Cioran ne-a avertizat: ”Câtă vreme o țară
este conștientă de superioritatea ei, este temută și respectată. Imediat ce nu
se mai percepe astfel, devine mai umană și nu mai contează”.
Churchill spunea: ”Singurele statistici în
care poți să crezi sunt cele pe care le-ai falsificat tu însuți”.
Zemmour.
Cine are cheia prezidențialelor din Franța?
Călin
Marchievici
Sondajele electorale din Franța îl
plasează pe președintele Macron pe primul loc în preferințele alegătorilor
pentru alegerile prezidențiale din 2022. Macron înregistrează circa 25%. Este
urmat de Marine Le Pen, lidera Frontului Național, rebotezat Adunarea
Națională, cu circa 17%. Apoi urmează Xavier Bertrand, care i-a părăsit pe
gaulliști și vrea să candideze independent; are circa 12,8%. Negociatorul UE
pentru Brexit, Michel Barnier, vrea să candideze din partea Republicanilor și
are circa 9%. Calculele pot fi date peste cap de un candidat considerat de
extremă-dreapta, care încă nu a declarat oficial că va participa la alegeri –
Eric Zemmour – , cotat cu peste 15% din intenția de vot.
Zemmour este considerat uneori o capcană
pentru Marine Le Pen, omul care intră în cursă pentru a scinda tabăra
naționalistă și a ajuta la o victorie ușoara pentru Macron. Alteori, Zemmour
este privit ca personajul care îi va da lovitura de grație actualului
președinte.
Cine este Eric Zemmour? În timpul recentei
sale vizite la Londra, pentru o campanie prezidențială încă nedeclarată
oficial, i s-au închis în nas multe uși – partidele britanice s-au ferit să se
asocieze cu acest politician de extremă-dreapta în ascensiune. Jurnaliștii de
la Unherd și The Spectator au realizat interviuri cu el, însă foarte sumare.
Rezultă însă din aceste interviuri că Zemmour nu are un program politic cu
adevărat, ci are doar multa elocință, apreciată de cele doua publicații
britanice.
”Sunt produsul colonizării franceze. Nu
sunt printre cei care îl condamnă pe colonistul francez. Eu îi mulțumesc”,
spune Zemmour. ”Cred că statele sunt
apogeul civilizației. Îmi plac diferențele dintre țări. Îmi place că englezii
sunt foarte diferiți de francezi, așa cum francezii sunt diferiți de germani.
Marea tragedie a globalizării este că elimină lumea în care țările erau
diferite, iar în interiorul fiecărei țări exista o mare coerență culturală”.
Cine este Zemmour, istoricul născut într-o familie de evrei berberi din
Algeria, cu o mamă care vorbea mai bine araba decât franceza, și devenit
naționalist francez înfocat?
Răspunsul poate fi dat de fragmentele de
mai jos din discursul ținut de Zemmour în luna septembrie, la Convenția
Dreptei, la Paris, o încercare de unificare a extremei drepte din Franța în
vederea alegerilor de anul viitor. După acest discurs, Zemmour a fost dat în
judecată de către grupuri antirasiste, a fost condamnat de asociația
jurnaliștilor francezi și i-au fost anulate mai multe apariții în presa și mai
multe contracte.
”Am auzit că tema conferinței este ”Cum să
găsim o alternativă la progresism?” Însă de ce să găsim o alternativă la
progresism? Nu auziți ce bine sună? Nu sunteți serioși. Nu e nimic mai
important decât progresul, este marea noastră religie. Mai bună decat Isus
Hristos sau Moise. Nu știți oare că este veche de două secole? Cum să refuzăm
mâna întinsă de progres? Cum puteți să nu venerați magnifica revoluție industrială
care a deschis calea către masacrul de la Verdun? Cum să nu admirați sublima
Revoluție Franceză, care ne-a dat Marea Teroare și viitorul luminos al
comunismului, care ne-a dat gulagul? Haideți, fiți serioși, cum puteți să nu
fiți progresiști? E drept, am ezitat, și am făcut-o dintr-un motiv justificat,
pentru că, pe lângă aceste masacre atât de progresiste, au fost și
antibioticele, securitatea socială, injecțiile cu cortizon.
Însă în ultimele decenii, a fost imposibil
să mai ezităm. Progresismul nu mai poate fi supus dezbaterii. Supremația
individului eliberat a eliminat vechile prejudecăți, iar femeile sunt
eliberate, după mii de ani de oprimare. Sclavii au fost eliberați din lanțurile
lor, Caroline Haas (activistă feministă) si Rokhaya Diallo (activistă
antirasism) sunt reginele lumii. Mult peste Bonaparte și Hugo.
Globalizarea fericită a scos din mizerie
sute de milioane de chinezi și africani. A aruncat în mizerie sute de mii de
occidentali, însă fiecăruia trebuie să-i vină rândul. Până la urmă, muncitorii
albi au profitat de colonizare și de comerțul neechitabil. Ceea ce li se
întâmplă acum este un act de justiție.
Frumusețea progresului din ultima vreme mă
uimește. Nu poți să reziști la vântul libertății care bate acum în Vest și în
Franța. Cum poți să nu aprobi legile care pedepsesc gândul și vorba, odată ce
ești mult mai liber atunci când gândești corect și nu-ți mai exprimi gândurile
rele.
Cum poți să nu fii fericit când vezi cum
bărbații hirsuți recunosc în final că sunt, de fapt, femei, când le vezi pe
aceste femei că nu mai au nevoie de contactul dezgustător cu bărbatul pentru a
avea copii, când vezi apoi cum mamele nu mai trebuie să nască pentru a deveni
mame. Așa cum minunat spunea ministrul nostru al Sănătății, ”o femeie poate fi
tată”.
Cum să nu fii extaziat când vezi, an de
an, rezultatele minunate la examene ale mulțimii de absolvenți de liceu. Este
imposibil să reziști la șarmul limbajului incluziv, cu conceptele sale înșirate
precum trenulețele cu care ne jucam când eram copii? Cum poți să nu apreciezi
naturalețea verbală a liderilor noștri: ”femicid”, ”prejudecată de gen”, ”lupta
intersecțională”, ”femeie rasializată”? Este un jargon absolut superb, pe care
doar cei obtuzi nu vor să-l adopte.
Cum poți să nu fii sedus de hainele
elegante purtate de ministrul Sibeth N’Diaye (purtătoarea de cuvânt a
guvernului Franței), de acest apogeu al rafinamentului francez. Cum poți să nu
cazi în extaz în fața artei contemporane, a cărei frumusețe îi aruncă la coșul
de gunoi al istoriei pe toți pictorii mari din trecut.
Pentru a găsi o alternativă la progresism
trebuie să definești progresismul. Vă voi oferi o definiție. Progresism:
religia progresului, o formă de milenarism care îl transformă pe individ în
dumnezeu și transforma în drept divin toate dorințele capricioase ale
individului.
Progresismul este o formă de materialism
zeificat, care spune că oamenii sunt niște ființe interșanjabile, fără sex și
fără origine, ca un fel de cuburi Lego care, așa cum au fost îmbinate, la fel
pot fi și dezbinate.
Progresismul este o formă de mesianism
secular, așa cum au fost si iacobinismul, fascismul, nazismul, neoliberalismul
și ideologia drepturilor omului.
Progresismul este o revoluție.
Președintele Macron și-a intitulat astfel cartea de campanie – Revoluție. O
revoluție care nu tolerează obstacole, întârzieri, discuții. Robespierre ne-a
învățat că cei care se opun trebuie uciși. Lenin și Stalin au făcut la fel.
Societatea progresistă spune că promovează
libertatea, dar este mortală pentru libertate. Saint-Just spunea că nu există
libertate pentru dușmanii libertății, iar asta e valabil și acum. De la
Iluminism și până la la Revoluția Franceză, apoi până de la Revoluția din
Octombrie, de la masonii celei de a Treia Republici și până astăzi, am avut
parte de același progresism: libertatea este pentru ei, nu pentru ceilalți.
Doar ei știu să aprecieze libertatea și să profite de ea. Doar ei merită să fie
liberi.
Am crezut că am scăpat de această spirală
mortală, dar am reintrat în ea. Asta pentru că dictatura și-a schimbat haina,
iar stăpânii noștri au fost suficient de inteligenți cât să mențină aparențele
democrației, în timp ce o golesc de conținut.
Pentru impunerea ideologiei diversității a
fost folosită o mare mașinărie de propagandă, cu radiouri, televiziuni,
publicitate, pentru a nu mai vorbi despre internet. Propaganda aceasta îl face
pe Goebbels să pară un biet ageamiu, iar pe Stalin să pară un timid novice.
Progresismul înseamnă omniprezența
așa-zisei libertăți de expresie, ajutată de o tehnologie cu o putere de
difuzare fără precedent, dar, în același timp, înseamnă un aparat sofisticat și
represiv de cenzură a expresiei. Pe de altă parte, liberalii și piețele au
deschis țara în fața globalizării, înlăturând granițele și micile afaceri,
transformându-i pe cetățeni în consumatori cvasi-isterici și individualiști,
dependenți de edictele agențiilor de publicitate și de marile corporații.
Pe de altă parte, extrema stânga a
renunțat la Marxism și la biblia luptei de clasă și a trecut la cauza
minorităților, fie ele sexuale sau etnice, și a înlocuit baricadele din stradă
cu sălile de tribunal. Educați de propaganda de stânga de la Școala de
Magistratură, judecătorii au devenit complicii unor asociații care îi hărțuiesc
pe disidenți și care terorizează o majoritate cândva tăcută și care a devenit
acum o majoritate paralizată.
Toți cei care s-au simțit încorsetați în
vechea societate guvernată de catolicism și dreptul natural, toți cei cărora li
s-a fluturat promisiunea emancipării și care au crezut legitim în ea – femei,
tineri, homosexuali, negri, evrei, protestanți, atei – toți cei care s-au
simțit disprețuiți ca minoritate într-o lume a bărbaților albi, heterosexuali
și catolici, toți aceștia au fost folosiți pe post de idioți utili în războiul
de exterminare împotriva bărbatului alb heterosexual.
Nu este o mișcare de emancipare a
femeilor. Nu este o luptă pentru egalitate între bărbați și femei. Nu este nici
măcar o răzbunare pe o orânduire patriarhală. Nimic din toate astea, este vorba
despre distrugerea bărbatului alb, heterosexual și catolic, care este singurul
inamic.
El este singurul care poartă pecetea
păcatului mortal al colonizării, sclaviei, pedofiliei, capitalismului,
distrugerii planetei, este singurul căruia i se ia acum dreptul de a fi tată,
singurul care este transformat, în cel mai bun caz, în a doua mamă, iar în cel
mai rău caz într-un gamet, singurul acuzat de violența domestică.
Jurnalistul Bernard Pivot este pus la
stâlpul infamiei pentru că a spus că în tinerețe îi plăceau tinerele suedeze,
în timp ce un rapper care insultă și incită la siluirea femeilor nu pățește
nimic.
Vă sugerez să citiți proza indigenă sau a
femeilor ”rasializate” sau cea a intersecționalității, proza care acum ajunge
în școlile noastre, după ce a corupt marile universități americane. Ce scriu
ele? Spun că sunt, înainte de toate, negrese sau arabe sau musulmane. Că
aparțin rasei lor – da, ele au dreptul să folosească acest cuvânt – religiei
lor (Islamul), țării lor sau părinților lor. Aceste femei scriu că nu le pasă
deloc de femeile care sunt în primul rând franțuzoaice, burgheze și albe. Ele
scriu că bărbații lor au cusururile lor nu pentru că sunt bărbați, ci pentru ca
au fost dominați și înlănțuiți de bărbații albi. Singurul lor dușman este
bărbatul alb.
Aceste femei și-au dat seama că echilibrul
poterii s-a schimbat. Heterosexualii albi nu sunt atacați pentru că sunt prea
puternici, ci pentru că sunt prea toleranți. Ghilotinat a fost Ludovic al
XVI-lea cel slab și umanist, nu Ludovic al XIV-lea cel puternic și inflexibil.
Cioran ne-a avertizat: ”Câtă vreme o țară
este conștientă de superioritatea ei, este temută și respectată. Imediat ce nu
se mai percepe astfel, devine mai umană și nu mai contează”.
Câtă vreme feministele se vor alătura
mișcării de mai sus împotriva bărbatului alb, ele vor fi binevenite. La fel și
homosexualii, LGBTQ, și alte XYZ mișcări. Când cei intrați în această luptă dau
semne că nu mai vor să continue, se schimbă precum Cenușăreasa la miezul
nopții, devenind din nou femeie albă din clasa de mijloc, disprețuită.
Ce succes incredibil! Progresiștii noștri
– atât de aroganți, atât de optimiști și interesați de trecut la fel de mult ca
de ultimul lor iPhone – ei, cei care au crezut că au trecut de luptele arhaice
între state și între clase, nu au făcut decât să ne readucă în vremea lui Carol
cel Mare și a asediului Vienei din 1683.
Suntem prinși între ciocan și nicovală,
între doua universalisme care ne zdrobesc țările, popoarele, teritoriile,
tradițiile, stilul de viață, culturile. Pe de o parte, avem universalismul
piețelor, care, în numele drepturilor omului, ne înrobește mințile pentru a
deveni niște zombie dezrădăcinați. Pe de altă parte, avem universalismul
islamic, care profită în mod inteligent de religia drepturilor omului pentru a
ocupa si coloniza bucăți din teritoriul Franței, pe care le transformă în ceva
ce scriitorul Boualem Sansal, care i-a văzut la lucru pe islamiștii din Alegria
în anii 1980, numea ”republici islamice în devenire”.
Universalismul drepturilor omului nu ne
permite să ne apărăm. Ne interzice asta în numele unui individualism miop, care
vede doar că nu este amenințat individul, fără să vadă că amenințate sunt
masele și popoarele.
Aceste două universalisme sunt rivale și
complice în același timp. Piața se poate adapta la orice, câtă vreme iese
profit. Piața a pus în fruntea țărilor oameni de al căror monopol asupra
violenței legitime să poată profita pe mai departe. În felul acesta, statul
francez, care a apărat poporul de-a lungul vremii, a ajuns acum o armă a
distrugerii nației și a înrobirii poporului, o armă a înlocuirii poporului cu
un alt popor, cu o altă civilizație.
Aceste doua universalisme, aceste doua
globalizări sunt două totalitarisme. Trăim sub un nou pact între Hitler și
Stalin. Cele două totalitarisme contemporane s-au unit pentru a ne distruge,
iar apoi urmează să se sfâșie între ele. Liberalii și drepturile omului se
ocupă de orașe. Islamul se ocupa de suburbii. Pentru moment, un grup oferă
servicii: livrare de pizza, taximetriști, bone pentru copii, spălători de vase
pentru restaurante și dealeri de droguri. În schimb, celălalt grup îi
protejează pe primii prin intermediul presei, al tribunalelor.
În ultimii ani, mai multe minți limpezi au
comparat UE cu defuncta URSS, iar armele monetare ale Băncii Centrale Europene
au fost comparate cu tancurile Pactului de la Varșovia, trimise în baza
Doctrinei Brejnev, a suveranității limitate. În Italia, în Anglia, vedem acum
cum justiția luptă împotriva voinței oamenilor. Ne-am întors la acele regimuri
care, la rândul lor, spuneau că sunt democrații populare.
(…)
Trebuie să înțelegm că doar problema
poporului francez este una existențială. Oare tinerii francezi vor mai fi
majoritari în țara părinților lor? Repet această întrebare, pentru că nu a mai
fost pusă atât de direct. În trecut, Franța a fost amenințată cu sciziunea, cu
ceea ce numim polonizare. Polonia a fost ocupată și înrobită, însă poporul ei
nu a fost niciodată amenințat cu înlocuirea cu un alt popor.
Să nu-i credeți pe cei care vă mint de 50
de ani. Să nu-l credeți pe Macron, care folosește aceleași cuvinte ca și
Hollande, Sarkozy, Chirac și Giscard. Când auziți că politica noastră a
imigrației trebuie să fie fermă și umană, fiți convinși că va fi umană și deloc
ferma pentru imigranți, dar nu și pentru francezi.
Nu-i credeți pe demografi și nici pe optimiștii
din presă. Churchill spunea: ”Singurele statistici în care poți să crezi sunt
cele pe care le-ai falsificat tu însuți”.
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu