Mircea Dorin Istrate - JERTFELNICIA ARDELEANĂ

 

JERTFELNICIA ARDELEANĂ

 

 

~*~

 

Ardealul nu-i o ţară, e SUFLET, e TRĂIRE

E ÎNCEPUTUL LUMII ce îl purtăm în noi,

E JALEA și AMARUL, e VIS și BUCURIE,

E URMA legănată a carului cu boi.

 

E ZI ÎNNEVOITĂ și NOAPTE ÎNSTELATĂ

Ce-nvăluie pământul și dealul cel cu pruni,

E însăși VEȘNICIA tăciunelui din vatră

Ce-n spuza lui ne leagă de buni și de străbuni.

 

E sfânta cea CREDINȚĂ ce-o-avem de la ceresc,

Ne fie-n crucea vieții TROIȚĂ DE-NCHINAT,

Să ne spălăm păcate ce-ades ne-ademnenesc,

C-an fața crucii sfinte să cerem de iertat.

 

E BOBUL ce OGORUL mereu mi-l înnoiește

Să sature într-una cea nesătulă gură,

Cu pâinea pentru viață, cu ceia ce unește

Pe trăitorul zilei, cu mortul din prescură.

 

El , VIȚUITA-ntr-una de-apururi cu ogorul,

În scurtă FERICIRE, în sfânta LIBERTATE,

Iar viața dată vamă, îi fost-a ca obolul

JERTFELNICIEI care, îl nemurește-n moarte.

 

Așa mi-a fost în viață tătânele și neamul

Ce-au APĂRAT piciorul acesta sfânt de plai,

Mereu în ÎNFRĂȚIRE cu codrul și cu ramul,

Din străvechimea lumii pe gura mea de Rai.

***

Așa că țineți minte, TĂRIA noastră vine

Din ÎNSFINȚITA HUMĂ a fiecărui deal,

Acolo unde-s moșii, cei făcători de bine

Ce-au dat JERTFENICIA, mărețului Ardeal.

 

Ei sunt aceia care nu lasă ca să piară

Nici dragostea, de ȚARĂ de NEAM, de LIBERTATE,

Și ne ridică-n slavă mereu, a câta oară,

JERTFELNICIA care-i, a neamului COMOARĂ.

 

Așa că tu nepoate, să ți-i mereu aminte

Că fără VIAȚA JERTFĂ nimic nu veșnicește,

Așa făcu Manole cu Ana lui cuminte,

Să ‘nalțe MĂREȚIA, cu jertfa ce clădește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

POVĂȚUIRE

 

Motto:Și-acum, ca și-altădată e-o iarnă mohorâtă,

Cu vânturi, ploi mărunte și nopți în zgribulit,

Cu gânduri întristate în noaptea cea urâtă

Ce pare lungă, rece și fără de sfîrșit.

 

Când flăcăruia vieții la toți ni se va stinge

Ca sfânta lumânare ce parcă veșnic plânge,

În lumea neființei cu toți ne-om re-ntâlni

Și-apoi vecia-ntreagă mereu ne-om povesti,

De ce-am făcut pe-aicea în clipa de trăire,

De cât avut-am parte necaz și bucurie,

De cât copilăria ne fost-a rai curat

Și câte toate celea avut-am de-nvățat,

De cât cea tinerețe ne-a-nfiorat ades

Când inima în patimi iubirii dat-a ghes

De sfinte jurăminte, de vise și speranțe

Ce spusu-le-am atuncea, când am ținut în brațe

Bobocul cel de fată topită de iubire,

Ce-atunci era divinu-n, pocal de fericire.

 

Atuncea fost-a Raiul aici, în pământesc,

Mai plin de-nfiorare decât cel din ceresc,

Mai dulce decât mierea, mai pur adevărat

Nevinovat în cuget, ne-atins de cel păcat.

*

Apoi, povești o mie avea-vom a ne spune

De cât ne dat-a viața cu rele și cu bune,

În trăitoarea clipă, din lunga cea vecie

În care-am fost nevonici, gustând nemernicie.

 

Am strâns, ca nesătuii din greu bănet și-avere

Ridice-ne în fală, ‘ntărească-ne-n putere,

Să fim noi purtătorii coroanei cea de aur

Ce-mpărățește fruntea, ne-nvinsului cu laur.

Și ce-am făcut cu astea? Am adunat doar ură

Și-am dat din greu să aibă cea nesătulă gură,

În loc să dăm iubire, iertare, bunătate,

La toți ce nenorocul și-l cară greu în spate,

Să alinăm durerea cu-n bob de vorbă bună,

Să însorim clipita, s-aducem vreme bună,

În viața celui care bătut îmi e de soartă

Și viața-i chinuită cu greu abia și-o poartă.

 

Voi, cei huliți de mine, când veți pleca din lume

Ce-ți face cu strândura de-averi, bănet, renume?

Hârciogi, ce toată viața un gând doar ați avut

Să adunați într-una averi de împrumut,

Ce după moartea voastră, când fi-va la-mpărțeală,

Stârni-vor multă hulă, blesteme, păruială,

Ce dezbina-va neamul și praf mi s-o alege

De-al vostru nume care, din mintea lor s-o șterge.

 

Acum, cât mai e vreme, făceți pustiu de bine

La ceia mult, prea mulții ce nu sunt ca și tine

Și care-abia adună fărâmituri din viață

Să poată a mai prinde, o altă dimineață.

Din ce vei da acuma, avere înmiită

Avea-vei în vecia aceea mult dorită,

Ea-ți va spăla păcate ce le-ai făcut odată

Și-ți va scădea osânda cea binemeritată.

 

Acesta mi-e îndemnul ce-l voi la voi a-l face

De vreți această lume trăiacă-mi iar în pace,

În dulce armonie, așa cum a mai fost

La începutul lumii, când ea avut-a rost

Să fie cea speranță a vieții care vine

Trăită-n bucurie, plăcere ș în bine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CHEMÂND O AMINTIRE

 

Acum, în toamna vieții, prea grea și îmbrumată,

Din vremea tinereții, te mai aștept odată

În visul meu de-o clipă, iubirea mea pierdută

Prin încâlcita viață mizeră și măruntă,

S-ajungi un miez de noapte, și-n somnul care vine

Să fii ca altă dată, alăturea de mine.

 

Aminte să ne-aducem de cum a fost atunci

Când ne țineam de mână și ne plimbam prin lunci,

Când ne pierdea cărarea sub poală de pădure

Lăsându-ne simțirea adesea să ne fure,

Și-n câmpul plin de floare și dulce cimbrișor,

Pe-un braț de iarbă moale, te legănam ușor.

 

Și câte încă toate ce-atunci ne-au fost sortite

În lacrima plăcerii și fost-au împlinite,

Iar de atunci mai toate, în țandără de gând

Le-am tăinuit cu grijă de-apururi rând la rând,

Și-acum, spre coada vieții, le scot să-mi înfioare

Trăirea zilnicită, ce poate mâine moare.

*

Nici știi cum crângul nostru acuma-i o pădure,

Cu ghiocei, frăguțe și câte-un rug de mure,

Iar strâmta cărăruie ce o știam doar noi,

Când o călcam atuncea cu pașii mărunți și moi,

S-a înierbat de-acuma și-abia de-o mai ghicim

Deși mereu ne cheamă s-o mai călcăm puțin.

 

Și malul de Târnavă, cu salca cea pletoasă

De-ai ști de când ne cheamă sub poala ei umbroasă,

Să nu uităm clipita cu mii de sărutări,

Cu jurăminte sfinte în bobi de lăcrimări,

Ce-nfiorat-au zile, atunci, în miez de vară

Și care niciodată, n-or fi să fie iară.

**

Nicicând sub sfinte stele, în nopți cu luna-n nori

În brațe nu te-oi ține să-ți mai stârnesc fiori,

Să ne jurăm credință și veșnică iubire,

Să fim un singur suflet ‘nălțat în bucurie,

Și-n câteva clipite să fim în paradis

O rază de lumină, o lacrimă de vis.

***

Pe unde ești iubire pierdută-n larga lume

Tu crea-ai fost icoană și sfânta mea minune?

Ce faci în astă noapte, când eu te chem să vii

Ca să mai fim odată, c-atuncea doi copii

Ce-mpărățit-au lumea înmugurând iubire

Și-acuma-s două gânduri, chemând o amintire?

Ești, ca și mine poate, o lacrimă fierbinte

Ce-ți umezește pleoapa tăcută și cuminte,

Când gândul tău cel tainic, așa, cât o clipită

Aminte își aduce de vremea îndulcită

A tinereții care a fost un rai lumesc,

Cu cineva alături, sub umbră de ceresc.

~*~ 

Mircea Dorin Istrate