In
memoriam: Pr. Gheorghe Dumitrescu-Bistrița
I
La
cea de-a 90-a aniversare a preotului Gheorghe Dumitrescu-Bistrița
Preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistrița –
proeminentă personalitate culturală – s-a născut la 15 septembrie 1895 în satul
Bistrița din județul Mehedinți într-o familie modestă, înglodată în datorii și
nevoi. Ca și cei șapte frați mai mici, a urmat școala primară în satul natal.
În ciuda greutăților materiale, părinții au făcut eforturi deosebite și i-au
dat posibilitatea să meargă mai departe la studii. A urmat astfel Liceul ,,
Traian” din Tr. Severin, după care, în 1909, a trecut la Seminarul Teologic din
Rm. Vâlcea.
Primii ani ai activității sale au fot
dedicați învățământului, funcționând ca învățător în satele Cârjei și Bistrița,
iar în 1922 a devenit preot paroh al satului Bistrița. În această demnitate a
slujit altarul 53 de ani, situându-se printre preoții de frunte ai Olteniei în
ceea ce privește activitatea pastorală. Dincolo de aceasta însă, Părintele
Gheorghe Dumitrescu-Bistrița a realizat, alături de soția sa, Olimpia, cu incalculabile
sacrificii materiale și spirituale, o operă de apostolat social și cultural
inegalabilă.
Începând din anul 1919, tânărul
intelectual de la Bistrița scoate una din cele mai căutate și apreciate reviste
de folclor și etnografie de la noi din țară, ,,Izvorașul”. Apariție lunară, cu
un apreciabil număr de pagini, revista aduna nu numai articolele și culegerile
de folclor ale Părintelui Dumitrescu, ci și ale celor peste 500 de colaboratori
din întreaga țară. Este aproape de necrezut ca într-un sat precum Bistrița, un
intelectual să-și poată totuși desfășura activitatea atât de spornic. Timp de
21 de ani și șase luni, din ,,redacția” și tipografia de la Bistrița au emanat
cu efervescență mii de pagini de cultură și limbă românească. Revista a pătruns
până în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, în cele mai mari biblioteci,
fiind căutată și apreciată pentru conținutul și calitatea sa. Ea a depășit
repede granițele țării, găsindu-și abonați și chiar colaboratori printre
românii și cercetătorii limbii și culturii românești din aproape toate țările
europene, cât și din Statele Unite ale Americii și din Canada. Pretutindeni
unde se găseau iubitori ai culturii românești, se năștea și interesul de a avea
și de a colabora la prestigioasa revistă a Părintelui Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița. Ea răspândea pretutindeni cântece populare, teatru
popular, elemente de etnografie, studii despre folclorul și sufletul românesc.
Limba română, mânuită cu ușurință de preotul de la Bistrița, contribuia la
unitatea de limbă și conștiință românească. La acestea adăugăm cântecele și
corurile patriotice, care erau așteptate cu interes și căldură de cadrele
didactice și elevii din școlile românești. Personalități de seamă din țară și
străinătate, printre care la loc de frunte se situează Nicolae Iorga, Simion
Mehedinți, I. Simionescu, Ramiro Ortiz
și mulți alții au apreciat cum se cuvine publicația Părintelui
Dumitrescu.
Preotul-cărturar de la Bistrița nu s-a
rezumat însă numai la editarea revistei ,,Izvorașul”. La Bistrița mehedințeană
au mai apărut și alte reviste , care au avut însă o viață mai scurtă, precum
,,Opaițul satelor”(1927-1933), ,,Alarma satelor”(1934), precum și numeroase
calendare. Alături de aceste periodice, la Bistrița apăreau și… cărți. O
adevărată editură a luat ființă aici. Au fost tipărite zeci de cărți ale
Părintelui Dumitrescu-Bistrița și ale colaboratorilor din țară. s-a înființat
în casa celor doi apostoli-cărturari de la Bistrița un adevărat centru de
desfacere al cărții prin corespondență.
Dar câte n-a făcut Părintele Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița spre binele culturii românești! Membru în nenumărate
asociații și organisme culturale și sociale, a luptat și contribuie și azi la
promovarea valorilor autentice ale folclorului. A străbătut țara în lung și-n lat și a vorbit pretutindeni așa
cum numai dumnealui știa să vorbească, întărindu-și spusele cu fapte și exemple
din viața personală. A devenit prin vreme un adevărat ,,apostol” al
spiritualității românești.
Aproape de trei sferturi de veac numele Părintelui Dumitrescu
apare în reviste, cărți și publicații de tot felul. Cărțile și revistele
publicate de dânsul însumează, după evidențele pe care le păstrează cu mare
grijă, un tiraj de 556.800 exemplare. La acestea trebuie să adăugăm cca. 1.000
recenzii, referințe, articole și medalioane dedicate Părintelui Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița și operei sale(…)
(Fragment din articolul Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda, La cea de-a 90-a aniversare a preotului Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița, în ,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an. XXXVII (1985), nr. 9-10(sept. - oct.), pp. 743-745)
II
Preotul
Gheorghe Dumitrescu-Bistrița
-90
de ani de la naștere-
Părintele Gheorghe Dumitrescu - Bistrița a intrat demult în circuitul
culturii naționale prin activitatea și opera sa. De trei sferturi de veac
numele său apare în reviste, cărți și publicații de tot felul. Zecile de cărți
personale publicate, cele câteva reviste, dintre care ,,Izvorașul” a dăinuit 20
de ani, însumează, după evidențele minuțioase ale autorului 556.800 exemplare.
La acestea trebuie să adăugăm cele cca. 1.000 recenzii, referințe, articole și
medalioane dedicate Părintelui Dumitrescu-Bistrița și operei sale.
Preot, învățător, animator cultural pe
plan local și județean, președinte și membru în jurii naționale și
internaționale de folclor, autor a mii
de pagini de jurnal alcătuite de-a lungul a peste 60 de ani, ctitor de muzeu,
tipografie, colecții de tot felul, autor sau destinatar a câtorva zeci de mii
de scrisori, pictor amator cu vădit talent, folclorist și etnograf de
prestigiu, Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița a alăturat toată această
titanică activitate culturală neobositei slujiri preoțești.
El face parte din stirpea marilor iubitori
de cultură, a oamenilor care au știut să aleagă partea cea bună și trainică a
vieții, dedicându-și întreaga sa capacitate de muncă și creație slujirii
aproapelui, culturii, Bisericii și Patriei.
Stabilit de timpuriu într-un modest sat
mehedințean, Bistrița, cărturarul sărbătorit astăzi devine în scurt timp un
semănător de idei și un luminător de conștiințe. A uimit pretutindeni pe
oamenii simpli, a fost admirat și stimat de colegi și de marile personalități.
Nu s-a lăsat însă niciodată îmbătat de gloria câștigată prin vreme și a
continuat cu perseverență și competență să muncească și să creeze. ,,Copilul”
său, revista ,,Izvorașul”(1919-1940), a pătruns cu repeziciune în cele mai
îndepărtate cătune ale țării, dar a străbătut totodată continentele. Nu
exagerăm cu nimic afirmând aceasta, deoarece, conform arhivei și corespondenței
părintelui, revista ajungea în Israel, Japonia, Statele Unite ale Americii,
Canada, Australia și Angola.
Pretutindeni unde erau români și
cunoscători ai limbii și culturii românești se năștea și interesul de a avea
sau de a colabora la prestigioasa revistă a părintelui Gh. Dumitrescu-Bistrița.
Ea răspândea pretutindeni cântece populare, teatru popular, elemente de
etnografie, studii despre folclorul și sufletul românesc. Limba română mânuită
cu ușurință de preotul de la Bistrița
contribuia la unitatea de limbă și conștiință românească. La aceasta adăugăm
cântecele și corurile patriotice, care erau așteptate cu interes și cu căldură
de cadrele didactice și elevii din școlile românești.
În condiții modeste, luptându-se cu
nenumărate greutăți de tot felul, preotul de la Bistrița, alături de soția sa,
Olga Dumitrescu, au făcut din casa lor și din biserica de la Bistrița adevărate
făclii de răspândire a culturii și dragostei de Biserică și de Patrie.
La 15 septembrie 1985 părintele Gh.
Dumitrescu-Bistrița a împlinit 90 de ani. Pentru cei care-l cunoaștem din
aproape, este o prezență vie în cele mai diverse domenii de activitate: fie
lucrându-și cu grijă grădina, fie dereticând pe acasă, fie răsfoind noile
apariții în librăriile sau bibliotecile severinene, fie vorbind la conferințe
și simpozioane organizate în județ sau în țară. Se întristează dacă-i vorbești
de bătrânețe, se bucură când îți vorbește de viitor, de preocupările și
planurile sale de perspectivă. Gândește, vorbește, scrie, publică, într-un
cuvânt trăiește cu intensitate un patos venit din străfundurile inepuizabile
ale ființei sale.
Slujește încă altarul bisericii satului
său, organizează aproape lunar excursii
cu enoriașii în țară, corespondează cu zeci de oameni de cultură din
țară și din străinătate.
Nu de teama timpului, ci doar pentru a
pune mai la îndemână cercetătorilor bogatul material arhivistic de care dispune, și-a donat cu generozitate Arhivelor Statului
din Drobeta Tr. Severin biblioteca(cca. 4.000 volume) și arhiva. Aici s-a
organizat un fond special ,,Gh. Dumitrescu-Bistrița”, alături de cel închinat
lui Ștefan Odobleja. Autoritățile locale, bisericești și de stat, au organizat
de-a lungul timpului mai multe simpozioane, conferințe și întruniri omagiale
dedicate ,,patriarhului” folcloriștilor și preotului-cărturar de la Bistrița –
Mehedinți. Comunicările și articolele
publicate în presă despre Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița se
adaugă celor de până acum. Alături de
ele vor veni altele și altele, fiindcă ,,miracolul” de la Bistrița mai are încă
multe taine, oferind totodată teme captivante prin prospețimea și frumusețea
lor.
În ziua aniversară a nonagenarului de la
Bistrița – Mehedinți, lăsând lacrimile să-și urmeze cursul, rugăm pe bunul
Dumnezeu să-i binecuvânteze truda, să-i dea noi victorii asupra Timpului,
bucurii și fericire.
La mulți ani, iubite părinte Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița!
(Articol apărut în ,,Telegraful român”,
Sibiu, an. CXXXIII(1985), nr. 39-44, p. 5. Vezi și articolele Pr. Gheorghe Dumitrescu-Bistrița, în ,,Cuget
Românesc", Bârda, an. I(1992),
nr. 1, p. 7; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 266-268; Simpozion ,,Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița", în ,,Datina", Tr. Severin, an.
XI(1999), nr. 2390(4 iun.), p. 2;
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 124
– 125).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
DIZOLVAREA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Se pot oare lipsi frunzele de copac, iar
copacul sa se lipseasca de pamânt, de aer, de apa si de caldura? Nici sufletul
nu poate exista fara Dumnezeu, fara Fiul Sau, fara Duhul Sau. Dumnezeu îmi este
viata, lumina, putere, apa, hrana. El ma poarta asa cum o mama îsi poarta în
brate pruncul. Si chiar mai mult: ma poarta pe mine, îmi poarta sufletul si
trupul. El este în mine, as zice chiar se „dizolva” în mine, se face una cu
mine.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 81
DACA
ESTI MURDAR...
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca esti murdar, trebuie sa te speli.
Rugaciunea este spalarea de necurateniile sufletului, adica de pacate, mai ales
rugaciunea cu lacrimi.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
GRANELE
- Sfantul Efrem Sirul -
În grâne poti vedea simboluri
limpezi.
Daca vântul hraneste grâul si
spicele le hraneste cu suflarea sa si le îngrasa cu taria lui, cu cât mai
hranitoare nu vor fi vânturile binecuvântate care hranesc semintele Raiului,
seminte cuvântatoare si duhovnicesti?
Caci cele duhovnicesti au
drept hrana suflarea Duhului.
Binecuvântat Cel care în Raiul
Sau va da bucurie întristarii noastre!
Sfantul Efrem
Sirul, Imnele Raiului, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu,
2010, p. 82
Pr.
Prof. MIRCEA CHIALDA
Era profesorul de Vechiul Testament și
Limba ebraică, dar și rectorul
institutului. Cred că era un om obosit, plictisit, copleșit de activitățile
administrative. Îi era lehamite să predea, mai ales Limba Ebraică. Cred că
limba respectivă era un coșmar și pentru dânsul, că pentru studenți…! Mai
târziu am răsfoit o gramatică a Limbii Ebraice a poetului Ioan Alexandru, care
o preda la Universitatea din București. Mda! Era un manual după care puteai să
înveți. Se vedea că era scris de un om care cunoaște materia pe care o predă și
știe s-o facă accesibilă. La Vechiul
Testament venea rar. Mereu se iveau alte treburi mai importante!
Omul acela mi-a dat impresia că este pus politic în funcția respectivă, că nu-i
place ceea ce face și că vrea să se scape de obligațiile de serviciu și să
plece acasă. Nu l-am văzut niciodată slujind ca preot la vreo slujbă. Cred că
purta reverenda mai mult din obligație, pentru că nu avea ce se face.
Ceea ce mi-a trezit repulsie, a fost
patima lui pentru fumat. Cea mai mare parte din timp avea țigara aprinsă în
mână. De altfel, mâinile sale erau galbene de tutun. Fie că era în cabinetul
doctoranzilor, fie pe coridoarele facultății, trăgea din țigară fără perdea.
Studenții și doctoranzii străini, știindu-i patima, îi aduceau drept ,,peșcheș”
țigări Kent și băuturi fine, în special Whisky. Și el nu refuza pe nimeni!
Am învățat de mic, de la părinții mei, că
unui preot trebuie să-i spui ,,Sărut-mâna!” Așa am învățat apoi în seminar. La
facultate, neștiind cutumele de acolo, i-am zis Părintelui Chialda ,,Sărut
mâna!” într-o zi, când l-am întâlnit pe
coridor. Mi-a replicat nervos: ,,- Ce, nene, sunt cucoană?!” Am rămas blocat.
Mai târziu, când am conspectat colecțiile
revistelor bisericești centrale și câtorva eparhiale ca să le realizez
bibliografiile, am observat cu ușurință că Părintele Chialda era aproape absent
din paginile lor. Câteva articole au reprezentat ,,opera” lui științifică. Mda!
Părintele Chialda a fost unul dintre
profesorii de la care am învățat cum nu trebuie să fiu ca preot!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
ARTA
MARTURISITOARE
-
Mitropolitul Ilarion Alfeiev -
Cultura poate fi purtatoare de evlavie
crestina. În Rusia, în anii sovietici, când literatura religioasa era
inaccesibila, oamenii au învatat despre Dumnezeu din lucrarile clasicilor rusi.
Era cu neputinta sa cumperi sau sa gasesti la biblioteca scrierile Sfântului
Isaac Sirul, însa am avut acces la scrierile staretului Zosima din Fratii
Karamazov, care au fost inspirate de lucrarile Sfântului Isaac. Literatura, arta
si muzica rusa din secolul al XIX-lea, desi seculare în forma, au pastrat o
legatura launtrica profunda cu temeliile lor religioase originare. Iar de-a
lungul perioadei sovietice, cultura rusa din secolul al XIX-lea a îndeplinit
misiunea care, în împrejurari normale, ar fi fost lucrarea Bisericii.
Acum, ca prigonirea religioasa a luat
sfârsit, Biserica a intrat în arena libertatii: nu sunt piedici în calea
misiunii ei. Între Biserica si cultura era un zid, construit artificial în
vremurile sovietice. Dar acum nu mai este asa. Slujitorii Bisericii sunt liberi
sa conlucreze îndeaproape cu oamenii din lumea artelor si a culturii pentru a
lumina lumea. Biserica, arta si cultura sunt împreuna-partase la un câmp
misionar comun si împreuna iau asupra-le sarcina comuna de a raspândi luminare.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 16-17
PĂRINTELE
GANEA(IV)
În vremea mitropolitului Teoctist,
Părintele Ganea era unul de-ai casei la mitropolie. Se spunea despre el că
fusese coleg cu mitropolitul la seminar ori la mănăstire. Oricum, el era
lăudătorul numărul unu al mitropolitului. Era prezent la aproape toate mesele
ierarhului. Când veneau musafiri, Părintele Ganea era primul care lua cuvântul
și-l lăuda pe ierarh, mărindu-i valoarea în fața mesenilor.
*
* *
A trecut vremea, a trecut Revoluția, și
într-o zi m-a chemat mitropolitul Nestor la Craiova. Pregătea dosarul de
canonizare a lui Niceta de Remesiana. Mi-a dat ca temă să alcătuiesc eu
acatistul. Nu mai făcusem un asemenea gen de lucrări, dar mi-a plăcut. După
vreo două săptămâni, când îmi programase mitropolitul, m-am dus să predau
materialul.
Vlădica Nestor era în birou cu Părintele
Ganea. Simțea nevoia ca să aibă pe cineva să se consulte. Am citit frază cu
frază, cei doi au comentat. Ici-acolo a fost nevoie de mici retușuri,
nesemnificative. Mitropolitul a fost foarte mulțumit de realizarea mea și m-a
asigurat că acatistul va fi introdus în minei, la ziua sfântului. Conform
uzanțelor însă, în cărțile de cult nu se scrie numele autorilor. Știe doar
Dumnezeu al cu e colacul! Așa mi-a explicat ierarhul. Totuși, drept recompensă
pentru munca mea, mi-a dat cinci litri de vin bisericesc.
Părintele Ganea n-a scăpat prilejul și m-a
întrebat dacă sunt cu mașina. M-a rugat să-l duc și pe dânsul acasă. De acord.
Locuia cu chirie undeva aproape de Sala Polivalentă și de Ciupercă, la capătul
Bulevardului 1 Mai. Când am ajuns, a coborât, dar nu închidea ușa. Ședea în
picioare și mă privea zâmbitor. L-am întrebat: ,,- Vreți să-mi spuneți ceva,
preacuvioase?” Mi-a spus, ușor fâstâcit: ,,- Mă Sandule, tu ești la volan, mă,
n-ai voie să bei! Dă-mi, mă, mie sticlele ălea de vin!” ,,- Luați-le,
preacuvioase! Să-l beți sănătos!” A tresărit ca un copil căruia îi dai jucăria
pe care și-a dorit-o demult, mi-a mulțumit, a luat plasa cu sticle și a plecat
bucuros.
A fost ultima noastră întâlnire pe lumea
aceasta!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
BUSUIOCUL
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Busuiocul si isopul (mai ales busuiocul) –
cele mai de seama plante la popoarele ortodoxe din Balcani, sunt simboluri ale
sufletului celui drept, care, odata cu îmbatrânirea si vestejirea trupului, dau
o mireasma puternica, pentru ca aceste doua plante au o mai mare si mai placuta
mireasma când se usuca decât atunci când sunt verzi. Busuiocul se foloseste si
la sfintirea apei. În acest caz el simbolizeaza buna mireasma harica a lumii
celei de Sus, care prin puterea Crucii fereste apa de alterare.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 43-44
ZAPADA
SI PLOAIA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cuvintele rugaciunii sunt asemenea ploii
sau ninsorii când sunt spuse cu credinta si participare. Fiecare dintre ele
contine propria sa putere germinativa si propriul sau rod. Stropii de ploaie si
fulgii de zapada, toti împreuna si fiecare în parte, adapa pamântul care capata
vlaga si aduce rod. Întocmai si cuvintele rugaciunii, aceasta ploaie
duhovniceasca; fiecare picatura si fiecare fulg pot adapa sufletul care prinde
vlaga si rodeste fapte bune, împreuna-lucratoare cu Duhul Sfânt, mai ales când
sunt însotite si de o ploaie de lacrimi.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 343-344
Părintele
Ganea(III)
Ajunsesem în anul trei la seminar. Cu toți
profesorii mă înțelegeam foarte bine. Îmi apreciau eforturile la învățătură,
comportamentul ireproșabil. Numai Părintelui Ganea nu-i intram în grații! Nu
știam să mă fac plăcut și util. Dacă mă vedea prin curte și mă trimitea în
grădină să-i aduc ,,o frunză” de ceapă sau de pătrunjel, eu îi aduceam câte
3-4, că, de, ce să faci cu o frunză. Asta îl scotea din sărite, fiindcă nu
învățasem ce-i ascultarea. Nu eram bun nici la măturat prin bibliotecă sau prin
chilia sfinției-sale, nu-mi plăceau nici mâțele și le goneam întotdeauna, când,
ducându-mă în sala de lectură, le prindeau istericalele și începeau câte un
concert sau câte o goniță pe sub mese, iar uneori și pe mese. Îl enerva la
culme, când mă vedea cu nasul în cărți pe la bibliotecă sau cu manualul sub
braț prin curte, căutând vreun cotlon mai ferit. Îmi pusese eticheta din primul
an: ,,Vânătorul de note”. Era convins că eu învăț numai ca să iau note mari,
numai de dragul notelor.
În anul trei făceam cu dânsul, la fel ca-n
anii precedenți, limba română. Venea cu niște foi îngălbenite de vreme, de pe
care ne dicta cuvânt cu cuvânt. Se întâmpla destul de des ca unele cuvinte să
fie șterse sau unele foi rătăcite de la locul lor și lecțiile aveau niște
știrbituri care se observau de la o poștă. Dânsul punea accent mult pe
memorare. Era lege ca să știm toate poeziile din manual și cât mai multe de la
fiecare autor studiat. Trebuia să știm prefețele cărților din literatura română veche, anumite pasaje
din romane, nuvele, texte critice etc. Prima probă, la ascultare, erau textele
memorate. De la începutul până la sfârșitul anului trebuia să le ținem minte pe
toate, ca niște benzi de magnetofon. Nu știai bine textele, treceai la loc,
fiindcă nu-l mai interesa dacă mai știai sau nu și altceva.
La teza de la limba română mi-a căzut un
subiect cu sintaxa frazei, mai bine-zis, împărțirea propozițiilor. Cu câteva
săptămâni înainte găsisem în oraș un compendiu de gramatică a limbii române
semnat de Ștefania Popescu, publicat de Editura Didactică și Pedagogică. Era
foarte bine organizat materialul. Definiții clare, explicații convingătoare,
exemple ilustrative bine alese. Învățasem toate capitolele de gramatică din
trimestrul acela după noua gramatică și neglijasem notițele Părintelui Ganea.
Am făcut o teză foarte bine documentată. Definiții, explicații, exemple
ilustrative, totul ,,ca la carte”. Eram sigur că-mi va da nota zece. Când ne-a
adus lucrările, îmi dăduse șase. Am protestat. A replicat brusc:
,,- Uite vânătorul de note! Eram sigur că
o să fie nemulțumit! I-am dat șase, fiindcă nu a folosit exemplele pe care vi
le-am dat eu. Nu știu după ce-a învățat, dar să zică mersi că nu i-am dat
patru!”
Am văzut stele verzi în fața ochilor.
Am luat caietul de teză, compendiul de gramatică
și caietul cu notițele date de dumnealui și am ieșit din clasă.
,,- Unde te duci, mă, băiatule?”
,,- Mă duc la director!”
Nu i se mai întâmplase așa ceva. Să-l
raporteze un elev la director, că nu i-a dat nota care i se cuvenea era peste
poate! A venit după mine. Pe coridor a încercat de mai multe ori să mă
oprească. Ba chiar mi-a promis că va reveni asupra notei. Ți-ai găsit! Am
intrat în cancelarie. Acolo era directorul, Părintele Prof. Petre
Constantinescu.
,,- Ce e, măi, Stănciulescule?”
I-am explicat ce mă aducea la dânsul și
i-am pus pe masă teza, cartea și caietul de notițe. Părintele Ganea aștepta în
pragul ușii. Nu știa cum să intre în vorbă. Directorul, calm și tacticos, s-a
uitat peste teză, a deschis cartea unde pusesem semn, a analizat cu atenție,
s-a uitat și peste notițele Părintelui Ganea. Acesta n-a mai putut răbda și a
izbucnit:
,,-
E un vânător de note! Nu-i convine că i-am dat șase!”
Directorul s-a uitat la mine și parcă aștepta
să zic ceva. N-am întârziat:
,,-
Părinte Director, de trei ani sunt în școala dumneavoastră și părintele Ganea
nu m-a scos din ,,vânător de note”! Nu învăț de dragul notelor. Învăț, în
primul rând, fiindcă pentru asta am
venit în această școală, iar în al doilea rând învăț, ca să scot medie de
bursă. Părinții mei sunt colectiviști și iau
trei lei pe zi. Taxa este de 2.500 lei pe an, plus alimentele pe care
trebuie să le dăm, plus cărțile, caietele, îmbrăcămintea, banii de drum și
multe alte cheltuieli care trebuie să le fac. Pot să-mi ajut și eu părinții
învățând și luând bursă! Consider că teza mea nu este de nota șase. Vreau să mi
se facă dreptate, chiar dacă va fi nevoie să mă duc în audiență la mitropolit!”
Directorul s-a uitat mai atent la mine,
s-a uitat la Părintele Ganea și i-a zis:
,,- Părinte Ganea, te rog să reexaminezi
această teză. Atâta vreme cât nu a copiat, iar cartea după care a învățat este
editată de Ministerul Învățământului, nu consider că a greșit, chiar dacă nu a
învățat după notițele dumneata. Dacă mai există vreo nemulțumire după aceea,
voi convoca consiliul profesoral și vom analiza teza în consiliu, dar asta se
va lăsa și cu urmări! Am încheiat!”
Părintele Ganea a luat materialele de la
director și a doua zi mi le-a adus. Îmi dăduse nota nouă. Din acel moment nu-mi
amintesc să mai mă fi scos la lecție, așa cum era rânduiala. Nu-mi amintesc,
însă, că a fost vreo oră a dumnealui, în care să nu-mi pună întrebări. Dacă se
întâmpla să nu știe ceva vreun coleg, pe mine mă întreba. Eu trebuia să știu
toate textele, toate poeziile, să știu despre ce e vorba în cutare sau cutare
piesă literară, să fac analize gramaticale. Toate, însă, numai din bancă. Abia
la sfârșitul trimestrului, când toți aveau note, îmi dădea și mie un nouă sau
un zece. În anul cinci a fost foarte greu, fiindcă mai aveam, pe lângă Limba
Română și Istoria literaturii universale. Era enorm de mult de citit. Mi-a fost
greu, dar, de voie, de nevoie, am învățat la română mai mult decât la oricare alt obiect. ,,Războiul” cu Părintele
Ganea a fost lung, obositor, dur, dar folositor.
Mai târziu, când am ajuns la redacția
revistei ,,Mitropolia Olteniei”, Părintele Ganea trimitea predici să i le
publicăm. Multe mi-au fost repartizate mie să le corectez. Era trudă de rob, ca
să-i faci un text publicabil.
Ce mai note i-aș fi dat eu Părintelui
Ganea![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Războiul Părintelui Ganea, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XIII(2014), nr. 270, pp. 3-4; în ,,Națiunea”,
București, an. III(2014), 16 febr., ediție on-line (http:// www.ziarulnatiunea.ro);
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.
226 – 229; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an.
XXII(2020), nr. 1035(2 iul.),
p. 11; nr. 1036(9 iul.), p. 11.
RAMURA
TAIATA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi o ramura taiata din pom si uscata,
care nu mai trebuieste la nimic decât la ardere. Întelege de aici ca acela care
prin trândavie si prin viata cea rea se va desprinde de Hristos, Care „este
vita cea adevarata”, nu doar ca nu va mai putea aduce nici o roada, ci se va si
usca întocmai ca mladita cea taiata; iar astfel de mladite „se aduna si se
arunca în foc si ard”, dupa cum El Însusi ne învata (Ioan 15, 1-6). Prin
aceasta esti povatuit sa te tii strâns de Dânsul prin credinta si prin
dragoste, sa te departezi de tot pacatul si sa te alipesti numai de Hristos,
facându-te asemenea Lui întru smerenie si întru rabdare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 74
BALOANE
DE SAPUN
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum curge timpul fara sa se opreasca,
si trupul meu, atâta vreme cât este în viata, se schimba mereu si se trece,
precum si lumea întreaga se trece – dupa cum arata modul cum evolueaza – de
parca s-ar grabi spre un sfârsit prestabilit, asemenea unei jucarii puse în
miscare de un resort. Unde s-ar putea afla ceva stabil? Stabil este ceea ce
pune în miscare si directioneaza totul spre un tel anumit. Stabila,
neschimbatoare, este cauza primordiala a tot ceea ce este creat si întocmit si
care, ea însasi, nu este creata si de aceea nu este trecatoare, ci vesnica.
Neschimbatoare sunt si spiritele îngerilor si oamenilor, create dupa chipul
cauzei primordiale. Restul – baloane de sapun! Prin aceasta nu subapreciez
creatia, vreau doar sa o pun în raport cu Creatorul si cu fericitele duhuri.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 18
Părintele
Ganea(II)
În ,,folclorul” școlii se păstrau multe
,,legende” privind raporturile Părintelui Ganea cu elevi din generațiile mai
vârstnice. În cele de mai jos voi nota câteva din ele.
I.Grădina părintelui Ganea. În seminar
intraseră nu numai copiii dornici de a deveni preoți cu adevărat. Mulți
fuseseră vârâți de părinți ori de rude și interese. Mulți nici nu știau pentru
ce aterizaseră în acea școală. Disciplina foarte severă din seminar era un chin
pentru ei, iar ei, la rândul lor, erau un chin pentru cei din jur. Cartea nu se
prindea de ei, cu atât mai puțin disciplina. Cei mai mulți au abandonat școala
după câțiva ani, dar unii au reușit s-o termine. Ce preoți au ieșit din ei e
ușor de imaginat.
Erau într-un an două asemenea exemplare pe
punctul de a rămâne repetenți. Dacă la alte discipline tot mai sperau că vor
trece clasa, la părintele Ganea situația era pecetluită.
Când s-au convins că vor rămâne repetenți,
au vrut să-i dea părintelui Ganea o recompensă ,,oltenească”. Și i-au dat-o.
S-au dus în Lunca Jiului și au omorât un
șarpe. Au potrivit apoi când erau toți elevii în clasă, iar părintele Ganea
avea curs. Au aruncat șarpele mort în grădina părintelui. Cu niște prăjini mari
au început să ,,bată” șarpele. L-au mutat din loc în loc prin grădină și au bătut pământul cu
prăjinile până s-a făcut grădina ca drumul.
Au venit apoi val-vârtej în școală și i-au
raportat părintelui Ganea, că au găsit un șarpe în grădina sa și că au reușit
să-l omoare. Bietul om, care avea o
frică de moarte de șerpi, le-a mulțumit.
Când a văzut însă ce-i făcuseră
împielițații, puțin a lipsit să nu facă infarct!
II. Mâțele Părintelui Ganea. În chilia
părintelui Ganea se intra direct din biblioteca școlii. Avea o droaie de mâțe,
la care ținea ca la ochii din cap. Nu cumva să fi lovit sau să fi speriat vreo
mâță. Pe loc îi deveneai dușman.
Se spunea că vreo câțiva ,,ghiavoli” din
promoțiile trecute, sătui până peste cap de ifosele părintelui Ganea și de
corigențele la materiile predate de dânsul, i-au pus gând rău. Au lucrat în
biblioteca școlii o vreme, iar când a venit ora închiderii, au lăsat foraibărul
uneia dintre ferestrele bibliotecii pe poziție ,,deschis”, așa încât fereastra
putea fi trasă ușor din exterior. Noaptea, năzdrăvanii au introdus pe fereastra
cu pricina o mâță, de gâtul căreia legaseră o sârmă, iar de celălalt capăt al
sârmei o cutie de conserve. Bietul animal, speriat la culme, a pornit-o prin
bibliotecă într-o goană nebună, zbierând cât îl ținea gura și zdrăngănind cutia.
Părintele Ganea era în chilia lui. Îl
despărțea doar ușa de bibliotecă. A fost convins până în măduva oaselor, că
dracii au năvălit peste el. Fereastra de la chilia lui dădea spre grădină și
chiar dacă ar fi strigat, nimeni nu l-ar fi auzit. Până dimineața a făcut
rugăciuni și metanii, a aprins tămâie și a citit Molitvele Sfântului Vasile, ca
să fie alungați dracii.
Abia dimineața, când s-a ivit soarele,
părintele Ganea a crăpat ușor-ușor ușa, tremurând de frică.
Într-un cotlon al bibliotecii, transpirată
și cu limba scoasă, biata mâță tremura de osteneală după tot spectacolul
nocturn. Atunci a înțeles părintele Ganea că ,,ghiavolii” de la clase își
bătuseră joc de el, ci nu cei din iad. Ce-i drept, nici el nu s-a lăsat dator
în anul acela!
III.La scăldat. Se spunea că în urmă cu
mai mulți ani, Părintele Ganea se ducea să se scalde în Jiu. Știa el un loc
unde apa nu era foarte adâncă, ci atât cât să-i ajungă până la gât. Lega o
frânghie de un copac de pe marginea râului, se lega peste mijloc cu celălalt
capăt al funiei și intra în apă. Funia era siguranța lui că nu-l va lua
curentul și va putea oricând, trăgând de frânghie, să se întoarcă la mal.
Niște ,,ghiavoli” mai mari, care erau
amenințați cu corigența sau cu repetenția, l-au urmărit. Când părintele era
aproape de mijlocul râului, au apărut și ,,împielițații” și –au amenințat că
taie funia dacă nu le promite că le dă note de trecere. Când s-a convins că
elevii nu glumesc și sunt hotărâți să scape de el, și-a călcat pe inimă și le-a
promis sub jurământ că le va da notă de trecere, ceea ce ar fi făcut până la
urmă. Altfel spus, vodă să fii, dar de frică tot să știi!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MOBILITATEA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pamântul este stabil si rigid, desi se
misca în jurul soarelui cu o mare viteza; apa este fluida si fluenta; aerul
este mai „fluid”, mai subtil si mai fluent si se poate deplasa cu o mare
rapiditate când se pun în miscare curentii atmosferici; lumina este si mai
sensibila, se deplaseaza cu o si mai mare viteza decât apa si aerul, poate
parcurge în spatiu, într-o secunda, distante inimaginabile. Daca lumina are o
atât de mare mobilitate, putând parcurge spatii imense într-o durata de timp
absolut neglijabila, cum ar trebui sa fie spiritul creat, cât de usor si de
rapid si, în sfârsit, cum trebuie sa fie spiritul cel necreat, Duhul Sfânt,
Domnul Însusi? Poate fi oare comensurabil? Daca lumina se raspândeste cu o
iuteala uluitoare, cât de repede trebuie sa se raspândeasca în spiritele
rationale create Lumina cea necreata, Izvorul oricarei lumini si a toata
faptura. În sfârsit, cum cuprinde ea – Lumina cea atotfacatoare – toate fapturile
Sale, noianul de lumi? Slava Tie, Lumina nematerialnica, necreata, care
lumineaza pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9)!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 54-55
BARCA
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Leaga-ti barca mai temeinic când e înnorat
sau ploua si roaga-te mai cu râvna când esti în necaz si napadit de gânduri,
astfel ca apa sa nu-ti duca barca si deznadejdea sa nu te copleseasca.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
Părintele
Ganea(I)
Părintele Ioasaf Ganea mi-a fost profesor
de Limba și Literatura Română, cât și de Istoria Literaturii Universale în
seminar. Era un călugăr basarabean pripășit după război în părțile noastre. Din
1949 el a format generații și generații de preoți și de cântăreți bisericești
din Oltenia și nu numai. Mulțumesc lui Dumnezeu că l-am avut în școala generală
profesor de limba și literatura română pe regretatul profesor Marius Buzatu,
care a știut să-mi inoculeze pentru toată viața dragostea pentru acest obiect,
altfel nu știu cum aș fi evoluat spiritual!
Părintele Ganea era un bărbat voinic,
frumos, cu plete albe. Era călugăr și diacon. Purta reverendă doar când se afla
în seminar, în rest umbla civil. Când ieșea în oraș, mergea la vreun spectacol,
ori în excursie prin țară, purta peste haine un halat alb, iar pe mână altul
frumos împachetat. De cele mai multe ori avea cu sine și o umbrelă, pe care o
folosea și pe post de baston. Când îl
vedeai așa maiestuos, alb de sus până jos, puteai să juri că este medic sau profesor
la Facultatea de Medicină.
Am fost și eu zeci de ani în școală, ca
elev, ca student și mai bine de 30 de ani ca profesor. Cred că pot să apreciez
în cunoștință de cauză, că omul acela putea să fie bun pentru orice, numai de
profesor nu. Dacă azi aș fi ministrul învățământului și dânsul profesor, prima
măsură pe care aș lua-o ar fi să-l dau afară din învățământ. Cu toată dragostea
și respectul!
Anul școlar la seminar începea la întâi
octombrie. Luna aceasta era cea mai grea pentru Părintele Ganea. Trebuia să
pună porecle tuturor noilor veniți din anul întâi. Nu era muncă ușoară. Se
considera pe sine un psiholog foarte fin și competent, iar porecla trebuia să
prindă esențialul firii fiecăruia. Cred că nici noaptea nu dormea cu asemenea
griji. Observa pe fiecare cu atenție la clasă, în recreații, pe coridoare, în
curtea școlii, la biserică, pe terenul de sport. Era numai ochi și urechi, ca
să nu-i scape nimic. Porecla trebuia să rămână valabilă tot timpul școlii.
Schimbarea ei pe parcurs ar fi însemnat o dezicere a propriei capacități de
observație.
Locuia în clădirea școlii. Un corp din
clădirea seminarului adăpostea biblioteca și sala de lectură. Locuința
Părintelui Ganea era o cămăruță de la etajul întâi. Ca să ajungi la locuința
dumnealui, trebuia să străbați sala de lectură a bibliotecii. Părintele Ganea
iubea mult mâțele. Avea o droaie de asemenea feline, care roiau în camera lui,
în bibliotecă, prin curte și pe unde apucau și ele. De-ar fi iubit și elevii
cât iubea mâțele, am fi fost chiar fericiți, dar nu era așa.
Personal am intrat în conflict din primele
săptămâni cu dânsul. Într-o zi treceam
prin curtea școlii. De la o fereastră deschisă a bibliotecii veghea Părintele
Ganea. M-a văzut și m-a strigat: ,,- Mă, băiatule, du-te și adu-mi din grădină
două foi de ceapă!”
Părintele Ganea avea o fâșie de teren de
vreo zece-cincisprezece metri patrați în grădina școlii, lângă bazinul de
reziduuri. Aceea era ,,grădina” dumnealui. Într-o zi am numărat douăzeci și
patru de specii de zarzavaturi și plante medicinale în acea ,,grădină”. Acolo
lucrau câțiva elevi mai de încredere și mai slugarnici, pe care Părintele Ganea
îi ocrotea, îi favoriza și nu scăpa nici un prilej să-i laude că sunt ,,băieți
capabili!” Când era mâncare proastă la bucătăria internatului, Părintele Ganea
își gătea singur. Avea niște oale cât niște cănuțe, în care încăpea mâncare
atât cât să pună într-o farfurie.
Neștiind care sunt regulile, m-am dus în
grădină și am luat vreo 10-15 foi de ceapă. M-am gândit că-i trebuie să toace
în oală, mai mănâncă și la masă. Dezastru! Să înnebunească, nu alta! A început
să se răstească la mine, să mă fac incapabil, iresponsabil, să mă acuze că
vreau să-l aduc în sapă de lemn, să-l sărăcesc etc. Avea dreptate! El mă
trimisese să-i iau două foi, nu cincisprezece.
De la incidentul acela am simțit că i-am
devenit antipatic și așa i-am rămas tot timpul școlii. Cu câteva zile înainte
apucase să mă poreclească ,,vânătorul de note”, fiindcă observase că mereu sunt
cu cartea în mână, că nu jucam fotbal, că mergeam aproape zilnic la bibliotecă.
Îmi spusese porecla în clasă și nu mai putea reveni asupra ei, deși sunt sigur
că ar fi fost gata să-mi pună una mult mai dură.
Lecțiile Părintelui Ganea aveau ceva
specific, inconfundabil. Dacă ar fi fost Caragiale de față măcar la o singură
oră, ar fi plesnit de invidie că noi avem ocazia să asistăm la asemenea perle
cinci ani. Îmi pare rău astăzi că n-am avut atunci inspirația să notez toate
,,perlele” pe care le debita ,,Maestrul”, cum îi spuneam noi. Era ironic, caustic.
Se bucura când reușea să te rănească, când te vedea că te-a făcut să suferi,
chiar să plângi. Cele mai multe ,,perle” ale sale erau de un umor care ar fi
făcut pe un om normal să se tăvălească de râs. Noi nu aveam însă voie să râdem.
El râdea tare, noi pe înfundate. Doar din când în când pufnea câte unul, când
nu mai putea să se stăpânească. Numai ce-l auzeai: ,,- Atenție fundu!”
,,-Turcii-n expansiune!” ,,- Bă, capule, tot nărod ai rămas!” ,,- La ora mea să
slăbiți cravatele, să descheiați nasturii de la cămașă. Gulerul cămășii vă
strânge gâtul, vă ștrangulează venele jugulare și creierul nu mai este
alimentat. De aia sunteți voi proști la ora mea!”
Părintele Ganea avea niște topuri de file
galbene ca ceara și terfelite de prea multă folosire. Cred că erau notițe de pe
vremea când el însuși fusese elev. Nu
folosea manualul decât atunci când nu avea lecția prevăzută în programă pe
filele lui. Ne dicta cuvânt cu cuvânt și noi trebuia să scriem. Punea mare bază
pe memorare. Ne dădea la fiecare oră multe-multe pagini de învățat pe de rost.
Toate prefețele cărților vechi de cult, de la Macarie și Coresi până la mineele
lui Chesarie al Râmnicului trebuiau învățate. Se adăugau pagini întregi din
cronicari, fără a mai vorbi de operele lui Varlaam, Dosoftei, Ivireanul, de
Biblia de la București, Noul Testament de la Bălgrad. Ne dădea să învățăm pe de
rost multe versuri din poeții studiați, români și străini, din nuvele și
romane. N-am înțeles niciodată de ce era necesar atâta efort. Nu numai Părintele Ganea punea accent pe
memorare, ci și colegii dumnealui. Aveam de învățat sute de texte din Sfânta
Scriptură și Sfinții Părinți la Catehism, Dogmatică, Noul Testament, Vechiul
Testament, Morală. Aveam de învățat sute de cuvinte și reguli gramaticale la
Greaca veche, Latină, Franceză, Rusă. Aveam de învățat sute și sute de nume de
persoane, de ani și evenimente la Istoria Antică, Istoria Evului Mediu, Istoria
modernă și contemporană, la Istoria Bisericii Universale, la Istoria Bisericii
Române. Trebuia să ne însușim pagini întregi de texte la Filozofie, Psihologie
și Logică, la Drept canonic, la Tipic și Liturgică, la Administrație parohială.
Aveam de compus predici și cateheze la Omiletică și Catehetică. Nu întâmplător
am lăsat la urmă regina disciplinelor seminariale: Muzica. Asta avea trei
ramuri: psaltică, liniară și practică, în total șapte ore pe săptămână.
Se întreceau dascălii noștri care de care
să toarne mai multă carte în bietele noastre scăfârlii. Unele dintre aceste
discipline foarte dificile au fost complet inutile. Mă întreb și azi dacă s-a
meritat să pierd atâta timp din copilărie ca să învăț Greaca veche, latina sau
ebraica!
Când era vorba de examinare, Părintele
Ganea avea tipicul lui. Scotea la lecție 3-4 elevi. Nu întotdeauna pe cei care
nu aveau note, ci la întâmplare, sau cum voiau mușchii dumnealui. Prima probă
la examinare o reprezenta reproducerea textelor pe care ni le dăduse să le
învățăm pe de rost. Dar nu numai cele de la ora precedentă, ci de la începutul
anului. Toată materia predată de la începutul până la sfârșitul anului era de
actualitate și din ea se făcea examinarea la fiecare oră. La sfârșitul anului
se dădea examen scris și oral la fiecare obiect, cu excepția Muzicii, la care
se dădea numai oral.
Partea a doua a examinării o reprezenta
lecția de zi. Aici trebuia să fii cât mai aproape de textul predat de profesor.
Ideal era dacă-l învățai pe de rost. Oricum, era absolut obligatoriu să știm
textele și citatele pe care ni le dăduse profesorul din operele studiate. Dacă
aveai o cât mai mică independență și veneai cu alte exemple, erai zero barat.
Partea a treia a examinării era gramatica.
Aici nu se urmărea să înveți gramatică, ci să reproduci notițele Părintelui
Ganea, regulile și exemplele date de el.
Nici aici nu se făcea examinarea numai din lecția de zi, ci din toată materia
de la începutul anului. Nu aveai voie să te abați o centimă de la notițe.
Era și o a patra parte, care consta în
întrebări ,,de baraj”, bazate pe recapitulare.
Notarea la Părintele Ganea era ceva
aparte. Prima notă pe care ți-o dădea în anul întâi era punctul lui de reper pe
tot parcursul școlii. Elevii erau grupați ,,pe rafturi”. Avea elevi de nota
zece, de nota nouă, de nota opt etc. Dacă erai clasat la nota cinci, era vai și
amar. Nota cinci în seminar era corigență. Puteai să faci eforturi uriașe în
timpul anului ca să-ți îndrepți situația. Degeaba. După ce te freca mai bine
de jumătate de oră și-i răspundeai la
toate întrebările, numai ce-l auzeai: ,,- Bă, capule! Văd că ai învățat. Ai
știut de opt, stai pe șapte, ți-aș da șase, dar tu nu mai înveți! Treci la loc,
ai nota cinci!” Dacă nu aveai pe cineva care să se intereseze de ,,sănătatea”
ta, corigența sau repetenția te păștea. Părintele Ganea era omul care nu dădea într-un
câine, până nu afla al cui este!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
DRAGOSTEA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi dragoste fierbinte, fie la o
femeie-mama pentru copilasii ei, fie la o pasare pentru puisorii sai, fie la
fiare si dobitoace pentru odraslele lor. De la aceasta întâmplare, ridica
mintea ta spre dragostea lui Dumnezeu pe care El o are pentru om – faptura Sa
cuvântatoare, zidita dupa chipul Lui. Daca în fapturile Sale Domnul a pus o
astfel de iubire – precum a dat, de pilda, mamelor pentru copiii lor –, atunci
cu cât de neasemuit mai mare este dragostea pe care El Însusi o are pentru om,
pe care l-a facut dupa chipul si asemanarea Sa? Din aceasta izvodire întelegem
ca Dumnezeu îi pune dinainte omului atâtea binefaceri, încât acestea nu doar ca
nu pot fi însiruite, ci nici cu mintea nu pot fi patrunse. Negraita Sa dragoste
tocmai prin aceea se arata, ca El atât de mult râvneste mântuirea noastra, atât
de mult ne rabda pe noi, pacatosii, cu atâta nazuintă ne asteapta pocainta, cu
atâta milostivire si bucurie îi primeste pe cei ce se caiesc si cu atâta
neîngaduinta îi pedepseste pe cei ce nu se pocaiesc! „Caci într-atât a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce
crede într-Însul, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Iata de
ce El Însusi ne spune prin Prorocul: „Oare îsi va uita femeia pe pruncul sau,
astfel încât sa nu-i fie mila de odrasla pântecelui ei? Dar chiar daca o femeie
ar uita acestea, Eu pe tine nu te voi uita – zice Domnul” (Isaia 49, 15).
Aceasta iubire parinteasca a Tatalui Ceresc îl veseleste pe cel drept, iar pe
cel pacatos îl mângâie si îl povatuieste sa nu deznadajduiasca de a Sa
milostivire, ci, mai mult decât atât, îl îndeamna sa alerge la El cu pocainta
si cu încredintare sa astepte mila Lui.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 62
PAIUL
SI BARNA
-
Compozitorul Arvo Part -
Omul se poate învinui pe sinesi în fiece
clipa. Pentru ca acel noian de simtaminte, gânduri si emotii care clocoteste
înlauntrul nostru e foarte puternic. Si trebuie sa cuget ca este si vina mea în
toate acestea. Acest lucru poate fi tâlcuit cam asa: daca eu as fi mai bun,
atunci si cele din jur ar fi mai bune. Trebuie sa gândim ca faptul ca eu nu
sunt bun se rasfrânge asupra celor din preajma mea si trebuie sa nazuim spre
contrariul acestei situatii. Cu cât mai aproape de noi însine vom cauta
greselile, cu atât e mai bine. Dupa cum se zice ca vedem paiul dintr-un ochi
strain si nu vedem bârna din ochiul nostru.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu