ELEGIA VIII pe firul gândului călător
Prin
lumina felinarelor
aripi
de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse
în urmă două din umbrele mele
se
întind către cer.
Sunt
umbrele sufletului nostru
risipite
în tu... în eu...
în
eu... în tu...
Îşi
caută urmele noastre în timpuri...
El: - Ce faci draga mea?Ţi adari vruta mea? ... Ea: - Bine
te-am prins hoinarule!(Ghini, vrutlu a meu!) Adormeam aici aşteptând un gând! De ce-ai tăcut?
El: - Câteodată e nevoie să facem şi asta! Ard ca o lumânare
fără terminaţie, prea puţin contează suferinţa mea! E bine că sunt aici! Vino
să te strâng în braţe!... Ea: - Ce bine că eşti! Ce vânt te-aduce aici, tu,
liniştea din nelinişte?
El: - Vântul cu dorurile e astăzi de serviciu! Te căutam!...
Ea: - Şi dorurile îşi au rolul lor! Emoţii calde, emoţii dulci, filigranate! În
pădurea dorului doar murmurul frunzelor îţi dezvăluie veşnic iubirea
neschimbată!
El: - Dor de fior dulce! Face lucrări de artă vântul ăsta,
emoţiile le filigranează!... Ea: - O trăire unică, navigarea prin oceanul
de vise! Acum că eşti aici pe undă te reţin prizonierul inimii mele!
El: - Ce-mi vine aşa să te strâng în braţe cu răutate!... Ea: - Strânge-mă atunci!
El: - Cu răutate? O să-ţi placă!... Ea: - N-am de unde să
ştiu, răutatea poate să producă şi plăcere, zici?
El: - Tot ce nu-i permis ne face să fim noi la adevăratele
dorinţe!... Ea: - Îmi străfulgeră inima atingerea ta, sărutul cald pe buze
şi lacrima din vis! Eşti steaua care-şi află cerul! Sub lună domol coborâm
împreună. De ce şi de cine nu-i permis?
El: - Uită-te în palmă, o să vezi lumea ta prin liniile ei!
Multe doruri o să vezi, multe cărări, dacă te cauţi le vei călători acolo!...
Ea: - Călătoriile inimii şi-ale sufletului le voi căuta! O imagine reflectată
într-o altă oglindă e totul, oglindire după oglindire, la infinit! Un vis
dintr-un alt vis, în care visăm că visăm! Spărgând oglinda poate doar moartea
îl va trezi pe visător!
El: - Ai vreme, te-aşteaptă atâtea! E doar neliniştea dinaintea
înfloririi! În zori îţi vei primi medalia, roua de pe flori! Ar fi bine dacă
s-ar scrie poeme pe pietre!... Ea: - O, floare de nu-mă-uita! Icoane ale
tăcerii, doar ele vorbesc! Multe s-au scris, multe îşi aşteaptă descifrarea pe
drumuri pierdute pe axa timpului!
El: - Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne, în rest nişte
cruci! Cruci de lemn, albite de timp, peste movile! Pietre spălate de vreme şi
lacrimi, multe pietre, în multe straturi!... Ea: - Cruci şi pietre,
inscripţii şi ceva litere! Ascultă timpul lor, picături ce curg pe clavirul
anilor! Pietre care zac pe inimi şi le apasă! Roţile Timpului fără repaos se
rostogolesc! Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!
El: - Eşti adorabilă! Mă ataşez de oameni, refuz să-i pierd,
refuz să mi se ia!.. Ea: - Fiecare vine în viaţa noastră şi lasă o bucată
din el, din spiritul şi sufletul lui! Vor veni şi zorii când vom deschide Marea
Poartă a norilor! Pentru noi vor cânta îngerii, pentru noi sfinţii ne vor
însoţi la trecerea râului fără să-şi ude picioarele! Anotimpuri nedespărţite în
care vom asculta cântecul celor două voci îmbinate -copilul şi bătrânul- prin
care vor spune cuvântul de început şi de sfârşit “iubire"!
El: - Sufletele care se respectă fac osmoză cu raţiunea pentru
a nu da rateuri! Ele ştiu ce este durerea!... Ea: - Dincolo de ce se adună
în noi, suntem lumini, suflete întoarse la matcă! Raţiunea decide, dar un
echilibru între raţiune şi inimă ar trebui să existe!
El: - Uimirea! Aşa păşesc oamenii în viaţă, încântaţi ca în
secunda 11! Nu ştiu ce este răul, gândul şi teama!... Ea: - Simţind
iluminarea!
El: - Îţi spun un secret, ador oamenii ce închid ochii atunci
când îi copleşesc emoţiile!... Ea: - Închid ochii şi-i deschid lăuntric!
Ochii, fereastrele sufletului, prin ei sufletul vede lumea de aici!
El: - O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire! Refuz
dialogul dacă văd ochii!... Ea: - Prin ei comunicăm totul!
El: - Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme!...
Ea: - Această ninsoare de flori e marea întâlnire! Din clipă în clipă, din zi
în zi, din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi! Alungă-ţi norii
cenuşii de pe albastrul cerului tău!
El: - Totul creşte în cer, o stea, un fluture, o
boare-argintată se pierde în lumina undei!... Ea: - Nicio alee spre tine
care să ne grăbească sfârşitul! Nici locul, nici timpul ce înfloreşte floarea
şi ultimul drum spre noi! Ne regăsim în cerul de dincolo de cer! Să ascultăm
vântul şi cântecul florilor! Îmi citeşti gândurile!
El: - Până unde am voie?... Ea: - Cât permitem, uneori
chiar şi mai mult, dincolo de luntrea visului!
El: - Şi gândul ăsta? Poate desfăşa lucruri foarte bine
înfăşate!... Ea: - Şi! Ce crezi că vei găsi dincolo de gânduri?
El: - Dincolo de gânduri întotdeauna doar dorinţa plângând, aşa
cred!... Ea: - Suspinul ei!
El: - După ce un fruct se coace pică!... Ea: - Ca şi
frunzele, ca şi florile, ca şi omul! Inima se rupe mai împăcată când fructele
cad, poate!
El: - Verde crud şi copt şi mort, aşa arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiţi! Toate duc spre moarte!... Ea: - Spre o nouă
altă viaţă... celălalt trup ~ o nouă viaţă!
El: - Oamenii sunt pereni, din seva lor vor renaşte noi forme
luminoase! Cam asta ar fi viaţa, draga mea! Paşii tăi spălaţi de valuri/ Am să
ţi-i îmbrac în flori/ Flori ce cresc pe-aceste maluri!... Ea: - Am să
descifrez eu restul, căci omul lasă în fiecare bucăţi din sufletul lui! De ce
plângi, dragul meu?
El: - Este poluată atmosfera, poate ceva acid în lacrimile
mele! Catrinel îmi şterge lacrimile acum! Ce sunt lacrimile oare?... Ea: -
Boabele de rouă ale ferestrelor sufletului sau diamantele genelor!
El: - Lacrimile sunt broboanele de sudoare ale îngerului nostru
ce ne ţine în braţe sufletul, atât de greu, uneori!... Ea: - Frumos! Şi
când iubim şi când lacrimi de frumuseţe ne dau tot aşa greu oboseşte îngerul
nostru?
El: - Nu atât de frumos pe cât de adevărat, aşa simt astăzi!...
Ea: - Din doruri, din nostalgii, din noi, din şoapte, din lacrima sufletului
nostru, din aripile îngerilor!
El: - Da, luminoasa mea! Din simţiri delicate, din minţi însetate,
din lacrimi puţine, din doruri multe! De asta şi vântul merge pe câmp, are
multe de spus!... Ea: - Doar noi să-l auzim! Nu întâmplător ne-am
descoperit sufletul, redescoperindu-ne inimile! Suntem ireali de frumoşi!
El: - Merg pe câmp şi-l ascult când mi se termină liniştea!
Acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi!...Ea: - Florile te iubesc!
Singurătatea sperie căci abia atunci rămâi cu tine, cu gândurile, mintea şi
inima ta! Nu toţi reuşesc şi pot rămâne singuri!
El: - Exact aici am vrut să te aduc. Nu toţi reuşesc!
Singurătatea îşi are titlu de artă!... Ea: - Dar abia atunci intervine
pacea, liniştea, acceptată sau nu, propria singurătate te defineşte scoţând la
suprafaţă calităţi sau defecte! Din singurătate s-au născut cele mai minunate
simfonii, dincolo de singurătate se nasc cuvintele. Tu când eşti singur, dragul
meu?
El: - Când toţi dorm şi nu-i doare nimic, abia atunci sunt
singur, abia atunci mă apucă tristeţea!... Ea: - O mângâiere pe sufletul
tău acum! Tânguirea ta cutremură trestiile iazului nopţii albastre! Cel ce
timpul îl are în faţă nimic nu ştie! O, despărţire! Adânca viaţă din umbrele
nopţii! Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor!
El: - Cum se comportă doi
luminaţi când se întâlnesc?... Ea: - Eu ştiu?! Un transfer de lumini, tu
albă, eu colorată, ajungând parţial color! Să ascultăm serenada mării privind
apusul soarelui!
El: - Dumnezeu doar ne
zâmbeşte punându-ne mâna pe creştet!... Ea: - Dumnezeu e mereu cu mâna pe
sufletul tău, te mângâie!
El: - Am tras aer în piept!...
Ea: - Ai inspirat-o pe Catrinel, Fata din Vis?
El: - Da, o stare de
linişte! Cu Catrinel mă plimb acum!... Ea: - Privind apusul, ascultând
sunetul mării, acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante, care
se zbate la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare pe care valurile se sparg în
mii de bucăţi-destin! Asemeni mării suntem, curată şi învolburată, într-o
continuă zbatere fie şi în zilele senine, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Îţi place Catrinel?
El: - Îmi place oricum, şi
când râde şi când plânge! Este un curcubeu Catrinel, o paletă de stări, se
joacă cu maci, le numără petale!... Ea: - Îi pictează cu privirea la lumina
stelelor şi a lunii!
El: - În fiecare stea,
există un suflet! Stelele dacă le atingi doar rămâi vrăjit!...Ea: - Stelele
care sunt culese ajung tot pe cer!
El: - Nu noi dăm stele jos
de pe cer, noi trebuie doar să le atingem, iată marele vis al pământenilor!
Ajungem să avem şi noi o stea! Pe stele nu noi ajungem, doar părţi din noi!...
Ea: - Lumina noastră!
El: - Catrinel este un
segment de timp, posibil să rămână mereu aşa, o proiecţie dirijată!... Ea:
- Ai căutat o fată şi ai găsit un suflet, dar oare ce e sufletul?
El: - Un ochi ce se uită pe
albia râului ce curge!... Ea: - Şi ce face sufletul acolo?
El: - Aşteaptă să treacă
râul, când trece râul se întâlneşte cu spiritul! Diferă râul de la om la om,
diferă aşteptarea şi întâlnirea diferă uneori, dar într-un final toţi ajung
dincolo la terminaţie!... Ea: - Râul Lethe, râul Uitării!
El: - Tu ce dureri ai draga
mea? Vino să ţi le iau cu mâna (cu palmele)! Secretul îl ştii doar tu, ţie îţi
pot lua toate durerile şi altfel!... Ea: - Ştii şi tu, undeva acolo, în
suflet, tristeţe!
El: - Pentru ce eşti tristă?...
Ea: - Sensibilitatea, viaţa, moartea... şi lacrima ei!
El: - Nu eşti singură
niciodată, Catrinel! Dacă întinzi mana mă vei atinge, sunt în umbra ta!...Ea:
- Am întins mâna, îţi mângâi sufletul!
El: - Mereu cu tine!...
Ea: - Mereu! Ce cuvânt ciudat acest mereu!
El: - Ţine de veşnicie, te
sperie?... Ea: - Nu! Acest mereu de astăzi nu poţi şti cât va rămâne şi
mâine!
El: - Pentru mine mereu va
fi şi mâine!... Ea: - Doar astăzi
cred! Vom vedea ce va fi când vom trece Râul Uitarii!
El: - Tu eşti un copac
astăzi! Ai nevoie de ploaia mea!... Ea: - Acum mi-e greu să pătrund adânc
acolo! Am nevoie de liniştea şi frumuseţea ta, am nevoie de tine până mă
regăsesc pe mine! Apăsând pe un anume resort treci de uşa tainică, pătrunzi în
locuri misterioase, neştiute, în încăperile adevăratei locuinţe ale sufletului!
El: - Îţi caut urmele, te
voi găsi după lumina ta! Când bat să-mi deschizi, să te deschizi! Unii nu au
uşă şi atunci nu şti în ce să baţi!... Ea: - Poate că sufletul era acolo,
dar atât de obişnuit încât nu era nicăieri, iar odată atins s-a deschis uşa de
taină!
El: - Taină e în toate! Nu
deschizi de nu simţi, nu baţi de nu vezi nimic! Sunt multe frunze, copacul tău
este unul foarte bogat! Frumos stă acolo!.. Ea: - E un copac cu multe
păsări, un copac cu flori în care vântul vine să-i şoptească dorurile, un copac
întins până la cer sub care îndrăgostiţii îşi cântă dorurile!
El: - Întins până la cer şi
atât de jos să-l pot mângâia cu palmele mele!... Ea: - Un copac prin care
curge şi urcă seva vieţii, un copac ce-şi întinde braţele pentru ocrotire!
Copacul e însăşi viaţa!
El: - Ce uşor coboiî în
mintea mea, rezonezi în mine, în sufletul meu, în paşii mei, în trecut, prezent
şi viitor!... Ea: - Ating doar sufletul!
El: - Cine are un copac are
pentru ce plânge, cine nu are un copac face umbră degeaba!... Ea: - M-ai
dus adânc în mine aducând emoţia şi lacrima! Am plâns şi, ca după o ploaie
binecuvântată, a ieşit soarele şi seninul cerului!
El: - Nu stă nimeni să-ţi
numere crengile şi nici frunzele, draga mea! Oamenii nu prea iubesc copacii!
Oamenii nu iubesc viaţa din simţire!... Ea: - Cei ce nu iubesc copacii sunt
butuci uscaţi, fără viaţă!
El: - Unde-ţi lipseşte
picătura de bine, tristeţea ta de unde vine? E e nevoie de o picătură dar fiind
aşa de mică prea puţini o caută!... Ea: - Din emoţia prin care simt profund
totul, neputinţă în faţa durerii! Durerea lor mă doare! Să stăm la lumina
candelii sufletului nostru!
El: - Da! Este destulă
lumină aici! Să nu mai fi tristă!… Ea: - Ai punctat undeva pe o emoţie! De
scandenţa durerii nu scapă nimeni! Multe citeşti şi tu!
El: - Vino mai aproape!… Ea: - Foarte aproape vin, sunt acolo în inima ta!
De fapt, inimile au format o singură inimă!
El: - În lacrima copilei stă
neputinţa tuturor! Când nu mai poţi plânge de la rădăcină în sus eşti secerat! ...
Ea: - În lacrimă stă totul! Din Lacrima Creatorului a apărut Universul!
El: - Momentul creaţiei!...
Ea: - Momentul ei şi tot ce a urmat, căci lacrima e urmarea dorinţei!
El: - Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc, doar
atunci ne încercăm pe noi, ne descoperim când şi ce avem!... Ea: - Poate
doar aşa vindec ce e în mine! Fiecare întâlnire nu e întâmplătoare! Conţine un
cifru, un test, scânteia pentru a ne continua drumul şi depăşi obstacolele.
Multe se împletesc, se încurcă, se dezleagă, se rup în timp, se devoalează sau
aşa credem pe moment, ca în secunda următoare să cădem pradă iar închisorii
gândurilor noastre!
El: - Biserica este în
noi doar, un loc unde se adună multe energii! Este bine să-i călcăm pragul şi
să ne reculegem!... Ea: - Asta puţini realizează!
El: - O să uit tot la un moment dat, când spun ceva din simţire
uit, când spun lucruri ce implică şi raţiunea nu le uit niciodată! Aşa sunt
mereu, aş încărca prea mult spiritul!... Ea: - Greu ştergi o peliculă
încărcată în minte! Ar trebui să fie invers, să nu uităm ce vine spre inimă,
momentele calde!
El: - Îmi ţin minte greşelile pentru ca să nu fac două greşeli
niciodată!... Ea - Te pedepseşti şi de aici cercul autodistrugerii!
El: - Toate vin nevăzute
spre centru, deşi toţi le văd depărtându-se de el!... Ea: - Turbionul
vieţii le atrage! Cercuri concentrice în oglinda apei presărate cu frunze!
El: - Ai grijă de visele
tale şi nu uita de frumuseţea nopţii!... Ea: - În transparenta tăcere a
nopţii călătorim spre stele, în toate e-o chemare, un dor crescut din lumină!
Miezul nopţii a picurat lacrimi albastre!
El: - Un sărut îţi las în zorii dimineţii în ceaşca
de cafea! Ediţie de colecţie!... Ea: - Va crea un nou gust, o suavă aromă!
Întotdeauna sunt preţuite mai mult! Şi când se termină ce facem?
El: - Apelăm la amintiri, scoatem
pozele, le plângem sau le zâmbim cu inima, cu mintea, cu sufletul, nu ştiu,
undeva acolo e o amprentă! ... Ea: - Ne întoarcem în cercul trecutului
răsfirând ultimele fire de nisip din clepsidra poveştii?
El: - Ce mult contează să
rămâi cu un semn! Vibraţia dispare abia atunci când se vindecă locul marcat de
emoţie! Chiar dacă peste toate vine toamna, vântul face el ce face şi scoate la
lumină amprentele, urmele!...Ea: - În toate sunt anotimpuri, dupa fiecare
primavara vine şi iarna cu îngheţul ei!
El: - Oamenii sunt nişte
frunze, îi duce viaţa precum vântul!... Ea: - În bătaia destinului-vânt suntem purtaţi
departe de noi, fără să vrem! Pe unda gândului primim răspunsul. Când tu taci,
gândurile şoptesc multe! Opreşte o petală, arunc-o pe apa vieţii, de vrei!
El: - Niciodată nu vom avea
răspunsul dorit! ... Ea: - Doar o
faţetă a lui după puterea fiecăruia de înţelegere, de gândire, de aşteptare!
El: - Oamenii nu sunt
păsări, mulţi sunt jos, nu au răspunsuri şi un cuvânt poate să aibă atâtea
înţelesuri, nu ştiu să formuleze întrebări, răspunsuri nici atât!... Ea: -
Mulţi gândesc de pe treapta aflată, de ar păşi pe următoarea, răspunsul şi
înţelegerea ar părea alta!
El: - N-am să te uit niciodată!... Ea: - Nu poţi uita ceea
ce ai iubit sau iubeşti!
El: - Aşa este! Te
iubesc, omule!... Ea: - Să nu uiţi asta, zburătorule! Să nu uiţi! Mâine e
doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii: BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA
DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA! Iar pe verso doar două litere I.L.!
Tu... Eu
Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gand şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....
Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii...
Uşor ţi-e numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Ştiu că dacă mi-ai strânge mana ai fi fericit,
Ştii că dacă te-aş zări aş plânge...
Tu... Eu
Poem nocturn plutind într-un vis,
Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu...
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu