PUTERE ŞI VEDERE-N CUVÂNT
~*~
Te uiți cam pe sus filozofic,
te uiți atins Eminescu cu sens de
tango şi vals
şi aprins de stele, în plâns, lacrimi
şi jele
de cătălina, cătălin şi iele cu
păcănele-păcălele, păcălele,
că dincolo de apus e însuşi grozavul,
milosul, Iisus,
care are ceva de-ți spus dându-ți
putere şi vedere-n cuvân,
viață de-adevăratelea, strumană, de a
Dumnezeului,
care te supraîncarcă cu magie a
adevărului-păstor blând ca mielul tăcut dus mut la abator/ la izvor, cu nesecat
fluid, dulce de albastră minune, înțelepciune, a cerului,
în a fi mai bun mai super şi de
caracter în tot ce avem țară şi neam bonus de grai, rai pe întins cu sens plai
ca să străbați memorabil întregul
nesfârşit cer,
în super plin, preaplin divin,
caracter-Eminescu alizeu
având celest şi artist perfect şi
imperfect, în crud de iarbă şi verde de măr
către Hiperion-Luceafăr şi dincolo de
chahos încalte spre Demiurg, infinit apropiat de obiect,
fiecare aparte cu mireasa lui trecând
pragul casei, pe brață, îmbălțată mireasa lui asemeni lui Cătălin nebunul
trage cu tunul noaptea pe la unul...
~*~
Pavel
Rătundeanu-Ferghete
LA PERFECTUL COMPUS
~*~
Am înțeles un lucru când m-am trezit!
Nu că ar fi această dimineață mai
aparte, este la fel,
o dimineață anostă,
fără buze cu ruj în fereastră.
Am înțeles un lucru!
Toate cele
ce se trezesc pe lumea asta,
acum,
la timpul prezent,
nu primesc laude,
dimpotrivă,
primesc doar reproșuri de
imperfecțiune,
că te-ai uitat în unghi,
că pășești prea încet,
că te legeni ca o tufă,
că n-ai făcut ce era de făcut,
că nici măcar n-ai încercat,
că m-ai uitat,
că nu m-ai auzit chiar dacă ți-am
strigat în ureche,
că nu m-ai văzut chiar dacă eram
intrat cu toatul în tine,
că n-ai zâmbit măcar de formă,
că așa,
că nu așa,
mereu într-o alergare
(cu, sau)
fără țintă,
cal de curse într-o șa!...
Când se termină cursa,
ce să vezi,
apar de nicaieri,
din înaltul amfiteatrului,
oratori desăvârșiți,
revoluționarii frazelor,
și dă-i pe laude,
și iar laude,
și aplauze plate
din palme asudate!...
Ați văzut!?
v-am zis de-atunci,
de când l-am citit,
(deși nu prea l-am citit, poate din
invidie, poate din ură, sau din câte alte motive!)...
l-am dibuit, avea ceva aparte,
ceva personal,
ceva ca o umbră în care visa lumina!
Auziți,
acum când nu mai e pe aici,
că nu-l mai avem printre noi
și nu ne mai plictisește cu bagatele,
haideți să-l coborâm pe-o piatră
și să-i facem un chip
care să ne semene nouă!
~*~
19.10.201.
Alexandru BERCEANU.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu