Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?

Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?

Girel Barbu, un scriitor prolific, cu o bogată activitate publicistică și editorială ne-a obișnuit deja cu varii abordări de genuri și specii literare: epigrame, aforisme, poezii, eseuri, cronici literare, monografii… De data aceasta, ne împlinește bucuria lecturii cu o carte de poezii creștine. Titlul volumului „Vânzătorul de lumină”, Buzău, Omega, 2018, la prima vedere, parcă nu ar onora statutul câștigat pe merit ca scriitor și om al cetății. Ne duce cu gândul la Iuda, trădătorul și vânzătorul Mântuitorului lumii, Lumina vieții. Privind prima copertă, o grafică în creion, destul de întunecată, în care abia se observă licărul unei candele/lumânări și o rază de soare ce mijește timid la fereastră. Și, totuși, curiozitatea îmi dă ghes, deschid cartea și încep să citesc.

Încă din prima poezie, licărul de lumină sugerat pe copertă ia amploare. Venirea pe lume a poetului, începutul comuniunii cu ceilalți este motiv de bucurie în jocul de-a viața: „Și de-atunci tot joc, mă joc/ Sunt cînd apă, sunt cînd foc/ Cînd șarpe, cînd porumbel/ cînd culoare-ntr-un drapel// cînd ulcior, cînd sunt fîntînă/ / Și-o dată pe săptămînă/ Sunt arcuș pentru vioară/ Și-o clipă de primăvară”. (Cântec pentru ziua a doua) Nașterea este doar începutul vieții pe pământ, a unei trăiri, de multe ori cu stări paradoxale, cu situații contradictorii, cu reacții diferite la întâmplările pe care le traversăm voit ori impuse.

Printr-un exercițiu poetic laborios, cu aplecare de bun practician, Girel Barbu își arogă dreptul de emisar, însărcinat să descopere făclia credinței în simțirea românului, să deslușească taina acesteia și s-o poarte prin vers spre înălțare spirituală. Autorul, asemenea lui Octavian Goga, pleacă în acest demers de la satul românesc deoarece „satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă…” Îmbrățișează acest punct de vedere și procedează în consecință. Explorând marile interioare ale ființei, ajunge la cauzele prime ale unei vieți care ar trebui să fie demnă de actul creației, astfel găsește răspunsuri la o parte din marile întrebări ori dileme existențiale. Poezia sa este indisolubil legată de credința strămoșească și prin faptul că autorul este născut și crescut într-o lume în care a moștenit ereditar rădăcinile înaintașilor, bune călăuze prin viață, astfel încât spiritul său liric rezonează armonios cu tot ceea ce este pământesc, dar și cu celestul.

Mai întâi, autorul înțelege limpede că satul românesc este caracterizat de simplitate aparentă, însă are o esență specifică, o reală profunzime. Acest lucru constituie efigia liricii sale. Înaintașii trăiau din munca ogoarelor, creșterea animalelor și a albinelor, însă Iubirea satului și Credința în Înviere erau adânc încrustate în fibra sufletului de român: „Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un car cu patru boi/ Și-un cioban doinind din lună/ Seara-n staulul de oi.// Noi n-avem prin cer moșii./ Doar un codru de Iubire/ Și-o țărancă ce e pusă/ Turlă la o mănăstire.// Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un fagure de miere/ Un altar de mîini sfințite/ Într-o zi de ÎNVIERE:” (Noi n-avem prin cer moșii) Autorul își propune să descâlcească ițele sufletului și să pună în evidență reacțiile acestuia în varii contexte: „Și sunt din locul unde porumbeii/ Își rotunjesc zborul lor de miere,/ Din satul unde primăvara miei,/ Vestesc cu sîngele curgînd o altă Înviere” (Cîntec de însetat satul natal) Descoperă și se confruntă cu ape tulburi ale eului interior, care par să-i inunde ființa și trăiește acut spaima neputinței: „Doamne cât sunt de slăbănog/ De uscat, de ciung și de olog,/ Și cum mai înflorește în mine păcatul/ Și cum se mai vaită sub mine patul.” (Cum pot oare Doamne?) Implicat sufletește în tot ceea ce se întâmplă în jurul său, caută cu ardoare acea tihnă ancestrală de care are atâta nevoie. Învață treptat că acest lucru se poate realiza doar prin sporirea în credință: „Verdele din frunze piere/ La cea mai crudă adiere/ Din lînă curg raze de miere/ Și se aprind lumini în mere,/ Ca lumînări de Înviere./ Eu te iubesc pîn- la durere/ Și timpul adormit parcă îmi cere/ Să te iubesc încă cinci ere.”! (Să te iubesc cinci ere)

O carte cu binecuvântată mireasmă teologică, LUMINA fiind Dumnezeu întreit. Autorul cărții urmărește câteva repere majore ale credinței ortodoxe, însă nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în societatea românească, în lumea de azi, cu îngrijorările zilei: „Criză nu e, că nu-s bani”, „Criză nu e, că nu-i pîine”, „Criză nu-i că e șomaj”, ci în opinia autorui „Criză este de credință!”, „Criză e de fapte bune!”, „Criză e de-nțelepciune!”. În ceea ce privește lipsurile materiale, financiare „Criza vine, criza trece”, însă în plan spiritual „Consecințele rămîn!” (Criza vine, criza trece). Condiția pământeanului într-o creație perfectă este denaturată în timp, prin păcat; Adam, multiplicat la infinit, persistă în a nesocoti cu bună știință porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. De aceea, este nevoie de o analiză atentă a vieții noastre, de recunoaștere a greșelilor, de căință pentru faptele noastre necugetate, de manifestare pioasă și apropiere de viața întru Hristos, cel care S-a lăsat răstignit pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră cu dorința clară și nestrămutată de lepădare de păcat. Autorul se întreabă: „Tu Doamne m-ai sus… ținut, eu vicleanul, Te-am vândut. Doamne, cînd am adormit – în păcat-, Tu m-ai trezit, și eu mi Te-am răstignit. Vei putea Tu Doamne oare, să mă ierți de-așa oroare? Vei putea tu oare șterge, marea mea fărădelege? (Păreri de rău)

Situându-se într-o stare îndoielnică, din curiozitate ori din sincera dorință de a-și explica incertitudinile trăirilor, apelează la interogație imperativă, aceasta constituind o necesitate categorică și necondiționată de a corecta lipsurile și abaterile de la calea cea dreaptă. Străbate parcursul tuturor caznelor pe care le-a îndurat Iisus pe pământ: „Cine, Doamne Te-a vîndut, / Pentru-un nelumesc sărut?// Cine mi Te-a legat, / Înainte de Pilat?// Cine Te scuipară, Doamne?// Cine-al meu Doamne Iisuse/ Crucea grea în spate-ți puse?// Cine cuiele-ți bătu?// Cine Doamne, ars de sete/ Ți-a dat apă din burete?// Cine coasta ți-a zdobit,/ Să vadă dacă-ai murit?// Cine străjuia mormîntul,/ Cînd s-a clătinat pămîntul?// Cine Doamne-a declarat,/ C-au venit și te-au furat?” Sunt întrebări, figuri retorice care înfrumusețează stilul de exprimare al poetului, dându-i vigoare și sugestivitate liricii sale. Este de fapt o împletire a rigorii faptelor cu frumusețea metaforei, pentru că toate aceste întrebări au existență milenară, însă doar un singur răspuns: „Unul dintre ei ești tu, Nu ai voie, să spui nu!” (Cine, Doamne?) Omul, creat după chipul și asemănarea Domnului a fost cel care a săvârșit toate aceste păcate și continuă și astăzi în aceeași manieră, vânzându-L și răstignindu-L fără milă și fără vreun regret. Ura și dușmănia între oameni au luat amploare, sfidând sfatul Mântuitorul pentru IUBIREA aproapelui: „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40) De ce doar omul este acela care îl necinstește pe Domnul, Dumnezeul nostru, în timp ce, autorul ne spune cu durere în suflet că întreaga creație a Domnului, necuvântătoarele Îl cinstesc și-I aduc slavă: gâzele, iarba, păsările, rîurile, ramurile, pietrele, munții, stelele, luna, luceafărul, soarele, îngerii…, „Numai omul prost de gură,/ Te hulește și Te-njură…” (Ție, Doamne)

Într-o carte de poezie religioasă, creștin-ortodoxă sunt pe deplin meritorii incursiunile în Sfânta Scriptură, aducând în atenția cititorului pildele Mântuitorului. Dintre temele biblice amintim: trădarea lui Iisus (Cine Doamne); Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii (Întoarcerea fiului risipitor), pilda lui Zaheu vameșul – îndemn către umilință și căința lui Zaheu (Un alt Zaheu), Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor (Nu am știut că ești Hristos). Autorul își asumă rolul personajului din cele mai grăitoare parabole: „Sunt un smochin neroditor// Sunt patul unui slăbănog// Sunt cîntecul unui cocoș,// Sunt piatra aruncată-n desfrînata.” (Sunt)

Poetul a ales prozodia clasică ca formă de exprimare pentru a fi pe înțelesul tuturor, indiferent de vârstă, de cultură și de trăire duhovnicească. Ca un bard popular cântă plaiurile natale încărcate de istorie, spiritualitate și frumusețe naturală. Într-un autentic demers literar, elogiază duios și tandru viața patriarhală prin vers și cânt. Mărturisirea iubirii pentru locurile natale, sat, familie… este un îndemn, o invitație ca oamenii să revină pe făgașul dreptei credințe ortodoxe, încetățenită de veacuri (a se citi „Veniți creștini la mănăstire”). Revenirea este posibilă, ne spune autorul. Și el a plecat pentru scurt timp din matca sa primordială, însă a revenit călare pe un „Pegas înaripat, mânând cirezi de vise și de idealuri împletite din raze de soare”. Pășește ferm pe urmele bardului din Lancrăn (poetul și filosoful Lucian Blaga), respectând cu sfințenie îndemnul său: „Sapă, sapă până dai de stele-n apă!”. Și tot săpând în adâncul poeziei, alcătuiește un sublim album liric al sufletului, o radiografie pertinentă și elocventă a raportului OM-DUMNEZEU. Prin dialogul cu Mântuitorul, autorul purcede la o introspecție loială, chiar dacă uneori întâlnim și abateri de la normalitate, astfel semnalând aspecte manifestate pe scena existenței.

Poeziile sale atrag atenția prin acuratețea exprimării și maniera în care transmite mesajul. La pagina 33 a cărții, coincidență sau nu, numărul anilor trăiți de Mântuitorul lumii, om pe pământ, poetul creștin inserează poemul intitulat „Eu, vînzătorul de lumină”. Dezleagă misterul, taina titlului volumului, asumându-și smerit condiția de om păcătos într-un poem inspirat de versurile marelui poet național, Mihai Eminescu (Pe lângă plopii sără soț): „Pe lîngă spinii fără soț,/ De pe Golgota am trecut,/ Eram tîlhar, borfaș și hoț/ Pe buze-aveam acel sărut./ Și bani aveam, o pungă plină,/ Și mă dureau, într-un cuvînt,/ Eu, vînzătorul de lumină,/ De cer, de Rai, și de Pămînt.” Putem vorbi despre o similitudine inspirată și ingenioasă între Eminescu și Iisus. Eminescu blamat, constrâns și omorât tot de răutatea omului. Câți oare dintre noi ne recunoaștem păcatele și, mai mult renunțăm la a mai păcătui. Pe modelul poeziei „Revedere” a lui Eminescu, Girel Barbu scrie poemul „Codrule, codruțule”. Dacă la Eminescu întâlnim o poezie despre frumusețile și bogățiile naturii, pădurilor înfrățite de veacuri cu omul, poezia lui Girel Barbu este tristă, prezentând starea jalnică a pădurilor din grădina românească a Maicii Domnului: „Codrule, codruțule/ Unde ești drăguțuler, Că de cînd nu te-am văzut/ Multe toamne au trecut./ Spune unde mi te-ai dus/ În ce țară din Apus?/ Codrule fără noroc/ Ce popor te-aruncă-n foc?/ Aurul cui îl topești/ Copii cui încălzești/ Pîinea cui o rumenești?/ Străinii cu vipușcă/ Fac din tine pat de pușcă?” Români iresponsabili, cozile de topor din țară au vândut străinilor codrii străbuni, azi auzindu-se doar strigătul copacilor tăiați: „Eram una cu poporul/ Dar m-a ciopîrțit toporul./ Dacă îți păsa de mine/ Nu eram prin țări străine/ Eram frate lîngă tine.”

Întâlnim în „Vânzătorul de lumină” poezii aparținând creației populare (bocet, cântec, legendă) și din creația cultă (elegia, rondelul…).

Prin bocet, autorul readuce în atenția cititorilor acea cutumă a românilor de a plânge, jeli pe cei dragi plecați la Domnul: „Mai stai soare nu apune,/ Mai am multe lumii-a spune./ Rămîi soare Răsărit,/ Mai sunt multe de rostit./ Mai stai soare pe cer sus/ Mai am încă mult de spus./ Nu lăsa ziua să piară/ Răpusă de-a beznei fiară.” (Bocet) În antiteză cu bocetul, care are un caracter melancolic, trist, cântecul este vesel, optimist; Girel Barbu îl reînvie în carte, amintind îndeletnicirile femeilor de la țară (torsul, împletitul, cusutul…): „Mi te aduc și mi te-ntorc/ Pe un fus de-argint te torc/ Să te cos în patru zări/ Haină pentru întrebări.// Și mi te-aș împleti în trei/ Să te țes haină la zei,/ Și cînd iarna din neant vine/ Să-mi îmbrac viața cu tine.” (Cîntec de cusut pe buze)

Pe baza cercetării unor izvoare istorice, ori transmise prin viu grai, autorul împărtășește cititorului legenda nașterii satului Pinu. Ca în orice legendă și aici se îmbină elementele reale, pământene „Un frumos ciobănel,/ Venit tocmai din Muscel./ Cu ițari și cu opinci,/ Și cu cîini vreo patru, cinci,/ La brîu cu un fluieraș/ Căutând loc de sălaș,/ Pentru turma de mioare.” cu cele mitice, divine: „Iar sub pin, un îngeraș,/ Grăi către ciobănaș…/ Plin de spaimă vru să fugă,/ Credea că vede nălucă./… Și Arhanghelul se duse,/ Nevăzut precum venise…/ Peste ani s-a împlinit/ Tot ce îngeru-a grăit,/ Satul Pinu, s-a numit,/ Mănăstire s-a zidit,/ Fie Domnul pomenit!” (Legenda satului Pinu) În aceeași manieră, autorul ne face cunoscute și „Legenda mănăstirii de la Pinu” și „Legenda Chinoviilor”.

Din literatura cultă, Girel Barbu abordează elegia, prin care transmite sentimente de visare, meditație până la apatie și anxietate. Subiectele acestor elegii, nu pot fi altele decât cele legate de ființele cele mai dragi autorului. Pierderea mamei, cel mai trist lucru din viață îl determină pe fiu să lege un dialog elegiac cu ființa care i-a dat naștere. Îl întristează faptul că pământul îi este apăsare, bezna este cea care-i aduce neliniște și că prin moarte totul a devenit pustiu, de aceea apelează la o ultimă încercare de a găsi răspunsuri la câteva întrebări ființiale: „Cît pămînt te doare mamă,/ De nu-mi iei toamna în seamă?// cîtă beznă-ți dă de furcă/ Zările de mi le-ncurcă?// Cît mai ești, din cît ai fost,/ De-ți știu moartea pe de rost?// Cît mai ești, din cît te știu/ Că îmi stai în vis pustiu?” (Elegie pentru mama) În altă elegie își slăvește tatăl după trup, harnicul dăruitor: „Tata cioplea doine în porți/ Și le-mpărțea Joia la morți./ Seara privea luna pînă cînd,/ Ne vedea pe toți luminînd./ Lua în furcă tot fînul cu deal cu tot, Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot./ Acum a plecat prin cer să semene stele/ Și cuvinte văratice pe buzele mele.” (Tata)

Autorul, fiu de țăran, își poartă obârșia și credința în fire și în sânge, exprimându-le într-o specie de poeziei cu formă fixă, numită rondel. În lumea de astăzi atât de pestriță și înclinată spre denaturarea naturii umane se întreabă sfios: „Se mai roagă încă în mine un țăran,/ Cu palmele crăpate la piept împreunate/ Și mă întreb, de nu cumva în van,/ Mai locuiesc țărani adevărați prin sate? (Rondel) Dacă în prima strofă încearcă să găsească un răspuns întrebării, prin repetiția sub forma unei afirmații a primului vers la sfârșitul poeziei, confirmă că acest lucru este adevărat: „Se mai roagă încă în mine un țăran.” Într-un alt rondel, autorul încearcă să identifice izvorul vieții: „Cît pe lume suntem vii,/ Și urcăm în vrac priporul,/ Căutăm noapte și zi/ Să-i vedem vieții izvorul.” Află singur răspunsul: „Dar n-avem ochi pentru-a privi.” De ce oare? Simplu: din cauza necredinței. (Rondel)

În volumul „Vânzătorul de lumină” se remarcă grija autorului pentru rimă și ritm. Rima bine alcătuită și succesiunea regulată a silabelor dau melodicitate și savoare poemelor. Muzicalitatea versurilor este deosebit de nuanțată prin filonul intim al trăirii, prin claritatea și eleganța limbajului, prin logica discursului liric. Întâlnim în volum rimă împerecheată: „Ninge-a tine zînă bună,/ Ninge-a răsărit de lună./ Viscolește-a Făt-Frumos/ Cerul se mută jos.” (Se ninge până la sfârșitul lumii); rimă încrucișată: „Sunt tatăl copilului ce am fost/ Sunt copilul tatălui ce o să fiu/ Sunt bucuria ținută post,/ Fir de nisip, spulberat în pustiu.” (Poem închis); monorimă (terminație succesivă în mai multe versuri, specifică poeziei populare): „Mărule cui mă foșnești/ Partea cui de dor mai ești,/ Ce păcate-nmugurești/ Pentru cîți ochi înflorești/ Cîte toamne pîrguiești/ În ce gîturi te oprești,/ Raiul mă-tii, șarpe-mi crești!?” (Cuvânt pentru măr); rimă albă (fără rimă, specifică poeziei contemporane): „Mi-e frică de fluturi…/ Într-o seară se vor apropia/ De lumînare/ Și-i vor bea flacăra/ Și va rămîne sfeșnicul gol/ Și întunericul prin cuvinte,/ Și eu voi fi obligat/ Să-i iau locul…/ Și Doamne încă,/ Nu am învățat să ard…” (Nu am învățat să ard). Întâlnim în acest poem o ilustrare abilă a conceptului filosofic de cauzalitate, a raportului cauză-efect prin folosirea conjuncției „și”. Generarea unor stări din altele duce la o înlănțuire de fenomene într-un spațiu și timp greu de cuantificat. În cazul de față, frica de fluturi atât de nefirească, himerică paralizează credința și duce la păcate strigătoare la cer. În această cheie ne aducem aminte de scriitorul și poetul Hermann Hesse, care scria în 1933: „Fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă şi în acelaşi timp cea mai importantă formă de viaţă a unui animal”. Această frică de fluture se poate explica doar prin pierderea sensibilității ancestrale a omului care nu reușește să mai găsească nici câteva secunde pentru a urmări zborul diafan al unui fluture.

Nu lipsește din carte nici proza lirică rimată: „V-am trimis pe Fiul meu, să v-ajute cînd e greu, orbilor să dea vedere, orfanilor mîngîiere, muților le-a dat cuvînt, la-ndoielnici crezămînt, de păcate să vă ierte, și pe demoni ca să-i certe.” (Dojană Divină) De remarcat și faptul că în carte întâlnim distihuri (Elegie pentru mama), terține (Dusu-ntorsu), catrene (Trupul lui Iisus…), septime (Cuvânt pentru măr), strofe polimorfe (cele mai multe dintre poezii).

Girel Barbu s-a dovedit a fi un maestru al folosirii simbolurilor în poezie, imagini sau semne concrete, prin care sunt sugerate însușiri caracteristice unor fenomene și noțiuni abstracte: șarpele – simbolul păcatului și vicleniei, raportat la condiția umană simbolizează zona obscură a ființei; porumbelul – simbolizează pacea, Duhul Sfânt este întruchipat într-un porumbel, asemeni apostolilor; mielul – simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor oamenilor, murind pe cruce nevinovat; fluturele – simbolul sufletului, schimbării, metamorfozei, învierii, speranței. Acestea și multe alte simboluri întâlnite în lirica poetului buzoian sunt admirabil articulate, astfel încât sensul și mesajul lor ajung cu ușurință la cititor.

Lirica sa se individualizează și prin folosirea unui bogat vocabular arhaic: „ulcior”, „ghizdă”, „ospăț”, „tăpșan”, „traistă”, „biciușcă”, „pripor”, „datină”, „șindrilă”…, însă cititorul poate remarca și se înfrupta din abundența și frumusețea figurilor de stil, care dau strălucire poeziilor: „Mă spăl în zori în tril de ciocîrlii pe față”, „Plânge-n mine-un pui de stea”, „Pe față macii bucuriei mi se agață”, „Femeia este Cuptorul unde se rumenește pîinea cuvîntului”…

Girel Barbu este un Homo religiosus, bun cunoscător al preceptelor mistice și înduhovnicit în sine, cu dorința expresă de a păstra nealterat fiorul credinței și al rugăciunii compune un poem în versuri, intitulat „Simbolul credinței”, inspirat din Crezul ortodox și se individualizează și prin scrierea a 12 poezii, fiecare având ca titlu un vers din rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, lucrare nemaiîntâlnită până acum în literatura română (după știința mea, sper să nu greșesc).

O poezie mistică, cu un caracter atemporal sugerează detașarea de lumea materială și cea a plăcerilor, are ca ideal creșterea preocupării pentru evoluția sufletului spre buna întâlnire cu Mântuitorul lumii, mâna invizibilă care ne caută, ne face semn să ne apropiem ori să-I deschidem ușa, însă noi ne îndepărtăm mai abitir pe zi ce trece. Riscăm să pierdem acea mângâiere a sufletului de o tandrețe nepământeană, tainică, divină. Prin maniera de abordare și prin manifestarea optimismul în ciuda faptului că simte la tot pasul păcătoşenia umană, poezia lui Girel Barbu are puncte de interferență cu cea a poetului Vasile Militaru. Crede într-o perspectivă a convertirii, a întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, susţinut de harul dumnezeiesc. La ambii poeți, putem vorbi de o operă de apostolat creştin, iar printr-un florilegiu de poeme oferă lumină cititorilor, fără să pretindă ceva în schimb. Nu este un troc, este modul prin care mulțumesc Domnului pentru harul primit, pe care l-au înmulțit printr-o neobosită râvnă.

Dezvoltă un univers liric, nu original prin tematică și fond ci prin puterea cuvântului exprimat într-o formă simplă, delicată, cu mare forță de penetrație în mintea și sufletul cititorului. Se remarcă înclinația autorului în fața teluricului (izvorul ancestral al ființei) și a divinului, o chimie specială care dă armonie și lumină vieții, dacă aripile noastre de zbor sunt alcătuite substanțial din sensibilitatea trăirii întru credință. Valeriu Butuleasa spunea: „În creuzetul său artistic, ca un adevărat alchimist al cuvintelor, Girel Barbu amestecă esențe extrase din inepuizabilul filon folcloric cu elemente autentice ale ortodoxiei rurale.” Un adevăr indubitabil și pot afirma cu bucurie că atât titlul cât și grafica de pe copertă sunt extrem de sugestive pentru conținutul volumului „Vânzătorul de lumină”, semnat de Girel Barbu.