Cât
de răi au fost „cei Buniˮ ? (10)
Mihai
Cantuniari, Membru al Uniunii Scriitorilor din România
26
Aprilie 2023
„Propaganda
învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)
„Am fost acolo”
Benjamin H. Freedman (1890-1984) a fost un om
extraordinar care a lăsat scrieri şi mărturii extraordinare. Era un
evreu/așkenaz/khazar nepracticant, om de afaceri foarte priceput şi bogat. La
început sionist-talmudist, a fost martor şi chiar puţin actor al manipulărilor
care le-au permis sioniştilor să domine politica şi massmedia Statelor Unite.
Ȋn diferitele lui funcţii în slujba intereselor sioniste s-a întreţinut
personal şi cordial cu nu mai puţin de şapte Preşedinţi ai Statelor Unite. Ȋn
calitatea lui de sionist marcant a făcut parte din uriaşa delegaţie de 117
sionişti veniţi pe urmele lui Woodrow Wilson la tratativele de pace de la
Versailles din 1919. Vreau să spun că un om ca el, participant direct la
Istorie şi la istorii, ştie ce zice şi este un martor de prim rang. Dar ne
putem întreba stupefiaţi ce căutau cei 117, care nu reprezentau nici o ţară la
data aceea, la luarea unor hotărâri ce aveau să schimbe faţa lumii în
următoarele două decenii şi să ducă direct la Războiul al Doilea? Cine și ce
conduce de fapt?
117 delegați ? României, țară direct
participantă și sângeros jertfelnică, i s-a îngăduit inițial o delegație
restrânsă, formată din numai 19 membri plini sub președinția Prim-Ministrului
Ion I. C. Brătianu, întăriți de 14 specialiști în diferite domenii (istorie,
geografie, economie, cultură etc.). Foarte echitabil…
La
sfârşitul celui de Al Doilea Război mondial, B. H. Freedman a fost scârbit și
revoltat de cruzimea exterminatoare impusă Germaniei prin jaf, viol, înfometare
programată, şi a devenit ceea ce s-ar putea numi un transfug al sionismului. A
luat hotărârea de a dezvălui tot ce ştia. A rupt orice legătură cu iudaismul şi
s-a convertit la catolicism. Asta deja îl face o personalitate cu desăvârşire
ieşită din comun. Ȋn 1946 fondează Liga pentru Pace şi Dreptate în Palestina,
apoi îşi închină restul vieţii şi o parte importantă a averii în lupta
împotriva tiraniei sioniste care strângea şi strânge de gât America. Captivant
este faptul că acest transfug a fost tocmai persoana care avea foarte multe
lucruri de spus: Benjamin Freedman aparţinuse celui mai înalt nivel al
organizaţiei evreieşti. I-a cunoscut personal pe Bernard Baruch, Samuel Untermyer,
Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy şi John F. Kennedy. Atunci
să nu ne mirăm că publicaţia „Commentaryˮ a Comitetului Israelit American îl
numeşte tot timpul „evreul antisemitˮ, nonsens lingvistic asemănător cu „babă
tinericăˮ. Ȋncă mai abitir, Arnold Foster de la B´nai B´rith l-a definit ca
„bogat apostat evreu al cărui resort intim este ura de sineˮ. Fără comentarii…
În 1961, la sala congreselor din hotelul
Willard din Washington D. C., Freedman a ținut o conferinţă de o sinceritate dezarmantă,
în care a rezumat în cuvinte simple, familiare, uneori chiar umoristice, pe
înţelesul tuturor, ce s-a întâmplat de fapt în cele două războaie mondiale „pe
când noi dormeam duşiˮ, adică americanii nu aveau habar de ce se plănuia și se
executa profitând de neştiinţa lor.
Conferința a fost imprimată la fața locului pe bandă de magnetofon. Prima parte
a fost tradusă de mine, a doua a fost preluată de pe Web după o cunoscută
publicație:
„Ce s-a întâmplat pe când eram toţi
adormiţi? Ei bine, în vara anului 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Nu
cred să fie aici printre noi mulţi oameni de vârsta mea care să-şi amintească
de asta. Războiul a fost purtat pe de o parte de Marea Britanie, Franţa şi
Rusia, iar pe de alta de Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.
S-a întâmplat că în decurs de doi ani,
Germania câştigase războiul, nu doar nominal, ci cât se poate de real.
Submarinele germane, care fuseseră o surpriză pentru întreaga lume, măturaseră
toate convoaiele din Oceanul Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţie
pentru soldaţi şi fără hrană: avea rezerve doar pentru o săptămână, după care
urma foametea. Tot atunci, armata franceză s-a răzvrătit. Pierduse 600.000 de
soldaţi în floarea vârstei, în bătăliile defensive de la Verdun şi de pe Somme.
Armata rusă dezerta; nu voia să se mai joace de-a războiul, aşa că îşi luase
«jucăriile» şi pleca acasă cu ele; de altfel, ruşii îl detestau pe Ţar. Cât
despre armata italiană, aceasta s-a descompus literalmente. Ȋn aceeaşi
perioadă, însă, nici măcar un foc de armă nu fusese tras pe teritoriul german
şi nici picior de soldat duşman nu trecuse frontiera germană. Şi totuşi, tocmai
Germania propunea un acord de pace! Nemţii ofereau Angliei o pace negociată,
numită de jurişti un «status quo ante basis», adică «să oprim războiul şi să ne
întoarcem la condiţiile de dinaintea lui». Ȋn vara anului 1916, Anglia
considera cu seriozitate această propunere. De altfel, nu avea de ales. Ȋnsemna
ori să accepte oferta de pace propusă cu nobleţe de germani, ori să meargă orbeşte
spre o înfrângere categorică.
Pe
când toate acestea aveau loc, sioniştii din Germania, care îi reprezentau pe
toţi sioniştii Europei de Est, au făcut o vizită la British War Cabinet. Voi
trata subiectul pe scurt, fiindcă povestea e mai lungă, dar deţin toate
documentele dovedind declaraţiile mele. Sunt oricând gata să le prezint,
fiindcă printre voi vor fi fiind şi sceptici şi neîncrezători. Sioniştii s-au
dus la Londra şi au spus: «Ascultaţi, încă puteţi câştiga acest război…, nu vă
daţi bătuţi…, nu sunteţi obligaţi să acceptaţi propunerea de pace a Germaniei.
Puteţi câştiga acest război dacă America vi se va alătura ca aliat». Statele
Unite erau atunci în afara conflictului. Iar noi, americanii, eram sănătoşi,
eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii le-au spus englezilor: «Vă
promitem să determinăm SUA să atace Germania, dacă la rândul vostru ne
promiteţi Palestina după victorie». Cu alte cuvinte, au convenit asupra unui
pact: «Ne obligăm să târâm SUA în război de partea voastră; preţul va fi
Palestina, desigur după zdrobirea Germaniei, a Austro-Ungariei şi a Turciei».
Or, Anglia avea tot atâta drept să promită
Palestina cuiva, indiferent cui, pe cât aveau S.U.A. să promită Japonia
Irlandei, să zicem, indiferent de motiv. Este absurd cu desăvârşire ca Marea
Britanie, care de altfel nu a avut nici cel mai mic interes, ca să nu vorbim de
vreun drept, faţă de ce numim azi «Palestina», să o poată promite ca pe un
peşcheş dat sioniştilor pentru acţiunile lor de atragere a S.U.A. împotriva
Germaniei. Şi totuşi această promisiune a fost făcută. Era luna octombrie 1916.
La puţin timp după aceea, nu ştiu câţi
dintre voi îşi mai amintesc, Statele Unite, care erau total pro-germane,
deodată intrau în război de partea britanicilor. Repet că S.U.A. erau pro-germane,
întrucât jurnalele erau controlate de evrei, bancherii erau evrei, toată
industria massmedia şi a informaţiei din ţara noastră erau sub control
evreiesc. Iar pe atunci evreii erau pro-germani. Asta pentru că mulţi dintre ei
veniseră din Germania şi nu doreau decât un singur lucru: să-i vadă pe nemţi
făcându-l pe Ţar să abdice. Niciodată evreii nu l-au iubit pe Ţarul Rusiei şi
nu doreau să-l vadă câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei germani, precum
Kuhn & Loeb şi multe alte Bănci americane, pur şi simplu refuzau să
finanţeze Franţa sau Anglia cu un bănuţ măcar. Dimpotrivă, vărsau sume colosale
în favoarea Germaniei. Aleseseră de partea cui erau, încă de la începutul
războiului. Au declarat: «Atâta timp cât Anglia şi Franţa luptă alături de Rusia,
nu vor vedea din partea noastră nici un dolar, nimic». Şi i-au oferit Germaniei
fonduri monetare ca să învingă Rusia. Vasăzică, aceiaşi bancheri evrei,
înţelegând că pot obţine Palestina, s-au dus în Anglia şi au stabilit acel
pact. Exact din momentul acela totul s-a schimbat, aidoma unui stop care trece
de pe roşu pe verde. Erau aceleaşi jurnale pro-germane care mai deunăzi
povesteau opiniei publice câte greutăţi întâmpina Germania în combaterea
economică a Angliei şi sub multe alte aspecte. Deodată nemţii au devenit răi,
oribili, erau nişte huni care, pasămite, mitraliau ambulanţele Crucii Roşii şi
tăiau mânuţele copilaşilor. Apoi, Preşedintele Wilson a declarat război
Germaniei, pentru că sioniştii din Londra îi trimiseseră o telegramă
judecătorului Brandeis, omul lor la Curtea Supremă, înştiinţându-l că ei îsi
făcuseră treaba şi că de-acum trebuia «să se descurce ca să angajeze SUA în
conflict».
Aşa
au intrat Statele Unite în Primul Război mondial. Noi nu aveam nici un interes
în chestiunea asta, după cum nu aveam nici cel mai mic drept să fim acolo, tot
atât de puţin cât să fim pe Lună sau oriunde altundeva dar nu în salonul
acesta. Nu exista nici un motiv pentru ca Primul Război mondial să fie războiul
nostru. Am fost atraşi în capcană pe când nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Am fost
paraşutaţi în acel conflict, am fost “aspiraţiˮ înăuntrul lui. Eram fraierii de
serviciu într-o capcană meşterită de sionismul internaţional ca să acapareze
Palestina. Asta e ceva ce publicul american ignoră până în ziua de azi, pentru
că nimeni nu l-a informat care a fost motivul participării noastre la Primul
Război mondial.
Deci ce s-a întâmplat? După ce şi-au atins
scopul, adică atragerea Americii în conflict, sioniştii s-au dus iar la British
War Cabinet în Anglia şi au declarat următoarele: «Iată că noi ne-am îndeplinit
partea noastră din învoială; acum am dori să ne daţi o hârtie la mână, o
garanţie stipulând că şi voi vă veţi ţine de cuvânt şi ne veţi ceda Palestina;
evident, după victorie». Ȋn acel moment, nimeni nu putea şti dacă războiul va
mai dura un an sau încă zece. De aceea au cerut un fel de factură, de recipisă,
sub forma unei scrisori concepute în termeni ambigui care s-o facă misterioasă
şi de neînţeles deocamdată pentru restul lumii. Asta s-a numit «Declaraţia
Balfour». Această faimoasă Declaraţie Balfour despre care s-a scris atâta, era
pur şi simplu promisiunea engleză făcută sioniştilor pentru strădania lor de a
târî S.U.A. în conflict. Această grandilocventă declaraţie Balfour, de care
auziţi mereu, este la fel de falsă ca o bancnotă din jocul Monopoly. Ca să fiu
încă mai explicit, ea stă la baza întregii crize. S.U.A. s-au aruncat cu capul
înainte în război, iar Germania a fost zdrobită. Desigur, după aceea ştiţi ce a
urmat: la sfârşitul războiului, nemţii s-au dus să semneze armistiţiul la
Paris, la celebra conferinţă de pace de la Versailles, 1919. Erau de faţă 117
evrei reprezentând evreimea mondială, conduşi de Bernard Baruch. Am fost acolo,
la faimoasa conferinţă de pace de la Versailles. Vă daţi seama că ştiu ce spun.
Deci ce s-a întâmplat? În timpul
conferinţelor prin care Germania a fost tăiată în bucăţi şi divizată în
favoarea unor naţiuni cu pretenţii la părţi din teritoriul ei, evreii au cerut
şi ei felii din prăjitură, argumentând astfel:
«Nu ne-aţi promis Palestina? ». Şi chiar atunci au scos dovada,
prezentând pentru întâia oară declaraţia Balfour dinaintea ochilor germani
stupefiaţi. Abia atunci au înţeles nemţii ce fel de capcană le fusese întinsă
şi adevăratul motiv al participării S.U.A. la acel conflict. Abia atunci au
înţeles puterea teribilă a loviturii pe care o încasaseră fără să ştie, şi
cauza cumplitelor consecinţe şi a reparaţiilor de război inumane care le-au
fost impuse. Toate nenorocirile lor proveneau din aceea că sioniştii voiau
Palestina şi ar fi făcut orice ca să o capete. Asta ne duce direct la altă
consecinţă: când germanii au constatat faptele, desigur că s-au umplut de
indignare.
Trebuie să vă spun că înainte de acest
eveniment, nicăieri evreii nu se simţiseră mai liberi ca în Germania. Dovadă
dl. Rathenau, care era acolo poate de o sută de ori mai important în industrie
şi finanţe decât Bernard Baruch aici. Dovadă dl. Balin, care poseda acolo cele
mai mari linii maritime, North German Lloyd şi Hamburg-American. Dovadă dl. M.
Bleichroeder, care era bancherul dinastiei imperiale Hohenzollern. Sau firma
Warburg la Hamburg, care erau mari Bănci de negoţ, probabil cele mai importante
din lume. Fără nici un dubiu se poate spune că evreii o duceau ca în sânul lui
Avraam în Germania.
Or,
nemţii nu au putut înghiţi ce li se făcuse şi au considerat acel acord secret
ca pe o trădare perfidă. Ia să ne punem în locul lor: să ne închipuim că SUA
sunt în război cu Rusia. Noi câştigăm şi îi oferim o pace «pe tavă de argint»,
generoasă, pe care Rusia n-o poate refuza. Dar deodată, China populară sare în
război de partea Rusiei, iar intervenţia chineză provoacă înfrângerea noastră.
O înfrângere usturătoare, cu grele reparaţii de război pe care nici o
imaginaţie omenească nu le putea accepta. Închipuiţi-vă că după această
înfrângere descoperim că înşişi chinezii din ţara noastră, concetăţenii noştri
în care aveam deplină încredere şi pe care îi crezuserăm loiali cauzei noastre,
nu numai că ne vânduseră Rusiei, dar pe deasupra erau responsabili de
intervenţia chineză împotriva noastră. Ce am fi simţit noi în S.U.A. faţă de
chinezii de acasă? Cred că nici unul dintre ei n-ar mai fi avut curajul să se arate
în public. N-ar fi fost destule felinare şi crăci de copaci de care să-i
spânzurăm. Închipuiţi-vă reacţia noastră. Or, asta au simţit nemţii faţă de
evrei; ei care fuseseră atât de generoşi faţă de evrei după 1905, data primei
revoluţii comuniste din Rusia, care s-a terminat dezastruos, când evreii au
fugit din Rusia ca să se refugieze în Germania, unde au găsit ospitalitate şi
au fost trataţi cu înţelegere şi milă. Şi iată-i acum vânzând Germania într-o
combinaţie abjectă neavând alt scop decât acapararea Palestinei ca aşa-zis
«cămin evreiesc».
Nahum Sokolov şi toate celelalte nume
răsunătoare pe care le auziţi sau le citiţi
exprimându-se în legătură cu sionismul de azi [1961, n.n.] au scris în
anii 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, inundând Presa, declaraţii susţinând că
reacţia germană împotriva evreilor se datora faptului că nemţii înţeleseseră că
înfrângerea lor catastrofală fusese cauzată de iniţiativa sionistă a intrării
americanilor în război. Vasăzică înşişi evreii recunoşteau asta. Şi să nu credeţi
că în 1919 nemţii au descoperit deodată că o stacană cu sânge iudeu era mai
bună decât una de Coca-Cola sau de bere müncheneză. Ȋn nici un caz nu era vorba
de sentimente religioase. Totul era politic şi economic. Era orice, numai
religios nu! Nimănui nu-i păsa în Germania dacă un evreu întorcându-se acasă
recita «Shema Israel» sau «Tatăl Nostru». Nimănui nu-i păsa de asta în
Germania, după cum nici nouă în America…
[Până aici a fost traducerea mea. De aici
încolo fac loc articolului de pe Internet, cu toate caracteristicile lui,
inclusiv cele grafice]
Resentimentele evreieşti mereu crescânde
în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi
considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.
Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv
de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una:
vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră
comerţul mondial.
Să revenim la situaţia de după Primul
Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării
lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de
pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea
Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat)
citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull,
în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în
perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau
evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din
comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi
miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în
1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa
Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea
guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a
fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor
fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat
refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în
Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi,
iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să
se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a
germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva
delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi,
nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a
numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu
toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare
parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic
cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru:
trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor.
Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare
globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor
sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri
sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat
inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o
conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au
reunit în acest oraş.
Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl
concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea,
fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici
acest ultimatum împotriva voastră!”.
Vă puteţi imagina ce au răspuns
germanii… Ce au făcut în această
situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii
mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel
Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit
în S.U.A. Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio „C.B.S.”,
de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva
Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva
germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot
mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de
comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.
Era o realitate: două treimi din
alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania
exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de
foame.În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933,
Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea
noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul
lui «National Recovery Administration»”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea
aparţinând de programul „New Deal” şi care putea declara, în context juridic,
un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic
mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de
magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat „Made in
Germany”. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit
că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare
de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor
boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau
„Asasinii!” - aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin „Macy” (reţea
condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche
de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta „Made in Germany”. Imediat magazinul a
fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume,
repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu
exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot
împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe
industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi.
Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Era de înțeles. De
ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi
etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face
Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau
cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar,
de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez (Hershel Grynspan - n.n) a
împuşcat un diplomat german (Ernest von Rath - n.n) în ambasada Germaniei din
Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au
apărut vitrinele sparte („Noaptea de Cristal” - n.n) şi luptele de stradă şi
tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul
„antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune
ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care
în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea
mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al
doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi
era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va
pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi
ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă;
nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să
menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, S.U.A. au recunoscut
oficial Uniunea Sovietică. U.R.S.S. devenea foarte puternică, iar Germania şi-a
dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Aşa cum
azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul
nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare.
Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 4.000 de ovreiași care au luat
puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea
ţări ale lumii.
Ce putem face noi azi, în pragul celui
de-Al Treilea Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi
care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara
aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în
1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic,
pentru a le trimite cei mai buni copii să moară
într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în
S.U.A. la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în S.U.A. nu i se permitea să ştie
asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a
ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva
idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în
1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin
birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era
preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo
Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în
capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe
preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve
Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii
sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi
acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini.
Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era
la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în
primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în
Europa, pentru a fi măcelăriţi (…)
Benjamin H. Freedman
Notă - Benjamin H. Freedman a fost una
dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului
trecut. Născut în 1890, el a fost un om de afaceri evreu de succes în New York
City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al
doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a
petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel
puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de
putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt
extrem de valoroase, deoarece provin din chiar interiorul celor mai înalte
nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale
pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a
lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin
Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază
ale societăţii americane. Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a
fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea
vreme de revista Common Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să
vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul). (Articolul „Au
existat şi evrei care au spus adevărulˮ a fost preluat din revista „Lumeaˮ nr.
7, 2010)
Interesantă este şi altă notă care
însoţeşte articolul. Ȋn ea se spune: „Este de necrezut… Dacă ar fi putut cineva
să strângă toate aceste materiale, să le pună cap la cap şi să le difuzeze în
întreaga lume pentru informare, cred că altul ar fi fost destinul naţiunilor şi
al oamenilor acestei Planete. Nu e târziu nici acum! Este extraordinar
materialul, mai ales că vine din culisele politicii americane şi de la persoane
avizate care au trăit acele momente istorice. Când mă gândesc că Istoria
noastră abundă de atâtea enormităţi şi că de fapt realitatea a fost alta… Pe zi
ce trece, citind toate aceste materiale care ne parvin pe calea Internetului,
mă gândesc ce va urma în întreaga lume, fiindcă există o nemulţumire crescândă
faţă de acest fenomen pe care toţi îl discută pe la colţuriˮ.
Îl discută, dar nu fac nimic împotriva
lui. Reiau dintr-un mai vechi articol al meu: “Da, o surdă nemulţumire ne
stăpâneşte pe toţi. Trăim sub un neoliberalism care nu este decât o tiranie
obscură mascând o dictatură răuvoitoare şi anonimă a Banului ca unică
realitate. Liberalismul economic şi politic este instrumentul dominaţiei
plutocratice. Parlamentele sunt nişte ventriloci care se adresează doar unii
altora, iar ce spun ele nu are nici cea mai mică importanţă. De la sfârşitul
Războiului 2 Mondial datează Sistemul care ne încovoaie sub tirania unor
indivizi fără valoare, care au reuşit să domine planeta prin controlul unui
mijloc de schimb fără valoare intrisecă: Banul, o hologramă sau o proiecţie. Am
o bancnotă în mână: valoarea ei intrinsecă e doar aceea a hârtiei pe care a
fost imprimată, adică de nici câţiva bănuţi; dar scriu pe ea o valoare - 100
de lei, 500 de lei - şi scamatoria funcţionează, şi încă atât de
bine încât ţări şi popoare devin veşnic datoare, la cheremul indivizilor fără
valoare (decât monetară) de care pomeneam mai sus. Or, aceste veşnice datorii
generează profitul, viţelul de aur sau tronul de aur la care se închină
omenirea decăzută. În iulie 2020 datoria României era deja de 127 miliarde de
euro. Acum este de 142 miliarde euro. Şi
creşte şi tot creşte! Asta se numeşte tiranie mascată. Ȋn cuvintele lui Ben
Hecht: „Văd cum în vremea aceasta a mea, guvernele au luat locul popoarelor. Au
luat şi locul lui Dumnezeu. Guvernele vorbesc în locul popoarelor, visează în
numele lor şi hotărăsc în mod absurd viaţa şi moartea lorˮ (din volumul
Perfidy, 1961).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu