păstrat sub cheie-ascunsă-n altă cheie

Pierdută-n mine, la-nceputul lumii...
Satan și Tu mi-o vreţi demult pe masă!
E chipul Tău în zvârcolitul spumii,
Bătând la ușă când nu sunt acasă?

Eu, Cirineanul, o să-ți spună nucii,
Mă-ntorn acasă după dusul crucii...


PSALMUL GRAURULUI

Cu mine tot mereu mă iau la sfadă,
Ca lemnul sâsâind ce-l toci c-un clește.
De-am dat stihiei setea mea nomadă,
De ce c-un hoit bătrân mă pedepsește?

Port altuia tăgârța-i de ciolane,
Sisif - nu piatra, ci străinu-i sine!
E-un joc de etichete pe borcane,
Eu-s fără eu și mine fără mine.

Tatoo-ul scris pe timp îmi pune bir pe
Ce nu am fost și nici voi fi vreodată.
Complice Te-ai făcut cu-această stirpe
Ce-n trup străin m-a prins și-s tras pe roată?

Răsare Glas pe unde-am fost pârloagă:
- Să luăm aminte, graurul se roagă!

  

PSALMUL SETEI FĂRĂ TOARTĂ

Durerea, bucuria, nu-s sufletului coajă,
Când plumb și aur piatra-i amestec săcărâmb?
Sălbatic drum prin lozii, miroase încă-a mlajă,
Când îmi aprind chibritul din steaua de carâmb.

Înnaripată jertfă pe-altar mă cere via.
Voi n-ați văzut cum rouă cârcelul ei de-april?!
Nepăsătorii vișini, furând copilăria,
Întind pe-un nor, la soare, cămașa-i de copil.

Ce strâmt mă simt în mine, când ochiul mi-ai dat Evă
Să-Ţi țeasă necuprinsul, durutul dor din verde,
Interior, copacii mă ispitesc prin sevă,
Dar drumul clorofilei, pe sub Tabor se pierde...

Voiam să beau din moarte, oglindul ce Ți-l poartă,
Dar inimii nu pus-ai, de-a stânga vremii, toartă.

  

PSALM NEPSALM À LA BAUDELAIRE

Și azi mă doare fluierul aztec,
Ce n-a ajuns condorul să-l întoarne!
O vorbă-a fost, fără de punte: plec!
Din șapte găuri sfâșia din carne,

Cât poate-apusul suporta pe os
Din ruga răsucitului de lozii.
Ca la Baudelaire - același albatros,
Ce jertfă zării îl aduc matrozii.

Se cântă malaguena-n liliac...
Te-ntorci, neprețioaso, spor cu-n joker,
Duhnind a șase stele de cognac...
Au cum te simți în mâna lui, la poker?

El condor pasa... N-are variantă,
Cum tu nu știi cui fi-vei iar amantă!

 

PSALMUL LICURICIULUI

La munții-nalți și râpa-i pe măsură,
Vârf pentru șoimi, dar bahna-i pentru broaște,
Rărunchiul pietrei-i aur scos din zgură,
Doar bând din neființă-o stea se naște.

Greșeala i-e virtuții ca amnarul,
Din inimă zdrobită și din cea făr'
Nădejde, din loviri, nu-n plâns e-amarul,
Că-i sâmbur clipa ce-a-ncolțit luceafăr.

Ne-ngăduitul florii îl vrea gerul,
Și soarele, la fel, în gelozie...
Pe smârcul meu de Ți se pierde cerul,
Plătesc în lotuși lacrima târzie.

De nopții-s cât un licurici fosforic,
Aripa mi s-adapă din taboric.

 

PSALMUL PENTRU SĂVÂRȘIRE

Chiar de-s țestoasă-n os decapotabil,
Nici nu gândesc să am în străni codoșii.
Cum poți iubi fără-un simun contabil?
Nu vezi? Apusu-și bea salcâmii roșii,

Că drumu-i lung pe unde merge norul,
Din somnul nopții vis își iau păunii,
Că-n multe feluri pana-și zice zborul.
Faci cuști din corzi, dar și poiană strunii.

N-am fiert în rânză pizma, nici cu plita
Cârtiri că-argilei nu i-am fost zelotul.
De moară să vorbească numai sita,
Iubirii bucla n-o sluțească drotul.

Când psalm final va-nchide caravana,
Dați nunului să guste, ca în Cana!

 

PSALM CHEMÂND PENTRU EMAUS

Nu cer să văd, c-ar fi miloagă ruga,
Fântânii visul nu i-l beau chiorâșii,
Ci glasul Tău pătrundă-mi hălăciuga,
Pe unde puiesc vipere pârâșii.

Tot mai departe tulnicul, talanga...
Eu cred că Te-ai suit iar în icoană.
Ce-i văzul, ne-nflorindu-mi creanga?
Oglindul, de nu-i cântec, este rană.

Ca lupul te adulmec tot în altul,
În cuib de curcubeu, nu-n Cel ce tună,
Că îmi respir din boarea Ta înaltul,
Ca apa limpezimile din lună.

Mă consolează vrabia și crinul:
- Prin colbul tău se-apropie Străinul!

  

PSALM ÎNTORS DINTR-O VISARE

''The green, green grass... Odihnei loc, verdeții,
Unde durerea nu-i și nici suspinul...
Așa pe nas cânta-mi-or cateheții,
Dar eu aș vrea de ochii-ți, ca pelinul,

Tot verdele, de tristul lor, subțiu-l
Ca aburul pe unde, în risipă.
Lăstunul cardinal mi-o aduna târziul
Cu flacăra ce-o poartă în aripă.

Au vei zâmbi când mi-oi preface lipca,
Tot mincinos, să-ți fur și mort sărutul?
Îți las în diată tot ce-am strâns cu scripca,
În vinul roș să mi se spele lutul.''

...Cam astfel mă plângea acordeonul,
Când m-a întors din cale telefonul!

  

PSALM NEPSALM PENTRU EXAMEN

''Otrăvi ce-i știu nectarului sublimul,
Aduse-s de-un arcuș din păr de iapă!
Cine e treaz, din tâlc de vis priceapă,
Că-n ochi de șarpe plânge heruvimul.

De dragoste rostiți panegiricul,
Ca despre morții duși prin ploi de seară.
Perfectă-i numai zodia amară,
Obârșie la toate nu-i nimicul?''

Și ea-l ascultă-ntr-un sonet de aur,
Studenți la anu-ntâi, dramaturgie:
''Nu-i plâns de-ajuns, fă-i și mai triști să fie!
Și nici n-ai amintit de Schopenhau'r!

De-n rol aduci mai multă întristare,
Ghici pentru cine am o sărutare?''

 

PSALMUL CEL CU MULTE CIOTURI

Arunc tot alte lemne, când mă răstoarnă toana,
Pe-același jar, să-i stingă și-aripile și ghiara;
De sângelui vrei lege, la ce te-ajută vrana,
Când cea de-a treia voie te rupe-n dinți ca fiara.

Căințe, bube, ploșniți aduci la târgovină,
Smochin bogat în sfaturi, sub linia scăderii?
Că nu te-nțeapă noaptea, ci rana din lumină,
Când de la dreapta-n stânga citiși Scripturii merii.

Au nu cumva Grădina e-n tâlc nespusul Evei,
Şi numai Tu zăvoru-i cunoști cum se descuie?
Nu despre bob vorbire fac flăcările plevei,
Ca-n ochi nestins de pește, rotundul de la cuie?

Mă judece Olarul, de i-am greșit argila,
Pedeapsă-având iubirea, că nu iubești cu sila!

 

PSALMUL CE-A VISAT RUBINUL

E vină și pedeapsă în orice înflorire!
Nu mâzgălești ulciorul cu legi și-anatemi slute,
Ci cârlionț scrii humei, cu aur spus subțire;
Nu-i vinul mult mai dulce-n pelin de alăute?

Că nu compot pe rafturi strânsei în stih cu stupul,
Tristețea înfloririi ascunde-n ea nectarul.
Tu mi-ai întins o cupă și-n cântec ți-am strâns trupul,
Că mai setos fu brațul decât credea ploscarul.

Te port ca firul apei ce-și ia din răni absintul,
Țesând spre somnul mare ne-ngăduinței clipa
Ce loc nu are-n strungă, ca-n clevetiri alintul,
Genuna de nu doare n-a cunoscut aripa...

Mai bine povestește-mi ce-o fi visat rubinul,
De-a tresărit luminii pe buze arse vinul!

  

PSALMUL MIGDALULUI

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,
Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.
Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;
Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,
Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,
Din țara unde jarul e cântec pân' la spuză,
Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

Departe-n fundul luncii - tristețea unui graur!
Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.
De unde ia apusul tighel mărunt de aur,
Și-al cărui sânge-l urlă-n lumina lui, rubinul?

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,
Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

 

PSALMĂ LA DENIA MĂSLINULUI

În frunză de aldină, din ce fel de molebnic,
Ți-e torsul luminândei, măslin pe țărmul lunii?
Că straiul mă vădește metaforei netrebnic
De-a-i înflori cămara, cu pana ca păunii.

Ucenicind Luminii, cum nu pot trandafirii,
Zidit-ai foișorul pe piatra roditoare.
La rana de luceafăr - ulei tămăduirii,
Și untdelemn opaiței când miezul nopții doare!

Când El, grădinii singur, ca albele omături,
Se prelungea în denii până-n străfund de humă,
Cine-I aduse cupa? Tu știi, stăteai alături,
Or tot măslinul fuse și țărm și marea-n spumă?

La fel, în prag de vineri, mă psălmui de-a măslinul,
Din teasc țâșnește jertfa, și-altarul ei luminu-l.

 

PSALM CE-A FOST DIN ALABASTRU

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,
Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?
Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;
Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,
Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,
Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul
Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul
Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,
Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul
Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

Cât poate ca să doară aroma de albastru!
- Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!

  

PSALMUL PAȘTELUI

Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!

Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân' la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.

Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...

Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!

 

PSALMUL DE ALINARE A SFÂNTULUI DUH

Din soare-i udătura, amarul ei și rana.
Acoperiți oglinda, tristeți să nu mă vadă!
Rănit se-ntoarce vântul, de unde frate, rana?
Stropi proaspeți din amurguri, ici, colo, pe zăpadă.

Răsufli parcă-n mine, nemoarte bând din moarte...
Voi n-ați fost vânt vreodată, să știți de vovidenii,
Nici cunoscut suflarea peceților din Carte,
Cum roua-și fac mălinii, făclii de dus la denii.

Sălbătăciune dragă, dă-mi aripa rănită,
Suflând tămăduire, să-nmir cu-aloi alinul!
Nu-i inima ca vântul prin cetini de ispită,
Ca focu-n crin de munte răscumpărând veninul?

În Fiu se-ascunde Tatăl, la ceasul când se moare,
Da'-n om e răstignirea, de-aceea Vântul doare...

 

PSALMUL DE ISTORIE

Melc în sideful buchii, mi-ar fi cu mult mai lesne,
Pe porțelan, sub streașini, să-ndung cu dolii cercul!
Tu cui îi joci eclipsa, cu aurul la glezne,
Când pod spre altă lume înalți dintr-un tubercul?

Zâmbești, că ispitire fu îndelungul yugii,
De lași obrazul lunii, să i-l sărute sânii!
N-oprești talaz cu sfatul, ori cât de duri i-s drugii,
Că numai focul naște divinitatea pâinii.

De ce mă-ntrebi, iubirea, de-i neam cu mărăcinii,
Când toți o desemnează în cupidoni cu arcul?
Cărbunele e tată și jertfă a luminii!
Cerca sărmanul Platon, din lut, să-i spargă țarcul,

Uitând că nu turbinca, și nici Ivan, pohonțul:
Imperiile, pe hartă, le-a scris doar cârlionțul!

  

PSALM DIN DRUMUL ROBILOR

Cetăți, imperii, javre... Firavul ac al ierbii
Trufiilor din colburi le-mprospătează slava.
'Nainte-a-și bea privirea, ni se închină cerbii;
Cu cât mai aspră-i moartea, mai scumpă-n pluș otava.

Pe prag lăsași însemnul, ce-n limba lor, migdalii
Crai-Nou ar vrea să zică, nostalgic revenirii.
Castel și templu nunții, porfiri îşi țes coralii,
Zidind pe-azur doar flăcări și rănile iubirii.

Din cicatrici se-nalță, prin moarte, palmierul;
Plecatului, pecetea-i rămâne-n remușcare.
Din pielea pentru hamuri ia teacă junghierul,
A dragostei măsură e-n tot ce plânge marea,

Cărarea-i de rubine, pe sub apus, ni-e cheia:
Când inima-i în noapte, din cer își ia Lacteea!

  

PSALM LA DUMINICA TOMII

De-i mic, sau mare, cercul, nu golul lui contează,
Pelerinaj i-i firea cu toate-n punct egală.
Măsura nu stă-n umbră, ci-n izvodiri de rază,
Ca fluturul ce-și face mormântul catedrală.

Credința mută munții, de-ar fi în bob cât macul!
A mea nici chiar o stâncă, pietroiul îndoielii,
Dar mi-ai văzut iubirea, ca vița cu haracul;
Tu despre mine, Toma, grăiai prin evanghelii.

O, cum? Măcar cu-n deget să Te ating, credinței?!
Nu! Te-aș cuprinde-n brațe, foc adăpându-şi scrumul,
Cu fiecare rază-nflorind circumferinței,
Chiar talpa - sărutare, au n-ai spus că ni-ești Drumul?

Tu n-ai văzut, ca roza din ghimpe-mi scot aroma;
De Paște, dă-mi corola Duminicii lui Toma!

  

PSALMUL CE-A VISAT RUBINUL

E vină și pedeapsă în orice înflorire!
Nu mâzgălești ulciorul cu legi și-anatemi slute,
Ci cârlionț scrii humei, cu aur spus subțire;
Nu-i vinul mult mai dulce-n pelin de alăute?

Că nu compot pe rafturi strânsei în stih cu stupul,
Tristețea înfloririi ascunde-n ea nectarul.
Tu mi-ai întins o cupă și-n cântec ți-am strâns trupul,
Că mai setos fu brațul decât credea ploscarul.

Te port ca firul apei ce-și ia din răni absintul,
Țesând spre somnul mare ne-ngăduinței clipa
Ce loc nu are-n strungă, ca-n clevetiri alintul,
Genuna de nu doare n-a cunoscut aripa...

Mai bine povestește-mi ce-o fi visat rubinul,
De-a tresărit luminii pe buze arse vinul!

 

PSALMUL MIGDALULUI

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,
Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.
Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;
Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,
Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,
Din țara unde jarul e cântec pân' la spuză,
Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

Departe-n fundul luncii - tristețea unui graur!
Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.
De unde ia apusul tighel mărunt de aur,
Și-al cărui sânge-l urlă-n lumina lui, rubinul?

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,
Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

 

PSALM LA SPOVEDITUL SERII

O fi păcat lumina, nespusa, ce înțeapă
Pe unde-apusu-și cere răscumpărări din rană?
Nu-ntorci în mâl un lotus din cruda lui năstrapă.
Dai vorba, poama umbrei, milogilor pomană,

Dar îți păstrezi negraiul, ascunsul cer, ca vinul,
C-or cere-ndrăgostiții să torni din duhul strunii
Fluida-nveșnicire, rostită de-a rubinul,
Când buze-ntreabă-n taină descântecele lunii.

Greșit am fost ninsorii, de-am imitat migdalul,
Cercând cam ce gust are spre alb necunoscutul?
Că n-a dansat vreodată ca-n inimă chimvalul
Cu-atâta străvezime-n tot ce lumină lutul,

Iar de-am greșit veciei ciuntind cu-n hat tărâmul,
Ne-o pocăi sărutul pân' o-nflori salcâmul!

  

PSALMĂ LA DENIA MĂSLINULUI

În frunză de aldină, din ce fel de molebnic,
Ți-e torsul luminândei, măslin pe țărmul lunii?
Că straiul mă vădește metaforei netrebnic
De-a-i înflori cămara, cu pana ca păunii.

Ucenicind Luminii, cum nu pot trandafirii,
Zidit-ai foișorul pe piatra roditoare.
La rana de luceafăr - ulei tămăduirii,
Și untdelemn opaiței când miezul nopții doare!

Când El, grădinii singur, ca albele omături,
Se prelungea în denii până-n străfund de humă,
Cine-I aduse cupa? Tu știi, stăteai alături,
Or tot măslinul fuse și țărm și marea-n spumă?

La fel, în prag de vineri, mă psălmui de-a măslinul,
Din teasc țâșnește jertfa, și-altarul ei luminu-l.

  

PSALM CE-A FOST DIN ALABASTRU

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,
Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?
Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;
Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,
Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,
Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul
Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul
Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,
Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul
Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

Cât poate ca să doară aroma de albastru!
- Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!

  

PSALMUL PAȘTELUI

Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!

Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân' la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.

Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...

Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!

  

PSALMUL DE ALINARE A SFÂNTULUI DUH

Din soare-i udătura, amarul ei și rana.
Acoperiți oglinda, tristeți să nu mă vadă!
Rănit se-ntoarce vântul, de unde frate, rana?
Stropi proaspeți din amurguri, ici, colo, pe zăpadă.

Răsufli parcă-n mine, nemoarte bând din moarte...
Voi n-ați fost vânt vreodată, să știți de vovidenii,
Nici cunoscut suflarea peceților din Carte,
Cum roua-și fac mălinii, făclii de dus la denii.

Sălbătăciune dragă, dă-mi aripa rănită,
Suflând tămăduire, să-nmir cu-aloi alinul!
Nu-i inima ca vântul prin cetini de ispită,
Ca focu-n crin de munte răscumpărând veninul?

În Fiu se-ascunde Tatăl, la ceasul când se moare,
Da'-n om e răstignirea, de-aceea Vântul doare...

  

IN MEMORIAM

PSALMUL DE FLORII
(Floricăi Baţu Ichim)

Că vântul dă viață și litera ucide!
Altar poate să-nalțe pe creanga lui, balsamul.
În sălcii și-au pus harpa, dar nu ne-ai spus, Davide,
Ascunsa profeție ce-n strune-o are ramul.

Râvneam stejaru-n fală, sau vrejul plin de struguri,
Să-mi curgă Eufratul cântări sumeriene.
Ulei mai toarnă slovei, scripturilor din muguri,
Iar roua să îşi tacă tristețile din gene.

Pândește abatorul, pe străzi, cum trece Mielul.
Copii, din orice piatră, și-aclamă voievodul.
De ce adus ca jertfă, Luminii, motocelul,
Când Tu îi spui că duhu-i n-o să-şi cunoască rodul?

Grea, taina înserează mireasma de Florii,
Asinu-ar vrea s-o spună, dar sunt prea mulți copii...

 

PSALMUL CE-A SCĂPAT GÂNDIRII

Gândirea-ades se-ntoarce în bolnițe balcâze,
Unde-și greși coconul neprihănit, de flutur.
Din buchi culeg cerneala, nectaru-l las la gâze,
Că nu-ntrupi jar din paie, ci din rărunchi de butur.

Ce gust dai geloziei, de-i aur sfânt poleiul?
De prea senină-i bolta, nu-i stă furtuna-n pungă?
Povești, cu stea în frunte, din nuc le fură teiul
Până păcatu-și bate catismele în dungă.

Tu, răsfățata mării, vioară și stihie,
Porți șapte anotimpuri în zvârcolitul humii,
Ce bine-ți stă ascunsul sub vălul geloziei,
Mireasmă de lumină de la-nceputul lumii.

Din iad și rai faci una, le-nvolburi spuma-n frâie,
Cărbuni’ aprinşi nu-s oare sămânță de tămâie?


  PSALMUL 50, AL PAŞTELUI


De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș - copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ''mergi la cer''? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!

Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

  

PSALM CU TINERI DIN LICEU

Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,
În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,
Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,
Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei...

...despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul
Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!
Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul
Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,
Până la porți de-aramă, acas' la Sfânta Miercuri.
Taci, menestrel, cum toamna mi-o stinse printre sihle...
''Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?''
Răspund zâmbind: ''Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!''

  

PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,
Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?
Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,
Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

Departe-i Galileea... Dau râpilor zănoagă!
O boare spre părelnic ecouă-n crep-de-Chine;
Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,
Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?
Chiar pân' și buruienii nu-I scapi de înflorit!
Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!
Cum primul rod al gurii - Cuvântul, răstignit?

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,
Și totuși, nu-i sărutul cel ce-a născut lumina?

 

PSALM LA ȘASE, ÎN AMURG

Prin mine trece lumea, ca apa-n scoc tristeții!
Păstrez din păpurișuri oglinzi cu ipochimeni,
Din geana-ți arcuită luci treaz al dimineții,
Spre codrii făr' de-ntoarceri, înconjurat de nimeni.

Las în adâncul nopții o buhă în diată,
Francois Villon descâlce-mi fir încurcat spus lunii,
Și-n Eufrat, poveștii cu noi, din niciodată,
Când ne zburau prin luncă sumerieni lăstunii.

Un câine altui câine îi va urma trăsura,
În loc de clopot sturzul arțarii o să-mi cheme,
Olarului din țarnă îi voi plini scriptura
Cu-o viață spulberată prin crivăț și poeme.

Și va fi semn, din ceruri, cum n-a văzut Canada:
Din nori natali, Cel-Veșnic, va slobozi livada.


PSALMUL DE PRIN ATLANTIDA

Cercai din luminândă, subțire ca un fum pe
Trezirea dimineții, nălucii să-i prind firul
Comorilor, blestemul din grinda pietrei scumpe
De-a-mi adăpa din sete și ochiul, și respirul.

Mărgeanului - oglindă, în zid de os luminii,
Nu mlădierea coapsei, prin cărămizi ca moaște,
Că neîngăduința cântam prin iad Grădinii;
Nu-n rumen fruct - ispita, ci-n frica de-a cunoaște!

Ca prin pustiu morgana în vârf de munți, castelul.
Lui Caron smulg obolul și milă-i dau ca vornic,
Crai-Nou, doar jumătate ne-arată din inelul
Din fosta Atlantidă, dintr-un străfund de ornic.

Oriunde-ai fi, în noapte stă psalm aprins la geamuri,
Ca primul nins al lunii migdalului pe ramuri.


PSALM CU-ARIPI NEAUZITE


Aceste frunze, păsări la toamnă au să zboare...
O să-ți miroasă vorba a cetini și lumină,
Turcoază va fi cerul, cum doar albastrul doare!
Sfârșit de vară-n toate, țesut din prima vină.

Iubirea las-o strunii, și-alt lemn azvârle-n vatră,
Ni-i spus cuibul cenușii, ca orice-adus aminte.
Rămas nu-i vin în oală? Zdrobește-o de piatră!
Destule-avem în beciuri, altfeluri din cuvinte.

Străinul corn, departe, mai bine-ar fi să treacă-n
Desișuri de Muskoka spre nordul tău, cu cerbii...
Pe umăr despleti-vei stihiră de mesteacăn,
Când eu mi-oi toarce somnu-n arhondaricul ierbii.

De ce îmi ceri rubinul, sclipind din rime rare?
În orișice aripă e-o frunză migratoare...


PSALM DE LINĂ PSĂLMUIRE


Eu trebuia prin codri, în alt veac să-mi sparg jirul.
De ce să duc în spate, heraldic, lumea acră?
Voi știți ce-i frumusețea, de-nțeapă trandafirul?
Nu-n suferință-i noima ființei de-a fi sacră?

Orice-nflorire-i rană, ce răsărit nu doare?
S-o spună Răstignitul, ce a văzut cu spicul?
Cenușa de-a ars iadul e jertfei cină,-n floare,
Sub lăcrimar aripa și-o crește borangicul.

O, cuvioasă hoașcă suflând doar pluș din iască,
Fără clempuș la bârfă, certând de cer turcoazul...
Doar cel ce-a băut focul, de dragoste vorbească,
Regină este marea, de are prinț talazul.

...tu-nșoaptă-mi la ureche cum norii se fac neamuri;
Azi noapte, lună plină, mi-ai adormit în ramuri!

 

PSALM PE LÂNGĂ BLAISE PASCAL

Vorbesc ca-ndrăgostiții, în rest - copac de treabă!
Îmi face curte vântul, metafora și vinul,
Joc șah cu moartea seara, și-o fur pe sub silabă.
Tristețea-mi preferată o beau numai cu pinul.

Dau bir la toți castanii, ca-n vremea otomană,
Măruntul timp ce-mi curge, uium de-argint din ornic.
De nu știi nebunia, cum vrei să-mi cânți în strană?
Iubirii niciodată nu i-am rămas datornic.

Nu mă-nțelegi?! Desigur, dezmățul nu-l deretic,
Când apa-n primăvară, osană-și vrea talazul!
N-am îndrăznit ca roza s-o corectez cu-n petic,
Nici iarba cum să-și țină peste mormânt plaivazul.

Vecia știu cum doare, ca zărilor șuvoiul;
Cum trestie de cuget, când mi-e din foc altoiul?


PSALMUL CE-A FUGIT DE PLATON

Nu-și toarce primăvara din glod și mâzgă fastul,
Și crin, dansând pe ape, din mlaștină și viciu?
Cum, Platon zice, trupul c-ar fi la duh balastul?
N-a cunoscut bretonul divinului supliciu?

Când Cel-Înalt iubește e pururi în răsfrângeri;
Argilă ia în palmă și-o subție-n oglindă.
Nu cerul, din țărână e templul pentru îngeri,
Ideile căzură, ne-având ce să aprindă,

Că ori și cât de pură-i năluca din idee,
Precum e fumu,-i stearpă, nimicului comarnic,
Dar când iubești, urzica tresaltă-n orhidee,
Că inima-i cu vinul, cel mai slăvit paharnic.

Nu crezi că omu-n toate e-al Cerului răsfăț?
- Mai bine-ai stinge lampa, alt Platon să te-nvăț!

 

PSALM ÎN INTERIOR DE CRISTAL

De noaptea ar fi lipsă, cum ne-nșelăm de moarte,
Ușor i-ar fi iubirii de-a spulberul nălucii,
Scârnavul damf pătrunde prin gardurile sparte,
Chiar ciung mai simt în palmă străpunsul tău și-al crucii!

De pietre prețioase, nu prea te-arăți avidă,
Trufașele și razei i-ar târgui păcatul,
Străfulgerând cu verde ca ochiul de aspidă.
De ce ascunzi în gene ce n-a visat agatul?

Ce luminoasă-i noaptea, și-adânc - privighetorii!
Dintr-un străfund se-aude a Mirelui trăsură,
Că nu degeaba marea își țipă-n bolți cocorii
Din trâmbițe cu aripi, scăpate din Scriptură.

Pe umăr lină-ți capu-n dezmierdul de aldină,
Ca-ntr-un cristal, sonetul ne va-mpietri-n lumină!

  

PSALM SPOVEDIT SUB PSALM

- Mă sinchisesc de bârfă cât de-un blacheu de cizmă,
Da'-mi pasă, cel cucernic, că-n ciudă-mi bea leșie.
Îndrăgostit sorb vinul, nu borhot fiert în pizmă,
Că eu cu mine însumi suntem împărăție!

Iar inselor pozânde, sub strai dosind o Franță,
Las moștenire-n diată, spre limba clevetindă,
Dohot destul să ungă spurcovnica lor clanță,
Și ce-au cântat de mine să scrie pe oglindă!

De-ajuns ni-i luminânda, sonetului tărâmul,
Iar dacă tot sunt rigă, heraldic cum vrei semnul?
Deasupra-ne aseară ne-a înflorit salcâmul
Precum un scoc de flaut ningându-și lin pielmul.

Frământ de lut, spre cine, Olare nemitarnic?
- Spre înălțarea-n cupa regală de paharnic!

  

PSALMUL DE ISTORIE

Melc în sideful buchii, mi-ar fi cu mult mai lesne,
Pe porțelan, sub streașini, să-ndung cu dolii cercul!
Tu cui îi joci eclipsa, cu aurul la glezne,
Când pod spre altă lume înalți dintr-un tubercul?

Zâmbești, că ispitire fu îndelungul yugii,
De lași obrazul lunii, să i-l sărute sânii!
N-oprești talaz cu sfatul, ori cât de duri i-s drugii,
Că numai focul naște divinitatea pâinii.

De ce mă-ntrebi, iubirea, de-i neam cu mărăcinii,
Când toți o desemnează în cupidoni cu arcul?
Cărbunele e tată și jertfă a luminii!
Cerca sărmanul Platon, din lut, să-i spargă țarcul,

Uitând că nu turbinca, și nici Ivan, pohonțul:
Imperiile, pe hartă, le-a scris doar cârlionțul!
 


PSALM DIN DRUMUL ROBILOR

Cetăți, imperii, javre... Firavul ac al ierbii
Trufiilor din colburi le-mprospătează slava.
'Nainte-a-și bea privirea, ni se închină cerbii;
Cu cât mai aspră-i moartea, mai scumpă-n pluș otava.

Pe prag lăsași însemnul, ce-n limba lor, migdalii
Crai-Nou ar vrea să zică, nostalgic revenirii.
Castel și templu nunții, porfiri îşi țes coralii,
Zidind pe-azur doar flăcări și rănile iubirii.

Din cicatrici se-nalță, prin moarte, palmierul;
Plecatului, pecetea-i rămâne-n remușcare.
Din pielea pentru hamuri ia teacă junghierul,
A dragostei măsură e-n tot ce plânge marea,

Cărarea-i de rubine, pe sub apus, ni-e cheia:
Când inima-i în noapte, din cer își ia Lacteea!

  

PSALM DE PRIMENIRE

Împărtășesc cu vântul, în vesel salt, ciulinii.
Un greier dă s-adoarmă citind Garcia Lorca.
Băui Fără-Hotarul, trei nopți, cu beduinii...
Muierile prin corturi cârpesc cu aur smiorca,

Dau lustru cataramei, străluciul de căpestre.
Pe unde-i hanul nopții, nu-mi întrebați simunul?
Nisipurile roșii cer os domnesc din zestre,
Din cămilari, oglinzii nu i-a rămas niciunul.

Mă-ntorc s-aduc tezaur apusului, și totuși...
Harapule, pur sânge, înhaţă-mi din jăratic!
M-așteaptă Riga-Verde având în stemă lotuși,
Când cel mai rău din drumuri, mi-e sub belciug ostatic

Sonetului... Prințesă, năstrapă de absint
Salcâmilor, bea-mi floarea pădurii de argint!

  

PSALM CU TOARTĂ ȘUGUINDĂ

''N-atinge violetul înmugurind din flaut,
Bea-i din cafeaua neagră, blestem de-i porțelanul.
De pe-un teren de fotbal, ni se tot strigă: aut!
Ori câte ori clipește la gâtul tău mărgeanul.

Ne-o fi trăit, crezi, stampa cu pielea-apusă-n ceară?
Obscur... Ne'ngăduitul... Șters vechi din palimpseste...
Sub lună-a fost sărutul? Lin, buclei de țigară
Apleacă-i albăstruiul părerii c-a fost este.''

Deodată, a cascadă râzi până-n miez de sacru:
- Hello! Prin care lume? Și-n vis, la care stână?
- Ah, tocmai te prinsesem, ca personaj de teatru,
Cu-n beduin, deșertul, și ochii tăi fântână.

- Shakespeare-ul meu, hai, spune-mi, sfârșitul cum arată?
- De nu-nchizi ochii-l fură cea mai frumoasă fată!

 

PSALM CU ȘAPTE ANOTIMPURI

- Gând rău, glumit azi-noapte, azi pe jertfelnic ardu-l,
Că nu-n cafea, ci-n flăcări ghicesc a drumuri noi.
Poate că-n altă viață avuși ca suflet nardul,
De mai păstrezi tristețea pe semnul de altoi.

Din șapte anotimpuri, jucându-le-n capriciu,
Mă ispitești cu unul ce loc nu are-n timp;
Chiar moaștele virtuții l-ar muguri din viciu.
Nu-i sfetnicul de roză, iad sfânt în orice ghimp?

Parfum de fagur nării, că-nchide ochii Buda
Gustând plăcerea-naltă-a lăutelor fierbinți,
Nu cheia-ncuie raiul, în cifru-i spus'-aguda.
Pe ce-ar sta lumea asta de n-ai ști să mă minți,

Cu existența-n cercuri, mereu, mereu și iară...
- Sărută-mă acuma, și restu-mi spui diseară!

 

PSALMUL ADÂNCILOR TRISTEŢI

De unde-atâtea nume tristeților să pun!
Pe toate-a le cuprinde, nu-s ochii tăi de-ajuns?
Dă-i freamătului șoapta când înflorește-un prun,
Pe-aproape ni-i sărutul, cu pomul în răspuns.

Tot peste mări, Grădina... Zvârliți, de mici, la doici!
Hrăniți cu hăhăială, sugând din cocsacâzi,
Să poți zdrobi sub talpă atâtea mii de scoici,
Şi-n fața perlei sacre, ca iepele să râzi!

Tu nu vezi cum lumina tristeții din safir,
Porți de altar deschide prin buzele zâmbind,
Cum huma se subție prin spin de trandafir?.
Numai iubind ești rudă cu ieslea din colind,

Că-i Taina ce te duce, nu roți de cauciuc,
Spre-acel sărut ce arde sub noaptea unui nuc!

  

PSALM ÎN DRUM SPRE METANOIC

''Un tren la miezul nopții se va opri în gară...''
''Mai bine pe terasă îl cheamă pe Serghei.
Apleacă-i un luceafăr, că-i ultima ţigară,
Și-apoi din balalaică să cânte de femei,

De porturile lumii, catarge cu batistă,
Vin toarne din apusuri, mestecenii pe grâu.
Vei fi ca-ntotdeauna înălțător de tristă,
Ca Magdalena lunii cu farisei în brâu.

Mi-am arendat polarul, vreau doar ecuatorul!
Mi-i proaspătă argila, solară și păgână.
Suntem ca două aripi oprind pe ceruri zborul.
Când te-ai pierdut de moarte, ce vrei să-ți mai rămână?''

(M-a nins, întreg, monahul, și strună și spovadă,
Trei ore așteptându-i în iad prima-i zăpadă!)

  

PSALM GLUMEȚ REÎNCARNĂRII

Cum ne presimte ramul, de-al inimii-i ungherul,
Migdal din straiuri sfinte în răsărituri, lunii,
Sfidând deopotrivă și moartea-i și echerul,
Cu solzi de porțelanuri, subțiri ca ai minunii.

Această primăvară cu cârlionți și zveltă...
Parcă-am mai fost odată, pe-un plaur, înflorire,
Că brațu-și amintește să te cuprindă-a deltă,
Cum mă-ntrebai și-atuncia: Chiar nu știi ce-i Iubirea?

Râdeam, privind descântec, prin ramuri, veverița,
Și nu credeam venirii în nouă întrupare,
Sprâncenele-având scrise ca toarse cu penița,
Și-aceeași va fi setea ca-n prima sărutare...

- N-ai șuguit lăutei, cu struna ei, înalta?
Mai bine mă sărută, cât nu m-oi pierde-n alta!

 

PSALM LA ŢĂRMUL GALILEIC

Atât de mâine-mi seamăn cu-a Dragostei cascadă,
Că hamul ham rămâne, mușcând până la oase.
Simun îmbrățișării și dunelor livadă,
Plâns inimii ce bate și-n drepți și-n păcătoase.

Chimbal de-aramă spartă, psalm ruginit tingirii,
Nimic din heruvimul, ciung de-a aripei fală.
La ce mi-i bună-argila, de cupă nu-s Iubirii,
Când roua, dimineața, pe lacrimă o scoală?

Ca sângele e vinul, că inima îl știe
Cum mi-au cântat cocoșii de-a cruce bine-nfiptă.
Nu-i Grădinarul Morții ce-L tot aud: Marie!
Ca fagurul de miere-i adâncul gol din criptă...

Iubirea toate iartă, din nou toate le crede,
Că-i țărm de unde până în Dumnezeu se vede.

  

PSALMUL DE TAINĂ AL SĂRUTULUI

C-ar fi prin codri-o iarbă a fiarelor... Străină -
Culesului cu vraja, că rozelor e riga.
Oricare fier ce leagă,-l destramă ca rugină,
În fața ei nu-i cheie să-și tăinuie veriga.

Safirul veșniciei - sub grea încuietoare,
Iar raiului sub ivăr i-e poarta-i de rubine!
Și vin îndrăgostiții, prostuți, din întâmplare
Aflând care-a fost semnul secretelor divine.

Că gura nu-i făcută de Cel-Înalt, să pască.
Ea-i omului grăirea, cum cerul Lui e-n soare.
Când două guri descopăr că pot să înflorească,
Întru sărut e-ascunsă miraculoasa floare.

Că-n chipul Vorbei-Sfinte ne-a modelat pământul,
Pe cruce n-a fost dogma, ci Fiul Său - Cuvântul.

 

PSALM PENTRU ASCUNS DE CHEIE

De-ai ști că în Iubire e cifru-ascuns spre floare,
N-ai asculta cum codrii cu glasul meu te cheamă?
Afurisit nu-i spinul, ci flacăra-i ce doare,
Când nu-ul se alintă, dar ochiul zice: Ia-mă!

De ce-n loc de voroava ce seceră cu scrisul,
Grai, mult prea-adânc, de arbori, de noi l-ascunde lutul?
Cum mi-ai sări în brațe: A înflorit caisul!,
Și pân' la dumirire eu ți-aș prăda sărutul.

Cu frică și credință-i iubirea mea, ca ramul
Ce își apleacă-albinei cunoașterea-n aripă,
Că zboru-i sfânt, din care se bea epitalamul,
Heraldic, scris ca focul din spaima de tulipă.

Tu, chip și-asemănare ai pus în om, de-aceea
La porți de rai închise, Iubirii i-ai dat cheia.

 

PSALMUL MIELULUI DE PAȘTE

''Ca pe un miel ce-l tunde 'naintea junghierii'',
Așa gândea de Tine înlăcrămat Isaia.
Experții-l corectară, de-acord cu bărbierii,
Că nu tunzi mielușelul de n-are păr ca oaia.

De Miel, nu de berbece, a scris în text profetul,
Nevinovat spre jertfă, de-ajuns nu-i fu cuțitul,
Ci urâțindu-i blana, sluțind, spurcând cu-ncetul,
Ca mielul întru toate va fi și Răstignitul.

''Zi pietrelor din cale pâini albe să devină!''
''Nu-s spre dărăbul burții, târând pe azi în mâine'',
Dar nu i-ai spus, Cuvântul Ți-l vei lăsa la Cină,
În Mielul ce se frânge în trup de om și pâine.

Hai, inimă, fântânii, dă-i rostul cumpănirii,
Găleata să-nțeleagă că-i slujnica Iubirii.

 

PSALMUL DUPĂ UROBOROS

Profesori de chimie?! Mendeleevi iubirii,
Pe tablă-ți scriu formula ce duce-n polihronii!
Mai vine și un felcer - et voilá - hormonii!
Făcând din Uroboros - eternul revenirii -

Un șarpe prost, sugându-și din coada lui, del