Mircea Dorin Istrate - Într-o toamnă mohorâtă

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

,,Într-o toamnă mohorâtă,,

 

 

~*~

Cu gându-ntors în alte vremi

 

Voi, cei plecați din sat și-apoi ,,domniți,,

În lumea cea de astăzi rătăciți,

Cu satu-n voi de-apururi, mi-ați plecat.

*

De-aceea cât trăiți nu-l ve-ți uita

Și-n tăinuitul vis el s-o afla,

Nedezlipit de apa de izvor,

De pita aburindă din cuptor,

De valea înegrită de cea mure,

De răcoroasa umbră de pădure,

De cea frăguță-n iarba din cărare,

De cei melini din țintirim în floare,

De moara șubrezită și bătrână,

De veșnicia-n dealul cu cea stână,

De-un săniuș în iarnă, sus, pe hulă,

De-un joc cu strigături la popa-n șură,

De primăveri cătând la lăcrămioare

Păzind ciopărul nostru de mioare,

De ceata noastră ceea zgomotoasă,

Și de privirea ceea drăgăstoasă

A unei fete încă doritoare

De o stângace, caldă-mbrățișare,

De-un lapte muls în seară, în ulcică,

Cu-n bruș de mămăligă pritocită,

De-un somn în șură coperit cu stele,

Acolo-n raiul visurilor mele.

*

Când duce-ne-om cândva din astă lume,

Cu tine-n gând ne-om risipi în hume,

Că tu ne-ai fost cel dascăl înțelept

Ce învățatu-ne-ai să ținem drumul drept,

Păcatele să nu ne întineze,

Mereu ne fie simțurile treze,

Că-njur -prejur sunt veșnic prădători,

Iar înlăuntru țării, vânzători.

 

4.11.2024

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

În țintirim, pe Coastă-n deal.

Motto

Pășește-ncet, cu grijă mare,

Prin țintirimul nostru-n care,

Vecia-și doarme somn prelung

Sub ochi, ce pe ascuns îmi plâng.

 

Ca buni creștini, în aste zile, închinăciuni în țintirime

Îmi faceți voi creștini din neamul acel smerit, umil, cuminte,

Si încă rugi adevărate, cu drag, cu dor, înlăcrimte,

Spre Domnul fie îndreptate, cu rugă sfântă de iertare,

De dragoste și de-mpăcare cu cei ce veșnicesc în humă,

Să fim cum fost-am împreună, cu ceva timp, rămas în urmă.

*

E zi de toamnă îmbrumată și-n țintirimul cu melini,

Tot rând larând îmi vine satul, dar și necunoscuți străini,

Plecați demult din cuibul ăsta să se domnească-n astă lume,

Să-și uite tagma țărănească, pe-acol’ să-și facă un renume,

Și-acum, mustrați de conștiință, de ziua morților se-ntorc,

Să vadă lumea că pe-acolo, le fost-a steaua cu noroc.

*

E plânset mult, închis în oameni, e geană grea, înlăcrimată,

E vie-aducere aminte de draga mamă și de tată,

De Moșul, Buna, duși de-acuma, ființe dragi acelea care,

Duceau istoria în spate, bătrâna limbă fiecare,

Sfânta credință strămoșească, înțelepciunea lor adâncă,

Cu care-au fost în lunga vreme, pumnul de fier și tarea stâncă,

Atâtea datini, obiceiuri și preafrumoasele tradiții,

Cu care-n clipe de răgazuri erau a lumii, fericiții.

 

Acuma mi-s țărână sfântă, ulcele, oale mai apoi,

Un nume ce l-om ști o vreme și dat uitării chiar de noi,

Și-ncet încet, uitarea lumii, peste mormânt mi s-o așterne,

Și timpuri lungi de-adâncă pace, pe țintirim, mi se așterne.

 

**

Așa e dară soarta lumii, să-și țină minte mult mai bine,

Pe cei tirani ce transformat-au atâtea țări în mari ruine,

Iară pe noi, cei jertfitorii, ce dus-am lumea în spinare,

Ne uite-n două generații, tot rând la rând, pe fiecare.

 

5.11.2024

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Epitaph, în deal pe-o cruce

 

Pe o cruce-n cimitir, îmi stă scris ca să se știe:

IO, a lui IOAN, a lui IUĂN, a lui ION

Că cel mort e-un ins din șirul

Nesfârșit, din VEȘNICIE.

*

Bunul meu strămoș, cel care,

E mereu a mea mândrie,

Odihnind sub astă cruce,

De pe româneasca glie,

IO, a lui IOAN, a lui IUĂN, a lui ION

E un cap, de VEȘNICIE.

*

Tatăl meu ce odihnește,

Sus pe deal, sub a ei glie,

IO, a lui IOAN, a lui IUĂN, a lui ION

E din neam de-Adam ce vine,

Din prelunga, VEȘNICIE.

*

Eu, ce-oi hodini odată în umbrosul țintirim,

Voi fi-n șir de IONI sub brazdă

Așteptând un alt’ să vie,

Și cu el apoi vecin,

Să fim șir,

De VEȘNICIE

 

6.11. 2024

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

Așa e viața

 

Cocorii toți de-acum s-au dus,

Cârd după cârd prin ceruri sus,

Golit de frunze-mi e cel nuc

Și peste vechiul meu sătuc,

Căzut-a astăzi,

primul fulg.

 

Veni-vor vremi de-acum vântoase,

Cu zile lungi, nenorocoase,

Albis-or largile poiene,

Pe câmp s-or face iar troiene,

Vreme de stat,

închis în case.

 

Apoi, zăpezi ce mi s-or pune

Pe sat, pe câmpuri și pe lume,

Pe Hulă sus, pe deal, pe Coastă,

Copii vor strânge-n săniat,

mai ziua toată

 

Și mai apoi, pe la Crăciun,

Mi s-or porni pruncuți pe drum,

Pe la vecini, la colindat,

Și-apoi la rând, iar la urat,

La oameni dragi,

cu suflet bun.

*

Vom pune iar un an în plus,

La clipa care-acum s-a dus,

Apoi, rotite-n anotimpuri

La rând veni-vor alte timpuri,

Ce-ncet-încet, parcă-n ascuns,

Ne scade viața,

ce s-a dus.

 

7.11.2024

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mofturoasa toamnă

 

Ne pare rău, că vara-i dusă, deși ne-a ars ca-ntr-un cuptor,

Acuma toamna stă la pândă, să-i ieie locu-ncet, ușor,

Să vină dânsa-n lăfăială, cu mere, pere și gutui,

Să stâmpere arsura verii, vânturi să bată iar hai-hui,

Să îmi micească clipa zilei și să lungească ceea noapte,

Și-apoi, momească-ne într-una cu struguri dulci și prune coapte,

Iar mai încolo, înspre iarnă, când lasă totu-n a ei urmă,

Prin câmpuri largi și prin ponoare, îmi facă iară, cuib de brumă.

*

Așa e ea de când e lumea, bătrână hâdă, mofturoasă,

Când vrea e largă mult la pungă, zgârcită când e furioasă,

Ne tot zorește ziua-ntreagă, ne dă a nopții cea visare,

Să adunăm în pragul iernii, de ale gurii câte-mi are,

Că vine mâine iar Crăciunul și-apoi cea vreme de nuntit,

Cu cozonaci și cu sarmale, cu cel colind, cu veselit,

Cu case-ascunse sub troiene, cu drumuri ninse la-nserat,

Și cu copii ce ziua toată sunt sus pe deal, la săniat.

**

Lăsați-mi toamna, facă-și vrerea, că pân’ la urmă iar se duce,

C-așa e legea lumii noastre, aibă-mi amar și-un pic de dulce,

Să știm de toate cât pe lume, vom fi mai încă trăitori,

Să nu lăsăm necaz în urmă și nici la nimenea datori,

Ca să muncim, cât ține ziua, să săturăm flămânda gură,

Chiar dacă încă pe ascunsuri, pe toamna asta, mulți mi-onjură.

 

 

8.11.2024

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Într-o țandără de gând

Motto

Un moșneag, ca orișicare, toamna, în amiaza mare,

Toarce firul unui gând din visare, mângâind

Vremi de rai, din tinerețe, când iubiri-i da binețe

 

Moșule, ce stai pe prispă, toropit de sfântul soare,

În amiaza unei toamne plină toată de răcoare,

Te-a momit de-acuma visul îndulcit cu amintiri

Din frumoasa tinerețe, cu trecutele-ți iubiti

Tăinuite-n a ta minte într-o țandără de gând,

Ce le depeni pe-ndelete din cea geană lăcrimând.

 

Acum vezi, c-atuncea fost-a, raiul vieți-n pământesc,

Iar clipita vieții tale drumețea prin cel ceresc,

Când strângeai cu drag în brațe, bobocel plăpând de fată,

Și-i dădeai un car de stele, pentr-o gură sărutată,

Când credeai că ești alesul cerului pe-acest pământ,

Să împarți cum crezi mai bine, fericire, rând la rând.

 

N-ai crezut că vremea ceea, vine, stă, apoi îmi trece,

Și, nimic nu poți a face ca s-o ții, să nu mai plece,

Ea apare doar o data, și-ntr-o zi când vrea se duce,

Și te lasă-n drum cu toate, chiar de-i raiul cela dulce,

Tu, rămâi cu amintirea unui timp ce-a fost de aur,

Și-unde tu mi-ai fost odată, cel înobilat cu laur.

*

Azi, tot depeni amintirea ce-a frumoasă și curată

Și, sub blândul cela soare, de sub geana-ți tremurată,

Se preling pe-obraz la vale, picuri calzi de lăcrimare,

Ce se-adună-n a ta barbă, să îmi treacă în uitare.

**

Asta-i tot din câte viața îți lăsat-a ca plăcere,

Restul, fost-au mestecate, mult amar, puțină miere,

Tu de-acuma îmi ții minte raiul cel din pământesc,

Dar de-o vreme gându-ți zboară, și-n spre cela, din ceresc,

Unde tot îți faci socoată, de-i întra, de nu-i intra,

Dar oriunde-i fi vre-odată, nicidecum, nu-l vei uita.

 

9.11.2024

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Într-o noapte înstelată

 

Într-o noapte liniștită, când cel somn mă ocolește,

Stau cu ochii în visare la cerescul ce lucește ,

Luminat de-atâtea stele ce clipesc în pâlpâire,

Dintr-un mal de cer în altul, de vecii, fără oprire.

 

Și atunci, ca filosoful, mă gândesc, ca fiecare,

Cum să fiu singur pe lume în lărgitul ăsta mare?

Cum de tina asta-noastră, de pe-ntinsul cel imens,

Să îmi aibă doar ea viață. din întregul, Univers?

 

Poate-n cele largi afunduri, ce se strâng în căi lactee,

Sunt atâtea lumi ascunse ce îmi poartă viață-n ele,

Unele mai noi ca-noastre, alte vechi de când vecia,

Ce s-au pripășit pe-acolo, tot lărgindu-și azi moșia,

 

Poate noi am fost ca dânșii, mult mai vechi decât Adamii,

Poate noi suntem chiar dânșii ce pe-acolo mi-s Titanii

Ce-s stăpâni pe Căi Lactee din atâtea Galaxii,

Ce-au pe mâna lor de-acuma nesfârțite energii,

Poate cei rămași pe-aicea, tot luăm de la-nceput

Viața, ce mereu din dânsa ne-a-nvățat cât a putut,

Poate din străfundul lumii ei îmi vin tot rând la rând

Să îmi vadă ce-i pe-aicea, pe străvechiul lor pământ,

Poate de-asta-n noi, de veacuri, avem dorul cel de ducă

Către cerul cel cu stele, să zburăm ca o nălucă,

Și acolo să ne facem cuibul nins cu mii de vise,

Lăsând celor ce-or rămâne, dorul lacrimii cuprinse

Într-o geană tremurată, când privesc în nopți cu stele,

Cerul nopții necuprinse, ce ne cheamă, către ele.

 

*

Eu, cuprins în somnul nopții, mă visez cărăruind

Prin cerescul de de-asupra, ce cu gândul mi-l cuprind,

Ca din cela, Nesfârșitul, să culeg măcar o stea,

Ca s-o dau când se trezește de pe brațe-mi, draga mea,

Ce-mi va da, presimt de-acuma, dulce dar, un sărutat,

Pentru câte-n astă noapte, eu nebunul, am visat.

 

10.11.2024

Mircea Dorin Istrate

***