ISTORIA CA
VIITOR Discursul doamnei Ana Blandiana
Ana Blandiana a primit titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, iar în discursul de acceptare a distincției, poeta a vorbit despre momentele pe care le traversează lumea și Europa, informează pressone.
Aș vrea ca
să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un
scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva
finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de
religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă,
aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective,
devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine
– era mama tuturor muzelor. Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru
acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii
ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei
prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi
îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci,
mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să
privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai
tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.
Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei
care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de
Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a
meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este
mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori
Nu există nici o îndoială că
omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii
sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză
vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și
consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în
acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile -
care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai
să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea
este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului
(„un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece,
să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în
care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească -
pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în
trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în
nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu
una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de
pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase.
Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii
'60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să
se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și
dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și
amenință să se oprească prin explozie.
Iată, n-au trecut decât 25 de ani de
când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea
ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului
următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria
civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.
Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai
răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei
operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim
catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar
fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră
seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit
de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii
zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei
împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se
mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre
centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu
avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori ,
ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la
popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor
pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale
Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația
Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului
trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod
evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească,
vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l
dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele,
tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales
când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe
ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar
trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi. Globalizarea
nu este o descoperire a secolului 21.
De-a lungul istoriei, de la hitiți,
perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau
cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe
măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare
și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece
populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile,
infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar
stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au
hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se,
noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai
sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi
vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar
strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că
nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai
pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu
turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen
proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot
ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile
de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei
însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere,
în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra
definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa
pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are
credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre
asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea
dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant
ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale,
oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului. Ceea
ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și
fermitate.
Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea
Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”,
infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va
răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o
noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze
orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor
Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este
datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este
libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de
emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai
inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech
Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat
pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul
profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip
de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au
trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai
suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror
corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă
între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de
savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere
răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele. Dar dincolo de
argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de
suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți
în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu
poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o
nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile
omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și
chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de
vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență
nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii
ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii
nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de
manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime,
de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de
bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată
nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim
soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că
ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și
aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin
și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele,
reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei
cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai
cunoaștem.
Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe
privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația
mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că
fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta
pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația
Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară
riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic.
Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să
insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a
suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu
subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care
ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee
victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea
politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de
dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și
poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții,
potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată
lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei
demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea
aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta
Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și
drepturile omului. Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la
întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în
general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care
citările o conțin.
Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care
poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce
scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce
political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se
execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.
Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat
politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o
perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam
alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită
cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale,
pentru ca să observăm pete în soarele ei. O dată cu libertatea, însă după
acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în
întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar
puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un
alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei
și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political
correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe
care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu.
Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște
reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se
repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca
singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele
grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.
Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar
descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere
ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în
viitor. O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ
recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională.
Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale
a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se
putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a
proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune,
naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către
political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași
violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și
solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor,
dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de
îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin
slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea
familiei”.
Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile
deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care
aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik
Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că
încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște
grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii
momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai
propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul.
Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai
irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul
familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă
de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul
în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste,
prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale
și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a
diminuării coeziunii familiale.
Curios, în cazul Europei de azi, este felul în
care se reacționează la această situație oarecum obiectivă
şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de
stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie
de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend
politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care
în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care
face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în
când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor,
sinucigându-se. În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea
mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin
ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale
secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a
inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în
istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor
tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a
perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular
conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri
filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru)
şi crimele noului secol.
Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o
descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt
conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios
a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor
sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele
ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din
Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.
Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia
iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al
comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru
că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice –
care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip
medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice
ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau
omorâţi pe scenă.
“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința
religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii
mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și
deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de
adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul
comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele
metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii
de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă
a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria.
Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu
precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște
societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul
devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau
niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și
părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să
păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea
ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea
din generație în generație.
Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se
schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este
infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă,
problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au
trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem
încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța
manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva
ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului.
Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este
distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil
după dorința oricât de criminală a celui mai puternic.
În măsura în care nu
știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce
măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea
Aristotel. Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului
trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios
sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că,
dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie
programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un
Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul
având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a
secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această
lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de
morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării
lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze
și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21,
înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența
dintre un proces fizic și unul chimic.
Mai periculos decât terorismul pentru
definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care
îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin
dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor
înlocui cultura și spiritualitatea europeană. „Înăuntrul nostru suntem la fel.
Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius.
Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane
care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului
ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură
(religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea
intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și
formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană
este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în
măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față
de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său
discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr
Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca
sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul
curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare
și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea
petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost
ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul
președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc
pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și
criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor
regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia
de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi
valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi
astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu
adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în
altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful
tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care
atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi
stima.
Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două
semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie
demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria
noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică. Pe acest
fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta
chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia
nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie
pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să
se rupă.
Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să
nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre
Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa,
oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin
şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a
conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi
rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o
zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un
patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură.
Şi
dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor
societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm
cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă
ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de
libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul
în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii
lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu
totul altfel.
Sursa:
http://s3-eu-central-1.amazonaws.com/pressone/wp-content/uploads/2016/03/24175425/Discursul-Anei-Blandiana-de-acceptare-a-DHC-UBB-Cluj.pdf
