ION LAZU - interviu de Rodica Lazarescu

„Mă țintuia iar și iar porecla: Veneticilor! Rusnacilor!”

– Stimate domnule Ion Lazu (Ionu pentru apropiaţi), v-aţi ivit în lumină în sfântă zi de Bobotează, într-o comună din Benderul cândva graniţă între Ţara Moldovei şi ţara Sultanului. Ce „date” (cu sensul din expresia datul sorţii) v-au modelat matricea culturală: locul naşterii, familia, locul de adopţie…?

– Cine știe ce mi-ar fi dat prin cap ca răspuns la această primă întrebare a Dvs., de identificare, dacă nu ați fi făcut precizarea: „Locul nașterii, familia, locul de adopție?” Desigur, toate trei, delaolaltă; nu văd cum le-aș mai putea departaja (aș fi făcut-o poate în tinerețe, ca orice ins care deschide ochii asupra lumii și crede că „gândește cu capul lui”). Mam născut într-o comună de pe malul drept al Nistrului, la cca 50 km sud de Tighina (Bender) și la cam tot atâta distanță de Cetatea Albă. Ar fi fastidios să detaliez istoria regiunii. 6 ianuarie, Boboteaza, 7 ianuarie, Sf. Ioan – nu mai e nimic de adăugat, decât detaliul că pe la noi, botezul se făcea cu 10 nași – i-am avut și eu. Unul dintre ei fiind ing. Ion Giuglea, frate cu marele filolog clujean Gr. Giuglea. În scurtul răstimp până la refugiul nostru, în 13 martie 1944 (zi nefericită), se petrecuseră zguduiri istorice teribile în Basarabia: Cedarea din 28 iunie 1940, cutremurul din 9/10 noiembrie 1940, acordarea cetățeniei sovietice tuturor locuitorilor din Basarabia; 22 iunie 1941, începutul războiului din Est, eliberarea Basarabiei; luptele pentru Odessa, octombrie 1942; după bătălia Stalingradului, întoarcerea frontului. La momentul refugiului, de nevoie, aveam 4 ani și două luni. Și practice nu înregistrasem, mai exact nu conștientizasem nimic din marele dezastru al acelor ani. Edenul copilăriei, care eludează contextul, la modul salutar. Părinții, frații, ograda casei, la asta se reducea lumea mea. Abia la un an-doi de la refugiu, am început să deschid ochii asupra celor din jur, a oamenilor, a satului de adopție. Dar oamenii erau mereu alții, căci ne mutam din sat în sat, vecinii, copiii se schimbau. Însă mă țintuia iar și iar porecla: Veneticilor! Rusnacilor! De ce nu plecați înapoi, în Rusia voastră?! Mă uitam oprimat la fratele meu mai mare: frumos, îmbrăcat cu grijă, premiantul clasei; însă vorbind ca și mine, cu accent. Copiii ne îngânau, disprețuitori. De nu cumva invidioși pe acești coconași. „Datoria a fost cea care mi-a «organizat» viața personală”

– Să consultăm şi astrele! Sunteţi capricorn – zodie ale cărei principale calităţi sunt simţul datoriei, organizarea, perseverenţa, răbdarea. Un capricorn, se mai zice, este pesimist şi încăpăţânat. Pentru prima parte stau mărturie toate faptele dvs. culturale. Ce ne puteţi spune despre a doua parte a caracterizării?

– Pe vremuri, nu mă prea îndemnam să mă raportez la zodii, nu neapărat pentru că aș fi fost un tânăr îndoctrinat etc., ci poate din bravadă, din dorință de autonomie, pentru că nu-mi convenea să mă știu închis întrun țarc, fie și al unor caracterizări flatante. Cum n-aș fi fost de acord în principiu cu ideea că oamenii sunt de douăsprezece feluri și doar atât! Mi se părea ori o copilărie, ori o constrângere, dacă nu chiar un abuz. Oricum, o manipulare. Nu trebuie eludat faptul că acesta este îndeobște modul de abordare al adolescentului prezumțios. (Iar mai apoi, prins de-ale vieții îndatoriri, n-am mai avut răgaz să mă autocontemplu, în grilă astrală…). Uitându-mă acum peste datele Capricornului, constat că mă încadrez destul de bine/cuminte: simțul datoriei, perseverența, răbdarea – pe acestea le am din fire, moștenite de la părinții mei Grigore și Vera Lazu, personajele bine cotate, din Veneticii. În ce privește „organizarea”, caracterizarea asta pare să vină dintr-o altfel de abordare, mai nemțească, uscatămecanicistă – și căreia oricum nu mam străduit să-i fac loc în viața mea – de familie, de condeier etc. Datoria a fost cea care mi-a „organizat” viața personală, iar nicidecum ideea de a institui ordinea (cazonă) în ceea ce fac și în juru-mi. Pentru cea de a doua parte a întrebării, răspunsul meu poate să contrarieze: pe vremea liceului și a studenției eram un bun coleg: comunicativ, cooperant, îmi plăcea să merg în excursii, să cânt, să dansez; am activat vreme de 5 ani într-o echipă de dansuri populare a Universității: din dorința de comuniune, ca ins modest, fără aplomb, fără veleități și vedetisme – un om din mulțime. Dar păstrându-mi în taină punctul meu de vedere. Ce să însemne asta? Puteam să par celor din jur un credul, de nu chiar un ins cu capul în traistă; ci eu vedeam (sau doar mi se părea că vedeam) tot, în mare detaliu, precum la radiografie: slăbiciunile colegilor, greșelile celor dragi; mai ales vedeam limitarea convivilor, despre care aveam intuiția/teama că lipsa lor de „ideal” și de autoexigență îi va impinge pe nesimțite și iremediabil spre niște destine de oameni comuni. Iar această taină a mea s-ar fi putut exprima prin cuvintele: Eu sunt altfel! Era punctul meu de sprijin/pornire (în asaltul pe care mă pregăteam să-l declanșez –, pentru a răsturna universul, desigur…). Nu cred că eram pesimist, ci eram mai degrabă un visător, un idealist, poate fără suficientă fantezie, totuși. Fapt este că la absolvirea liceului, la despărțirea de colegi, am avut un lung acces de tristețe, ca o boală; nu știu cum aș fi ieșit deasupra, de n-ar fi fost urgența pregătirii pentru admiterea în facultate. Însă s-a întâmplat că la puțin timp după licență am contractat o căsătorie nepotrivită – și au urmat aproape două decenii de chinuri și supărări. Situația mă depășea, inclusiv sub aspect economic- financiar. Dar era în cauză mai ales nepotrivirea cu partenera de viață (o persoană genialoidă, cum mi s-a părut, de fapt schizofrenică, îndreptându-se cu încetinitorul spre un dezastru personal). Voiam să mă devotez, simțind în mine mari resurse de omenie și un atașament ardent pentru marile mize ale lumii, înarmat cu o răbdare strict basarabenească. Dar voiam și să fiu înțeles, apreciat; și voiam să scriu. Și ce să fi scris, peatunci? „În fiecare zi eu sufăr!”. „Sufletul meu e în altă parte…”. Nu am spus nimic, nimănui. Nu m-am plâns, nu am mărturisit, nici măcar părinților. Presupun că toată lumea vedea cum stau lucrurile; poate că ele erau mai grave decât eu însumi le vedeam. Însă, lucru de subliniat: din pudoare, din considerație pentru tânărul cumsecade ce eram, neagresiv, delicat cu deosebire, nimeni nu mi-a spus în față: Mamă, femeia asta nu e pentru tine. Prietene, colega, ai făcut o alegere hazardată… Mi-e teamă că aici ar avea un cuvânt de spus și încăpățânarea (din horoscop, desigur!). La 40 de ani, moment de răscruce, aproape fără voia mea, m-am trezit eliberat de obligațiile acelei căsnicii. Ușor-ușurel, am devenit omul care sunt, care ar fi trebuit să fiu din prima tinerețe. Nici urmă de pesimism, de atunci încoace, ci numai dorința de a duce la îndeplinire ceea ce depinde de mine; iar încăpățânarea îmi displace și ca termen. „Nu mai este cenzura, dar ceva tot este…”

– Mistreţul lui Doinaş avea colţii de argint, al dvs. e în stadiul de blană: „aspră, adâncă şi răcoroasă / Ca o brazdă de iarbă câinească”, „blana cu care mistreţul ne vicleneşte / Otrăvindu-ne seară de seară”… Aşadar, moştenire astrală sau genetică – blana asta a mistreţului?

– Dvs. ați dori să rămânem și pentru producția mea lirică în zona inefabilului, astral-genetică. Pe când pe mine exemplul pe care l-ați ales, această poezie din anul 1965 – dar cum a trecut mai mult de o jumătate de secol de la izvodirea ei?! – pe mine această citare mă aduce brusc cu picioarele pe pământ… mai exact pe blana de mistreț, din camera gazdei mele Mihai Tcaci de la Solca. Unde peste zi nu prea stăteam, prins cu treburi geologicești, cu echipa, cu deambulările într-o zonă mirifică din Bucovina. Însă seara târziu, după lucru la hărți, după lecturi și buchiseli, mă pomeneam dintr-odată singur-singur – izolat, părăsit, (gazdele, cum e de presupus, dormeau într-o căsuță alăturată); și înhățat pe negândite de grijile familiei mele din București, deci de la depărtări… astrale, dacă nu vă supără exprimarea mea. Începusem să mă livrez coalei de hârtie; publicasem primele poezii în revista „Ateneu” (nr. 5, din dec. 1964), iar în campania pe care o evoc am dat în clocot… liric. Peste încă un an am depus la Ed. Eminescu un manuscris cu titlul Blana mistrețului. Poezia apăruse în „Luceafărul”, atunci Ion Gheorghe a schimbat Blana de mistreț în Blana mistrețului. Însă volumul de poezii avea să apară abia peste 12 ani, cu un titlu adaptat situației: Muzeul Poetului. Între timp îmi apăruseră trei volume de proză… Însă, rămânând la mai vechea sugestie cinegetică, o secțiune din cea de a treia carte și volumul ca atare s-a numit Blana de viezure. Mircea Ciobanu, care mă readucea la viața editorială, după o absență de 8 ani, na mai schimbat nimic. De fapt, în cele trei cărți scoase împreună la Cartea Românească nu mi-a tăiat niciun cuvânt. Și prin câte furci caudine am trecut, cu cenzura! Acum însă, în acești 26 ani de libertate, nu am mai reușit să public la Cartea Românească absolut nimic. Nu mai este cenzura, dar ceva tot este… „Răbdarea mea este… geologică, nu?”

– Vă consideraţi „un sălbatic rupt din context / răstălmăcit de vremile prea tulburi”. În ce „vremuri” v-ar fi plăcut să trăiţi?

– Nu am avut niciodată astfel de fantezii (încrezător în „datul sorții”, cum bine spuneați, am avut mereu convingerea intimă – îndreptățită ori nu – că în orice vremuri, în Antichitate, în Evul Mediu etc., cu studii superioare sau simplu meșteșugar, la condei ori la rindea, om de la țară sau bucureștean – și presupoziția mea pare să capete câștig de cauză, în timp, căci am trăit din plin ambele ipostaze, vreme de 40 campanii, fără să înregistrez șocul, frustrarea etc. – am avut convingerea că eu aș fi rămas în esență același om: cu firea mea, cu datele temperamentale, cu disponibilitățile de viață și creative); ci am vrut să trăiesc, în demnitate și respect de sine, anume printre oameni care să nu mă dezamăgească în asemenea grad. (Colegi de-ai mei, chiar mai slab do-Melania Cuc, Prescură tați, cu rezultate profesionale de tot modeste, au făcut tot posibilul, deci și imposibilul! ca să ajungă într-un post din Capitală; eu am ieșit la pensie din postura de geolog terenist… printre altele, am refuzat să devin membru de partid.). Și da, înțeleg prin sălbatic un ins care o ține pe-a lui, își urmează imboldurile intime și nu se ia după ce zic alții, binevoitorii, oportuniștii. Un alt „sălbatic rupt din context / răstălmăcit de vremurile prea tulburi” mi s-a revelat colegul întru geologie I.G., specialist de anvergură, imbatabil, dăruit fără rest meseriei, însă un om neiubit/invidiat/disprețuit de confrați, subestimat de familie, obstrucționat cu înverșunare de toți șefii lui, de sistem ca atare. Am lucrat împreună vreme de 3 campanii, în cea mai dificilă zonă din toată cariera mea, în câmpul minier Bocșa Montană-Ocna de Fier-Dognecea, exact în ultimii ani ai ceaușismului. A depus eforturi supraomenești, dar totul ne era împotrivă, până și rezervele minerale, deja epuizate. Însă ceva tot s-ar mai fi putut face, inclusiv prin reciclarea haldelor, pentru care pusesem la punct o metodologie adecvată, dacă… Dacă ar fi existat un interes real, dacă persoana colegului ar fi impus respect, dacă nu l-ar fi obstrucționat toată lumea. Or, eu am ținut un jurnal al celor 3 campanii (așa cum am ținut un jurnal al peripețiilor cu pusul plăcilor memoriale pentru 230 scriitori dispăruți – și am scos Odiseea plăcilor memoriale, o carte de aproape 400 pagini, Ed. BMB, 2012, ajunsă la a doua ediție, completă, căci rătăcisem prin casă o parte din însemnăricile cu pricina, cca 50 de pagini de carte… Și, ați înțeles: editura USR, la care manuscrisul a zăcut 2 ani, s-a derobat, deși era vorba despre o acțiune a Uniunii.). Definitivat în 1991, textul jurnalului de la Bocșa a apărut abia în 2004: romanul Sălbaticul, Ed. Vinea, 440 pagini. (Un cititor mai subtil mi-a pus această întrebare: Dar cine era cu adevărat „sălbaticul”: acel geolog atipic ori autorul în persoană?! Răspuns incomprehensibil.) Însă aceste întârzieri de decenii, ale mai tuturor cărților mele, nu m-au demobilizat nicicum. Un album de artă fotografică, predat în 1975, a apărut în 1984. Dar a apărut. Răbdarea mea este… geologică, nu? „Dintotdeauna le-am acordat creatorilor de artă un statut special” 

– Cândva, doamna Magda Ursache vă asemăna cu Don Quijote – în lupta cu morile de vânt ale uitării. Dvs. Înşivă afirmaţi în Himera literaturii: „acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice”. „Pomenirea” aceasta – nu doar cea din romanul Veneticii, s-a concretizat în plăci comemorative pentru peste 230 scriitori, în peste 600 de evocări pe blog (Scriitorul zilei, Poezia zilei, texte adunate apoi în cele trei volume din „Calendarul scriitorilor români”). Dincolo de zestrea astrelor, de unde vine această vocaţie a datoriei?

– Mi se pare nu doar simplu, ci și natural, congener datului uman. În ce mă privește, m-am devotat unei mai bune imagini pe care merită să o aibă scriitorul în conștiința semenilor noștri. Dintotdeauna le-am acordat creatorilor de artă un statut special; scriitorul s-a bucurat de admirația mea entuziastă încă de pe vremea lecturilor frenetice din copilărie. Mi se părea o minune să înțeleg dintr-o carte ceea ce nu puteam nicicum desluși în viața din jur. În campania 1991, am văzut la Blaj, Mica Romă a lui Eminescu, pe doar câteva străzi din centrul urbei, nu mai puțin de 30 plăci memoriale, toate evocându-mi scriitori pe care îi țineam la mare cinste. Și peste tot pe unde am călătorit, la noi sau în Europa, plăcile memorial m-au impresionat cu dinadins. De aici ideea: de ce nu ar pune și Uniunea Scriitorilor astfel de plăci, pentru marii noștri scriitori dispăruți? Văzând că breasla se dezinteresează, miam zis că aș putea s-o fac eu. Am luat pe cont propriu această acțiune, desigur cu sprijin financiar de la Uniune. Numai că… numai că Uniunea pusese vreo 60 de plăci în 60 de ani. Și pe sprânceană. Am ținut totul sub control strict: Listele, adresele, aprobările (luptele la baionetă cu comitetele de bloc, cu vecinii, familiile etc.) Am ales modelul de placă, am lansat oferta pe internet firmelor specializate în prelucrarea pietrei. Am ales din cele 30 de oferte pe cea mai convenabilă – la un preț de trei ori mai mic decât celelalte! Și în 2 ani și jumătate am pus cele peste 160 de plăci. Nu m-am oprit decât în momentul crizei din 2009. Proiectul cuprindea și orașele din țară, dar și 18 nume de mari scriitori din exil: Paris, Roma, Florența, Madrid, Buenos Aires, Honolulu... Tot pe această direcție, a unei corecte percepții a scriitorului, am inițiat un proiect: Memorialul scriitorilor români încarcerați sub regimul comunist. Proiect însușit de USR în anul 2008. Am luat pe cont propriu întocmirea listei, am ajuns la cifra de 403 scriitori încarcerați. Însă proiectul a rămas în suspensie, din motive de criză, poate și din cauză că Uniunea a amânat/ temporizat ducerea la îndeplinire a proiectului… Am întocmit de curând o listă cu 65 scriitori care au luat parte la luptele din Primul Război Mondial. Decisive pentru Marea Unire. De luni de zile insist ca USR să posteze această listă de onoare pe situl său. În ultimă instanță, am postat-o tot pe-al meu blog. Ca lumea să nu uite jertfa de sânge a scriitorilor români.

RODICA LĂZĂRESCU

Sursa: