Cultură
fără cultură?
Magda
Ursache, scriitor
05
Aprilie 2023
În foiletonul Când ignoranța e comică și
nu prea, trimiteam la Jaspers și la spusa lui că omul se împlinește prin
comunicare cu oamenii, comunicare animată de iubire. Dar se mai aude Jaspers în
plin discurs al urii?Am spus om, deși vocabula asta e mereu înlocuită cu
material uman. Ah, viziunea materialistă, re-descoperită de neomarxiști! Spune
religia creștină să nu ucizi? Lovești în ea. Catedralele sunt golite,
bisericile arse, se propune queer religion, sub steagul curcubeu în loc de
cruce, ca etica nouă (în fapt, non-etica) să învingă.
Vintilă Horia (îmi aduce aminte Isabela
Vasiliu-Scraba , în „Acolada”, nr.5, de mai 2022), într-o scrisoare către
Mircea Eliade din an o mie nouă sute șaizeci și, spunea că omul involuează spre
maimuță, cele „două planuri de umanitate”, suitor și coborâtor, formează un fel
de cruce a Sf. Andrei. Cei care suie nu vor războaie, nu vor să ucidă, cei care
coboară, da , le doresc, cer arme și arme.
Și tot Vintilă Horia (la fel Valéry, la
fel Ortega y Gasset) întrezărea în controlul tehnicii asupra omului perspectiva
unui nou val al barbariei. Or, arta dezumanizată de omul-mașină înseamnă
moartea civilizațiilor. Baudrillard striga și el : „Vine Mașinul!”
Hiperobiectul înlocuiește (sau vrea s-o facă) omul. Ținta este omul plat, post-religios,
post-etic, post-etnic. Într-un cuvânt: dezrădăcinat.
Se vrea istorie fără memorie. „Istoria e
un muzeu în care intri doar dacă vrei”, anunța un presar care se voia
coloniza(n)t. Și câți influenceri nu sunt gata să prindă din mers trendul dezrădăcinării,
al tăierii rădăcinilor. Trebuie, vrem nu vrem, să ne mankurtizăm, e-n trend.
Cred că extrema urgență este reintroducerea orelor de istorie în școală.
Ce atâtea nații ? Cominternul
(Internaționala Comunistă) a vrut distrugerea ideii de națiune, unind
proletarii „din toate țările” într-una: „Măreața Uniune”. Ce atâtea limbi pe
planeta asta? Se preconizează să vorbim în esperanto. E mai lesne de controlat
noulimba (ca-n „narativul” - „narativa” lui Orwell), care să dețină un
vocabular restrâns, idei simpliste, exprimare simplistă, cu alt cuvânt,
non-limbă.
În ograda literaturii, între arme, muzele
cam tac. Și nu-i pace sub măslinii criticii. De 30 de ani încoace, nu contenesc
desființările culturale, literare... Ca ale domnului Ghiță de la Craiova, care se ia de
monumentala Istorie a lui Călinescu, crezând c-o poate face de două parale. Nu
poate.
De acord că trebuie să fii lucid în
afirmații, dar nu rău, nu cinic. Ni se tot repetă : Lăsați iluzia că avem
cultură, noi n-avem cultură organică. Lăsați iluzia deșartă că avem literatură
română. Lăsați iluzia că avem o limbă
expresivă. Păi n-avem, dacă facem tabula rasa din istorie și din istoria
literaturii române. A fost declarată industria un morman de fiare vechi (cât
s-o fi plătit pentru confuzia români-romani produsă de cel mai iubit dintre
premieri și cât se plătește întreținerea acestei confuzii nu știm), de ce n-ar
fi declarată astfel –morman de hârtie veche-
și literatura?
Recentuț, un teleintelectual de TVR1, se arăta
„inspirat” de limba maghiară. Limba română nu-l inspira la fel. „Din fericire,
scrie prietenul literaturii române, regretatul Adam Puslojić, literatura română
a fost, este și va rămâne o literatură formidabilă cu sau fără vreun Premiu
Nobel”. Care va veni, garantează poetul Adam. Deocamdată, se contestă dreptul
unei culturi mici (mică, dar nu minoră, repet), din periferia europeană, de
a-și crea modele singură. Vorba lui Cornel Regman : „în stilul nimănui și-al
tuturor”.
S-a început, după 1990, cu tehnica
înlocuitorilor. Poet mare nu-i Eminescu. „Mie nu mi-a plăcut niciodată
Eminescu”, declară ritos Nora Iuga. Eu m-am săturat de înlocuitori, încă din
stalinism. Atunci, pe Eminescu îl înlocuia Al. Toma. Sau Naș (în rusă) Deșliu.
Acum, înlocuitorul e Tzara sau Fundoianu. Nu mai vreau alții noi. Borges voia
să ajungă mai repede bătrân ca să nu mai treacă prin „încercări neonorabile”.
Eu am ajuns deja.
Cei care cred în forța modelatoare a
operelor de valoare estetică, educativă în sens etic, activ, creator, sunt
etichetați învechiți, epuizați. Dar o cultură neperformantă, neformatoare cui
prodest? Scriitorul, sub dictatură, doar sugera adevăruri, mereu ambiguu, cu
fereală. Acum, cei căzuți în doaga corectitudinii politice, oportuniștii care
gândesc doar pentru sine și-și caută sinea atacând valoarea, sporesc fără istov
confuzia nefirească privind valorile mari.
„Reacționarii” antiprogresiști (ca
Eminescu) trebuie negați. Imaginarul conservator trebuie eliminat. La fel, cei
încremeniți în canonul conservator, în
tiparul „tradiției” (pusă în
ghilimele). Și P.P.Carp, și Maiorescu au reprezentat liberalismul
conservator al junimiștilor, gândind evoluționist cu măsură, însă rezerva junimistă la „forme fără fond” e
combătută ca reacțiune. Decupez dintr-un discurs parlamentar al lui Carp: „cu
toată imitațiunea noastră servilă, nu putem ajunge la nicio înflorire”. Pentru
că, mai zice Carp, „nu libertatea poate crea civilizațiunea, ci civilizațiunea
o creează”.
Nu-i o variantă la lupta de clasă opoziția
reacțiune-progres?
A scrie despre marii exilați, ca Eliade,
Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Ștefan Baciu, Aron Cotruș, Leonid
Mămăligă reprezintă factor de risc. La fel, despre cei victimizați în închisori
: Gyr, Crainic, Andrei Ciurunga, I.D. Sîrbu, Ion Vinea, Vladimir Streinu, Ernest
Bernea, Sergiu Al-George, Ovidiu Papadima, Dinu Pillat, Traian Chelariu,
Constant Tonegaru, Arșavir Acterian, Păstorel Teodoreanu, Marcel Petrișor,
Alexandru Ivasiuc, Florin Constantin Pavlovici au fost supuși unor torturi
inimaginabile, dar au așezat Peceți în cartea țării (e titlul lui Ciurunga). V.Voiculescu,
arestat la 74 de ani, închis la Jilava (Fort 13), Aiud (Zarca), s-a îmbolnăvit
de TBC la coloana vertebrală. La dorința sa, a fost îmbrăcat cu hainele cu care
ieșise din închisoare și înhumat la Bellu. Demnitate fără rest: „Ionică, mor,
nu le dau nimic.” Se referea la manuscrise. În ce mă privește, aș introduce în
manualele de română biografia doctorului. Biografia martirului ortodox ar
trebui pusă sub ochii fiecărui elev, fiecărui student la Litere și nu numai.
Fiecărui tânăr. Oare bulaii și florienii (iată , numele proprii au devenit
substantive comune) știu că prin abatoarele numite Jilava, Sighet, Pitești,
Aiud, Gherla, Periprava, Salcia, Capul Midia, etc., etc. au trecut (după
numărătoarea lui Ion Lazu) 403 condeieri, că 53 au decedat în pușcării, că 28
au suferit câte două detenții?
Să-ți stea lângă inimă „estimea noastră”,
cum o numește mult blamatul Noica, ar fi atitudine depășită, conservatoare. Aud bulaii și
florienii vocile disperate ale martirilor de subpământ: Gheorghe I. Brătianu,
Monseniorul Ghika, Mircea Vulcănescu, Vasile Militaru, Barbu Slătineanu, Sandu
Tudor? Ale martirilor care s-au sacrificat pentru demnitatea de a fi român, dar
și pentru recunoașterea „părții noastre de cer”, cum îi spune tot Noica,
printre popoarele lumii civilizate? Avem sfinți („cerul s-a umplut de sfinți”:
Valeriu Gafencu, Arsenie Boca, Anton Golopenția, Dumitru Stăniloae, avem și profeți (Iustin Pârvu, ca și alt
deținut profet, Ioan Ianolide), de ce n-am fi popor ales? Ca și cum ar exista
nații perfecte, numai a noastră nefiind una. Și nu, n-am fost în acord cu Ana
Selejan (care ortografiază Stăniloaie, cu un i în plus), pusă pe acuze la
adresa Părintelui, că a semnat în „Glasul Patriei” (publicația anilor 1955
-1972, organ al Comitetului român pentru repatriere, a apărut în 1955 în
Berlinul de Est, apoi, din ’65-’72, când a devenit „Tribuna României”).
Exilații știau bine ce se întâmpla într-o Românie FND (fără neam și Dumnezeu)
și n-aș crede că s-a întors cineva în țară după ce a citit chemarea din „Glasul
Patriei”. Respect numai cenzura profesională și-mi pasă că sunt supuse iarăși
cenzurii cărți semnate, chipurile, de hitleriști și de fasciști. Nu-i deloc o
cenzură soft, dacă e vorba de Mircea
Eliade ori Mircea Vulcănescu, de Țuțea ori Ernest Bernea. Și se mai folosește
o armă grea: „presupusul antisemitism al
lui Goma” (mulțumesc, Flori Bălănescu!). Ne cam ronțăie conștiințele atitudinea
corect politică. Din programa școlară (curriculă!) sunt eliminate adevăratele
valori, o pulbere și nu de aur se așterne peste nume cu adevărat mari, dar încă
ne putem recăpăta stima de sine. O dorește ministrul Învățământului? Nu mi se
pare.
Așa-zișii „racolați”: Vinea (1962-’72), Gyr
(’63-’72), Crainic (’62-’72) au fost acuzați de staliniști; acum, de demistaliniști. Tovarășul Dumnezeu
și Tovarășa Fecioară Suzănica Gîdea sunt absolviți de vini ideologice. Dar
știți vreun aparatcik literar să-și fi
făcut mea culpa? Crohmălniceanu, cumva? Individualitățile autohtonizante
(Crainic, Țuțea, Noica, Ion Barbu, George Călinescu) primesc lovituri de pedeapsă în Amintiri deghizate,
răs-editată de Humanitas. Croh vede roșu contra lor. Și are placă în Galați.
Comemorativă. Crainic este executat ca „abandon al demnității omenești”. Era,
la Aiud, torturat prin foame și sete. „Mai vrei o porție, domnu ministru?”, îl
întreba un torționar scăpat de la Auschwitz, după ce-și storcea ciorapii în
oala cu ciorbă. Rupt de foame, Crainic mai voia încă un blid. Bacilul Croh, cum
îl poreclise Ion Barbu, scria prin 1965, boxându-l pe Nichita Stănescu ca
„evazionist”, că Blaga e „păcătos trupește”. Probabil după ce Moni își ținuse
capul în poala Ninei Cassian, cum povestește „fata cu zestre” ilegalistă.
Crohmălniceanu îl vedea pe Cioran „promotor al fascismului”, pe I.D.Sîrbu,
denigrator al socialismului : „denigrează la modul cel mai grotesc întreaga
noastră realitate”. Aha, Călinescu
primise flori roșii de la Gheorghiu-Dej, când era pe patul de moarte! După
întâmplările din acel Decembrie, tabloul Profesorului de pe peretele U.B. a fost întors cu spatele.
Cred că Ovid a jubilat. Vorba lui Niculae Gheran: „și unui critic major i s-a întâmplat să aibă
o reacție minoră și, dimpotrivă, unuia minor o reacție majoră. Și Călinescu, și
Lovinescu au putut greși, dar ochii i se scot doar lui Călinescu.” Un autor de
„doi cărți”( și jumătate), Doru Scărlătescu, îl vede pe G. Călinescu „repede și
comod pliat la comunismul postbelic”. I-o fi fost „comod” când studentul Vicu
Mândra l-a eliminat din Universitate (lectorul
Mândra a fost făcut profesor „pe scurtătură”, trecut postdecembrist
peste etapa conferențiar), când i-a luat locul la catedră dentistul Vitner,
când era urmărit, la curs, de bodyguardul Ivașcu sau când era „concurat” de N.
Moraru și Nestor Ignat, ca eminescologi, dar și de Crohmălniceanu, inginer? Ion
Vitner scrisese în Pasiunea lui Pavel Corceaghin, Editura de Stat, 1949, despre Eminescu : „intelectual în derută,
neîncrezător în progres”, „un mistic cu cultul morții”, „un idealizant al
trecutului”, „un idealist retrograd”. Acuzele vă sună cunoscut? Le-ați citit
recent?
Dubla măsură se aplică tenace. E și cazul
lui Miron Radu Paraschivescu versus Arghezi. Primul, „cobai” al doctrinei
comuniste, așadar scuzabil, deși l-a scos din literatură pe Arghezi vreo doi
luștri, al doilea, marele meșter al cuvântului, declarat postsocialist „Marele
Zero”. Și nu-i singura enormitate a vremurilor noastre. Eliade e spulberat în
numele lui Manea, Noica în numele lui Marino, Blaga în numele lui Beniuc,
Călinescu în numele lui Lovinescu... Și ce mai facem? Reconsiderăm Bărăgan de
Galan, Negura de Eusebiu Camilar, Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, chiar și
Mitrea Cocor. Cineva mă întreba , într-un interviu, care sunt cele 10 cărți
rele pe care le-am citit. Am numit patru dintre ele.
Prozatorii își cam plimbau oglinda de-a
lungul uliței, șoselei, societății multilateral ne-dezvoltate. Ce se reflecta
acolo, în oglinda-oglinjoara lor, nu convenea puterii politice. Când îl
aud pe un cotoronț (de ce ar fi
cotoroanța numai la feminin?), pe vreun Xantip
că romanul social e copilul epocii socialiste, că romanul de idei e și
el copilul epocii socialiste și că și-a mâncat mălaiul, că romanul psihologic e
„pisălogic” (cu trimitere la N. Breban), nu pot să nu mă revolt. Cele mai
penibile invective au fost adresate lui Marin Preda, „venit de la coada
vacii”sau a Bisisicăi și rămas „țărănizant ignorant”. Plecând de la „țăranii
stricați”, Patapievici ajungea la „românii stricați” (și-i vorba de românii
toți), de unde propunerea ca misera plebs să nu mai aibă decât drept de vot
cenzitar. Să voteze doar intelighenția, boierii minții. Filosoful se orientase
binișor, alegându-l pe Băsescu, președintele tinichigiilor, nu al filosofilor.
Din directiva lui Băsescu- Petrov: „apreciez curajul de nu merge pe cultura de
patrimoniu și a merge pe cultura modernă”( despre ICR, perioada Patapievici),
apud Radu Portocală, O iubire imposibilă : el și ea, pag. 94),din volumul
cenzurat Un președinte împotriva României, Blogograme, Cartier, 2015.
Theodor Codreanu numără cam 16 trăsături
negative ale românilor , descalificante pentru U.E., găsite de Patapievici.
Printre ele: românul înjură, zbiară, se
scobește în nas. Ce-i drept, am văzut un intelectual, ministru al Culturii,
scobindu-se în nas la dezvelirea unei statui, dintr-un imbold de a batjocori
patriotismul.
Românul , „canalie de facto” după același
autor, Patapievici, ar fi violent, dar și
laș, xenofob, intolerant. Ba prea tolerant, zic eu, cu astfel de
generalizări. Lui H.-R.-Patapievici îi răspunde „cadavrul din debara”: „Nu cu
fraze și măguliri, nu cu garde naționale, de florile mărului, se iubește și se
crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, așa cum a lăsat-o Dumnezeu,
cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre. O iubim sans
phrases” (M. Eminescu ,Opere, X, Ed. Academiei, 1989, pag. 259-260).
„Sensibilitatea atentă la spiritul
tradiției”( intră în atenție și cultivarea limbii) nu place. „Spectrul
tradiției” înspăimântă. Cel mai blamat e „țărănismul conservator”. De la
Kogălniceanu și Maiorescu la Rădulescu
–Motru și Iorga, nimeni n-a scăpat. Obtuză mai este negarea înaintașilor,
vânați ca niște pokemoni. Pe mine m-a convins demonstrația lui Mircea Platon că
ar trebui să se mai practice un pic de semănătorism, ca să nu rămână piatră de
piatră, teren necultivat, neînsămânțat. Și asta pentru a contracara pe cât
posibil cancel culture, cultura amânării.
Într-una dintre serile mele antitelevizate
/antitelevizuale, plictisită de melița moderatoarelor, am deschis Zilele și
umbra mea, jurnalul lui Traian Chelariu (1906-1966). O însemnare din 1935:
„Toate graiurile noastre constau din două vorbe: din da și nu, iar vocabularele
limbilor lumii gem de echivalenții, mai mult sau mai puțin complicați, ai
acestor vorbe-atitudini. Din da și nu izvorăsc toate faptele noastre, și se
revarsă în da și nu.Vorbele acestea sunt temelie pentru cele două filozofii
omenești, pentru filozofia afirmării și pentru filozofia negării. Și din ele se
țes toate iluziile și deziluziile noastre, și toate compromisurile”.
Într-un context cultural neprielnic,
dramatic, tragi-comic , oricum, numai normal nu, ni se servește aberația:
cultura e rea, provoacă traume, deteriorează creierul. Numai că asta se
întâmplă când n-o ai. Cineva îl cita pe Apollinaire. „Înainte de toate,
artiștii sunt oameni care vor să devină inumani”. Altcineva ieșea la înaintare
cu Marinetti, futuristul îndemnând la violențe contra muzeelor, bibliotecilor,
academiilor, la blasfemie: să scuipăm zilnic pe altarul artei.
În ce mă privește, cred în triada Adevăr-
Bine- Frumos. Nu le consider concepte „ponosite”. Întoarcerea la rădăcini
amprentate creștin mi se pare soluția. Nu mă up-datez contra vieții creștine,
ortodoxiei, familiei tradiționale, refuz să ader la ideea că democrația,
orientarea europeană ar fi știrbite de Biserică și că preoții și ierarhii
trebuie culpabilizați la hurtă.
Urmez Calea Gutenberg cum impedimentibus,
în traducere : cu arme și bagaje. Dacă am vreun motiv de panică, el este
dispariția Căii Gutenberg, din cauza interneto(n)ților, rețelelor, iar frica o
exorcizez prin lectură. La satircul irlandez Jonathan Swift, în Călătoriile lui
Gulliver,yahoos erau lacomi, înapoiați, proști. Poate că asocierea e nedreaptă,
dar mi-o asum. Fără carte, „orfani de carte”, am fi mai săraci cu o
civilizație.
În nuvela Șanțurile, Mircea Eliade narează
cum o generație după alta de români caută „comoara”. Mie îmi place să cred că
această comoară e cultura. Românii o găsesc, apoi o pierd și o caută din nou,
după o mie de ani. Nu-i așa mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu