Distincţia morală şi înţelepciunea actului poetic

Prefata la cartea, Anotimpul frunzelor de chihlimbar

Poeta Florica Gh. Ceapoiu îşi asumă o anume de-suetudine pentru opţiunile sale explicite, pentru for-mele fixe ale vechiului tradiţionalism şi pentru fina-lizarea moralizantă a poemelor. Dacă ne gândim că autoarea este ingineră, atunci lucrurile devin expli-cabile prin nesincronizarea firească cu noutăţile filo-logice. Destui poeţi vin firesc din disciplinele mate-matice şi, uneori, ajung chiar la mari performanţe – ca să nu amintim de intuiţia genială a lui Ion Barbu (adică Dan Barbilian) care identifică un înalt punct spiritual, în care poezia se întâlneşte cu geometria. De altfel, marele matematician-poet sau poet-mate-matician i-ar fi spus unui tânăr discipol (Tudor Opriş): „Matematicile sunt inepuizabile rezervoare de poezie, iar marea poezie se construieşte pe geo-metrismul gândurilor, sentimentelor şi vorbelor”.

Un debut la maturitate, o adevărată personalitate poetică, d-na Florica Gh. Ceapoiu se defineşte ca o structură creatoare clasicizantă care se distinge prin echilibru, plenitudine şi o seninătate olimpiană care, totuşi, paradoxal, pare atrasă de forme de exprimare moderniste şi exotice care acoperă tentaţia experi-mentelor insolite.

După 13 volume de poezie (dacă am numărat bine), Anotimpul frunzelor de chihlimbar aduce elemente de noutate tematică şi, în principal, de sincronizare a for-mulei expresive cu moduri noi de textualizare.

Într-un context poetic plin de noutăţi şi inovaţii, au-toarea nu a putut să stea multă vreme de-o parte şi, cu un instinct tineresc al sincronizării, şi-a însuşit, a asimi-lat şi şi-a asumat noile exprimări poetice ale textualiză-rii, autoexprimării şi autoreflexivităţii, trecând de la vechiul său neoclasicism la noutăţile postmoderniste. Totuşi, poemul titular e o evocare a vechilor trăiri afec-tive, o imagine a interiorităţii şi a fragilelor adieri su-fleteşti. În esenţă, autoarea chiar privilegiază o expri-mare bivalentă, în două formule stilistice perfect diferi-te, care nu sunt antagonice şi nu contrazic idealurile de puritate şi eflorescenţă morală (Poemul eteric).

Cele două teme principale ale discursului său li-ric: obsesia cuvântului şi dimensiunea religioasă, existente şi în volumele sale anterioare, se interfe-rează şi aici pe aceeaşi dominantă de rafinament şi delicateţe.

Autoarea şi-a perfecţionat şi concentrat discursul liric, care atinge apogeul comunicării, de o remarca-bilă acurateţe, cu economie de mijloace, fără nici-un cuvânt în plus, într-o curgere fluentă, fără podoabe metaforice şi fără digresiuni stilistice.

Poetul, cuvântul, poemul sunt elemente constitu-tive ale textului, „personaje” care se integrează în referenţialitatea discursului care pendulează între persoana întâia şi a treia. Un element de noutate îmi pare dialogul care se generează din simultaneitatea prezenţei acestor persoane verbale: „Parcă între două veşnicii,/ poemul tău traversează/ imprevizibile po-duri lăuntrice” (Poduri lăuntrice).

Pe un fundal difuz, obscurizat, apare imaginea ma-rii metropole, ca un spaţiu al suferinţei şi ispăşirii păcatului originar al poetului – de a folosi discreţionar cuvintele în construcţii fragile şi frivole, care pentru ceilalţi rămân simple instrumente de comunicare.

Autoarea a ajuns la o împlinire poetică absolut remarcabilă şi chiar la acea rotunjime a discursului în care poemul alunecă pe el însuşi. Fiecare text pare rezultatul unei elaborări atente şi îndelungate, încât nici-un cuvânt, ori nici măcar un punct nu pot fi clintite de la locul lor din arhitectura desăvârşită a construcţiei.

Odată cu evoluţia lecturii, se cristalizează şi te-mele distinctive ale unui univers poetic perfect con-turat. Şi ce descoperim? Descoperim că dominantele şi sferele de semnificaţie sunt referinţele eterne ale poeziei şi anume: implicarea în lume, universul ero-tic şi dominanta religioasă, toate exprimate prin ace-laşi tip de discurs de limpezimea cristalului, coerent şi cursiv, toate performând comunicarea şi elogiind puterea cuvântului. Sigur, autoarea a ajuns la deplina maturitate din moment ce poate transmite, într-o perfectă limpiditate, acest rafinament al simplităţii: „Dincolo de anotimpul iubirii,/ ar fi vrut să fie co-pac,/ să înverzească pentru el/ în fiecare primăvară.// Ar fi vrut să cânte/ împreună cu privighetoarea,/ legănată pe crucea înserării,/spre a-i înveseli grădi-na.// Ar fi dorit/ să fie cerul fermecat/ din care cule-gea visuri/ în răsfăţul culorilor târzii.// Dar ce minu-ne!/ i-a fost dat să fie/ cuvântul/ ce îşi purifica urma,/ca să nu piară/ ultima clipă decupată/ din gândul său” (Ultima clipă).

În cuprinsul volumului, puţin anterior poemului citat, se află o extraordinară rugăciune, Imn Prea-sfintei Fecioare, pe care nu l-am citat datorită di-mensiunilor sale.

După cum se vede, autoarea alternează motivele dominante, ceea ce poate să însemne că nu există şi o ierarhie a acestor dominante de semnificaţie. De asemenea, discursul liric are plenitudine şi limpidita-te, scuturîndu-şi toate podoabele metaforice. Aproa-pe că nu există comparaţii sau figuri de stil, tocmai pentru directitudinea şi fluenţa comunicării. Sigur, există un element de noutate şi de sincronizare tex-tualistă şi postmodernistă, şi anume reflexivitatea actului poetic, autoreferenţialitatea şi imaginea în oglindă a unui tip de poem care vorbeşte despre cum se face un poem în timp ce comunică.

Autoarea marchează mai evident reflecţia despre condiţia poetului într-o lume absurdă şi depoetizată. Pentru că tot vorbeam despre elementele de noutate care au apărut în poezia d-nei Florica Gh. Ceapoiu, trebuie neapărat să amintim contururile unei viziuni morale şi accentele sapienţiale, ca într-o „carte de învăţătură”, care păstrează şi potenţează o experienţă de viaţă complexă şi diversă.

O astfel de poezie tămăduitoare, a disponibilităţi-lor imaginative devine un adevărat balsam pentru cei „vinovaţi” de tristeţe, melancolie, solitudine. Poeta deţine cel puţin două virtuţi care o ajută să exorcize-ze tot răul din lume: sensibilitate şi spontaneitate, adică participare afectivă şi disponibilitate imaginativă. Nu altfel este portretul Poetului său de Ziua cuvintelor (un poem de mare profunzime şi poate reprezentativ pentru condiţia creatorului în zilele noastre): „A fost o zi dureroasă,/ în care poetul nu mai era el/ şi nimeni nu-l mai recunoştea.// Cei pre-zenţi,/ nepăsători,/ se năpusteau/ peste sufletul său.// Celor absenţi/ le mulţumea în gând/ pentru indife-renţă.// Timpul se scurgea prea repede,/ clipele lovindu-i timpanele/ cu spusele altora.// Fiecare ar fi dorit/ să vorbească primul/ şi fără nicio limită.// În spatele cortinei,/ se destrămau prietenii,/ iar singură-tatea/ îi câştiga treptat,/ în aplauze furtunoase” (Ziua cuvintelor). Unii exegeţi au asociat poezia d-nei Florica Gh. Ceapoiu cu creaţia lui Nichita Stănescu. Nu cred că se pot risca alte asocieri în afara semnifi-caţiei textului de mai sus.

În condiţiile în care poezia contemporană nu a mai trecut de mult printr-o stare de eflorescenţă, prezenţa unui autor complex, pasionat, delicat şi onest valorează cât o baie de oxigen. Cu multă luci-ditate şi nu lipsită de sarcasm, autoarea deplânge pierderea „aurei de simţăminte frumoase, nobile, imaculate” care i-au marcat vârstele până la maturi-tate: „Pentru durerile pământului,/ ale oamenilor/ şi necuvântătoarelor,/ mă voi emoţiona/ pudic şi gene-ros.// Voi deplânge/ dispariţia trăirilor interioare,/ care ne-au îmblânzit/ şi umanizat/ în faţa spaimelor întunericului” (Aura de simţăminte).

După câteva decenii de prezenţă activă în con-certul liric contemporan, după un număr important de volume în care nu a coborât niciodată sub nive-lul înalt al valorii estetice, după o recunoaştere unanimă din partea criticii profesioniste reprezenta-te de cele mai profunde şi subtile condeie, d-na Florica Gh. Ceapoiu poate fi considerată o persona-litate pronunţată a universului poetic contemporan, univers care se află într-o scădere marcată faţă chiar de trecutul său apropiat. Tocmai de aceea, asemenea prezenţe constante, dar discrete, de poeţi adevăraţi, dedicaţi vocaţiei lor, sunt de toată preţui-rea şi de toată lauda.

Bucureşti, 27 noiembrie 2015

Aureliu Goci

Starea de poem

De Florica Gh. Ceapoiu

Nimeni nu gândeşte

un poem;

poemul trăieşte

în fibra nevăzută

a sufletului.

Starea de poem

este starea de nemoarte

a oricărui gând:

de nici unde vine,

în el însuşi ajunge,

între sine şi sine

clădindu-se poemul.

Între amintirea de ieri

şi neştiutul de mâine,

îşi descoperă fiinţa:

urzindu-se singur,

gândul călătoreşte,

împărtăşindu-se altora,

gândul dăinuie,

în memoria trecerii

rămânând poemul.