ORFEU și EMINESCU
(partea I-a)
„Demult trăia, în Tracia muntoasă, Poetul
ce cânta precum un zeu, Orfeu...” (ESCHIL)
Echinocțiul de primăvară deschidea sărbătoarea tracă a
sanctuarelor Marelui Apollo, înspre narcisele de lângă fântâna Castaliei, unde
lirele templului vibrau singure anunțând marea veste a zilei, vestirea anului,
bunăvestirea secolelor și-a mileniilor – Nașterea
lui ORFEU, magicul întemeietor al
cântecului, care a îngemănat mirific verbul și sunetul divin.
Era fiul renumitului rege al Traciei Basaride – Basarabia, după numele profetului Dionysos, căruia i se spunea și Bassareus, Oeagrus și al
seraficei preotese Calliopa. Marele
poet Pindar, filosoful Boethius și
geograful-istoric Strabon,
conaționalii lui Orfeu, susțin că Poetul-Filosof
al lumii s-a născut în Cioconia, din munții Rodopi – Moesia-Tracia,
aproximativ în sec. VII-VI î.Hr.
Tracia
Basaride-Basarabia, după aceeași mărturisitori „se extindea spre est până la Olbia
(Nicolaev) și Boristene (Nipru), mărginindu-se cu Nistrul în partea ei de sus. Ilustrul Poet Vergiliu în capodopera
sa, Georgicele,
cartea a IV-a, spune că, „Tracia se întindea la miazănoapte de Dunăre, până în partea de nord a
Moldovei de azi, hotărnicindu-se cu râul Tanais/ Donul actual. (cf. Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Ed. Hiperion, Chișinău-1990)
Numele Traciei,
după Fabre d-Olivet avea un sens simbolic și însemna Patria doctrinei putere și a
poeziei sacre care purcede din ea. Acest
cuvânt semnifica un sens filozofic și unul istoric. „Din punct de vedere filozofic, el indica o regiune intelectuală: ansamblul
învățăturilor și tradițiilor care fac să purceadă lumea dintr-o inteligență
divină. Din punct de vedere istoric, acest nume reamintea țara și rasa în care
crescuse doctrina și poezia doriană, acest viguros vlăstar arian antic, pentru
ca apoi să înflorească în Tracia în sanctuarul lui Apollo. La Delfi exista o
castă de preoți traci.”(cf.Eduard Schure, Marii Inițiați, trad.Al.Russu,Ed. Lotus-București,1994)
Seminția primară, pelasgo-traco-scito-geto-daco-română, fusese hărăzită de Dumnezu ca
în Sânul ei – DACIA Mare, să se
nască Crăiasa Cerului și a Pământului, Fecioara MARIA și Împăratul
Cosmosului Iisus HRISTOS, iar
înainte de Ei și după Ei, toate Geniile și Profeții omenirii,
datorită faptului că era PATRIA celestă a armoniei întru Cer și Pământ, întru Har
și Natură, întru Artă și Muzică, întru Poezie și Filosofie, întru Medicină, Monahism,
Cosmogonie.
Orfeu, prințul-poet a instituit propria religie după arhetipul Profetului
Zamolxe, Zeul nemuririi, numită orfism – inițieri profetice în locuri
subterane, peșteri. Orficii erau tâlcuitori ai cărților sacre, practicând
binele, abstinența, cultivau muzica prin liră și alte instrumente, preamăreau
poezia, eroismul, martiriul, adevărul creației și credința în nemurirea
sufletului.
„Demult
trăia, în Tracia muntoasă,/ poetul ce cânta precum un zeu.../ Neîntrecută de
vreun muritor și-aleasă/ cântarea îi era, și-l preamăreau Orfeu.// Se spune că
atuncea când cânta -/ să-i poată auzi cântul sonor -/ chiar soarele mai jos se
cobora/ și stelele se-opreau din mersul lor.// Munții se clinteau din loc, cu
tot cu zări,/ venind mai de aproape să-l admire,/ să-i poată asculta cele
cântări,/ pline de vrajă și dumnezeire.” (Nicolae Dabija, Pașii lui Orfeu, în Pe Urmele lui Orfeu, Literatura Artistică, Hyperion, Chișinău-1990)
„Muzica
întreagă, privită atât ca melodie, cât și ca ritm, și cuprinzând și
instrumentele, e socotită ca fiind de
obârșie tracă. Și profeții erau
cinstiți, încât erau socotiți vrednici
de domnie, precum Orfeu, Musaios, Zamolxis, Decaineos – Deceneu, care proorocește lui Burebista.”
(Strabon, Istoria, X, 3,17)
Orfeu
este Poetul geto-trac desăvârșit, care prin cuvântul și muzica sa
instaurează armonia între oameni, între natură, întru Cer și Pământ. Numele lui
Orfeu a creat renumele celui mai cutremurător dintre miturile suverane ale antichității.
„Vechile anale, spun că muncile câmpului,
antrenamentele ostașilor, culesul viilor, strivitul strugurilor, rodul în
pântecele mamei – erau însoțite de cântecele aezilor, care veneau cu slova lor spusă în acompaniament de liră să
ușureze muncile grele, să încurajeze oștile, să binecuvinteze...” (Strabon,
op. cit.)
Cuvântul pelasgo-geto-trac, „aed”,
s-a folosit întâia oară pentru a desemna pe marele poet traco-get Phamiris, orbit de muzele invidioase,
fiindcă le-a întrecut în Arta Poeziei celeste. Herodot – Părintele Istoriei, îi venera pe
geți ca pe „cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Așadar, Dacia Mare – Fiica adulată a Neamului
trac era Patria celui mai mare Poet
al omenirii!
„De ce
oare Tracia a fost considerată mereu
de către greci ca o țară cu deosebire
sfântă, țara luminii și adevărata Patrie
a Muzelor? Pentru că acești munți înalți păstrau cele mai vechi sanctuare
ale lui Kronos, Zeus și Uranus. De acolo coborâseră în ritmuri sacre Poezia, Legile și Artele. Ne-o
dovedesc poeții legendari ai Traciei. Nume ca Orfeu, Musaios, Thamyris, Homer, Linos,
Amfion, Pindar, Eschil, Pitagora...
personifică limbajul templelor.” (Fabre d-Olivet, Versurile aurite ale lui Pitagora)
Multitudinea triburilor trace, de peste o 100-150,
au avut o tradiție proprie spirituală îmbogățind Pantheonul universal-trac,
prin Artele divine, muzica, poezia, filosofia, înțelepciunea (profeția),
străbătând mitul și taina lor de-a lungul mileniilor peste mari civilizații și
înalte culturi. Marele istoric Vasile Pârvan, susținea în comunicarea publicată
în 1922, prezența geților în faimoasa Cetate Troia între anii 1000 – 700 î.Hr., care au adus cu ei motive
ornamentale întâlnite pe vasele din Gumelnița, Cucuteni și topoarele duble în
Transilvania.
„Vechile
tradiții elene, păstrate mai ales în ciclurile epice din care s-au inspirat tragicii, știu de o vreme când grecii, thraci și phrygii alcătuiau o singură mare familie
înlăuntrul căreia zeii, eroii și regii, marii
cântăreți-profeți și marii poeți aparțineau
oarecum în comun celor trei neamuri. Orpheus
era trac, Pelops era phrygian,
dar amândoi erau în aceeași vreme și elini. Poemele homerice reprezintă aceeași
stare de spirit.” (Mirela Roznoveanu, Dacii
la Troia, revista Magazin, an.
XXIII, nr. 1143)
Tradiția precreștină și creștină pelasgo-traco-geto-dacă
mărturiseste de PATRIA hărăzită de
Dumnezeu cu sanctuare în Munții-Cetăți, cu Apele, fluvii și râuri, oaze de
viață și diguri de apărare, cu dealuri și câmpii – lăcașuri de așezare, cu
codrii și izvoare – energii de viață dătătoare, cu schituri și mănăstiri – energii
de viață nemuritoare, cu doine, cântări și legende. ACOLO – AICI, în această
PATRIE geto-daco-română se nasc marii POEȚI – marii PROFEȚI!
Mihail
Eminescu – Noul Orfeu s-a identificat Luceafărului – Steaua regală a
Cerului albastru ce pogoară permanent peste noi lumina sa, strălucire serafică,
sporind pe măsură ce se dăruie. La cumpăna dintre milenii (ANUL 2000) Mihail
Eminescu era tradus în peste 70 de limbi
pământene, dar era tradus și în limbile
cerești prin Aura sa nemuritoare de Luceafăr.
Luceafărul nostru – Mihail Eminescu a fost
hărăzit de Împăratul Cosmosului, Iisus
Hristos, ca Rege liric peste un
vechi și mare popor cu Munți înalți,
peste un popor cu toate Darurile naturii,
peste un popor cu Dunărea și Marea sa, peste un popor în care toate
izvoarele susură și toate pădurile, cu fecioarele și mamele cântă angelic cu
graiul dulce al slovelor de Aur.
„...-Ascultă, nu mi-i ști spune ce mai face țara/ Ce Dacia se numea – regatul meu?/ Mai stă-nrădăcinată-n munți de
piatră,/ Cu murii de granit, cu turnuri gote,/ Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?” (Eminescu, Opere I. Poezii, Odin și Poetul...)
LA
BUCOVINA
„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Genu-ți romantic,
munții în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/
Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori.// Ale sorții mele plângeri
și surâse,/ Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise/ Tainic și ușor,/ Toate-mi trec
prin gându-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte/ Îmi
șoptesc de dor.// Numai lângă sânu-ți geniile rele,/ Care îmi descântă firul
vieții mele,/ Parcă dormita;/ Mă
lăsară-n pace, ca să cânt la lume,/ Să-mi
visez o soartă mândră de-al meu nume/ Și
de steaua mea.// Când pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu
un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa harpă blând răsunătoare/ Cânt-a nopții dulce, mistica cântare,/
Cânt din Valhala.
Atunci ca și
silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate și nu tace,/ Tremură ușor,/ În
fantazii mândre ea își face cale,/ Peste munți cu codrii, peste deal și vale/
Mână a ei dor.// Mână doru-i tainic colo, înspre tine,/ Ochiul îmi sclipește,
genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna când gândesc la
tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ BUCOVINA mea!”14/24 August,
1866. (Eminescu, Poezii, Editura
pentru Literatură, București-1965)
Orfeu, prințul de sânge, prințul libertății, îndrăgea natura, cu farmecul pădurii, susurul
apei, cântând în mijlocul oamenilor, ademenindu-i unui tărâm edenic sau unui
paradis miraculos. Lira sa fermecată vibra răsunetul unor glasuri exotice pe
portativul armonios al marelui suflet trac, răsfrângând în zenit aurora de „erou civilizator, de preot și profet, de
vindecător al suferințelor trupești și sufletești, de ctitor al orfismului, de
poet-muzician, de argonaut și mai ales de arhetip al uneia dintre cele mai
profunde povești de dragoste din câte cunoaște literatura universală.” (Ion
Acsan, Orfeu și Euridice în literatura
universală, Ed. Albatros, București-1981)
În regala primăvară a tinereții, prințul
Orfeu, frumos ca un zeu și-a statornicit regatul libertății între faldurile
melodice ale muzicii suave și efluviile sonore, pline de splendoare ale
poeziei.
CÎNTUL I
„Frumusețea prin
aleasa nimfă-arată/ Puterea-i, deslușind al ei tezaur;/ În chip rezumă cerul;
capul, iată,/ Revarsă peste oameni ploi de aur;/ Răsfățul, gingășia ei de fată/
Sunt bucuriei și durerii faur;/ Deci, printre flori vioaie, aconitul/ Ucigător
îl soarbe-ndrăgostitul.// Zeița frumuseții,-Euridice/ Mai chipeșă-i ca Venus și Cintia,/ Cum astrele plebee
n-au ce zice/ Când soarele le-ntrece măreția,/ Sau printre flori crescute-n
pădurice/ Regesc parfum dă roza, purpuria./ Blândețea, puritatea ei, onesta,/
Au preț și la Minerva și la Vesta.” (Ion
Acsan, op. cit.)
Regele
liric al Bucovinei – Daciei Mari,
Mihail Eminescu și-a înveșmântat sufletul în purpura curcubeului inimii
arzânde, prinzând în ochii săi frumoși, nemărginirea și-n pieptu-i larg de
Făt-Frumos, dorurile toate, urzite în frumusețea graiului, dar brodate în
crucea suferinței roditoare.
Verdele Primăverii îi deschide izvoarele
sufletului albastru, răsfirându-i în Grădina cugetului, fâlfâirile suavelor
flori, ca un cântec de ape ce lasă-n urmă râurile de parfum ale Crăiesei sale,
alături de madrigalul celor mai fascinante și mai miraculoase păsărele,
împrăștiind miraculos trilurile lor măiastre, nemuritoare, între stolurile
diafane ale freamătului Crai de Codru.
FREAMĂT DE CODRU
„Tresărind scânteie lacul/ Și se leagănă sub soare;/ Eu,
privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă fure/ Și ascult de la răcoare/ Pitpalacul.// Din izvoare și din gârle/
Apa sună somnuroasă;/ Unde soarele pătrunde/ Printre ramuri a ei unde,/ Ea în
valuri sperioase/ Se azvârle.// Cucul cântă, mierle, presuri - / Cine
știe să le-asculte?/ Ale păsărilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Și
vorbesc cu-atât de multe/ Înțelesuri.//
Cucu-ntreabă: - Unde-i sora/ Viselor
noastre de vară?/ Mlădioasă și iubită,/ Cu privirea ostenită,/ Ca o zână să
răsară/ Tuturora.
Teiul vechi un
ram întins-a,/ Ea să poată să-l îndoaie,/ Ramul tânăr vânt să-și deie/ Și de
brațe-n sus s-o ieie,/ Iară florile să ploaie/ Peste dânsa.// Se întreabă trist izvorul:/ - Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul moale despletindu-și,/ Fața-n apa
mea privindu-și,/ Să m-atingă visătoare/ Cu
piciorul?
Am răspuns: - Pădure dragă,/ Ea nu vine, nu mai
vine!/ Singuri, voi, stejari, rămâneți/ De visați la ochii vineți,/ Ce luciră
pentru mine/ Vara-ntreagă.// Ce
frumos era în crânguri,/ Când cu ea m-am prins tovarăș!/ O poveste încântată/
Care azi e-ntunecată.../ De-unde ești revino iarăși,/ Să fim singuri!”
(Eminescu, Opere, I. Poezii, coord.
acad. Mihai Cimpoi, Gunivas/Chișinău/2008)
Destinul lui Orfeu era predestinat însă Mării Albastre, atât în timpul vieții
cât și după. Poezia și muzica se întrepătrund cu profeția, prevestind faptele
de seamă, anticipând evenimentele mari. Tradiția consemnează faptul că muzica
lui Orfeu, mișca pietrele din loc, rostogolea stâncile, sălta munții, cutremura
apele, înflorea florile, înmiresma vinul, înfrățea grâul, vindeca bolnavii,
îmblânzea fiarele pădurii, aducea surâs soarelui, pogora ploaia, binecuvânta pruncul Mamei.
„În
expediția argonauților după lâna de aur din Colhida (Gruzia de azi), la care au participat Iason, Heracle,
Teseu, Castor și Pollux, s-a iscat o furtună pe Marea Albastră (Neagră), ce amenința să scufunde corabia. Orfeu a început să cânte atât de frumos,
încât valurile s-au domolit și între norii negrii întunecați s-a arătat
soarele.” (Nicolae Dabija, Pe urmele
lui Orfeu, Ed. Hiperion, Chișinău-1990)
Pindar
(518-438 î.Hr.), marele Poet trac enumără 10 participanți la expediția din
Colhida, cel de-al șaselea fiind „Tatăl imnelor... mult slăvitul Orfeu.” (Pindar, Ode II, Phyhianice, trad.
Ioan Alexandru, Ed. Univers, București-1975)
Poezia
pură este suma tuturor cuvintelor alese după chipul prozodic într-o rostire
poetică. Poezia este o Răscruce a intuițiilor, un loc de întâlnirea a poetului
cu Dumnezeu și cu cititorul, astfel încât Taina
Lirică trebuie să ajungă în egală măsură: Artă, Har, Esență și Aură
serafică.
Făptura îndrăgostitului prinț arde în
flăcările amorului. Trupul i se cerne în văpăi. Sar scântei prin perdelele
ochilor înlăcrimați și lăcașul sufletului suspină, dogorind. Un fior încins
aleargă brumându-i gândurile. Peste tic-tacul inimii cad raze îmbujorate și
rose sângerii înmiresmate.
CÎNTUL
I
„Emulul bărbătesc
a fost feciorul/ Potrivnic demn de nimfa renumită;/ Când meritul i l-a vădit
amorul,/ Unirea lor a fost și mai dorită./ Și-un piept și celălalt se vrea
seniorul,/ Victoria-i curând pecetluită;/ Treptat, îndrăgostiți cu dinadinsul/
S-au pomenit și-nvingător, și-nvinsul.// Le-a pus cătușe-n veci nedezlegate/
Iubirea lor cu-mpărtășită-ardoare;/ Vrăjiți de frumuseți îngemănate,/ Îndură
reciprocă închisoare./ O inimă în două piepturi bate/ Și-n două inimi nu-i un
suflet oare?/ Dar n-are milă apriga Ursită/ De o pereche-atât de potrivită.” (I.Acsan, op.cit.)
Duhul îmbracă cuvântul cu veșmântul harului
Său, iar lumina slovei se reflectă în acordurile cromatice ale cântării, astfel
încât POEZIA devine o încântare ce
exprimă lumea în forma cea mai abstractă și sublimă, înălțând-o până la
vârfurile caste ale Ideii întrupate în iubire și frumos.
Pogoară Cerul peste verdele Primăverii-verdele Geției, răspândind o armonie
cântată în care se aude sufletul EMINULUI
vibrând. Sufletul înflorit în mireasma dorinței cântă dorurile, cântă Cerul
mănos al destinului profetic și Pământul roditor al soartei lirice într-o împletire de Miri...
SARMIS
„...Deodată
luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân-la mal durează o cale de văpaie./ Pe-o
repede-nmiire de unde o așterne/ Ea, fiica cea de aur a negurei eterne./ Cu cât
lumina-i dulce pe lume se mărește/ Cresc valurile mării și țărmul negru
crește...// Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg/ O luntre cu-a ei pânze
sumese de catarg./ Tăind în două apa, ea poartă o pereche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geția cea veche,/
Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o
zână,/ Stătea și pe-a lui umăr își sprijină o mână...
-De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,/ Mi-aduc
aminte ceasul când te-am văzut întâi.../ Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind/
Și fața ta spre umăr în lături întorcând,/ Știind că nimeni nu e în lume să te
vadă,/ Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă./ În orbitele-adânce
frumoșii ochi ce-ncântă,/ Pierduți în visuri mândre, priveau fără de țintă./ Și
tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,/ Nu te-a mai văzut nimeni cum te
văzusem eu...” (Eminescu, Opere I.Poezii... op. cit.)
Poezia
pură, cea religioasă, este Aura Cuvântului divin, diversificat într-o estetică
lirică, magistrală de o profundă frumusețe, sub acoperământul serafic al
Sophiei, care pogoară cerul harului întru viziunea mistică a poetului,
înflorindu-i mirific și tainic creația artistică întru sclipirea geniului.
Armonia înflorește în sufletul-slovă ca un Cireș
de April, iar cerul inimii i se umple de bucurie. Extazul i se așterne ca o
tăcere monastică furișindu-se cu dorul aprins de lumină în sufletul îngemănat de
cântare, ca o cădere în afund de paradis.
CÎNTUL
I
„De câte ori, atunci când frumusețea/ Euridicei viersul dulce-o cântă/ Din
ochii de-o lăuntrică tristețe/ Curg lacrimi din senin și nu se zvântă!/
Cântarea-n glasul său și-a stins mândrețea/ Iar nimfa lui duioasă
se-nspăimântă,/ Surprinsă de amara melodie,/ Elogiul preschimbând în elegie.
De câte ori
veghind, pe fiecare/ Și noaptea și-aurora îi găsește;/ Ba chiar și-n somn, o
grea descurajare/ În sufletul lor treaz se cuibărește!/ Le plăsmuiește tragica
visare/ Sinistră umbră care-i năpădește:/ Treziți apoi, cu inimi îngrozite,/ Nu
pot scăpa de-nchipuiri cumplite.
Când pentru
desfătarea lor agrestă/ Un câmp de flori le-oferă găzduire,/ Lugubru geme-o
pasăre funestă/ Și-ntunecă fireasca-nveselire.// În suflete tristețea lor
se-atestă/ Prin chin: adeveresc o prevestire,-/ Cât e de dreaptă sau
de-nșelătoare -/ Plângândul râs ori lacrimi râzătoare.” (Ion Acsan, Orfeu și Euridice, op. cit.)
Un bob de lumină alb – verzui ca într-un
geamăt prelung, se risipește viersul în graiul poeziei. Steaua lui răsare pe
bolta cerului aprins. Un dor e gândul înfierbântat și-ncins. Un dor sunt undele
vieții diafane. Un dor e mistica Eminului
cântare. Se-mbracă lumea-ntr-o lirică sărbătoare. Toate sunt lumină. Totul
pare pur. Versul - pasăre măiastră
cu ochii de azur. Dorul din inimă pândește, se ascunde. Tăcerea amorului din
suflet în susur îi răspunde!
SARMIS
„Pluteai ca o
ușoară Crăiasă din povești./ Dintr-o
zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești?/ Și cum mergeai, armonic și lin îți era
pasul,/ Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extasul,/ Am stat pe loc, cu ochii
doar te urmam mereu,/ Tu, gingașă
mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu
pustiu-mi stătut-am să mă cert,/ Urmând cu-a mele brațe o umbră în deșert.../
Pân-ce-n sfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt/ A celei mai frumoase femei de pe pământ./ Ce zeu din cer te puse în
calea mea să ieși,/ O, fragedă ființă ca
floarea de cireș!” (Eminescu, Opere I.Poezii...)
Eseul-poem e dedicat în mod expres cu
admirație unuia dintre FIII aleși ai
României Tainice – PETRICĂ CEAPĂ și tuturor iubitorilor de
poezie, cânt, frumos, tracism, dacism și românism!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
5 Aprilie 2024 + Sf. Mc. Victorin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu