marți, 11 aprilie 2023

Marian Ilie - O promenadă pe podul de cuvinte

 



O promenadă pe podul de cuvinte

Marian Ilie

 

 

N-am avut pace până nu m-am dus la fosta “Înaltă Poartă”, nu cu salamalecuri, ci ca să resuscitez traficul peste “podul de cuvinte” deschis în urmă cu cinci ani împreună cu poetul turc Osman Bozkurt, susținuți cu temeinicie de confrați de pe ambele maluri ale Pontului. Cum relația mea cu Osman intrase cumva într-un con de umbră (deh, poetii și milităria!), am aruncat proiectul unei noi bretele a podului, de data asta peste Dardanele, la Izmir, unde simpatica turcoaică Gülşah Elikbank mă ademenise cu romanul ei “Mincinoșii și cei iubiți”, la a cărui traducere m-am înhămat cu râvnă în urmă cu vreo trei luni. Păi, cum să n-o fac, de vreme ce persoajul cheie al romanului este însuși spaima turcilor de altadată,  Vlad Țepeș, prezentat ca simbol al răzvrătirii împotriva celor puternici, pentru cauza celor mulți și oprimați.

Inițial proiectasem să mă deplasez tot cu un grup de confrați la Istanbul, unde să facem lansările volumelor traduse (nu de mine) și editate în Turcia ale lui Emil Lungeanu și Răzvan Nicula – ultimele din seria celor șapte volume semnate de poeți antologați bilingv în “Universul poeziei/ Șiir Evreni” – și să prelungim deplasarea până dincolo de Izmir (unde să ne întalnim cu Gülşah Elikbank), până la Kușadası, unde să rămânem patru zile la plajă și turism pe coasta egeeană. Din motive mai mult sau mai puțin obiective, neîntrunindu-se numărul de participanți care să optimizeze costul transportului, n-a fost să fie așa și am abandonat planul. Doar parțial, pentru că trebuia să mă întâlnesc cu Gülşah pentru un fel de inteviu în oglindă și nu aveam să renunț la a mă duce de unul singur – cu atât mai simplă devenind situația în momntul în care am aflat că lunile acestea Gülşah se află la Istanbul. Am decis să mă deplsez la Istanbul cu autocarul de linie, plan complicat însă la solicitarea  clujencei Maria Vaida, chitită pe Izmir și apele Mării Egee. Și așa ne-am trezit în zorii unei zile toride de august pe caldarâmurile cartierului Yenikapı din Istanbul, la debutul unei adevarate odisee ce avea să dureze o săptămână, punctată de situații și evenimente care mai de care mai captivante, demne de a fi măcar trecute în revistă.

Au fost, în primul rând drumurile lungi parcurse cu autocarele de la București la Istanbul, apoi de la Istanbul la Kușadası și retur, când nici măcar somnul chircit pe două locuri nu e de natură a te reconforta. Mă rog, riscuri asumate, atenuate cumva de așteptarea mult scurtată fata de precedenta călatorie în grup, mai ales  în vama bulgărească, la întoarcere. A fost apoi telefonl meu de WhatsApp, care n-a vrut să funcționeze decât în autocar, la întorcerea spre țară. Au mai fost și cele două hoteluri unde ne-am cazat – cel din Istanbul, sub asteptari, iar cel din Kușadası peste așteptări. 

A fost însă întâlnirea cu Gülşah Elikbank, undeva în cartierul de pe malul asiatic Kadiköy, la un fel de “cafenea-atelier al artelor” unde se joacă piese de teatru, se vizionează filme, se desfășoară întâlniri ale artiștilor etc., unde reporterul Uğur Hakan Hacioğlu de la Platforma NouvArts a realizat cu mine un interviu pe tema începuturilor mele poetice, creațiilor şi traducerilor realizate şi relațiilor istorice dintre țările noastre, despre personalitățile lui Dimitrie Cantemir și mai ales Vlad Țepeș – acesta din urmă constituind și subiectul celei de-a doua părți a întâlnirii, în care eu am rugat-o pe Gülşah să povestească detaliile “întâlnirii” sale cu personajul Vlad Țepeș”. Se justifica, prin urmare, pe deplin titlul dat de Hakan dialogului filmat (vezi atașul): “Poezia, Dracula și Transilvania – Dialog cu poetul-traducător Marian Ilie”.

Și, tot la Istanbul, au fost întâlnirile cu cei doi prieteni ai mei cu care în aceeași zi aveam să tăifăsuim ore în șir la un prânz pe malul asiatic al Bosforului (cu agentul de turism Erkan) și respectiv o cină pe malul Cornului de Aur (cu poetul Osman Bozkurt). Cu Erkan lucrurile au fost mai simple;  aveam de discutat detaliile unui viitor tur al său în România cu un grup de oameni de afaceri turci, prilej cu care el ne-a și făcut rezervările la autocar pentru Kușadası, a doua zi. Un băiat de nota zece, singurul meu agent adevărat de vânzări de carte; în urmă cu trei ani, tot cu un astfel de grup, i-a trecut prin minte idea ca la dineul de gală să le ofere celor peste 70 de  membri ai grupului volumul meu bilingv “Tristeți pontice/Dalgaların hüznü”, el însuși stabilind și un pret destul de avantajos pentru mine. Mă rog, plătea firma organizatoare. Din păcate, grupul de anul acesta este mult mai redus, dar “avansul” dat deja de Erkan ne-a acoperit transportul la Kușadası și retur, la Istanbul.

Cu Osman… ehei, cu Osman a fost mai întâi dificultatea de a ne întâlni, în furnicarul de la debarcaderul Karaköy, cu cele două segmente ale sale – de o parte a Podului Galata, pentru vapoarele mici, de cealaltă parte, pentru vapoarele mari – detaliu neavut în vedere nici de el nici de noi decât după lungi dialoguri telefonice (uf, costisitoare!). Bucuria revederii ne-a făcut să trecem peste asta, să ne așezăm mai întâi la o cafea turcească în clipocitul apei Cornului de Aur, iar apoi la o cină pe terasa unui local select al Ordinului Arhitecților, cu splendid iluminatul Turn Galata străjuindu-ne de aproape. Dar câte n-am discutat cu Osman; despre ce am facut și ce vom mai face împreună și mai ales despre vechiul lui proiect de constituire a unui forum al scriitorilor din Balcani, care să se întâlnească anual, prin rotație, în țările reprezentate. Ideea mi s-a părut interesantă, o mai evocasem cu el la înceeputurile colaborării noastre, așa că i-am propus să o reluăm, urmând să vedem care din țări poate găzdui primul forum. La rugămintea sa, mă fac acum purtatorul caldelor lui salutări pentru pietenii din Romania, cu care speră sa se revadă în curand.

În sfârșit, dar nu-n cele din urmă, a fost episodul turistic Kușadası, cu un hotel oferind condiții excelente clienților, situat în central stațiunii, în vecinătea plajei și a statuii emblemă a acesteia - mâna din care își ia zborul un porumbel alb, la numai câțiva kilometri de insula grecească Samos, ca un generos apel la pace între cele două țări riverane Mării Egee. Ne-a impresionat ritmul vieții, atât la Istanbul, cât și la Kușadası, gradul de civilizație, inclusiv în pestrițul vechi Istanbul, în hărmălaia aceea de lume parcă străină de ceea ce se întâmplă prin alte părți ale Europei și lumii, un colț de univers uman unde pâna și taximetriștii (cu o singura exceptie, rezolvată alaturca) înțeleg nevoile clienților, purtându-se mult mai elegant decât burghezii noștri taximetriști de la Hanul Manuc și de prin diferite stații de metrou. Comerțul își respectă regulile lui tradiționale, abundența și calitatea produselor indigene parcă nelăsând loc concurenței celor străine.

Pentru mine a fost o delctare să retrăiesc o săptămână în acel tumult dătător de energie, departe de nebunia politică de dincoace de frontierele Turciei.  Nu că n-ar avea și Turcia partide care se ciondănesc între ele, dar cetățenii de rând își văd de treaba lor, neexistând crevasele ce grevează societatea noastră; peste tot, inclusiv la plajă, întâlnești femei îmbrăcate conform normelor Islamului împreună cu femei în ținută europeană, tăifăsuind, savurând o cafea sau o înghețată, ori călătorind în mijloacele de transport. Oare de ce lucrurile nu stau la fel și în țările occidentale ce găzduiesc milioane de imigranți arabi?

Apropo de transport, acum am traversat pentru prima oară Bosforul pe cel de-al treilea pod și tot pentru prima oară cu metroul pe dedesubt. Undeva chiar am citit un slogan uimitor: “Suntem orașul în care se construiesc 10 metrouri simultan”. Nu e nicio exagerare; Istambulul are în mometul de față o infrastructură de transport pe șine (metrou, tamvai, funicular si teleferic) de peste 275 Km, din care rețeaua de metrou, cu 16 linii (subterane sau la suprafață), măsoară 185 Km și asigură zilnic transportul a peste 2 milioane de călători.  În genral, în Turcia viața își urnmează cursul normal cu mii de cetățeni mai ales din fostele republici ale URSS veniți zilnic să ia marfă pentru buticurile de acasă. Dar ce m-a surprins de-a binelea în acest periplu este faptul că la înapoiere am călătorit într-un autocar cu destinația Odesa, în care doar cinci persoane eram din România și vreo 20 din Ucraina. Ca să nu mai spun că în autogară aștepta ora plecării un autocar cu destinația Lvov – Kiev, cu traversare prin R. Moldova. Uite-așa, să crape de ciudă analiștii politico-militari ce maculează cu inepțiile lor sticla televizoarelor! Și să-l asculți pe Gică Petrescu cântând “Ce frunoasă este viața”…











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu