Radu Ștefan Vergatti - ROLUL REGELUI MIHAI I

ROLUL REGELUI MIHAI  I

ÎN REALIZAREA  ACTULUI DE LA 23 AUGUST 1944

prof.univ.dr. Radu Ștefan Vergatti

Una dintre marile probleme ale conflictului mondial desfășurat între anii 1939-1945, în realitate, între 1931-1945  constă în discutarea rolului și misiunii URSS și a aliaților în procesul de câștigare a războiului în Europa de est și centrală. Privim evenimentele pentru a fi înțelese prin histoire à rebours. Sunt obligat să apelez la remarca mareșalului Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, care după ce a citit tratatele de pace din sistemul Versailles-Washington a declarat: acestea nu reprezintă tratate de pace, ci un armistițiu pentru 20 ani. A avut dreptate. Winston Churchill, care i-a auzit spusele, le-a preluat și le-a răspândit în lume.

În anul 1931 încălcând sistemul de tratate de pace Versailles-Washington, precum și tratatul celor nouă puteri , Imperiul Nipon a pus în practică planul Tanaka . Acesta prevedea ca, în cazul în care se urmărea cucerirea Chinei de către Japonia, trebuia în primul rând invadată Manciuria, deci reîncepea războiul mondial cald, într-o zonă la care nimeni din Europa nu se aștepta. El a reapărut în urma „incidentului de la Mukden” (18 septembrie 1931). Liga Națiunilor a trimis ulterior în Manciuria o comisie de anchetă, condusă de lordul Lytton, pentru a verifica vina părților în conflict. Concluzia comisiei Lytton a fost clară: japonezii erau cei care se făceau vinovați de agresiune împotriva Chinei . Pentru a evita să îndeplinească cerințele Ligii Națiunilor de rezolvare a conflictului din Manciuria, Japonia s-a retras din forul internațional . A continuat războiul. Acum era asigurată din partea URSS, cu care avusese mici conflicte militare la graniță. Nu aveau valoare, căci la 20 ianuarie 1925, la Beijing, se încheiase pactul secret sovieto-japonez .

Despre acest act care se referea direct și la Regatul României nu a aflat nimic Mihail Moruzov. Acesta, un fel de legendă a spionajului românesc , în realitate nu avea puteri supraomenești. Era informat asupra celor ce se petreceau în sud-estul Europei, în Germania, în Cehoslovacia, în Polonia, în Ungaria, în Bulgaria. Din aceste zone putea să culeagă informații. Această situație explică neîncrederea generalului Ion Antonescu în Mihail Moruzov.

În acele condiții s-a putut pune în practică articolul 3 din Protocolul adițional secret semnat la 23 august 1939 între URSS și Germania, încheiat în același timp cu Pactul de neagresiune sovieto-german, text public, semnat la aceeași dată, la Moscova, de ministrul de Externe al Germaniei Joachim von Ribbentrop și de comisarul poporului pentru Afaceri Externe al URSS Viaceslav Mihailovici Molotov .

Aplicarea acestui Protcol adițional secret din 23 august 1939 a fost cumplită pentru Regatul României.

La data de 26 iunie 1940 V. M. Molotov a înaintat către guvernul Regatului României un ultimatum, prin care cerea predarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către URSS . Motivarea ultimatumului era halucinantă: România ar fi „rupt” Basarabia în 1918 de la Uniunea Sovietică (deși URSS nu exista în 1918). Mai mult, URSS scria în ultimatum că Basarabia „ar fi fost locuită de o populație majoritar ucrainiană și că s-ar fi rupt astfel (prin unirea cu România, n.n.) unitatea Republicii Sovietice Ucrainene” .

Unirea Basarabiei cu România, în urma Primului Război Mondial dintre anii 1914-1918, fusese recunoscută internațional prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Acesta fusese semnat de reprezentanții Angliei, Franței, Italiei, Japoniei și, desigur, ai României. În timp, tratatul a fost ratificat de puterile semnatare, cu excepția Japoniei. Imperiul Nipon nu a ratificat actul în parlamentul național deoarece în 1925 la Beijing semnase un tratat secret cu Uniunea Sovietică. Prin acesta, în schimbul avantajelor economice, Japonia se angaja să nu accepte nicio modificare a granițelor Uniunii Sovietice .

Nu s-a știut nimic în România despre existența acestui document, care a permis URSS să afirme ritos că tratatul privind unirea Basarabiei cu România nu ar putea fi considerat valabil, din cauza neratificării într-un singur parlament național, dintre semnatari, parlamentul japonez.

Cererea ultimativă de cedare de teritorii prezentată la 26 iunie 1940 de V. M. Molotov guvernului României a fost extinsă de la Basarabia la Bucovina de nord și Ținutul Herța. Uniunea Sovietică declara că trebuie să primească și Bucovina de nord, în care se includea și Herța, drept compensație pentru că România ar fi stăpânit „în mod nedrept” timp de 22 ani Basarabia .

La ora 12.00 din ziua de 27 iunie 1940 Regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană. În cadrul ședinței, rezultatul votului a fost: 10 pentru acceptarea ultimatumului, 11  împotriva acceptării, 4 pentru tratative (discuții), 1  rezervat (premierul Gh. Tătărescu).

Seara, Regele a convocat un al doilea Consiliu de Coroană. Numai 6 oameni din 26 s-au mai opus atunci cedării de teritorii românești către URSS: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu . Singurul care a rostit un cuvânt deosebit de puternic, incitant la luptă, argumentat istoric, chiar dacă nu și militar, a fost profesorul Ștefan Ciobanu . Discursul său nu a avut efect. Autoritățile române au transmis nota de acceptare a ultimatumului sovietic, cu solicitarea ca cedarea să se facă după tratative. Sovieticii s-au arătat nemulțumiți de acest răspuns. Au formulat a doua notă ultimativă, comunicată de Molotov ministrului român la Moscova la ora 1,30 în noaptea de 27/28 iunie 1940 și transmisă în țară, cu mari eforturi, la ora 2,25 în aceeași noapte. URSS a declarat că cere imperativ ca în patru zile să i se cedeze teritoriile pretinse, fără alte discuții. Mai mult, la ora 3 din aceeaași noapte de 27/28 iunie 1940 trupele sovietice ale Frontului de Sud au trecut granița cu România prin cinci puncte și au înaintat în teritoriul românesc . În consecință, la 28 iunie 1940 România a pierdut și Basarabia și Bucovina de nord și Ținutul Herța. Apoi la 31 august 1940, prin al doilea Diktat de la Viena, România a pierdut Transilvania de nord-vest. La 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a pierdut și Cadrilaterul .

Ca urmare a acestor grave pierderi teritoriale și a politicii externe și interne dezastruoase, Regele Carol al II-lea a fost obligat să părăsească tronul țării. În ziua de 6 septembrie 1940 Regele Carol al II-lea a semnat un act-proclamație prin care declara că încredințează conducerea afacerilor Casei Regale fiului său, Mihai. Aceasta, după ce în 5 septembrie 1940, tot printr-un decret regal încredințase afacerile de stat generalului Ion Antonescu. În „proclamația” sa, regele Carol al II-lea nu a folosit niciodată termenul abdicare. Această formulare arată că spera să revină pe tron, cum dealtfel menționa și în însemnările sale .

Dar percepția generală a contemporanilor a fost că a abdicat.

La 6 septembrie 1940, noul Rege al României Mihai I (6 septembrie 1940-30 decembrie 1947) a depus jurământul de monarh al statului, în conformitate cu noua lege de depunere a jurămîntului, în fața Patriarhului Nicodim, a generalului Ion Antonescu – în calitatea acestuia de șef al statului și de președinte al Consiliului de Miniștri, precum și în fața noului prim-președinte al Curții de Casație, numit recent în persoana lui Dimitrie Gheorghe Lupu .

În noua sa calitate de Rege al României, prin lege, Mihai I avea următoarele atribuții: era comandant al armatei, conferea decorații, putea să grațieze și să amnistieze, încheia tratate (dar această prerogativă avea să dispară în două zile prin alt act normativ), numea și primea ambasadori. În rest însă, toate celelalte prerogative de conducere a statului reveneau președintelui Consiliului de Miniștri, care în acel moment era nominal, prin lege, generalul Ion Antonescu.

Regele Mihai I, foarte tânăr, abia absolvent al liceului și al bacalaureatului (pe care-l susținuse exact la 27 iunie 1940), unde se remarcase ca elev mediu, în noua sa calitate de monarh al Țării a fost total dominat de mama sa și, inițial, și de generalul Ion Antonescu, conducătorului Consiliului de Miniștri și învestit cu puteri absolute în stat. Mama Regelui, principesa Elena, la data de 8 septembrie 1940 a primit titlul de Regină-Mamă. Era un rang superior, care îl înlocuia pe acela de principesă. La 12 septembrie 1940 ea a putut reveni în țară din exilul în care fusese silită să stea după divorțul de Regele Carol al II-lea. Regina-mamă Elena era fiica regelui Greciei, Constantin I și al reginei Sofia (verișoară cu Regina Maria a României). Ea fusese educată în spirit britanic, ceea ce o făcea să vorbească ușor limba engleză.

Generalul Ion Antonescu a căutat să domine și să se impună în mod absolut în fruntea statului, dar și în fața Regelui Mihai și a Reginei-mamă Elena. Cum în prima parte a guvernării generalul Ion Antonescu a condus alături de partidul legionar, în fruntea căruia ajunsese Horia Sima, l-a silit și pe Regele Mihai să participe la manifestații ale acestui partid. După 21-23 ianuarie 1941, când partidul legionar a fost înlăturat din fruntea statului , generalul Ion Antonescu a format un guvern de tehnocrați.

Concomitent, s-a mers pe o linie de apropiere și mai mare a României față de Germania. Se considera că doar așa România va putea să-și recupereze teritoriile pierdute în vara anului 1940, inițial pe cele din est, apoi, poate și pe celelalte. În consecință, la 22 iunie 1941, România a intrat în război împotriva URSS, alături de Germania. Regele Mihai și mama sa au aflat despre declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice din emisiunile de la radio și din presa scrisă, conform declarației pe care au făcut-o ei înșiși. Nu era normal. Prin prerogativele sale, Regele României ar fi trebuit să fie informat anterior despre această acțiune, deoarece prin Decretul-Lege nr. 3072/7 septembrie 1940 el era comandantul armatei. În acele condiții, animozitatea dintre familia regală și generalul Ion Antonescu a sporit. Totodată, prin cuvintele lui cazone, de multe ori considerate lipsite de tact și politețe, generalul Ion Antonescu l-a jignit pe rege. Adesea i-a spus că e necesar ca, în primul rând, să frecventeze cursuri universitare, să obțină o licență și abia după aceea să discute cu el. Cu toate acestea, Ion Antonescu a reușit ca la 22 august 1941 să-l determine pe Rege să-l înainteze la gradul de mareșal al României . A procedat în acest mod pentru a-l subordona și mai mult pe generalul Iosif Iacobici, ministrul de Război. Acesta din urmă avea să demisioneze în 20 ianuarie 1942 de la conducerea Marelui Stat Major, iar în august 1942 să fie trecut în rezervă, din cauza opoziției sale față de modul de a conduce războiul de către Ion Antonescu. În felul acesta, Regele Mihai a pierdut un aliat care l-ar fi putut ajuta poate în ponderarea mareșalului.

Situația de pe front – înfrângerile armatei germane la Stalingrad, la Kursk, la Moscova, la Leningrad – au permis familiei regale să încerce să ia legătura cu aliații. O cale a stabilirii relațiilor cu puterile aliate anti-Axă a fost aceea a folosirii reprezentanților spionajului internațional.

Elemente ale spionajului britanic, ale SIS (MI6), rămăseseră pe teritoriul României dinainte de declararea războiului împotriva URSS. În general, erau foști oameni de afaceri care lucraseră în domeniul petrolier, în domeniul bancar, în cel comercial, în transporturi, în presă, în diplomație și alții chiar în cel al cercetării științifice. Ei s-au putut apropia de Rege în 1943. Una dintre persoanele care le-a ușurat această apropiere a fost Regina-mamă, în strânse legături cu Marea Britanie.

În ultimul timp, cercetările făcute în arhivele MI6 (deși nici în prezent cele privind România nu sunt complet declasificate), în arhivele CNSAS, precum și în acte personale ale unora dintre foștii membri sau persoane cu legături cu MI6 și SOE de către cercetători, cum ar fi Dennis Deletant de la University College London School of Slavonic and East European Studies (SSEES), însurat cu o româncă, Andreea Caracostea, au dezvăluit identitățile a o serie de englezi, francezi, polonezi etc. lucrând pentru SOE și SIS (MI6) în România, care au luat legătura cu diverși factori de decizie din statul român și au creat rețele de informații aici în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

În Anglia în cadrul Ministerului de Război fusese creat în anul 1940 serviciul SOE (Special Operations Executive), sub comanda maiorului Laurence Grand. În cadrul SOE, trebuiau să lucreze agenți britanici antrenați în misiuni de sabotaj în teritoriul inamic. Se pare că prima acțiune concretă care părea reușită inițial a avut loc în România în august 1943. Atunci doi agenți britanici SOE, căpitanul Thomas Charles David Augusten Russell și operatorul radio Nicolae Țurcanu au fost parașutați în Serbia, având ca destinație România. Acolo au fost primiți de oamenii lui Dragoliub „Draja” Mihailovici, unul dintre conducătorii partizanilor sârbi. Lor li s-a alăturat un sârb care știa românește. La data de 2 august 1943 agenții SOE au trecut Dunărea în România pe la Golubac – Peștera Veterani. Și-au făcut tabără în pădurea de lângă Vârciorova, de unde au început să acționeze stația radio la 12-13 august 1943. Eficiența lor nu a fost deosebită. La 4 septembrie 1943 căpitanul Russell a fost ucis, jefuit pentru a i se lua monedele de aur pe care le avea asupra lui. Ucigașul nu a fost descoperit .

În aceeași lună august 1943, oamenii politici Iuliu Maniu și Constantin I. C. Brătianu, au adresat un memoriu comun Regelui și mareșalului Ion Antonescu, prin care au criticat modul de a se duce războiul. Era anul marilor înfrângeri a armatelor Axei pe frontul de est. Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu au cerut ca armata României să fie readusă în țară pentru a putea lupta în vederea apărării hotarelor românești care urmau să fie atacate de armata sovietică în evidentă înaintare .

Era primul astfel de memoriu adresat în mod oficial Regelui, deci îl invitau deschis să acționeze.

În ziua de 26 noiembrie 1943 la ora 14.05 mareșalul palatului regal, baronul Ioan Mocsony Stârcea, l-a adus la palat pe „ziaristul englez House”. Acesta, al cărui nume și calitate reală rămân necunoscute, fusese recomandat și venise împreună cu diplomatul francez, Henry Spitzmuller, rămas în România după capitularea Franței. La ora 14.10 au intrat în încăpere Regele Mihai, însoțit de Regina-Mamă. La câteva minute mai apoi au venit Mircea Ionnițiu , secretarul particular al Regelui Mihai și Grigore Niculescu-Buzești , viitor ministru de externe și apropiat al lui Iuliu Maniu. „House” s-a recomandat ca fiind ziarist ce aparținea de „Allied Newspapers” – un consorțiu jurnalistic britanic, aparținând lordului Kemsley. În timpul războiului, consorțiul colabora cu serviciile de informații. „Ziaristul” se oferea să comunice guvernului britanic situația din România și să transmită un mesaj din partea Regelui. Principala problemă adusă în discuție a fost aceea a declanșării în România a unei insurecții care ar fi dus la răsturnarea mareșalului Ion Antonescu. Regele, deși cu sentimente anti-Antonescu, a arătat că refuză. Realist, a spus că în acel moment nu are mijloacele necesare pentru reușită. Iar în caz de eșec, germanii ar deveni stăpâni absoluți ai țării. În situația în care ar fi reușit totuși să schimbe guvernul, la un moment dat, Regele Mihai îl propunea și susținea ca nou premier pe omul politic Iuliu Maniu. Până în acel moment, I. V. Djugașvili Stalin nu îl aprobase pe Iuliu Maniu ca potențial viitor conducător al guvernului României. Dar brusc, în luna noiembrie 1943, în mod surprinzător, și-a schimbat poziția. Anume Stalin s-a arătat atunci de acord ca Maniu să trimită un emisar. Emisarul lui Maniu era primit însă numai pentru a discuta cu cei trei principali aliați (USA, URSS, Marea Britanie) înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea acestuia cu un guvern dispus să semneze capitularea necondiționată față de toți cei trei aliați. Se punea problema ca rolul principal să-l dețină URSS, care se afla în imediata vecinătate a României, pe care dorea să o integreze între posesiunile sale, luându-i marile zăcăminte petroliere. Deși autoritățile române sperau altceva, aliații anglo-americani nu aveau de gând să desfășoare forțe armate în zona României și a celorlalte state din sud-estul Europei, URSS având mână liberă.

În final, Regele Mihai i-a arătat lui „House” fotocopia scrisorii prin care Iuliu Maniu îl autoriza să discute în numele Partidului Național Țărănesc pentru rezolvarea problemelor de politică externă. Convorbirea s-a încheiat fără a se ajunge la un final clar .

La 22 decembrie 1943, ora 0,30, lângă satul Plosca din Jud. Teleorman, la cca. 100 km de București, au fost parașutați col. Alfred Gardyne de Chastelain, ofiţer SOE şi comandantul operaţiunii, Ivor Porter și căpitanul britanic de origine română Silviu Mețianu. Aceasta era a doua misiune SOE în România, care avea să fie cunoscută sub denumirea Operațiunea Autonomous. Ea venea după discuția ziaristului „House”, care probabil era MI6. De data aceasta, cei trei SOE nu aveau o misiune de sabotaj, cum ar fi fost regula având în vedere scopul serviciului britanic, ci o misiune politică: să ia legătura cu Iuliu Maniu și să-l înștiințeze despre schimbarea poziției lui I. V. Djugașvili Stalin, în sensul de a-l accepta pe el să semneze capitularea necondiționată. Cel puțin așa susține în memoriile sale Ivor Porter.

Cei trei cu ușurință au fost prinși de jandarmi, cu ajutorul sătenilor din zonă. Au fost duși la Turnu Măgurele, la comandamentul jandarmeriei locale. De acolo, sub paza unui pluton comandat de un căpitan, au fost duși în București, la Comandamentul Jandarmeriei și predați generalului Vasiliu. Au fost interogați de generalul Tobescu, comandantul Jandarmeriei, de Eugen Cristescu,  comandantul SSI, de generalul Piki Vasiliu, subsecretar de stat în Ministerul de Interne . Ivor Porter a scris în cartea publicată ulterior de el că interogatoriile le-au fost luate separat, fiecăruia dintre cei parașutați. Tot el a atestat că tratamentul prizonierilor a fost foarte bun, aproape hotelier, chiar în clădirea Jandarmeriei de pe Bd. Ștefan cel Mare. Mai mult, Mihai Antonescu însuși a formulat, împreună cu cei trei, procesele-verbale în care se înregistrau declarațiile luate în urma interogatoriilor. Mihai Antonescu, specialist în drept internațional public, vicepremier și ministru de Externe al lui Ion Antonescu, a revizuit împreună cu agenții britanicii aceste declarații în mai multe rânduri, pentru a fi convenabile pentru mareșal și pentru Rege. Aceste revizuiri de declarații scrise ale agenților SOE au trebuit să fie formulate de asemenea manieră încât să nu dea posibilitatea ofițerilor germani să ceară și să preia prizonierii .

Este de remarcat atitudinea extrem de binevoitoare față de prizonierii SOE, pe care practic mareșalul Antonescu i-a protejat tot timpul, ca dealtfel și pe alții în asemenea situații.

Existența misiunii celor trei a fost repede aflată în București. În cafenelele și în restaurantele din capitala României și din marile orașe a început să se vorbească despre „le coup”. Se considera că se pregătea o lovitură de stat împotriva mareșalului Antonescu. Ea se cupla cu rapida înaintare a armatei sovietice de pe frontul de sud, comandat de mareșalul Rodion Malinovski.

În același timp, în România, mai acționa o altă grupare de agenți ai britanicilor, de această dată de la MI6. Aceștia erau conduși de Alexander Eck , adus în România înainte de începerea războiului de profesorul Nicolae Iorga, sub acoperirea de cercetător și prezentator de prelegeri asupra istoriei sud-estului Europei și a Imperiului Bizantin. Alexander Eck își formase o echipă din care făceau parte și români și străini: Margareta Haller – născută în Iași, surorile poloneze Irina și Tatiana Olchewski, radiotelegrafiștii polonezi Gałaczyński, Wieraszko și Czupryk, asistentul universitar Mihnea Gheorghiu (care nu a primit aprobarea șefilor lui Eck pentru a deveni ofițer al serviciului, neprezentând încredere și a fost utilizat doar ca informator), reverendul Vitalien Laurent, directorul telefoanelor Dan Brătianu, pictorul George Tomaziu, pictorul Dinu Albulescu, Titi Grigorescu (care i-a recrutat pe ofițerii Mircea Munteanu, Gheorghe Bujor și Constantin Polzer), Iorgu Tunis, Marcel Fontaine – directorul Institutului Francez din Craiova etc.

Această rețea destul de numeroasă a MI6 în România avea ca misiune declarată (conform  interogatoriului lui Eck la arestare) să urmărească și să înregistreze mișcările și efectivele armatelor germane și, deși se nega, și pe ale celor române. Desigur că aceasta se îndeplinea și cu ajutorul unor generali apropiați de Rege.

În noiembrie 1943 Regele l-a convocat pe generalul Gheorghe Mihail la Sinaia. Acesta era fost comandant al Marelui Stat Major, trecut în rezervă de mareșalul Ion Antonescu încă din septembrie 1940. Generalul Mihail a declarat că la audiența respectivă Regele Mihai i-a spus „că intenționează a face o lovitură pe care a făcut-o și Italia, în 1943, anume de a înceta războiul contra Rusiei Sovietice și a trece de partea Aliaților. Și m-a întrebat dacă pot să aduc un serviciu în acest scop. Imediat am răspuns afirmativ” . Generalul Gheorghe Mihail a avut ulterior multiple întâlniri cu Regele și cu echipa acestuia, fiind adus la palat chiar de o mașină a Siguranței . Deci totul se făcea, deși în aparent secret, cu știrea în îngăduința mareșalului însuși.

În același timp, energicul general Constantin Sănătescu, care fusese numit din martie 1943 Șeful Casei Militare a Regelui, menționa că la sfârșitul lui februarie 1944 în mintea lui și a unor colaboratori apropiați ai Regelui a încolțit ideea îndepărtării mareșalului și a semnării unui armistițiu cu reprezentanții Națiunilor Unite . Discutarea acestui proiect s-a petrecut în „Casa mică” din spatele palatului regal, acolo unde locuia Regele. La acea primă întrevedere au participat în primul rând Regele, generalul Constantin Sănătescu, Ionel Mocsony-Stârcea (locțiitor de mareșal al Palatului), Grigore Niculescu-Buzești (viitor ministru de Externe în guvernul din 23 august 1944).

Apoi între 21-30 martie 1944 generalul Constantin Sănătescu, care avea să devină din 1 aprilie 1944 Mareșal al Palatului, a purtat discuții cu C.I.C. (Dinu) Brătianu, cu Mihai Antonescu, cu mareșalul Ion Antonescu.

La 30 martie 1944 Regele, mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Sănătescu, în timpul unui dejun restrâns au discutat din nou posibilitatea de a scoate țara din război. Cu toții au căzut de acord să  continue tatonările la Ankara pentru un armistițiu cu Rusia .

Problema tuturor părților, care reieșea clar din discuțiile factorilor de decizie – Regele și Regina-Mamă, mareșalul Antonescu – era următoarea, formulată de Sănătescu: „A accepta armistiţiul fără condiţii nu este practic, n-ar fi mare deosebire faţă de o capitulare fără condiţii. Trebuie tratat cu ruşii pentru a obţine oarecare uşurări şi asta este posibil cîtă vreme mai avem o armată pe front, care poate să mai reziste.” .

Mihai Antonescu în palatul lui Barbu Știrbey de pe Calea Victoriei a avut întâlniri cu o serie de oameni politici . Nu a ajuns la un rezultat. Regele și cei din anturajul lui au fost convinși că oamenii politici români erau incapabili să ajungă la o soluție: „31 martie 1944. Mihai Antonescu urma să aibă o convorbire cu diferite personalităţi politice, care susţin una şi bună, a ieşi din război, dar nici unul nu dă o soluţie pentru a realiza aceasta. Sunt curios să văd rezultatul şi care este acela care şi-ar lua răspunderea să ia frînele guvernului.” .

Generalul Sănătescu a luat legătura și cu o serie de generali de pe front, nemulțumiți de modul în care conducea războiul mareșalul. Ei s-au declarat de acord să facă parte dintr-o acțiune de îndepărtare a mareșalului și de formare a unui nou guvern al țării .

Văzând înaintarea rapidă a trupelor sovietice, Regele Mihai I și mareșalul Antonescu au știut clar că armistițiul trebuie încheiat cu URSS.

La 10 aprilie 1944 reprezentanții ambasadei sovietice la Stockholm au comunicat ministrului plenipotențiar Fred Nano că se acceptă încheierea armistițiului și cu actualul guvern al României.

Două zile mai apoi, la 12 aprilie 1944, au fost communicate de către ambasada URSS către legația României condițiile minime pentru încheierea armistițiului cu URSS:

1. Ruptura cu germanii și lupta comună a trupelor române și a trupelor aliate, inclusiv Armata Roșie, împotriva germanilor, pentru a restabili independența și suveranitatea României”.

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice după tratatul din 1940 (adică păstrarea de către URSS a teritoriilor smulse de la România, n.n.).

3. Repararea pagubelor cauzate Republicii Sovietice prin operațiunile militare.

4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război.

Se mai cerea, totodată, ca trupele sovietice să aibă libertatea de mișcare pe tot teritoriul român. Se arăta, în același timp, că URSS va putea acționa în comun cu România pentru a restitui acesteia toată Transilvania, sau cea mai mare parte a sa .

Ministerul de Externe a considerat că poate să încerce să trateze, să îmbunătățească acele condiții. A propus ca problema Basarabiei (pct.2) să fie reglată după război. URSS a comunicat că punctele 1, 2 și 4 nu sunt negociabile. Tratativele pe acest canal – cu Fred Nano – s-au blocat. În acele condiții, Regele Mihai I înțelegea că nu există altă soluție. El a dat curs unei idei care îi apăruse în minte încă din februarie 1944, anume să unifice forțele politice din țară, să formeze un bloc al partidelor democratice. Datorită atitudinii aliaților care favorizau URSS, Regele a fost forțat să acorde atenție și micului partid al comuniștilor din România. Deși acesta avea doar aproximativ 700 membri, era brațul URSS în România. Regele spera ca prin el să obțină condiții mai bune pentru țară.

Jacques Vergotti, în legătură strânsă și cu englezii și cu Casa Regală, a putut remarca ușor că avocatul Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre conducătorii comuniștilor din România, părăsea des casa din Bușteni. Aceasta era în zona lui de activitate și jandarmii locali îi raportau plecările avocatului comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Mai târziu Jacques Vergotti a aflat că prietenii lui, Ionnițiu și Niculescu-Buzești, în noaptea de 13/14 iunie 1944 într-o casă de pe Calea Moșilor nr. 103 s-au întâlnit cu Lucrețiu Pătrășcanu și cu ofițerul dezertor comunistul Emil Bodnăraș, parașutat din URSS, care acționa sub numele conspirativ de „inginerul Ceaușu”. Atunci s-a convenit să se creeze „coaliția” sau „blocul” sau „frontul democratic”, cu acordul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu. Acest „bloc” îi cuprindea deci și pe comuniștii trimiși de URSS. Era practic o infiltrare a URSS în conducerea țării  și a delegației care sub conducerea prințului Barbu Știrbey (martie 1944) și a lui C. Vișoianu participa la negocieri în Cairo pentru încheierea unui armistițiu cu aliații anglo-saxoni. Era o iluzie. Nu se ținea seama de hotărârile conferințelor de la Casablanca, Teheran și de raportul lui Ivan Maiski din 10-11 ianuarie 1944. Sarcina lui Pătrășcanu și Bodnăraș era cea de a participa la operațiunile de capitulare a României cu consecința preluării puterii de către comuniști, deci de către URSS.

Acest grup, denumit uneori „frontul național democratic”, era format din PNȚ, PNL-aripa Brătianu, PSD – aripa Titel Petrescu și partidul comunștilor, reprezentat atunci de Lucrețiu Pătrășcanu. Acestora li s-au mai alăturat ulterior Frontul plugarilor și muncitorilor, condus de Petru Groza și frontul patriotic condus de comunistul Magheru, aflat atunci în închisoare . Disensiunile dintre oamenii politici români liberali au determinat ca unii dintre aceștia să rămână adepții lui Gh. Tătărescu, fost premier apropiat de Carol al II-lea. Demersurile lui de unificare au fost însă respinse, concilierea era exclusă, astfel că Tătărescu a ajuns să adere la un grup inițiat de comuniști la 26 mai 1944, Coaliția Național Democrată (C.N.D.) și va fi folosit de aceștia mai târziu în uzurparea puterii în stat .

Regele a fost obligat deci să accepte „frontul democratic” drept forța care trebuia să preia puterea politică după înlăturarea mareșalului Ion Antonescu în vederea obținerii păcii. Dar ideea unității politicienilor a fost a lui. Intenția lui era să readucă regimul democratic în România.

În noaptea de 13-14 iunie 1944 în Calea Moșilor nr. 103 s-au întâlnit reprezentanții armatei: generalul Gheorghe Mihail, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu (comandantul Armatei a 5-a), colonelul Dumitru Dămăceanu (șeful Statului Major al Comenduirii București) – în realitate toți reprezentanți ai Regelui. La întrunire au mai participat generalul Constantin Sănătescu (mareșalul Palatului), Ionel Mocsony-Stârcea, Mircea Ionnițiu (secretar particular al Regelui), Grigore Niculescu-Buzești (delegatul PNȚ și al PNL), Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș (reprezentanții Partidului Comuniștilor din România).

Cei care trebuiau să formeze „Blocul partidelor democratice” s-au mai întâlnit ulterior și în Palatul Știrbei și în vila din spatele Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Deoarece discuțiile erau sterile, fără a se ajunge la concluzii constructive, Regele, iritat, a părăsit la un moment dat sala în care avea loc una dintre întâlniri. La plecare, le-a spus celor adunați acolo să nu cuteze să plece până când nu ajung la consens. El personal s-a dus să aștepte răspunsul în grădina palatului .

La 20 iunie 1944, în final, s-a format B.P.D. Generalul Sănătescu menționează în jurnalul său că aproape zilnic avea întâlniri cu Regele, cu membrii B.P.D., împreună, sau separat, cu Mihai Antonescu etc., pentru a examina posibilitățile de reușită în îndepărtarea mareșalului și scoaterea României din alianța cu Germania.

La 8-10 august 1944 a avut loc un schimb de telegrame cu Gh. I. Duca, de la legația română din Stockholm. Acesta încerca să trateze, de data aceasta din partea Regelui, fără știrea lui Fred Nano, cu doamna Kolontay și cu Semionov, de la ambasada URSS. La data de 15 august 1944 Gh. I. Duca nu primise încă un răspuns din partea sovieticilor. A fost amânat. Gh. I. Duca a insistat, conform instrucțiunilor sale, ca misiunea generalului Aldea, unul dintre oamenii apropiați de Iuliu Maniu, să fie primită în URSS pentru discuții și eventuala încheiere a armistițiului. Cerea ca venirea și discuțiile generalului Aldea să rămâne strict secrete. Generalul Aldea trebuia să trateze în numele Regelui Mihai I condițiile armistițiului României. Regele cerea ca generalul Aldea să fie primit de sovietici neîntârziat, în condițiile în care armata roșie înainta vertiginos. În ziua de 22 august 1944 G. I. Duca a primit o telegramă de la viitorul ministrul de Externe al României Niculescu-Buzești. Din telegramă G. I. Duca a dedus că situația militară devenise extrem de gravă. El era nevoit să încerce să negocieze în condițiile în care sovieticii erau în plină ofensivă și intraseră deja în Iași. Într-adevăr, situația pe front devenise cumplită pentru România. În consecință, Regele Mihai și câțiva oameni din jurul lui au hotărât să acționeze imediat. Era o devansare față de data de 26 august 1944, stabilită printr-o înțelegere între Rege și anglo-americani pentru a organiza o lovitură de stat contra reprezentanților axei care dominau atunci România. La pregătirea acestei lovituri de stat a participat și Gheorghe Brătianu care în zilele fierbinți de la sfârșitul lui iulie 1944 s-a dus în zona Isaccea, pentru a se întâlni în taină cu reprezentanți sovietici. Ce a discutat acolo nu s-a aflat . Nu se știe dacă Regele fusese informat despre acest demers.

Reprezentanții partidelor politice din România erau tot în derută. La 20 august 1944, Iuliu Maniu i-a comunicat lui Alexandru Cretzianu, care se afla la Ankara, că „opoziția din România este în totală necunoștință de cauză, dacă să treacă la acțiune….sau să mai aștepte” .

Dealtfel, Jacques Vergotti, care era la curent cu negocierile și tratativele din 1944, a notat în memoriile sale că Iuliu Maniu și Dinu Brătianu nu doreau să participe la acțiunea concretă de înlăturare a mareșalului și încheiere a armistițiului. Ei considerau că această operațiune era pur militară, ca atare nu trebuiau să participe la ea oameni politici .

Regele nu a fost înștiințat despre acest mod de gândire al oamenilor politici pe care el se baza.

În ziua de 22 august a fost din nou un bombardament al aviației anglo-americane, care a distrus clădiri și a afectat alte obiective din zona Văii Prahovei, către orașul Mizil .

Frontul era rupt pe porțiuni destul de mari. În aceste condiții, Regele a revenit de la Sinaia în București, aparent pentru o vânătoare, pentru a adormi susceptibilitățile . La ultima întâlnire secretă din noaptea de 22 către 23 august 1944 dintre Rege, armată și reprezentanții „blocului democrat” se stabilise că o discuție hotărâtoare cu mareșalul Ion Antonescu despre încheierea armistițiului, în condițiile ruperii frontului pe largi porțiuni în Moldova, avea să aibă loc în principiu în data 26 august și cel mai devreme în 24 august. Aceasta în funcție de programul mareșalului, care evident trebuia să meargă din nou la fața locului pe front . Dacă mareșalul refuza acum armistițiul, urma să fie înlăturat. O întâmplare a făcut să se afle care erau intențiile mareșalului în ziua de 23 august. La Sinaia, în vila sa, doctorul Cârstea a ridicat întâmplător receptorul telefonului său, aflat în derivație cu alt aparat din casă. La celălalt aparat vorbea un ofițer găzduit de dr. Cârstea. Acel ofițer era în legătură cu biroul mareșalulului, care-l chema la București de urgență, pentru că mareșalul avea să plece pe front probabil în aceeași zi sau în 24 august cel mai târziu. Imediat, doctorul Cârstea a comunicat unui cunoscut de-al său din București cele auzite întâmplător la telefonul său în derivație. Acest cunoscut de-al său i-a relatat indirect tânărului medic Constantin Bălăceanu-Stolnici despre cele surprinse involuntar , palatul fiind de asemeni informat. Ca urmare, Regele Mihai a hotărât să devanseze acțiunea care era stabilită pentru 26 august, sau în cel mai rău caz pentru 24 august .

În ziua de 23 august 1944 la orele 15, așa cum se convenise, Mihai Antonescu a sosit la palatul regal . Regele Mihai îl aștepta în vila din spatele palatului pe mareșalul Ion Antonescu. Acesta a sosit în jurul orei 15.30, fiind menționat în registrul de audiențe al palatului în jurul orei 16.15 .

Mareșalul a susținut în esență că el va face armistițiul, dar nu în condițiile impuse de sovietici. În opinia sa, încă mai era timp să se negocieze cu anglo-americanii, trimițându-l de îndată pe Mihai Antonescu în persoană la Ankara și Cairo. De fapt, în ochii lui armistițiul însemna predarea țării sovieticilor, ceea ce nu vroia să accepte. Mareșalul mai punea problema demisiei lui, în cazul în care putea fi înlocuit cu un om onest și capabil . El mai știa că Ică Antonescu îl trimisese pe Neagu Djuvara cu un mesaj la Stockholm, la doamna Kollontay, din seara precedentă. Din păcate, sovieticii aveau tratativele terminate din punctul lor de vedere înainte de le a începe, căci discuțiile fuseseră duse cu delegații Regelui, însă doar aparent, fără intenția de a se angaja în vreun fel. Totodată convorbirile erau purtate în condiții de forță, de ofensivă masivă militară a URSS în România. Neagu Djuvara în calitate de curier diplomatic a întârziat, așa că a ajuns la Stockholm abia în 24 august 1944. Misiunea lui era oricum inutilă: a ajuns la Stockholm post factum .

Între timp, în București, discuția Regelui cu mareșalul Ion Antonescu continua în „salonul galben” în „Casa mică” din spatele palatului regal. La această convorbire cei mai importanți factori de decizie au fost Regele Mihai, asistat de generalul Constantin Sănătescu și mareșalul Ion Antonescu, însoțit de Mihai Antonescu. În timpul discuției, care a durat cca. 2 ore, mareșalul i-a prezentat regelui situația gravă de pe front și a cerut, prin Mihai Antonescu, să se amâne cu cel puțin 24 ore începerea negocierilor pentru armistițiu cu sovieticii. Regele asculta cu o expresie care pe fața lui era aparent indiferentă.

Mareșalul Ion Antonescu era destul de optimist privind demersul său de amânare a discutării armistițiului.

Aceasta pentru că primise mandat verbal de la partidele politice PNȚ aripa Iuliu Maniu și PNL aripa Dinu Brătianu de a începe el însuși tratativele pentru încheierea armistițiului. Mareșalul Ion Antonescu spera și avea iluzia că poate să obțină pentru țară condiții cât mai bune chiar de la sovietici, chiar și în acel moment. Le-a cerut lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu să-i dea o împuternicire scrisă, înainte de audiența la Rege, pentru a putea să arate că acum negociază cu sovieticii în numele tuturor oamenilor politici importanți din țară. Dar nu a primit niciodată acest act scris. El era sigur că este doar o problemă de timp redactarea lui. Generalul C. Sănătescu dealtfel a declarat în cursul întrevederii dintre mareșal și Rege că se va duce el personal și va aduce acel acord scris din partea celor doi oameni politici.

La auzul acestor propuneri ale mareșalului, însoțite și de dorința ca Mihai Antonescu să plece să discute el însuși cu aliații la Ankara, Regele s-a ridicat și a ieșit din birou, scuzându-se. Nu mult apoi, a reintrat în sală, apoi a intrat maiorul Anton Dumitrescu și un grup de subofițeri cu pistoalele în mâini. Regele a trecut în spatele mareșalului. În urma lui a venit grupul condus de maiorul Anton Dumitrescu. Acesta l-a salutat pe rege și l-a anunțat pe mareșal că din înalt ordin este arestat. În acest timp, Regele ieșea din încăpere cu mâinile la spate, iar generalul Constantin Sănătescu îi spunea mareșalului că este arestat deoarece nu a vrut să ajungă imediat la armistițiu. Mareșalul, extrem de surprins, l-a apostrofat pe Sănătescu, spunându-i că actul era nedemn de un general. Reproșul s-a dovedit inutil. Decizia era luată. Și mareșalul și vicepremierul Mihai Antonescu au fost duși și închiși în camera-safe unde Regele Carol al II-lea își păstrase timbrele . Mai târziu aveau să fie arestați cu discreție și alți membri ai guvernului. Un nou guvern a fost numit de Rege, guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Majoritatea membrilor numiți în acest guvern din 23 august 1944 nici măcar nu știau ce se întâmplase și nu erau prezenți, după cum nu fuseseră prezenți nici la arestarea mareșalului: Lucrețiu Pătrășcanu a venit la palat după ora 21, urmat la scurt timp de Titel Petrescu, mai târziu, poate la zece seara „inginerul Ceaușu”, a doua zi dimineață Iuliu Maniu .

În seara aceleiași zile a fost chemat de la Buftea Jacques Vergotti, care a ajuns repede la palat pe motocicletă, însoțit de curierul lui. Regele Mihai a remarcat că Jacques și-a pus din nou „insignele  de ofițer de ordonanță din Casa Militară a Regelui”, l-a întrebat cu câți oameni a venit la palat și l-a prezentat aghitoantului de serviciu, colonelul Emilian Ionescu .

Regele a convocat pe ambasadorul Germaniei, baronul Manfred von Killinger și pe generalul Hansen, comandantul Misiunii militare terestre germane din România în aceeași seară. În cursul acestei audiențe, le-a comunicat schimbarea guvernului, începerea tratativelor pentru încheierea unui armistițiu cu coaliția anti-germană și a cerut germanilor să se retragă din România fără opoziție, pentru a nu provoca pierderi de ambele părți. În schimb asigura libera plecare. Von Killinger, ca ofițer de marină total necizelat, a început să amenințe în limba germană. Hansen, deși mai civilizat, a atras atenția Regelui să fie atent. Jacques Vergotti, bun vorbitor al limbii germane, translator al întâlnirii, a tradus tot ce s-a spus . Surprinderea germanilor era foarte mare. Cu toate acestea, cu câteva zile înainte fuseseră anunțați de căpitanul Ion Valeriu Emilian că se pregătea blocarea căilor de acces pentru diviziile germane în București. Anunțul căpitanului Emilian a fost către profesorul Ernst Gamillsheg, care conducea Institutul German din România, lingvist de seamă, precum și către contele Rantzau, care conducea secția culturală din ambasadă. Profesorul Gamillsheg a raportat serviciului de informații al ambasadei germane informația. Nu au fost ascultați cu atenția necesară. Comandamentul militar român din București transmisese totuși ordinele Stejar și Pajura, prin care se prevedea blocarea celor 14 obiective importante ale germanilor din capitala României, încă din iulie 1944 .

De la Berlin, la aflarea veștii despre evenimentele din 23 august 1944, a venit ordinul ca generalii germani să nu se retragă din România, să efectueze represalii, să-l aresteze imediat pe Rege, să găsească un general român devotat Reich-ului pe care să-l pună la conducere și să restabilească stăpânirea germană în România. Regele Mihai nu a putut fi arestat însă. Germanii nu au găsit nici un militar superior român dispus să treacă de partea lor. Totodată, comunicațiile telefonice ale germanilor, datorită lui Dan Brătianu director general al societății telefoanelor și colonelului Traian Borcescu coimandant adjunct la SSI, au fost tăiate . Astfel, germanii au fost puși în imposibilitate de a afla care era situația reală, de a comunica între ei și de a primi ordine în mod eficient. La ora 10 seara, prin radio, fusese transmis comunicatul înregistrat al Regelui, care anunța impunerea unui nou guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, ieșirea României din alianța cu Axa și noua alianță cu Națiunile Unite. Germanii au fost dezorientați și dezorganizați. Cu ajutorul avioanelor aflate sub comanda generalului Alfred Gerstenberg au încercat să îndeplinească ordinele de la Berlin și au bombardat a doua și a treia zi Bucureștiul. Au încercat să provoace spaimă și teroare în oraș. Concomitent cu atacul aviației, au încercat să intre în oraș, atât dinspre sud, cât și dinspre nord. Nu au reușit. Totodată au fost înfrânte și capturate toate punctele în care se găseau trupe germane în oraș. La 26 august 1944 Bucureștiul fusese eliberat de forțele armate române .

Între timp, în dimineața zilei de 24 august 1944, Jacques Vergotti a organizat plecarea Regelui și a apropiaților săi către moșia Dobrița a lui Barbu Știrbei. Aceasta se găsea în nord-vestul Olteniei. Jacques Vergotti și Vania Negroponte au fost cei care au deschis drumul folosind Mercedesul blindat al mareșalului Ion Antonescu, Regele a venit cu Buick-ul său gris, iar Regina Mamă a venit de la Sinaia într-un alt convoi, cu un Cadillac negru. Cu toții s-au întâlnit la intrarea în Craiova și apoi au continuat drumul până la Dobrița.

Practic, lovitura de stat își atinsese scopul. Mareșalul Ion Antonescu și guvernul său fuseseră înlăturați și Bucureștiul eliberat înainte de a ajunge sovieticii în capitală.

De la Dobrița, Regele a început să discute cu mareșalul Rodion Malinovski și cu sovieticii care avansaseră mult în țară, dar în ciuda evenimentelor se purtau ca într-un teritoriu ocupat. La Dobrița, Regele a făcut antrenamente de zbor cu un avion mic, adus de comandorul Traian Udrisky. În felul acesta, Regele Mihai se pregătea ca, în cazul unei încercări de capturare a sa, fie de către germani, fie de către sovietici, să poată fugi în Turcia . La 7 septembrie Marta Bibescu, om politic neoficial, în strânse legături cu MI6, a fugit către Paris, care fusese eliberat în aceeași zi de 23 august 1944 de către aliați. La 8 septembrie Regele Mihai a revenit cu trenul în București. Imediat a numit delegația care trebuia să participe la încheierea armistițiului cu puterile care formau coaliția anti-axă. Delegată a acestei coaliții pentru armistițiul cu România a fost URSS. Întâlnirea de semnare a armistițiului care a desăvârșit ocupația sovietică a României pentru zeci de ani a fost programată la Moscova pe data de 12 septembrie 1944, unde trebuia să ajungă delegația română, în frunte cu Barbu Știrbei . Delegația română a fost forțată să semneze un text deja formulat, neputând face să i se admită vreo discuție sau obiecție, cu asistența impasibilă a reprezentanților aliaților anglo-saxoni. Armistițiul a fost deosebit de împovărător pentru România și confirmat ulterior de tratatul de pace .

Lovitura de stat condusă de Regele Mihai a fost de mare ajutor pentru înaintarea frontului 2 ucrainean al armatei sovietice, comandat de mareșalul Rodion Malinovski și a frontului 3, comandat de mareșalul Tolbuhin. Frontul 2 ucrainean înainta pentru eliberarea teritoriului Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, iar Frontul 3 ucrainean a eliberat Bulgaria și a ajutat la eliberarea Regatului Iugoslaviei. Sovieticii au fost ajutați pentru că a venit alături de ei armata unei întregi țări, armata regală română, s-au eliminat din calea armatei roșii Munții Carpați, singurul baraj natural din această zonă geografică și s-a luat din mâna germanilor petrolul românesc. Pentru contribuția lui la succesele armatei Națiunilor Unite în această parte a continentului, Regele Mihai I a fost decorat ulterior de Iosif Viisarionovici Stalin cu cel mai înalt ordin militar sovietic, Pobeda (Victoria). Această decorație i-a fost înmânată de mareșalul Tolbuhin. S-a recunoscut atunci că actul de la 23 august 1944 s-a datorat exclusiv Regelui Mihai I. Oamenii politici, inclusiv, comuniștii nu au avut niciun merit în momentul decisiv. Este de subliniat că Regele a urmărit prin acest act restabilirea drepturilor constituționale și a tuturor libertăților pentru români. Dar din păcate, această dorință a lui, exprimată clar în primele decrete regale și cele emise de guvernul format la 23 august 1944, nu s-a putut îndeplini, iar România a intrat în orbita lipsei de drepturi și libertăți peste jumătate de secol.

Rezumat:

ROLUL REGELUI MIHAI  I

ÎN REALIZAREA  ACTULUI DE LA 23 AUGUST 1944

Regele Mihai I al României a condus actul de la 23 august 1944. a lucrat în această direcție ajutat de un grup de colaboratori credincioși din palatul regal. A încercat, înainte de 23 august 1944, să încheie un armistițiu necondiționat cu URSS, reprezentant al Națiunilor Unite. Nu a reușit. Atunci, la 23 august 1944, a dat o lovitură de stat. L-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu, a numit un nou guvern și a întors armele împotriva Germaniei naziste. Astfel a ajutat la grăbirea înfrângerii Germaniei. Cu toate că Regele spera să readucă un regim democratic în România, nu a reușit. Aliații anglo-americani stabiliseră încă din 1943 prevalența URSS în estul și sud-estul Europei. Ca urmare, România a rămas sub jugul comunist timp de o jumătate de veac. Această situație nu a putut fi evitată de Rege prin actul de la 23 august 1944.

Abstract:

KING MICHAEL’S ROLE IN THE CARRY OUT OF THE AUGUST 23, 1944 ACT

King Michael I of Romania led the political and military coup of August 23, 1944. He worked in this direction helped by a group of faithful collaborators from the army and royal palace. He tried, before August 23, 1944, to conclude an unconditional armistice with the USSR, the representative of the United Nations. He could not achieve it. Then, on August 23, 1944, he led a  coup. He arrested Marshal Ion Antonescu, appointed a new government and declared war on Nazi Germany. Thus he helped hasten Germany's defeat. Although the King hoped to bring a democratic regime back to Romania, he failed. The Anglo-American allies had established since 1943 the prevalence of the USSR in Eastern and Southeastern Europe. As a result, Romania remained under the communist domination for half a century. This situation could not be avoided by the King by the act of August 23, 1944.