DUMINICA
MARE A CUVINTELOR ÎN POEZIA VASILICĂI GRIGORAȘ
Prinși în vârtejul grijilor și angoaselor
cotidiene, să încercăm, totuși, a ne sclipui câteva clipe de răgaz pentru a
cuteza să pătrundem, prin intermediul creației poetice a unei prolifice poete
de la noi, în mirifica lume a poeziei.
Înainte vreme, la ospățul poeziei aveau
acces numai zeii cei nemuritori (chiar semizeii și titanii erau lipsiți de
acest privilegiu). Într-un colț al mesei, aproape nevăzut, stătea, sprijinit de
brațul unei lire, ale cărei coarde scoteau niște sunete acompaniatoare
dumnezeiești, muritorul nemuritor, poetul, cel care îi fascina pe zei cu
versurile sale.
Sigur că, pentru a fi în stare să savurezi
toate frumusețile poeziei, trebuie să ai tu însuți o anumită predispoziție, o
stare de poezie. Dacă n-o ai, totuna, chiar la o primă întâlnire cu poezia
autentică, în sufletul tău se va produce un tremur, o vibrație, vei simți cum
întreaga ta făptură se învăluie, pe măsură ce asculți, de un tandru,
inexplicabil, dar dulce fior, având senzația că nu mai simți, îți pleacă
pământul de sub picioare și parcă prinzi a levita prin aer.
În comunicarea cotidiană, obișnuită,
cuvintele se comportă ca și oamenii, natural: trudesc cât îi ziua de mare,
tăcute sau sporovăind, în hainele lor de muncă din timpul săptămânii, care
închise până la gât, care mai decoltate, după cum e caracterul și feleșagul
celui care le poartă, prinse și ele în forfota vieții, cu sensurile lor uzuale,
în mare, cu sclipiri de nestemate populare, mai rar, în limbajul unor vorbitori
ghiduși, mucaliți.
După o săptămână de muncă, duminica,
oamenii-frați ai pământului, cei de la strung, de la catedră sau de la birou,
îmbăiați, odihniți, dichisiți, în straie de sărbătoare scoase din cufărul sau
lada de zestre a bunicii ori dintr-un șifonier modern, scuturate, curățite și
călcate gigea, femeile de la țară mai în vârstă, de obicei cu câteva fire de
busuioc în mână, merg, evlavioși, la biserică, să asculte înțelepciunea
sfintelor scripturi și cuvântul lui Dumnezeu, să se spovedească ori cuminece.
După biserică, tinerii și tinerele de la țară merg, de obicei, la horă, care de
care mai îngrijit și mai frumos, bine dispuși, glumeți, dornici să-și
întâlnească privirile cu aleasa/alesul inimii, să întindă o horă mare cu toți
băieții și fetele din sat, mai trăgând câte un chiuit voinicesc, ori să se
avânte în iureșul dansului în pereche, să simtă zvâcnirea inimii partenerului,
unii flăcăi mai îndrăzneți furându-le, sub privirile părinților care urmăresc
iscoditor de pe dâmbul din preajma horei sau a polcăi tot ce se întâmplă, câte
un sărut pătimaș domnișoarelor cu ochi scrutători și hâtri de nevăstuică…
La fel ca și oamenii, cuvintele, care
trudesc robace în comunicarea de zi cu zi, au și ele o duminică a lor, duminica
vocabulelor terne devenite nestemate eterne (duminica cuvintelor, cum îi plăcea
să se exprime, ignorând învecinarea sonoră incalofilă a cuvintelor din
sintagmă, poetului basarabean care o viață de om a visat să-și vadă Țara-mamă:
Grigore Vieru). Prin enunțuri formate din „cuvinte potrivite” te spovedești
preotului și Celui-de-Sus, îi adresezi rugăciuni de izbăvire a păcatelor și de
împliniri ale dorințelor. Prin îmbinări de cuvinte și propoziții frumos alese
îi spui cu tandrețe unei ființe de sex simpatic că este frumoasă și că ți-i
dragă. În fața foii imaculate de hârtie poetul caută cele mai expresive
cuvinte, le îmbină măestrit unele cu altele, țesând cel mai frumos și original
covor din lume: Poezia. Anume în poezie are loc această sfântă Duminică Mare de
cuminecătură a cuvintelor, aici e locul în care ele, îmbinându-se în modul cel
mai neașteptat unele cu altele, capătă semnificații noi, contextuale, neștiute
până la momentul respectiv nici de creatorul concret, proaspete ca pâinea
aburindă scoasă de mama de pe vatră, de un colorit sclipitor de expresiv,
poetic, îmbătător, prin caracterul lor metaforic creând o feerie sonoră și
nuanțe semantice încântătoare. Procedeele artistice, figurile de stil
(aliterația, asonanța, enumerația, repetiția, inversiunea, antiteza,
disjuncția, perifraza, interogația retorică, exclamația retorică, epitetul,
comparația, personificarea, alegoria, aluzia, sugestia, hiperbola, metafora,
metonimia, sinecdoca, catahreza, anadiploza, anafora, sinalefa, simbolul,
oximoronul etc.), diversele categorii semantice de cuvinte (cuvintele cu sens
figurat, cuvintele polisemantice, sinonimele, antonimele, paronimele, omonimele
omofone și omografe ș.a.), adevărate straie de sărbătoare ale cuvintelor în
poezie, îi conferă acesteia nu numai expresivitate, sclipiri de mărgean, ci și
capacitatea de a crea și a induce și cititorului/ascultătorului ceea ce se
cheamă starea de poezie: candoare, gingășie, prospețime, puritate, înălțare,
levitație în aerul poetic îmbătător, incantație în fața frumosului și
sublimului din natură și viață, așa cum le simți când citești o creație poetică
autentică.
O veritabilă Duminică Mare a cuvintelor cu
mai tot arsenalul de procedee artistice, figuri de stil, categorii semantice de
cuvinte reamintite în alineatul precedent o întâlnim cu uimire, evlavie și
admirație în creația poetică a scriitoarei vasluiene Vasilica Grigoraș.
Filozof de formație (a absolvit Facultatea
de Filozofie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași; a publicat în domeniul
specialității o serie de convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, intitulate
„Reflecții filozofice”, și un excelent studiu privind concepțiile filozofice
ale lui Dimitrie Cantemir), educator al tinerelor generații prin intermediul
școlii și al lecturilor extracurriculare – de profesie (a lucrat câțiva ani ca
profesor școlar și cca treizeci de ani în calitate de bibliotecar-bibliograf),
Vasilica Grigoraș a demonstrat, de-a lungul deceniilor de nenumărate lecturi și
de perseverență de țăran ahtiat de tendința de înstărire prin muncă cinstită
proprie în desăvârșirea harului dat de dumnezeire, și vocație de scriitor
multilateral (monografist-biograf, autor de note de călătorie, eseist,
prozator, cronicar și critic literar, poet; are vreo 25 de cărți tipărite la activ).
A excelat prin practicarea și promovarea la noi a unor specii de poezie fixă,
extrem de riguroasă ca formă (și conținut), aparent exotică, după modelul celei
nipone (în temei haiku, dar și altele: senryu, tanka, renku, gogyonka). Dovada
o constituie participarea la diverse concursuri de poezie de gen și specie
respective, precum și numeroasele distincții naționale – premii, mențiuni – de
care s-a învrednicit pe parcurs.
Unele din caracteristici sau ecouri ale
trăsăturilor distinctive ale speciilor de poezie niponă cu structură
restrictivă și conținut specific fiecăreia (numărul fix de silabe în vers,
numărul stabil de versuri, rigoarea, precizia, caracterul laconic al
formulărilor, ceea ce le conferă un statut aparent de adagiu, dicton, sentință,
maximă, aforism; observația directă, descrierea sumară, dar precisă,
picturalul, muzicalul, caracterul metaforic abundent, dozarea riguroasă dintre
reproducerea imaginilor din natură și redarea stărilor interioare și a
atitudinii creatorului față de cele reproduse; aluzia fină, sugestia, umorul
subtil, ceea ce le conferă statut eminamente poetic, ș.a.), despre care la noi
au scris unii autori autohtoni inițiați în temă, le vom mai întâlni, însă
ieșite din chingile constrângerii la limanul libertății, și în lirica poetică
de factură meditativ-reflexivă din cărțile anterioare de poezii, „O corabie la
timp potrivit” (Ed. PIM, Iași, 2018), „Stropi de toamnă verde”(Ed. PIM, Iași,
2020), dar și din „Conjugarea anotimpurilor”, volum pe care încercăm să li-l
propunem unor cititori interesați de poezie în această prefață. Pe
necunoscătorii poeziei fixe de sorginte niponă, doritori de a o cunoaște, îi
trimitem la cunoscutele cărți grigorașiene: „Doar cu pana inimii: tanka – Only
with the pen of the soul” (Ed. PIM, Iași, 2016; „Ninge pe-oglinda lunii: haiku”
(Ed. PIM, Iași, 2017); „Ochi în ochi cu luna: Tanka și pentastihuri – Looking
the moon in the eye: Tanka and pentastiches” (Ed. Scripta manent, Napier, Noua
Zeelandă, 2017); „Starea vremii azi: senryu” (Ed. PIM, Iași, 2016); „Zâmbete în
silabe: senryu” (Ed. PIM, Iași, 2020); „Simple adorații. Impresii de călătorie:
haibunuri” (Ed. PIM, Iași, 2020). Pentru cei cât de cât familiarizați cu
această specie de poezie practicată cu zel și cu abilități notabile de către
autoare ne vom limita la câteva spicuiri din volumul de față, asemănătoare prin
conținut și formulări cu respectivul gen de poezie, însă fără respectarea
rigorilor structurale formale (un fel de influență, interpătrundere dintre
poezia de inspirație niponă și cea autohtonă): „Salutul galant al unor
raze/purtătoare de blândețe/reanimează fluturii nopții/răsfirându-i pe
meandrele/colinelor dimineții” (Rogvaiv pe șevaletul inimii); „Steaua
zorilor,/Luceafăr viu,/și-a sădit nemurirea/întru Înviere/în constelația
seminției” (Dor de Luceafăr); „Cu o formă armonică/de soprană duioasă/cuvântul
cu vigoare celestă/desenează pe albastrul-violet/al irișilor inimii/harta
minune/a irepetabilei clipe/care conține în substanța ei/o inspirație divină”
(Dans pe portativul cuvintelor); „În nopțile lungi și reci,/metania
timpului/înșiră temeri ascunse/în spatele porților înalte/ale inimii de gheață”
(Inimă de gheață); „În tinda ființei stă cuibărită/printre trandafiri și
spini/o frământare primăvăratică” (Miracolul serenadei).
Exprimarea în culori vii, în același timp
reproducerea concisă, laconică, precisă a secvențelor, tablourilor din natură,
a stărilor, trăirilor, simțirilor umane se datoresc nu numai abilităților de
haijin riguros ale poetei, ci și, indubitabil, disciplinei, ordinii riguroase a
gândirii și exprimării, iscusinței de a privi „geometric”, formate ani de zile
la școala de studii filozofice de la facultate. În ceea ce privește gândirea
imaginativă, observarea și exprimarea virtuos de plastică, metaforică, acestea
sunt nu numai rodul numeroaselor lecturi din beletristica națională și
universală, ci și întruchipare a harului artistic, cu care au înzestrat-o mama
și Creatorul lumii de la naștere. Urmăriți-le atent în versurile ce urmează;
ele abundă, năvalnice, dau impresia că ar putea ieși din matcă, dar nu obosesc
mintea și imaginația, iar dacă și o provoacă (oboseala) cuiva, o fac neagasant,
plăcut, duios: „…privesc geometric/fereastra spălată/de lacrimile ploii
risipite/de pene poetice/și mă cuibăresc în geana zorilor” (Rogvaiv pe
șevaletul inimii); „În scrânciobul fără anotimp,/luna, gheișă înamorată de
feeria poeziei,/lopătează frenetic/pe luciul memorabil al cerului” (Luna
gheișă); „Deodată, dansul neostoit al ploii/se rostogolește-n clocot/și-mi
sporește emoția/revederii seninului tăcerii/plin de cuvinte șlefuite/de-o minte
dichisită./Deschid fereastra irișilor,/curg năvalnic privirile calde/în tempoul
glasului lăuntric al firii/și-mi văd umbra în lumină./Curcubeul dăruitor mă
cuprinde,/ziua înfiorată plonjează/în buzunarele inimii/doldora de amintiri
vivante/și visuri ardente” (Seninul tăcerii); „În miez de vară/un puf plutea
mândru/pe coama ondulată/a unei adieri/de vânt înaripat/până pe omoplatul
zării” (Exces de ascultare); „Pășim sfioși pe cadranul clipelor,/îmbrățișăm semenii,/contemplându-ne
de la depărtare,/ne sărutăm cu surâsul din colțul buzelor/și urcăm pe scara
insolită a tăcerii” (Împrimăvărarea amurgului).
De altfel, toți exegeții care au scris
despre creația poetică a Vasilicăi Grigoraș au menționat caracterul meditativ-filozofic,
candoarea, rafinamentul, lirismul confesiv delicat, forța sugestivă a poeziei
d-sale (Cezarina Adamescu, Mariana Gurza, Georgeta Petre, Valentina Teclici,
Florica Pățan, Petru-Ioan Gârda ș.a.).
Motivele pregnante ale poeziilor din acest
volum sunt: profesiunea de credință (religioasă și morală); dialogul cu
Dumnezeu, invocarea înțelepciunii, a măririi și puterii Lui la luarea de
decizii; dragostea nețărmurită față de frumusețile naturii, față de viață,
mamă, semeni, neam, Țară; iubire față de cuvânt, grai, limbă, poezie, Eminescu;
meditații, introspecții în interiorul sufletului, solilocuri
confesiv-filozofice privind relațiile om – natură, om – om, om – Dumnezeu,
îndrăgostit – ființa iubită, mărire – cădere, frumos – hidos, acționare – stagnare,
închistare – volnicie, cumințenie – zburdălnicie, păcătuire – iertare, băltire
– purificare, indiferență – sensibilitate, visare – trezvie, indolență –
pasiune, distanțare – împreună-ardere, trecut – prezent – viitor, tinerețe –
bătrânețe ș.a.; stările, trăirile sufletești, pe care i le provoacă
observatorului interesat splendorile naturii, evenimentele, scurgerea
implacabilă a timpului, absența din preajmă a celor apropiați și dragi,
singurătatea (reverie, visare, speranță, bucuria de a trăi, a contempla, a
iubi, a crea; extaz, adorare, admirație, frământ, zbucium, tumult, elan
adolescentin, împlinire, fericire, duioșie, melancolie, dor, tristețe,
neliniște, angoasă, dezamăgire, înșelare, trădare, durere, regret, resemnare,
iertare etc.) ș.a. Bineînțeles că unele dintre acestea se întâlnesc și în
cărțile anterioare; diferă, însă, unghiul din care sunt examinate, evoluția
viziunii autorului asupra subiectului, mijloacele artistice utilizate, ceea ce
le conferă prospețime, vigoare, senzația de inedit.
Majoritatea absolută din multitudinea de
procedee artistice, figuri de stil, categorii semantice de cuvinte menționate
expres mai sus se întâlnesc și în cartea pe care o prezentăm. Predilecte și de
o prospețime ingenuă și inedită sunt toate; ne vom opri, totuși, asupra câtorva
dintre ele, omniprezente în poezia Vasilicăi Grigoraș: sensul figurat al
cuvintelor; atributul ornant sau, mai precis, epitetul; comparația ascunsă sau
metafora; oximoronul (rarisim, de obicei, în creația altor poeți, surprinzător
de frecvent în creația autoarei noastre).
Ascultați ce sensuri poetice subtile
capătă cuvintele obișnuite din dicționar când sunt întrebuințate cu sens
figurat în context: „conjugarea anotimpurilor”; „firele de nisip
ascultătoare/mi-au zidit cu grijă bună temelie,/m-au înălțat, apoi m-au
șlefuit,/povățuindu-mă să deschid ușa Domnului” (aici se suprapune și
personificarea); „cutele minții”; „irișilor inimii”; „fereastra irișilor”;
„pasaje de poveste/căptușite cu visuri admirabile”; „Imaginația-mi zburdă/cu osârdia
rugii vii”; „cronometrul înregistrează /pacea omului lăuntric”; „adun toate
temerile,/le așez cu răbdare/în desaga încă verde a cuvintelor roditoare/care
vibrează/în sângele-mi îndorurat/de dulceața inocenței”; „în fiorii/ninsorilor
dalbe din camera/de curat a imaginației”; „Lacrima lui Iisus,/prin Cuvântul
iubitor,/mă va ninge pururea albastru/cu fulgi de lumină”; „mă urc pe piscul
gândului bun”; „mă cuibăresc în geana zorilor”; „neagra deznădejde/care urlă a
pustiu”; „tac grăitor și dansez/în crochiuri cromatice/pe portativul
cuvintelor”; „înțelepciunea clepsidrei”; „să ascult ritmul clepsidrei”;
„duioșia momentului”.
Priviți cum sclipește ca diamantul din
niște constelații diamantine epitetul, figura de stil care înnobilează poezia
Vasilicăi Grigoraș, conferindu-i, totodată, prin frecvență și plasticitate, și
originalitatea care o deosebește de cea a altor autori: „luna gheișă”; „gând
pufos, tremurător”; „vălul cumințeniei”; „voci sidefii”; „sculptor de vise
poetice”; „ploaia despletită”; „poemele îmbrăcate în veșmânt purpuriu”;
„abecedarul frunzelor vibrante”; „derdelușul vieții”; „romanțe de toamnă”;
„sângele-mi îndorurat de dulceața inocenței”; „tremurul suav al poemelor”;
„fortărețe rimate”; „palate din metafore”; „stelele gânditoare”; „lieduri ancestrale”;
„albastrul mângâietor al cugetului”; „piscul gândului bun”; „fereastra
irișilor”; „lacrimile ploii risipite”; „adâncuri binecuvântate”; „parfumul
nobil de crin/al unor povești”; „poala unor răsărituri”; „răsăritul stufos”;
„fereastra crinilor”; „șevaletul inimii”; „blândul senin”; „cerul poeziei”;
„ecoul sfielnic, serafic”; „trilului troienit/de proaspete flori de cireș”;
„portativul cuvintelor”; „albastrul-violet al irișilor inimii”; „pacea
cugetului”; „ghergheful trăirii”; „poema domoală”; „petalelor pudice”.
Imaginile, trăsăturile obiectelor, simțurilor, stărilor sunt prezentate cu
adevărat tactil, „vizual, pictural, acustic și cromatic”, după cum observa un
subtil analist al creației poetei. „De multe ori, continuă caracterizarea un
alt critic notoriu, și acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraș,
epitetele se înlănțuie, formând o coroană care înnobilează versul”.
Prin comparație, un obiect (în sens
gramatical) își relevă mai pregnant trăsăturile care îl deosebesc de alt
obiect, individualitatea, specificul. Poeta noastră apelează și la această
figură de stil, ce-i drept, mai rar, căci restricțiile poeziei nu întotdeauna
pot oferi spațiul necesar pentru desfășurarea unei comparații mai extinse: „doi
cai ce alergau/ca viața ce ne poartă”; „izvoare…/se înclină asemenea
călugărului care se roagă”; „în mine bate/o inimă ca a mamei”; „fantasme iuți
ca pârjolul”; „iubesc adânc și alintos/precum un flutur jucăuș”; „o clipă pare
cât un veac”; „(dorul) mă topește ca mierea în apă,/…mă freamătă asemenea unui
plop tremurător”; „ieșim pe poarta din dos ca marele trădat”; „un trup…/își
îndreaptă vertical spinarea/asemenea bujorilor la început de mai”; „Puncte de
lavă astrală/ca o catapeteasmă trandafirie se ridică spre înălțimi…”; „ (el) se
simțea ca un păianjen”; „ciulinii…/fâlfâie ca trepădușii”; „molecule din măduva
ploii…/sclipesc duios asemenea/unor lacrimi de argint”; „(cuvintele) să poarte
cumințenia/doar ca pe ceva provizoriu” ș.a.
O altă figură de stil, substitut al
comparației sau comparație ascunsă, preferabilă tocmai pentru caracterul ei mai
restrâns, este nemuritoarea metaforă, și ea perlă strălucindă fremătător în
diadema regală a poeziei grigorașiene: „seninul tăcerii”; „copacul de lumină”;
„tăpșanul pupilei”; „viața să-mi fie/pomul dorințelor împlinite”; „lungul fir
al vieții”; „stânca din mine”; „miezul dulce al toamnei”; „Everestul inimii”;
„tina sărutului”; „crochiurile anotimpului”.
Ținem să menționăm aici neapărat și
oximoronul, figură de stil deosebit de expresivă prin îmbinarea a două cuvinte,
care, prin ciocnirea semanticii lor diferite, contrare, antonimice, ar trebui
să se respingă, nu să constituie un obiect și caracteristica neaoșă a acestuia
ca un tot unitar: „adâncul înaltului”; „sărut amar”; „clopotul mut”; „confortul
neliniștii”; „împrimăvărarea amurgului”; „a împrimăvărării dinaintea
amurgului”; „pentru a ne înfiora/prin viers de lumină/firea întunecată”;
„tăceri asurzitoare”; „tac grăitor”, „departele aproape”. Dintre toți poeții
români Vasilica Grigoraș este singura care întrebuințează copios acest extrem
de expresiv și dificil de creat fără o imaginație poetică dezvoltată mijloc de
stil.
Toate culorile spectrului cromatic plus
semitonurile strălucesc pe cerul poeziei Vasilicăi Grigoraș. „Cascade verzi,
izvoare rubinii,/Fântâni de foc bengal șerpuitor/Lumini fantastice revarsă
peste oameni și copii”, cum s-ar fi exprimat poetul și muzicologul Virgil
Gheorghiu.
Sclipitoare ca razele lucii de soare în
trezirea dimineții, unduitoare ca razele moi de lună în liniștea nopții, poezia
solară-lunară a Vasilicăi Grigoraș, una a calmului, pudorii, candorii,
inocenței, ne umple sufletele de lumină, liniște, pace, seninătate,
blajinătate; aci ne înalță printre constelații, pentru a asculta muzica celestă
a sferelor, aci ne coboară jos, în cămara gândului și a simțurilor, pentru a
vedea cum se îngemănează ele la urzirea înțelesului sublimat și a muzicalității
vangelisiene a poeziei. Așa cum îi șade bine oricărei lirici autentice, celei
feminine în mod expres, trăsături din ce în ce mai rar întâlnite în
masculinoida poezie feminină postmodernistă agresivă a unor reprezentante ale
sexului simpatic reconstruit, remodelat, siliconat și barbienizat contemporan.
Poeta preferă versul liber (versul alb, pe
care unii îl identifică fără temei cu cel liber, este, totuși, o altă mâncare
de pește!) și fără rime, care se pare că ar încorseta-o la transpunerea pe
hârtie a gândurilor, sentimentelor și trăirilor care o asaltează și o
copleșesc. Preferința s-ar explica și prin experiența anterioară de imitare a
modelelor nipone de poezie fixă ca număr de versuri și de silabe, dar eliberată
de ghilotina rimelor. Oricum, expresivitatea versurilor se menține prin
utilizarea procedeelor artistice, figurilor de stil și a categoriilor semantice
de cuvinte despre care am vorbit mai sus, iar armonia, melodicitatea,
muzicalitatea, condiție sine qua non a ei, – printr-un ritm interior al
poeziei, creat de poet prin alternanța regulată a silabelor accentuate cu cele
neaccentuate, chiar dacă lungimea versului nu e una și aceeași în cadrul
aceleiași poezii (cum era în poezia clasică fără rime).
Sunt prezente în culegerea de față și
câteva poezii (18 din totalul de 122) scrise „în dulcele stil clasic”, cu ritm
și cu rimă, inegale, însă, ca realizare.
Îi vom lăsa pe cititori să găsească măcar
câteva din procedeele artistice, figurile de stil și categoriile semantice de
cuvinte utilizate de autoare care creează farmecul poeziei autentice, iar dacă
nu le vor găsi, să simtă cum îi pătrund fiorii poeziei prin toți porii corpului,
minții și sufletului lor dornic de frumos, cum le fuge pământul de sub picioare
și cum prind pe neașteptate să leviteze. Nu înainte de a încerca să nu-i lăsăm
în ceață în legătură cu titlul volumului: „Conjugarea anotimpurilor”. Se
conjugă (adică se schimbă după mod, timp, persoană, număr și diateză, cum au
învățat la școală) numai verbele, nu și substantivele, ne vor spune ei. Și au
perfectă dreptate. Dar și creatorii de poezie au dreptul lor de a gândi și a se
exprima figurat, în imagini. După cum un carusel se învârte, deplasându-și
clienții dintr-un loc și un segment de timp în altul, unii luând locul altora
și, peste un timp, revin la locul inițial, reluând (de fapt, continuând)
rotirea, tot așa, chipurile, și cele patru sezoane (anotimpuri), fiecare cu
specificul său, legate consecutiv unele de altele, se mișcă în timp, își
schimbă poziția după mod și timp, adică, după cum se exprimă lingviștii, „se
conjugă” (de la verbul originar latin conjugare: „a (se) lega”, „a (se) uni”,
„a se îmbina”, „a se conjuga”). De aici s-a inspirat și poeta: „Conjugarea
anotimpurilor”. De altfel, în poezia dumneaei „se conjugă”(sau le „conjugă”
autoarea însăși!) și alte substantive: „Conjug verdele dintr-o vâlcea” (Sărut
anii din boccea); „(poeta) în orele de taină conjugă visuri” (Distincție și
rafinament).
Fiindcă tot veni vorba de „conjugarea”
substantivelor, iată cum „argumenta”, printr-un joc al cuvintelor și al minții,
un poet cu capul în nori „verbalitatea” (capacitatea de a se conjuga la figurat
a) substantivelor sinonime „dragoste” și „iubire” într-un poem, intitulat „Verb
defectiv”: „Un tui bate dragostea-n luni și-anotimpuri./Să nu-l crezi, iubito,
-i dement./Doar ura, ea are toate trei timpuri,/Iar dragostea – numai
prezent.//Un altu-o conjugă-n trecut absolut/Cu-o mină de-umil
penitent./Uitarea, ea numai există la timpul trecut,/Iubirea e doar la
prezent,//Al treilea o plimbă pe-arípi de cocor/Naiv, ezitant,
indolent./Speranța, ea numai există la viitor,/Iubirea e doar la prezent.//Cea
dragoste mare plutește eolic/Prin spațiul cețos și tern,/Dar nu la prezentul
zis in futuro/Și nici la prezentul istoric,/Ci doar la prezentul etern”.
Autorul „argumentării” era chiar subsemnatul.
Instruită temeinic la școlile de înalte
studii poetice ale liricii feminine naționale și universale, trecută prin
fiorul creației unor reprezentante de seamă ale artei de a sculpta poezii, de
la legendara poetă antică Sappho la Elisabeth Browning, Veronica Micle, Anna de
Noailles, Edith Irene Södergran, Gabriela Mistral, Magda Isanos, Anna Ahmatova,
iar de la acestea – la Sayumi Kamakura, Bella Ahmadulina, Constanța Buzea,
Gabriela Melinescu, Ioana Mălăncioiu, Leonida Lari (poezia ei de la începuturi,
adolescentină, suavă, învăluită în mister, romantică), fior ale cărui ecouri,
prin bucuria de a trăi și a te minuna ca un copil în fața frumuseților și
enigmelor naturii și a vieții înseși, de a visa, spera, crea, se fac simțite și
în poezia Vasilicăi Grigoraș, iar numele autoarei se înscrie merituos în
galeria ilustrelor creatoare de frumos și sublim din poezia lumii.
Modestia exagerată și cumsecădenia omului
de bun-simț, inaderența la vreo gașcă scriitoricească din metropolă, repudierea
promovării de talente prin protecție de Cargo – toate acestea au ținut-o pe
această „cumințenie a pământului” moldavă, cu toate încercările ei personale de
a se face cunoscută prin publicare în zecile de reviste de profil tipărite din
țară și în numeroasele reviste online, prin participare la diverse concursuri
de poezie și prin editare de cărți pe speze proprii în tiraje minuscule, și o
mai țin încă departe de elita poetică feminină de la noi, undeva într-o arie
provincială, pe axa Iași-Vaslui-Bârlad-Galați. Și e păcat: numele domniei sale
i-ar onora întru totul blazonul casei regale a poeziei românești!
Nicolae MĂTCAȘ,
București, 18.09.2022
Publicat în revista MILESCIANA, Nr. 12,
2022.
COMENTARII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu