Scrisoare de mulţumire

Lansarea celor două cărţi ale mele ,,Între două lumi” şi ,,În două lumi-interviuri” în comuna natală, în chiar ziua împlinirii a 60 de ani, prin inițiativa Editurii Muşatinia, din Roman, a distinsei doamne Emilia Ţuţuianu şi a domnului Dorin Dospinescu, cărora le aduc sincere şi calde mulţumiri, a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută şi o mare bucurie. Bucuria s-a transformat într-o veritabilă încântare luând cunoştinţă de modul în care ,,am fost primit” de oficialităţile comunei Puiești în frunte cu primarul ei domnul Costel Moraru, de profesorii, elevii, localnicii participanțí la activitatea culturală. Moldovenii mei s-au întrecut şi de această dată în ospitalitate, bună organizare şi dăruire faţă de actul cultural şi faţă de mine personal.

Mulţumiri speciale primăriei din Puieşti, domnului primar Costel Moraru pentru generozitatea de a-mi acorda Diploma de Excelenţă şi pentru minunatele cuvinte adresate: ,,Numele lui Ben Todică a ajuns cu bine, aici în satul în care s-a născut. S-a întors Acasă!… Mulţumim doamnei Emilia Ţuţuianu şi scriitorului Petruş Andrei pentru că ne-au dăruit această sărbătoare comunei noastre. Avem în comună un centru educațional pentru preșcolari, modernizat printr-un proiect european care va fi terminat în anul 2013… Ar fi o mare onoare pentru noi ca această instituţie să poarte numele lui BEN TODICĂ. Ar fi un început pentru întoarcerea Acasă a scriitorului Ben Todică.”

Mă onorează această distincție, diploma de excelenţă şi acordarea numelui meu unui lăcaş de învăţământ al copiilor din fragedă copilărie, de când încep a se pune bazele educaţiei şi instrucţiei lor. Pentru aceasta țin să mulţumesc din suflet atât Primăriei din Puiești și domnului primar Costel Moraru personal, doamnei Emilia Țuțuianu, directoarea Editurii Mușatinia, inițiatoarea prezentării cărților mele la Puiești cât şi domnului scriitor Petruș Andrei pentru implicarea în derularea  acestui eveniment.

Cine s-ar fi gândit vreodată la o asemenea cinste făcută mie? Mărturisesc faptul că am primit aceste veşti cu suflet de adevărat creştin, cu lacrimi sincere pentru iubirea primită, aducând slavă Domnului şi rugă pentru cei care sfinţesc acele locuri minunate. M-AM REÎNTORS PENTRU O CLIPĂ ÎN SATUL MEU, UNDE ÎN URMĂ CU 60 DE ANI ERAM SCĂLDAT ÎN SFÂNTA CRISTELNIŢĂ A  BISERICII SATULUI. M-am întors ACASĂ şi e adevărat că nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ.

Prin această scrisoare, mai doresc să-mi exprim gratitudinea şi recunoştinţa pentru modul cum a fost organizată prezentarea cărţilor de către Editura Mușatinia la Biblioteca ,,Felix Aderca” din comuna Puiești, pentru cuvintele frumoase la adresa mea şi a lucrărilor mele ,,Între două lumi” și ,,În două lumi - interviuri” de către vorbitorii prezenţi și domnului profesor Petruş Andrei mulțumiri pentru deosebita implicare alături de doamna Emilia Țuțuianu, inițiatoarea acestui proiect cultural.

Autorilor, care au scris articole despre mine şi cele două volume ale mele în Revista MELIDONIUM online, mulţumirea, stima şi preţuirea mea. Apreciez sincer maniera şi stilul elevat de elaborare a textelor, comentariile pertinente, aprecierile calde şi prietenoase. Mă bucur sincer că am primit un cuvânt de binecuvântare şi apreciere din partea Preasfinţitului dr. Ioachim Băcăuanul, Episcop al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Vavila Popovici, Ion Ionescu Bucovu, Adrian Erbiceanu, Florentina Niţă, Nicolae Ciobanu, Iulia Roger-Barcaroiu, Andrei Petruş, Constantin Tomşa, Maria Rugină,  m-au onorat cu scriitura domniilor lor. Apreciez eforturile doamnei Emilia Țuțuianu depuse la lansarea cărţilor de la Puieşti şi prin intermediul revistei MELIDONIUM online.

M-au impresionat şi prezentarea aprecierilor apărute în revista Melidonium ale criticilor Petruş Andrei şi Constantin Tomşa, precum şi a imaginilor din Iezer cu fotografii şi imagini video cu satul, oamenii minunaţi, biserica, clopotul şi casa părintească, pline de o valoare sentimental inestimabilă pentru mine, materiale fotografice și video realizate de coordonatorul Editurii Mușatinia din Roman, domnul Dorin Dospinescu. Şi din nou am plâns ca un copil care şi-a regăsit părinţii…

Vă mulţumesc onorată comunitate, domnule primar Costel Moraru, onorată doamnă Emilia Ţuţuianu, domnule Dorin Dospinescu pentru profesionalism, tuturor celor care s-au exprimat atât de generos la adresa mea, pentru dragostea şi spiritul românesc pe care l-am simţit şi trăit în acea zi, care va rămâne memorabilă pentru mine.

Respect şi admiraţie pentru gândul bun

Mulţumiri frăţeşti,

Ben Todică

Din lumea şcolii de ieri şi de astăzi (Asta e …)

            A fost odată, ca niciodată … undeva în Ţara Mioriţei, … a Soarelui şi Leului Moldav, … a lui Ţepeş, Doamne, … dar şi a lui Papură Vodă, cândva pe vremea lui taica Lazăr şi chiar mai de demult, o ŞCOALĂ.

            Această instituţie, alături de biserică, era fala comunităţii. Cei mititei, chiar dacă nu aveau ,,ciubote” decât cu schimbul, mergeau la şcoală pentru a învăţa ,,o leacă de carte” şi ,,la drept vorbind” nu mai erau ,,aşa o vacă de muls pentru fiecare”.

            Localurile se ,,impovizau” pe lângă Casa Domnului; dascălii, puţini, dar cu ,,ardoare pentru neamul” acesta ,,au pus osteneala” de a ,,îndrepta limba”. (Astăzi clădiri după standarde europene sunt nefuncţionale, ori desfiinţate, altele arată ca-n evul mediu, iar la capitolul improvizaţii, chiar în containere, cămine culturale, localuri periculoase pentru sănătatea celor mici, iar dăscălimea, mulţi cu diplome ,,S.H.” şi ... fără ardoare ... Din fericire sunt EXCEPŢII!).

            Şcolarul învăţa să citească (Din păcate astăzi se poate vorbi de semianalfabetism, chiar dacă se butonează calculatorul, iar verbul s-a conjugat fără prezent ... Poate va fi folosit la viitor!) să socotească, socoţi simple (adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ceva reguli de treisimplă şi compusă ...). (Acum se predau radicali, ecuaţii cu multe necunoscute, teoreme, dar ,,şcolerul” e surd şi orb la toate acestea. Pe el îl interesează altceva) şi cum să se comporte (e drept avea ,,cei şapte ani de-acasă”. Of!, în unele şcoli te poţi întreba unde sunt anii ,,de-acasă” şi cei 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12 ... 13 de şcoală?!).

E la modă argoul, se caută cuvinte vulgare, se mânuieşte jargonul, se consumă prafuri, se bea, se fumează, iar pentru toate acestea ( ... şi altele mai multe ... ) nu prea e ,,ac de cojoc”. Drepturile copilului sunt multe, iar ale dascălului puţine.

            Goe de pe vremea lui I.L. Caragiale era dus cu trenul, în Bucureşti ,,ca să nu mai rămână repetent şi anul acesta”. Cel de astăzi merge la Paris, Londra, Roma, Veneţia, ... la vânătoare, în alte ,,ţări de soare pline” pentru a fi lecuit de stress, iar la majorat, chit că nu a luat bacalaureatul, primeşte cheile unei maşinuţe, la bordul căreia poate face prăpăd, alături de prietena lui. ,,Ce vremuri şi ce oameni!” mai sunt prin ,,părţile noastre”, ,,drăgăliţă Doamne”!

            Demult şcolarul care nu învăţa, ori ,,vorbea urât” era pedepsit. ,,Calul Bălan”, ,,Sfântul Neculai din cui”, ... boabele, ori cojile de nucă” – nişte torturi, greu de imaginat! Astăzi, Măria-Sa, cel certat cu disciplina şi cartea este CONSILIAT şi ... recompensat.

            Prin satele noastre, până mai ieri, mai puteai întâlni oameni care nu au fost un ceas la şcoală, dar ştiu ,,a scrie”, ,,a citi”, ,,a socoti”. Au învăţat singuri, fiindcă n-au putut să facă şcoală la vremea potrivită. Şi, ,,când mă gândesc” că astăzi manualele sunt însoţite de zeci de anexe, de ... , dar, ce păcat!, nu s-a inventat MAŞINA DE ÎNVĂŢAT.

            Societatea nu poate bate pasul pe loc. Şcoala nu poate rămâne la ,,tăbliţă”, ,,grif”, la ,,socotitoare”, la ,,rigla de calcul”, la ,,harta zdrenţuită”, la ... , dar oare şcolarul nu trebuie învăţat să înveţe?

            Conjugaţi, dragi elevi, oamenii mileniului trei, din era internetului, verbul ,,a învăţa”! Veţi simţi că ,,roadele învăţăturii sunt dulci!”

            Cunoaştem şi realizări deosebite ale elevilor de astăzi. Olimpici la diverse disicpline, sportivi de performanţă, studenţi la mari universităţi din lume, tineri implicaţi în proiecte umanitare, artişti şi ,,asta nu-i lucru de şagă”!

            Bravo lor! Ei sunt mândria noastră, comoara, acestei ţări ce ... ,,pute a politică” prea mult. Pentru ei trebuie făcut totul. Lor li se cuvine totul şi nu celor certaţi cu tot ce ţine de şcoală. Aceştia sunt ,,urmaşii demni” ai celor de ieri.

            Din păcate realităţile crude nu sunt singulare şi firească este întrebarea CINE ESTE DE VINĂ? şi  CE-I DE FĂCUT?      

            O parte din vină aparţine societăţii care mai bine de două decenii se tot reformează. Învăţământul este prioritatea naţională doar în campaniile electorale. Atunci cei care se vor la putere îşi aduc aminte de sistem.

            Salariile mici ale cadrelor didactice nu sunt ,,atractive” pentru absolvenţii buni şi foarte buni. Pe o leafă de nici 200 € un tânăr nu poate supravieţui în societate.

            Facultăţile apărute după Revoluţie au ,,fabricat” diplome pentru cine a avut bani să cumpere. Te cuprind fiorii când vezi şi auzi de ,,marile fabrici” de la ... Prăvale-Baba, ... de la Afumaţii de Sus, ori ...

            Elevii care au numai drepturi şi aproape nicio îndatorire, cei care au luat cuvântul ,,stress” în braţe, ca pe un scut sunt şi ei de vină.

            Ce-i de făcut?

O schimbare, o reformă reală nu prin ,,beţie de cuvinte”, o altă mentalitate (şi cu ceva ,,parfum” de ieri!) a noţiunii de şcoală, dascăli care au optat pentru această meserie din pasiune, o salarizare corespunzătoare (şi nu una de batjocură, gen ,,punguţa cu doi bani” ... !), o înţelegere a teoriei ,,formelor fără fond” de pe vremea lui Titu Maiorescu şi ... încă multe altele ...

            ,,Şi-am încălcat pe-o căpşună

            ... şi nu v-am spus o mare şi gogonată minciună”!

Ioan – Nicolae Cenda

Oravița

Lansare de carte - 23 noiembrie 2012 - biblioteca din Puiești, Vaslui

***

Ben Todică – “Pi-un picior di plai, pi-o gurâ di rai” – rădăcinile moldave

Emilia Țuțuianu

23 noiembrie 2012…O zi frumoasă  de toamnă. Cu emoție și nerăbdare intrăm în satul Ezer, locul copilăriei scriitorului Ben Todică. Suntem întâmpinați de zâmbetul cald și deschis al lui nea Grigore, administratorul  bisericii din sat. Bucuros ne dă  multe  informații  despre biserică, despre invazia turcilor  ..cine cu ce a contribuit la refacerea picturii interioare…schimbarea calendarului de pe stil vechi pe stil nou…și pentru noi, timpul parcă s-a oprit în loc, în neguri de istorie..

Cu smerenie ne închinăm și părăsim biserica cu regret în suflet. Coborâm în tăcere pe ulița satului și ne oprim la nr.191, la o căsuță mica, cu cerdac.. O privim fascinați, în tăcere…În fața ei măsurăm măruntețea omului, măruntețea pământului….și în străfundul sufletului, curat și pios aducem un gând de recunoștință pentru cei plecați… ,,Aveți mare noroc, la anul căsuța va fi dărâmată, noul proprietar și-a construit alta alături,” ne șoptește nea Grigore.

Părăsim cu regret căsuța și rătăcim cu privirea la stolurile de pescărușii care zburau peste oglinda iazurilor de la marginea satului… Cu sufletul încărcat de poveștile ascultate  poposim  în comuna Puiești. Suntem întâmpinați cu pâine și sare de primarul  Costel Moraru. La biblioteca ,,Felix Aderca” începe lansarea cărților ,,În două lumii,” În două lumi de Ben Todică.

Vădit emoționat, domnul primar Costel Moraru ne înmânează ,,Diploma de excelență” pentru scriitorul Ben Todică și ne mărturisește: ,,Numele lui Ben Todică a ajuns cu bine, aici în satul în care s-a născut. S-a întors Acasă!…Mulțumim doamnei Emilia Țuțuianu și scriitorului Petruș Andrei pentru că ne-a dăruit această sărbătoare a satului. Avem în comună o frumoasă grădiniță, cu copii ca niște raze de soare…Ar fi o mare onoare pentru noi ca acastă grădiniță să poarte numele lui BEN TODICĂ.”

Mulțumim lui Ben Todică pentru ocazia de a întîlni oamenii cu suflet cald și primitori ai Puieștii Vasluiului…am rămas impresionați de ospitalitatea generozitatea și căldura oamenilor satului Puiești  - Vă mulțumim!

***

Trecând prin acest labirint al existenţei noastre, nu de puţine ori ne întrebăm: cine suntem?…cum suntem?

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne întoarcem în interiorul fiinţei noastre, la rădăcinile existentului nostru…numai aşa ne-am putea răspunde la întrebările care ne macină viaţa.

Când am primit cele două manuscrise a scriitorului Ben Todică, mi-am spus, din prima clipă că trebuie să merg la originile copacului unde a prins viaţă, acest emigrant român din îndepărtata Australie, care nu oboseşte în sufletul său să se reîntoarcă acasă, acolo unde visele şi inima au prins aripi de cunoaştere.

Departe de ţară Ben Todică şi-a redescoperit ŢARA, trecând prin experienţe culturale generate de culturi diferite – Acolo a învăţat o altă istorie, o altă dimensiune a valorii, strecurându-se precum „licuriciul prin întuneric” cum a ştiut mai bine, pentru aşi împlini visele.

S-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România, fiul lui Aurica şi Gheorghe Todică.

După anii 1955 părinţii pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl, Gheorghe Todică, a început să lucreze la exploatările de fier de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). 

Pe pământ australian (Melbourne), a poposit  în 1979, deşi îşi dorea să ajungă în Suedia. Ajuns în Australia, viaţa lui Ben Todică, s-a desfăşurat, fără încetare pe două planuri paralele.

Alături de Ming, soţia sa şi de cei trei copii, şi-a creat în Australia, dar nu numai, un univers al armoniei, al păcii interioare după care tânjesc mulţi.

Personalitatea scriitorului Ben Todică se încadrează în acea orientare a românilor aflaţi dincolo de hotarele ţării, de a contribui la dezvoltarea culturii româneşti, pentru a promova valorile spirituale ale poporului nostru.

Carte  Între două lumi,  defineşte prin titlul său, dubla trăire a autorului, determinată de liniile destinului său. O felie de viaţă din ţara în care s-a născut, a cunoscut bucuriile copilăriei, dragostea şi mângâierea părinţilor, succesul începuturilor artistice şi a doua parte consemnată de scriitor este cea în care trăieşte şi în care şi-a concretizat visurile.

Nota dominantă a volumului este patriotismul. Un patriotism ce exclude declarativismul, el izvorăşte din întreaga lui fiinţă, din dorul şi dragostea pentru ţara sa şi din mândria de a fi român.

De altfel, la prima ediţie a volumului Între două lumi, editat de poeta Mariana Gurza, scriitorul Ben Todică a ales un citat din Petre Ţuţea, drept motto este semnificativă pentru evidenţierea sentimentului naţional al scriitorului:

„sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român n-aş fi nimic…Sunt român prin vocaţie, că altfel nu pot să ies. Tot ceea ce gândesc devine românesc.”

   La volumul editat de Editura Muşatinia, în 2012, scriitorul Ben Todică şi-a ales ca motto un  citat din  Viaţa pe un peron de Octavian Paler :

   „Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi”

În suita de reflecţii, meditaţii şi povestiri care alcătuiesc această carte, Ben Todică punctează valorile inestimabile ale poporului său: Brâncuşi, Eminescu, Creangă etc. demonstrând contribuţia lor la viaţa spirituală a românilor.

   În concepţia autorului nimic nu se face fără credinţa în Dumnezeu şi ne arată că românii sunt credincioşi (Icoana Mariei, p.128).

   Condeiul său ne lasă ca moştenire, păstrarea fiinţei naţionale – în orice condiţie te-ai afla, aprecierea valorilor, păstrarea patrimoniului naţional – şi obligaţia de-a  o  lăsa urmaşilor drept testament – demnitatea şi verticalitatea unui popor ce şi-a apărat ţara, credinţa şi tradiţia de-a lungul timpului.

   *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

Ben Todică

Singura mea dorinţă este de a vedea biserica din Ezer, daca mai există, pentru că nu am vazut-o niciodată.

Îmi aduc aminte frânturi din sătucul Ezer, com. Puieşti, jud. Vaslui, în care am deschis ochii şi l-am cunoscut pe Dumnezeu prin clopotele bisericii care îmi stârneau curiozitatea de câte ori le auzeam bătând  şi mă căţăram pe coşarul cu porumb ca să văd de unde vine sunetul misterios, şi-i zăream doar turla.

Nu îmi aduc aminte cum arăta complet. Dar imi aduc aminte ca ma jucam toata ziulica in colbul din fata portii si saream de bucurie cind treceau lautarii cantand. Ii furam mamei clestele de asmutit carbunii de la cuptor si-l foloseam ca torogoata imitand muzica, duruind de dimineata pana seara prin curte cu porcii si gainile dupa mine.

……………………………………………………….

Mi-o aduc aminte pe sora tatei, ţaţa Pachiţa, despre care se vorbea ca avea în grajd un cuptor de copt pâine improvizat cu faţa la strada principală a satului nostru. Într-o zi, cum cocea, ne-am trezit cu ea în mijlocul drumului stând cu mâinile în şolduri şi ţipând în gura mare pentru ca s-o audă toţi oamenii din sat, să vină  martori la blestemul pe care îl punea pe urmele unui soldat rus care tocmai trecuse călare şi îşi înfipse ţăruşul (dinainte pregătit) în ceaunul cu mamaliga şi dus a fost peste deal. Descântecul ţaţei l-a urmat, am aflat că a doua zi a fost găsit la marginea pădurii, trântit într-un copac cu gâtul rupt. Era ultimul rus că toţi ceilalţi fugiseră  (nu pentru mult) pentru că intraseră nemţii în sat. Nemtii erau foarte respectoşi. Îţi băteau în poartă şi îţi ofereau ciocolată, ulei sau zahar în schimbul găinilor, ouălelor sau a fructelor. Nu ca ruşii, care intrau pe uşa din faţă iar mama şi surorile ei săreau prin geamul din spatele casei, ca să nu fie violate, şi-ţi furau tot ce găseau de-ale gurii prin casă.

 ………………………………………………………………………….

Sigur, în anii cincizeci toate construcţiile erau din pământ şi lemn. Singura imagine pe care mi-o amintesc este apa, trestia şi satul. În vis îmi apare terenul  secat şi oamenii strângând trestia în  grămezi. E cald şi linişte. Nici o adiere. Simt că ceva urmează. O năvală, o hoardă mongolă să treacă peste noi şi pe urmă mă trezesc.

Eu am imagini în memorie pe care aştept să le suprapun pe imaginile generale ca şi cea a apei, (că nu-i pot spune lac pentru că nu e). Eu îmi amintesc seceta, foametea (motivul pentru care am plecat în Banat la minele de fier şi uraniu). Uite şi satului îi spune IEZER nu EZĂR (‘A’ cu căciuliţă), cum îl pronunţau în graiul moldovenesc regretaţii şi mult iubiţii mei părinţi : Satul Ezăr, Comuna Puiesti.

 Din amintirea mamei, oamenii erau frumoși și calzi. Gospodari, iubitori de tradiție, inimoși.

Uneori mă intreb care ar fi fost destinul familiei dacă rămâneam pe meleagurile moșilor mei…

Ma gandesc uneori cu nostalgie și teamă. Oare pentru cei din Puiești sunt ,,un fiu al satului”? Fiul ratacitor ce simte nevoia de a simti mirosul panatului, al vremurilor de alta data…Doamne, dor imi este de leaganul copilariei!

M-as apleca sa sarut pamantul si apa si trestia si-n euforia unei posibile regasiri  as strange in bratele mele, sateanul nobil ce a ramas legat de glie.

Va multumesc si va imbratisez, al vostru fiu al locului,

Ben Todică

***

***

 ***

***

***

imagini © Melidonium

La 60 de ani „Între două lumi” dar ... totuși „În două lumi”

Emilia Țuțuianu, interviu la Radio Timișoara cu jurnalista Veronica Balaj

Despre revista Melidonium, volumele publicate la Editura Mușatinia din Roman în ultimii 10 ani și despre ultimele cărți apărute, ale românului australian Ben Todică – ,,Între două lumi” și ,,În două lumi”

Melidonium

***

Cele trei iubiri ale lui Ben Todică. (note de lector)

Constantin Tomșa

Cartea care marchează debutul editorial al lui Ben Todică („Între două lumi”, Colecţia „Spiritualitatea românească de pretutindeni” a Editura „Muşatinia”, Roman, 2012), nimeni altul decât un român plecat în 1979 „spre Roma” şi ajuns, după un an, în Australia, este o avertizare adresată celor care, încă de pe băncile gimnaziului, nu se gândesc decât la plecarea din România, peste hotare, spre Vest.

În acelaşi timp, ţinem să-i dăm dreptate lui Ion Miclău (autorul „precuvântării”) care avertizează cititorul că are în mână o carte născută din dorinţa autorului de a lăsă o mărturie scrisă despre „dâra de lumină, adică un anume model al conştiinţei sale, al faptelor sale”.

Dar cine este Ben Todică?

Pentru cititorii Revistei „Melidonium”, câteva date: este un român ajuns în pragul vârstei a treia (n. 23 noiembrie 1952, la Izvor, Comuna Puieşti, Vaslui), stabilit, în anii ’60, ai secolului trecut, cu părinţii, în Banat, unde va absolvi Şcoala Generală de 8 Ani din Ciudanoviţa (1967), apoi, o şcoală profesională la Bocşa (1970), urmată de Şcoala de Film din Bucureşti (atestat proiecţionist, în 1978), după care a realizat, ca artist independent (cum îi place lui să spună), opt filme în România, până la plecarea din ţară. Au urmat anii, în Australia, când s-a perfecţionat ca inginer de sunet (1992-1993), a colaborat la radio şi televiziune, precum şi cu articole în diferite publicaţii, impunându-se în rândul comunităţii româneşti, dar atrăgând şi atenţia Guvernul Australian, care l-au nominalizat „Australian of the Year”, cu ocazia Zilei Naţionale a Australiei.

Alcătuită la îndemnul lui Ion Miclău, cartea pe care o prezentăm acum, după propria-i mărturisire a autorului („Împărtăşire”), conţine „parte din scrierile mele apărute deja în diferite reviste şi ziare ale diasporei şi din ţară.”     

Volumul, deschis cu un frumos poem de dragoste dedicat soţiei sale MingMing„cu doi ani înainte de căsătorie”(„Micuţul meu cântec, al dimineţii”), este structurat în patru părţi, inspirat intitulate: 1. – „Identitate şi valoare”; 2. – „Nostalgii”; 3. – „Impresii şi prietenii”; 3. – „Dialog între doua lumi”, şi din el răzbat câteva principii care au călăuzit paşii autorului în toată existenţa sa de şase decenii, primul, şi asupra căruia revine mereu, fiind mândria de a fi român, nu numai în ţară, ci şi după ce a plecat peste hotare (nu am folosit sintagma „a părăsit-o”!): „Un român se desparte de ţară. Acest act ne ajută să ne cunoaştem şi să realizăm cine suntem. Este metafora emigrantului.”

Dar Ben Todică nu este numai un observator atent, nu rămâne numai la stadiul constatării, ci oferă şi „chei” pentru salvarea fiinţei umane, inclusiv a fiinţei noastre naţionale, luând în discuţie conceptul de „valoare”. Referindu-se la integrarea în structuri internaţionale, face câteva precizări demne de luat în seamă: „România poate contribui la succesul Europei rămânând România”, pentru că altfel  „Dacă iei românul din acest mediu şi îl duci în pustiu – pentru că Europa asta este: un alt mediu, un pustiu ca românism – atunci, (pentru că-i perturbi ciclul natural, ordinea firească, Dumnezeiască! A lucrurilor), izvorul v-a seca, neamul se va stinge pentru că îl vei îndepărta de izvor! Îl vei scoate din ecoul strămoşilor şi-l vei transforma în «număr». Noi pulsăm prin cultura noastră, prin valorile noastre precum «Luceafărul» eminescian. România e o ţară mică. Nu se poate opune! Dar se poate conserva, aşa cum numai ea ştie s-o facă de mii de ani – prin trezire, realizare şi promovare. Promovarea valorilor ei sacre! Şi în niciun caz să lăsăm «valorile» să fie vândute la străini pe decoraţii!” (Sublinierile  aparţin autorului.)

Mai mult, deşi departe de ţară, Ben Todică se dovedeşte a nu fi străin de realităţile din ultimii douăzeci de ani şi ne îndeamnă să nu ne lăsăm copleşiţi de greutăţi, în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, considerând că „România e o luptă continuă”.

Din carte aflăm şi care sunt cele trei mari iubiri ale autorului: „Am simţit, vorba lui Stanislavsky, cum a ţâşnit din centrul pământului focul direct prin tălpi, în mine vuind ca dintr-un furnal, ţâşnind prin vulcan lava pasiunilor împletite a celor trei mari iubiri: filmul, teatrul şi scrisul”. (subl. n.)

Am putea conchide că această carte este un monument de iubire naţională, de conduită civică şi de patriotism, scrisă cu mult patos, atrăgând atenţia că, inclusiv, prin intermediul artelor se poate şi chiar se face manipularea maselor, inclusiv în capitalism. Porneşte de la o afirmaţia lui Petre Ţuţea („Capitalismul îi transformă pe oameni în lupi ca să se mănânce între ei”), constată că „Societatea e bolnavă şi se cere vindecată, şi pentru asta trebuie să învăţăm să identificăm simptomele din timp”, apoi concluzionează: „Dacă sistemul în care trăieşti vrea să te manipuleze şi să te pregătească în scopul serviciului ideologic urmărit de el, atunci povestea sau filmul este cea mai bună formă de educare în masă”.  Dă mai multe exemple, în acest sens. Noi ne oprim doar la două. Iată cum prezintă autorul situaţia din cinematografia noastră de după 1989: „Şi pe mine mă interesează un subiect similar, cum este folosită cinematografia în schimbarea mentalului colectiv. Dacă te uiţi la filmele româneşti premiate naţional/internaţional după ’90, sunt aproape numai cele care respectă o anumită politică impusă românilor. Subiectele despre români trebuie alese în aşa fel încât să reiasă cât suntem de slabi, de răi, de degradaţi şi aşa mai departe. Nu lipseşte nici corectitudinea politică, că nu se poate altfel”.

Autorul nu are nici un complex, nici o reţinere în a-şi exprima convingerile, chiar şi atunci când cel „amendat” este Horia Roman Patapievici, nefiind de acord cu părerea acestuia că Eminescu nu mai este relevant astăzi: „Prin acest act de defăimare a lui Eminescu domnul HRP poate face două lucruri: se joacă cu identitatea poporului român sau, vorba lui Dan Puric, «se loveşte ca să se trezească» românul din amorţire şi să-l facă să reacţioneze cum reacţionez eu acum, fapt ce m-ar bucura”.

A doua parte a cărţii – „Nostalgii” –, după cum este şi intitulată, conţine câteva texte referitoare la locurile copilăriei („Ciudanoviţa vie, plină de amintiri”) şi ale adolescenţei („Oraviţa, întâlnire cu Thalia”), şi, cum e şi firesc, indiferent de modalitatea de prezentare abordată (evocare, naraţiune, interviu, jurnal, corespondenţă, analiză), toate emană o nostalgie aparte a naratorului, care nu uită şi nu renunţă niciodată la valorile învăţate în familie, în şcoală, pe când era în România:  „Celebritatea e un abur / Popularitatea un accident / Cert! Până la moarte rămân / Cei şapte ani de-acasă.”

În partea a treia – „Impresii şi prietenii” – Ben Todică comentează şi se bucură  de măiestria şi frumuseţea creaţiilor confraţilor săi în ale scrisului, fie că este vorba de autori din diasporă, dintre cei „rămaşi acasă”. Astfel, în „File  de dor”, de Ileana P. Marian, descoperă o poezie „modernă, profundă, plină de metaforă şi imagini”; consideră haiku-urile Vasilicăi Grigoraş adevărate „bijuterii lirice”, în care descoperă „noi zări, noi tărâmuri, noi lumini” şi citează copios pentru cititor; se bucură de versurile semnate de „taica Marius Munteanu”, care îi aşază „o linişte neaşteptată în suflet”; apreciază cartea „Întâmplări şi vise”, de Alexandru Nemoianu (pe care îl consideră „un vas vrednic”), „o revelaţie, o trezire!”; volumul Marianei Gurza „Destine umbrite” este socotit „flacăra miilor de cititori din acest neam”; cele două volume ale lui Ion Miclău, „Cântarea Primăverii” şi „Florile Crişurilor” „nu sunt altceva decât două iconiţe, două poeme de dragoste”; George Anca este socotit „un artist modern al cuvântului scris”, din a cărei poezie, „odată intrat, nu te mai scoate nimeni din vraja experienţei «halucinogene»”; Petre Talianu este considerat „un bănăţean cu o viziune pasionantă pentru patriotismul nostru naţional”.

Multe sunt şi informaţiile oferite de Ben Todică. Nu numai despre scriitori, ci şi despre alte personalităţi ştiute şi neştiute, precum despre „familia Gojdu” – „Sfinţii Ardealului”, renumiţi pentru contribuţia lor la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România, la fel ca în partea a IV-a şi ultima a cărţii – „Dialog între doua lumi”, alcătuită din câteva interviuri.

Primul este un interviuacordat de Ben Todică Veronicăi Balaj, de la  Radio Timişoara, „despre exil”, mai ales despre integrarea în noul mediu care nu-i deloc uşoară pentru că „Un român n-o poate lua de la capăt pentru că este ca şi cum i-ai cere să fie «bolovan»” şi pentru că are „o rană – dorul”, pe care încearcă să şi-o vindece citind „pe Eminescu saupe Caragiale”.

Acest interviu este ca un fel de spovedanie, prin care se realizează o imagine inedită, veridică a vieţii din Australia, intervievatul fascinând prin claritatea cu care prezintă ţinutul în care trăieşte de mulţi ani, dar şi prin crearea unei imaginii a Românii văzute de cel care consideră că ar fi „cel mai mare sacrilegiu [dacă] ar trebui să renunţ la memoria celor 27 de ani, la sânul mamei mele şi la cântecele ei de leagăn. Sunteţi nebuni dacă pretindeţi aşa ceva! Toţi cei plecaţi vom muri români într-o altă lume”.

Dar el ştie că „România e împărţită în două: „în România care aşteaptă de la Dumnezeu să pice ceva şi în şmecherii care pretind că o gospodăresc.” Mai mult, ştie, şi nu se fereşte s-o spună că „România este ajutată din interior să se dizolve în Europa şi astfel să dispară din faţa noastră. Se pare că şi punţile care au mai existat până acum între România şi diaspora încep să fie abandonate”. El este conştient, ştie şi cauza acestei situaţii: „Românii ori sunt proşti grămadă ori sunt extraordinar de inteligenţi, nu ştiu din ce categorie fac parte şi nu am reuşit nici în ziua de azi să lămuresc acest mister”.

Un alt interviu, de data aceasta, este cel realizat în 2004, de Ben Todică, cu cea pe care o consideră „o icoană a teatrului românesc”, cu actriţa Stela Popescu, care oferă cititorului o imagine a Australiei văzută de un român ce a venit de mai multe ori pe aceste locuri, la diaspora românească: „Australia este superbă. Este un continent cu totul aparte. În special flora te impresionează. O ţară care-ţi dă senzaţia de calm. De calm, de pace. Oamenii nu sunt atât de agitaţi, de isterizaţi. Nivelul de trai este în aşa măsură crescut încât ei nu mai sunt disperaţi pentru ziua de mâine. O senzaţie de linişte”

Deosebită este şi corespondenţa pe care autorul o poartă cu Cornelia Chifu, „colega de la blocul A” (de pe când era în ţară), unul din cei zece copii ai familiei sale, poetă inspirată, dar care nu găseşte sponsori să-şi publice cartea, pentru că„la câte uşi am bătut, nici una nu mi s-a deschis”, situaţie întâlnită frecvent în România…

Din corespondenţa cu George Anca, Ben Todică capătă informaţii interesante şi, odată cu el, cititorul: despre „lansarea, la Academie, a celui de-al doilea «installment» al manuscriselor lui Eminescu în facsimil”, prilej de a prezent cu maliţiozitate anumite personaje din fauna românească a anilor de după 1989.

După două traduceri din LeonardJacobson(„Porţile înţelepciunii” şi „Porţile răului”), semnate de Ben Todică şi inserate, nu întâmplător în această carte, şi un comentariu intitulat „Drumul nostru”, cititorul mai beneficiază de o „postfaţă” semnată de profesoara Aurelia Satcău, din care se desprinde o concluzie a întregului:„Ben Todică este un artist al memoriei şi al transferenţei– între «aici» şi «acolo», «trecut» şi «prezent», «spaţiu» şi «timp», «universal» şi «particular», «viaţă» şi «moarte»”.

Pentru toate aceste merite semnalate de noi, şi pentru încă multe altele pe care cititorii le vor descoperi singuri, merită să menţionă eforturilor depuse de echipa Editurii „Muşatinia” (doamna Emilia Ţuţuianu-Dospinescu, editor; domnul Dorin Dospinescu, coordonator editorial; doamnele Mariana Gurza, consilier editorial şi Vasilica Grigoraş, lector),  pentru realizarea acestei cărţi – un frumos cadou oferit lui Ben Todică, la împlinirea celor 12 luştri ai săi, la care adăugăm şi urarea noastră: La mulţi şi frumoşi ani!

Melidonium

***

Ben Todică – repere biografice și critice

Doina Enea

Benoni Todică s-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România, fiul lui Aurica şi Gheorghe Todică. După anii 1955 părinţii pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl, Gheorghe Todică, a început să lucreze la exploatările de fier de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Caraș-Severin).  De copil a reuşit, cu un diaproiector, să proiecteze diferite filme şi să deseneze fotograme. La 12 ani a cumpărat un aparat de proiecţie, apoi un aparat de filmat, cu acest aparat a  realizat primul film, care prezenta o scurtă poveste cu cowboy şi indieni şi a fost intitulat Copilărie .

A urmat cursurile primare la Şcoala Generală de 8 ani Ciudanoviţa, apoi Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa unde, la propunerea lui s-a înfiinţat un fel de cineclub şi a realizat un filmuleţ, de trei minute.

Pentru câţiva ani, adolescent fiind, a lucrat ca dj la un club de noapte. La 18 ani se angajează ca sudor, apoi instalator de conducte de linii electrice şi de apă. Paralel cu munca şi-a continuat studiile liceale, la seral, la Oraviţa. In acest timp a făcut filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al cineaştilor amatori, organizat de IATC şi Uniunea Sindicatelor din România, în urma căruia, timp de şase luni a învăţat abecedarul pentru producerea unui film: regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj.

A continuat să realizeze filme, luând premii judeţene şi naţionale şi se angajează la Casa Pionerului din Oraviţa. A realizat filmele: Perseverenţa (1978) care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional de Producători de Filme în 1979, Cheile din Nera(1976), Meditare (1976); Visul (1975), a fost nominalizat la al treilea premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film, Primii paşi (1979), Oxigen (1976) Lanţul (1976).

Dragostea de film şi pentru tot ce ţine, în general, de mass-media l-a determinat să urmeze (trei ani) cursurile pentru scriitor şi editor profesionist, la Monash University. Au urmat cursurile şcolii de sunet şi cursuri de canto (cinci ani), timp în care a făcut parte dintr-un grup vocal cu care a dat concerte în biserici, spitale, azile de bătrâni, etc

În afară de Cenaclul Flacăra a lui Adrian Păunescu la care a participat, Ben Todică a fost prezent şi la alte cenacluri, concursuri şi seri de poezie organizate în cadrul Universităţii Monash şi în cadrul Bibliotecii Statului Victoria, întâlniri cu reputaţi scriitori şi poeţi din diferite colţuri ale lumii, întâlniri şi cercuri literare organizate la Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila Australia conduse de scriitorul şi poetul Ioan Miclău.

Chiar printre colegii săi de radio sunt poeţi şi scriitori precum Ana Maria Beligan, Sergiu Selian, Vladimir Nichita, Aurelia Satcău etc., cu care lucrează la realizarea de programe.

Activitatea publicistică se concretizează prin eseuri, recenzii, articole, aprecieri şi referinţe critice semnate în reviste din ţară şi străinătate. Din 1997 a publicat şi colaborat ca redactor la Revista Iosif Vulcan din Cringila N.S.W. Australia, înfiinţată şi condusă de poetul Ioan Miclău

A semnat articole în Luceafărul românesc şi a participat la un proiect experimental aparţinând Asociaţiei Scriitorilor Creştini din România, creată prin voluntariat împreună cu ARP; Reţeaua literară (revistă online) N. B. Drept care, pe site – ul ARP, la ed. a IV-a a Premiilor ARP, citim: CONSTANTIN FROSIN, ADRIAN BOTEZ,  DUMITRU MANOLACHE, IOSIF POPA, DAN PURIC, EUGENIA VODĂ, BEN TODICĂ ş.a.

A publicat ca voluntar în circa 40 de reviste ale ARP pentru a sprijini apărarea patrimoniului naţional. De asemenea a îndrumat scriitori spre ARP în urma unei cereri şi rugăminţi primită prin email de la Artur Silvestri. În ţară a mai publicat în: Revista Trivium înfiinţată de George Anca; revista Vovivov (Bucureşti); Milesciana (Vaslui); Demnitatea, (Timişoara); ziarul Singur din Târgovişte, revista Suflet Nou din Comloşu Mare. Conexiuni creştine – Viaţa Creştină – Lumea Creştină etc.

În anul 2009, Benoni Todică editează cartea „Între două lumi”, la Editura Atticea, Timişoara,  şi lansarea a avut loc prin participarea jurnalistei şi scriitoarei Veronica Balaj, poetei Mariana Gurza din Timişoara, directorului Teatrului din Oraviţa, scriitorul Ionel Bota;

Această carte a fost prezentată la:

- Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui (aici a avut loc o acţiune duplex România, Vaslui – Australia, Melbourne, 23.11.2009; alături de un public numeros au participat intelectuali de prestigiu: prof. Gelu Voicu Bichineţ, directorul Biblioteci, prof. dr. Nicolae Ionescu, dr. Laurenţiu Chiriac, dr. Valeriu Lupu ş.a.;

 - la Bucureşti – Clubul Calderon, Salonul Literar “Sorana”cu participarea unor personalităţi de renume ale literaturii şi culturii româneşti: George Anca, George Astalos, Nicolae Georgescu, Puşi Dinulescu, Vasile Andru ;

- Biblioteca Judeţeană Focşani cu participarea de excepție a scriitorul George Anca;

- Târgul de carte Gaudeamus Bucureşti, 2010, standul Editurii Bibliotheca din Târgovişte;

În Australia cartea Între două lumi de Ben Todică a fost lansată la Melbourne, la Biserica Harul, Şcoala de limba română în prezenţa Excelenţei Sale Ambasadorul României în Australia şi Noua Zeelandă, ES Mihai Ştefan Stuparu si a soţiei, Doamna Cristina Stuparu, Consilier.

- Numele scriitorului Benoni Todică este inclus în Dicţionarul Scriitori Români Contemporani (ON LINE).

- în anul 2012 sunt reeditatate volumele ,,Între două lumi” și ,,În două lumi – Interviuri ”  la Editura Mușatinia, Roman, editor Emilia Țuțuianu. Cărțile sunt lansate în localitatea Puiești, județul Vaslui, locul de naștere al autorului Ben Todică, fiind prezentate de editorul Emilia Țuțuianu și de scriitorul Andrei Petruș. Din partea primarului localității Puiești, Costel Moraru, Ben Todică a primit ,,Diploma de excelență pentru promovarea spiritualității românești și a României în lume, prin mass-media din Melbourne – Australia”

Aprecieri critice:

,,Cartea  Între două lumi,  defineşte prin titlul său, dubla trăire a autorului, determinată de liniile destinului său. O felie de viaţă din ţara în care s-a născut, a cunoscut bucuriile copilăriei, dragostea şi mângâierea părinţilor, succesul începuturilor artistice şi a doua parte consemnată de scriitor este cea în care trăieşte şi în care şi-a concretizat visurile.

    Nota dominantă a volumului este patriotismul. Un patriotism ce exclude declarativismul, el izvorăşte din întreaga lui fiinţă, din dorul şi dragostea pentru ţara sa şi din mândria de a fi român. ”                   Emilia Țuțuianu

,,Vorbind despre Ben Todică, putem susţine că el este un ,,Homo intelectualis”, cartea sa intitulată ,,În două lumi” nu este numai una de dialoguri, ci este o lecţie de umanitate, de perseverenţă, de morală, de spirit, de visare şi de efort fizic şi intelectual care au ghidat o viaţă şi un om. România şi Australia – două lumi iar Ben Todică un om al faptei pusă în slujba omului ca fiinţă materială, dar şi cel al faptei adresată sufletului şi spiritului uman prin punerea în valoare a marilor creaţii literare, muzicale, coregrafice, artistice precum şi prin propria creaţie de o profundă afectivitate.

      Ben Todică un om ca o candelă la fereastră pentru călătorul care întârzie pe drumul vieţii într-o noapte geroasă; o candelă la fereastra sufletului tău.

      Două cărţi-document ca balsam pentru depărtare, pentru uitare şi nepăsare spre neuitare. În creaţia sa artistică a avut Învăţător pe Însuşi Dumnezeu, ,,fluxul creator cosmic”, calea, adevărul şi viaţa, iubirea şi morala, condiţii ale libertăţii în lume. Durerea paradisului pierdut dar şi bucuria comunicării frumosului din artă şi din om, a sublimului despre care vorbeşte Kant în definirea intelectualului ca om superior.” scriitor Petruș Andrei

,,Am putea conchide că această carte este un monument de iubire naţională, de conduită civică şi de patriotism, scrisă cu mult patos, atrăgând atenţia că, inclusiv, prin intermediul artelor se poate şi chiar se face manipularea maselor, inclusiv în capitalism. Porneşte de la o afirmaţia lui Petre Ţuţea („Capitalismul îi transformă pe oameni în lupi ca să se mănânce între ei”), constată că „Societatea e bolnavă şi se cere vindecată, şi pentru asta trebuie să învăţăm să identificăm simptomele din timp”, apoi concluzionează: „Dacă sistemul în care trăieşti vrea să te manipuleze şi să te pregătească în scopul serviciului ideologic urmărit de el, atunci povestea sau filmul este cea mai bună formă de educare în masă”.  Dă mai multe exemple, în acest sens. Noi ne oprim doar la două. Iată cum prezintă autorul situaţia din cinematografia noastră de după 1989: „Şi pe mine mă interesează un subiect similar, cum este folosită cinematografia în schimbarea mentalului colectiv. Dacă te uiţi la filmele româneşti premiate naţional/internaţional după ’90, sunt aproape numai cele care respectă o anumită politică impusă românilor. Subiectele despre români trebuie alese în aşa fel încât să reiasă cât suntem de slabi, de răi, de degradaţi şi aşa mai departe. Nu lipseşte nici corectitudinea politică, că nu se poate altfel”. critic literar Constantin Tomșa

„Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui neam de la iremediabilă prăbuşire” – prof. dr. Petre Iosub

„Ben Todică a înţeles că bagajul cultural al emigrantului este deopotrivă povară dar şi prilej al „înălţării la ceruri”… Ben Todică este un pasionat al specificului cultural, al simbolurilor care marchează nu mai puţin decât „identitatea culturală a neamului” deopotrivă cu a „individului” venit singur în lume, contaminat de arhetipurile lumii în exact această adâncire în tradiţie, obicei, ritual, care fac, nu-i aşa, carnea şi sângele a ceea ce numim cultură” – Aurelia Satcău

A păstrat permanent legătura cu ţara. Pentru contribuţii deosebite la promovarea valorilor culturale româneşti a primit diplome, medalii, cupe de la Primăria municipiului Vaslui, Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui şi de la Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara.

   Munca susţinută şi laborioasă de promovare a valorilor culturale, ştiinţifice, artistice, sportive româneşti este deopotrivă apreciată de românii din ţară şi din străinătate.

Tot din România, la 1 Decembrie 2008, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „General Magheru” – Judeţul Vâlcea, Uniunea Naţională a Veteranilor de Război îi oferă un Brevet:  în care se menţionează:

A fost nominalizat Australianul Anului 2007 pentru contribuţiile sale deosebite în comunitatea româno-australiană.

…Întrebat ,,De ce face toate astea?”, Ben Todică răspunde:

„De vină-i poate Eminescu, Coşbuc sau Creangă că m-au fermecat cu frumuseţea ţării şi a poporului meu. Nu pot sta pasiv la competiţia care există în jur fără a fi mândru de faptul că sunt român şi că am ceva de spus; că putem contribui la bunăstarea întregii lumi. Faptul că ne numărăm printre cele 26 de grupuri comunitare care transmit viaţa naţională şi locală la televiziunea din Melbourne (şi de anul acesta transmitem şi la Brisbane şi Adelaide), din peste 140 de naţionalităţi care au aplicat pentru acces la ch-31, este o mândrie şi un respect pe care doresc să îl aduc părinţilor, profesorilor, prietenilor şi întregului nostru neam. Fiecare fiu îşi mulţumeşte părinţii în felul său. Acesta e felul meu…”

Melidonium

***

 Ben Todică – Durerea Paradisului pierdut – Bucuria Paradisului regăsit

Petruş Andrei

,,Exilul face parte din destinul poporului român.”  (Mircea Eliade)

     Un român adevărat, aflat la aproape 30.000 km. distanţă de Ţara – mamă, la Melbourne în Australia,a făcut şi face astfel de lucruri fără nici un sprijin din partea nimănui. Numele său este Ben Todică şi s-a născut la 23 noiembrie 1952 în satul Iezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui. Astăzi domnia a împlinit 60 de ani, prilej fericit cu care , de aici, din inima ţării, îi dorim sănătate, spor în toate şi un călduros ,,La mulţi ani!”

     Viaţa sa este un complicat roman, simplu de povestit: pe când avea doi ani , părinţii săi, Aurica şi Gheorghe Todică pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl său a început să lucreze la minele de uraniu din Ciudanoviţa. Benoni Todică a plecat din ţară în anul 1979, la frumoasa vârstă de 27 de ani. Pentru a supravieţui în ţara adoptivă, îndeplineşte munci dintre cele mai diverse, calificându-se în profesii diferite, dar iubirile adevărate vor fi doar trei: filmul, teatrul şi scrisul. Cei plecaţi în timpul dictaturii ceauşiste păreau pierduţi pentru totdeauna şi amintirea lor părea să se acopere cu cenuşa uitării. Dar iată că, asemenea păsării Phoenix, ei renasc din propria cenuşă, reiterând mitul biblic al lui Lazăr. Numele lui Ben Todică se adaugă, prin activitatea sa în mass-media din Melbourne – Australia şi prin recentele sale volume: ,,Între două lumi” şi ,,În două lumi” (ambele apărute prin strădania doamnei Emilia Ţuţuianu–Dospinescu şi a domnului Dorin Dospinescu, la Editura ,,Muşatinia, Roman) numelor celebre ale românilor din Diaspora dintre care cităm: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Panait Istrate, Petru Dumitriu, Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Tristan Tzara, Aron Cotruş, Peter Neagoe, Martha Bibescu, Sorin Alexandrescu, George Astalos, Nicolae Balotă, Nina Cassian, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu, Barbu Fundoianu (Benjamin Wexler), Matila C. Ghyka, Gabriela Melinescu, Aurora Cornu, Mihai Ursachi şi multe, multe alte nume…

      Numelor de scriitori li se adaugă numele sutelor de pictori, actori, muzicieni, matematicieni, ingineri, medici, arhitecţi autoexilaţi din varii motive, uneori fiind suficient doar cel material…

      Când pierzi un lucru, nu mai vorbim de o fiinţă, te cuprinde , vorba lui Topârceanu , ,,o tristeţe iremediabilă” dar bucuria regăsirii întrece cu mult tristeţea care a precedat-o. Ben Todică este un concetăţean pe care îl regăsim cu lumină în suflet, fără a-l fi pierdut vreodată, pentru că el oriunde în lume se simte român, gândeşte româneşte şi pentru asta Bunul Dumnezeu să-l binecuvânteze, pe el şi pe cei dragi lui, ,,La mulţi ani, Ben Todică, şi s-auzim numai de bine!”

      Volumul ,,Între două lumi” are un ,,Motto” bine ales din volumul ,,Viaţa pe un peron” de Octavian Paler. Ideea este aceea că toţi trăim ca pe un peron, aşteptând şi întâlnindu-ne într-un destin în care oamenii ,,se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi” ca într-un tren. O succintă trecere  în revistă este necesară pentru a reţine din această carte idei şi sentimente, fapte de viaţă şi întâmplări din care autorul şi noi, la rândul nostru, a tras multe învăţăminte. În baza unui cod etic şi genetic, scriitorul Ben Todică pledează în favoarea românismului (,,Mândria de a fi român”), a contribuţiei diasporei la îmbogăţirea spiritualităţii  noastre şi a lumii întregi.(,,Istoria noastră a emigranţilor trebuie transmisă”); cartea ,,Între două lumi” este o pertinentă, persuasivă şi sentimentală pledoarie în favoarea literaturii ca instrument de educare şi cunoaştere (,,Literatura ca instrument”), în favoarea limbii române cu farmecul şi cu specificul ei între limbile europene şi a frumuseţii dialectelor şi graiurilor limbii române(,,Graiul nostru”); o pledoarie în favoarea valorilor sacre ale neamului românesc(,,Valoarea”)… Poetul Ioan Miclău în ,,Precuvântare”, ni-l prezintă pe Ben Todică, din România şi din Australia, ca pe ,,un om, un artist, un gânditor, un constructor, un visător de armonii, dar ale cărui modele se dovedesc a fi bine alese din însuşi sufletul fragedei copilării.”(p.7)

       Aşa cum din mugurul adormit se deşteaptă frunza, ramura şi rodul, în preocupările copilului şi adolescentului Ben Todică înmuguresc pasiunile de mai târziu printre care cele pentru teatru, film şi scris devin iubiri de-o viaţă: ,,A mă afla în spatele camerei de filmat este ceea ce-mi doresc!”

       După plecarea din România, la 27 de ani, devine prin eforturi supraomeneşti, crainic şi reporter la postul de Radio în limba română ,,3zzz” din Melbourne şi realizator de interviuri şi emisiuni în cadrul comunităţii româno-australiene la T.V. canal 31.(!?) Este apreciat de guvernul australian care-i decernează premiul ,,Australian of the year”. Prefaţatorul Ioan Miclău evidenţiază, de asemenea, preocuparea constantă a lui Ben Todică de a promova tinerele talente, din domenii variate, precum Loredana Sachelaru şi Alina.

      Cartea ,,Între două lumi” are caracter polemic. Autorul pledează în favoarea culturii noastre, una dintre cele mai vechi şi mai bogate din lume (,,Încrucişare”), în favoarea operei eminesciene (,,Eminescu nerelevant?”) şi în favoarea vieţii autentice, netrucate (,,Mirajul societăţii sau Fata Morgana”).

În ,,Împărtăşire”, autorul Ben Todică îşi exprimă gratitudinea pentru sprijinul acordat ca acest copil de spirit să vadă lumina tiparului; printre binefăcători se numără poetul Ioan Miclău, George Anca, Ileana Cudalb Andrei, Emilia Ţuţuianu-Dospinescu şi Artur Silvestri, omul de cultură ca o candelă a inimii, distinsul cărturar având ,,calităţi de părinte adevărat, de învăţător. Primul între învăţători, Marele nostru învăţător fiind Iisus.” Calde mulţumiri aduce de asemenea familiei sale: copiilor, Carol, Eric şi Guardeni Todică şi soţiei Mingming Dong, ,,Micuţul meu cântec al dimineţii”( ,,My little song of the morning”), aşa cum o dezmierda într-un cântec de logodnic.

        Idealul vieţii lui Ben Todică a fost şi este să ia lumină din lumină şi să dea iubire din iubire: ,,Eminescu ne-a iubit atât de mult încât şi-a dăruit întreaga lui viaţă adunând în jurul lui tot ce a avut mai bun – ca popor – mai semnificativ şi trainic ca să ne direcţioneze spre locul nostru, spre a fi parte din eternitate.” (p.50) Genialul poet Mihai Eminescu reprezintă cea mai strălucită minte a poporului român din toate timpurile, arheul spiritualităţii noastre şi popoarele care n-au un Shakespeare, un Goethe, un Dante sau un Eminescu sunt sărace.

      De peste mări şi ţări, Ben Todică remarcă sensibilitatea şi candoarea poeziilor pentru copii ale Vasilicăi Grigoraş (di volumul ,,Raze de suflet pentru Sara”) şi frumuseţea şi profunzimea contemplativă a haiku-urilor din poemul ,,Samuraiul Grigoraş”.

      Partea a doua a acestui volum este întitulată inspirat ,,Nostalgii”, sentimente deşteptate de ,,Ciudanoviţa vie, plină de amintiri” şi de interviurile cu prieteni din copilărie sau cu oficialităţi contemporane: cu primarul Oraviţei, inginer Nicolae Boncoi şi viceprimarul Neda Eugen. ,,O bucăţică de Ţară” îi aduce exilatului Ben Todică, familia Cornelia şi Nicolae Georgescu, redeşteptând amintiri (,,Fascinaţia povestirilor”).O pagină de jurnal (,,Ţinutul de Nord) încheie acest ciclu cu ,,o muşcătură de şarpe).

      A treia parte este intitulată ,,Impresii şi prietenii” şi cuprinde ,,impresii de lectură” şi succinte cronici de întâmpinare.

      Vorbind despre dezrădăcinaţi şi desţăraţi, despre cei cărora li s-a luat totul, Ben Todică prezintă anamneza exilatului şi terapia acestuia prin suferinţă.

       În volumul de poezii ,,File de Dor” de Ileana E. Marian, Ben Todică descoperă o metaforă în fiecare cuvânt. Ferice de poeta căreia îi ,,înmuguresc dorurile toate” şi i ,,se împlinesc visurile bune.” ,,Robii pământului” de Ionel Iacob Bencei cu o prefaţă de Vasile Bogdan este ,,o carte de o frumuseţe şi de o sinceritate rară”. Scriitorul dialectal Ionel Iacob Bencei aminteşte de strălucitul lui predecesor Victor Vlad Delamarina. Cartea lui Alexandru Nemoianu ,,Întâmplări şi vise” este o ,,revelaţie, o trezire. Ea limpezeşte imaginile care ne înconjoară”.(,,Scriitorul este vasul Creatorului!”) Recenzia lui Ben Todică cuprinde gânduri şi îndemnuri la unire, înţelegere, cinste, muncă şi credinţă. Mariana Gurza din ,,Destine umbrite” a zidit şi zugrăvit, prin puterea cuvântului ,,Icoana Mariei”. Poetul Ioan Miclău din Cringila – Australia este autorul volumelor de poezii ,,Cântarea Primăverii” şi ,,Florile Crişurilor”. Poezia sa este ,,pur românească” şi ea îşi găseşte, pe o punte de lumină, cale spre inimile cititorilor spre deosebire de creaţia poeţilor ,,moderni” pe care Ben Todică o simte ,,prea artificială” şi, de aceea, sufletul cititorului ,,nu poate intra în rezonanţă cu ea.” ,,Poezia e vie dacă trăieşte!”

În articolul ,,George Anca şi ,,Cromozonul Calcutta”, Ben Todică îl prezintă pe George Anca drept ,,Picasso-ul literaturii române”: ,,Unul dintre cei mai mari scriitori progresişti ai literaturii române, un poet şi un prozator de excepţie: un gânditor, un vizionar, un artist modern al cuvântului scris.” Într-o scrisoare adresată scriitorului Petre Talianu, Ben Todică îşi exprimă plăcerea de a sta ,,La givan cu bănăţenii.” O urare tradiţională milenară ,,Floreat, Crescat!” îi adresează Ben Todică româncei australiene Cristina Cătălina Balaj Mihai, absolventă a Politehnicii din Timişoara, absolventă a Universităţilor din State şi din Canada, realizatoarea emisiunilor de radio ,,Eva în mileniul trei” şi ,,Vârsta a treia”. Românii care reuşesc în Diaspora , sfâşiaţi de dorul de acasă şi de dorinţa de a reuşi în noul mod de viaţă, în noul sistem de valori şi în noua cultură merită toată admiraţia şi dragostea noastră.

         Partea a patra este intitulată ,,Dialog între două lumi” şi cuprinde un interviu realizat de Veronica Balaj de la Radio Timişoara , Ben Todică vorbind ,,Despre exil…” şi depănând amintiri despre România şi Australia. ,,Australia a fost cadoul lui Dumnezeu” iar românul din România şi din afară e ca peştele, îl poţi păcăli numai cu un anumit fel de momeală: sarmalele.” Din Australia, România ,,nici nu cred că se vede.” Acest ultim ciclu mai cuprinde : un interviu luat de Ben Todică marii actriţe Stela Popescu, file de corespondenţă dintre Ben Todică şi Cornelia (Neli) Chifu, dintre Ben Todică şi George Anca şi un interviu pe care i-l ia Aurelia Satcău  autorului mistuit de dorul de ţara noastră: ,,Noi am plecat din ţara mamă acolo unde au rămas munţii cărunţii, văile cu florile, turmele cu oile, pădurile cu doinele, mormintele cu crucile.”

         Volumul al II-lea intitulat ,,În două lumi” (editor Emilia Ţuţuianu-Dospinescu, coordonator Dorin Dospinescu, lector Vasilica Grigoraş, consilier editorial Mariana Gurza, Muşatinia”, Roman, 2012) este dedicat ,,Soţiei mele Ming şi celor trei copii ai noştri Carol, Eric şi Guardeni care cu răbdare şi dragoste m-au sprijinit să trăiesc această experienţă literară.”

         Ştefan Doru Dâncuş îl vede pe Ben Todică ,,Lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman” iar autorul Ben Todică la acest nou început de drum adresează mulţumiri pentru sprijinul acordat doamnelor Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Emilia Ţuţuianu-Dospinescu, Ileana Costea şi tânărului Radu-Ticu Grigoraş. Volumul cuprinde ,,Confesiuni euharistice cu scriitorul american de origine română Petru Popovici, o dublă spovedanie a slujitorului bisericii şi a doamnei Ileana Costea, profesor doctor la Universitatea Californiană Northrige din Los Angeles, precum şi ,,Prezenţe româneşti surpriză în străinătate”, recenzii de cărţi: ,,Muntele iubirii” de Lavinia Grama, ,,Astăzi începe de mâine” de Sorin Isvoran şi ,,Veneticii” de Ion Lazu.

Dialogurile cu George Anca şi pastorul Corin John Izvernariu, cu Roxana Anca Vişan, ambasadorul României în Australia şi Noua Zeelandă, cu europarlamentarul Petru Luhan, cu cineastul Vasile Bogdan, cu actorul Eugen Cristea, cu actriţa Cristina Deleanu, cu ,,împăratul” cântului bănăţean Tiberiu Ceia, cu interpreta Zoe Zaica Fuicu şi jurnalista Cristina Mihai, cu realizatoarea Simona Pele, cu Doina Constanţa Spilca şi Tiberius Andonie, cu Nistor Petru, cu Nicu Chişe şi Dumitru Ion, cu octogenara Alexandra Stroiu şi Loredana Sachelariu şi cu Elisabeta Cristina Găluşcă.

       În ,,Cuvântul său de încheiere”, Nicu Chişe face un exerciţiu de admiraţie, un ,,Laudatio”: ,,Eu îl apreciez pe Ben Todică pentru că a scris această carte, în care semnalează şi arată lumii întregi ce s-a întâmplat în zona noastră cu neamul bănăţenilor, cu viaţa oamenilor de acolo, cum au trăit ei pe vremea aceea şi trage un semnal de alarmă pentru a se lua măsurile cuvenite în interesul oamenilor şi al ţării.”(p.252)

       Vorbind despre Ben Todică, putem susţine că el este un ,,Homo intelectualis”, cartea sa intitulată ,,În două lumi” nu este numai una de dialoguri, ci este o lecţie de umanitate, de perseverenţă, de morală, de spirit, de visare şi de efort fizic şi intelectual care au ghidat o viaţă şi un om. România şi Australia – două lumi iar Ben Todică un om al faptei pusă în slujba omului ca fiinţă materială, dar şi cel al faptei adresată sufletului şi spiritului uman prin punerea în valoare a marilor creaţii literare, muzicale, coregrafice, artistice precum şi prin propria creaţie de o profundă afectivitate.

      Ben Todică un om ca o candelă la fereastră pentru călătorul care întârzie pe drumul vieţii într-o noapte geroasă; o candelă la fereastra sufletului tău.

      Două cărţi-document ca balsam pentru depărtare, pentru uitare şi nepăsare spre neuitare. În creaţia sa artistică a avut Învăţător pe Însuşi Dumnezeu, ,,fluxul creator cosmic”, calea, adevărul şi viaţa, iubirea şi morala, condiţii ale libertăţii în lume. Durerea paradisului pierdut dar şi bucuria comunicării frumosului din artă şi din om, a sublimului despre care vorbeşte Kant în definirea intelectualului ca om superior.

     Prezentul şi viitorul nu sunt altceva decât mlădiţe ale trecutului. Adaug felicitărilor pentru izbânzile sale editoriale şi urărilor de ,,La mulţi ani!” şi spor în condei BEN TODICĂ şi două creaţii lirice: ,,Noi românii” şi ,,Imnul românilor de pretutindeni”:

           Noi românii

 E Ţara Noastră floare de lumină

Ce-a răsărit pe muntele de lavă

Şi a rămas o insulă latină

Înconjurată de o mare slavă.

Aici, trăim, de veacuri, noi românii

Şi-am îndurat destule vremuri grele

Dar am rămas de-a pururea stăpânii

Şi-am veşnicit cu bune şi cu rele.

De la Carpaţi şi până-n Marea Neagră

Şi de la Tisa până-n jos de Istru

Strămoşii ne păstrară Ţara-ntreagă

Hotar punându-i dincolo de Nistru.

Obârşiile-s de domnească viţă,

Străbunii noştri-au înălţat cupole:

Avem orice s-ar spune-o ,,Mioriţă”

Şi-un ziditor ca ,,Meşterul Manole”.

N-am asuprit pe nimeni niciodată

La alţii noi n-am stat cu mâna-ntinsă

Că Dumnezeu ne-a dat Ţară bogată:

De genii, noi românii, n-am dus lipsă.

Pe boltă Stea Polară-i EMINESCU

Şi aştri sunt Brâncuşi şi cu Enescu,

Arghezi, Eliade, Călinescu

Şi Blaga, Creangă şi cu Grigorescu.

Aici, la noi, ard macii în câmpie

Şi-n ochii noştri soarele se scaldă

Când se aude tril de ciocârlie

Iar oamenii-s mai buni ca pâinea caldă.

Plecăm în lume dar venim şi-acasă

De unde soarta calea ne aţine

Că dragostea de mamă nu ne lasă

Şi n-are cine dorul să-i aline.

Pe-al neamului stejar sunt crengi uscate

Şi încă multe plante parazite

Dar toate trebuie îndepărtate

Să ne rămână ramuri înverzite.

Suntem români cu-asupra de măsură

Şi veşnicim cu bune şi cu rele

Dar vom scăpa noi şi de uscătură

Să ne-nălţăm privirea iar spre stele.

Suntem români şi-avem un loc sub soare

Că Maica Domnului ne-a dat grădină

Ca să păstrăm  agheasma din izvoare

Şi să ne-mpărtăşim întru Lumină.

 Imnul românilor de pretutindeni

,,Să fim ca miejii într-o nucă”

Şi ca verigile uniţi,

Seduşi de câte-un dor de ducă

Dar niciodată despărţiţi.

Ca pomii prinşi în rădăcină

Ori cum sunt boabele în spic,

Noi, sub cupola de lumină,

Să nu ne temem de nimic.

Precum furnicile surate

Ori ca albinele în stup

Ca picături de ploi curate,

Blagoslovind al Ţării trup.

Ca ale florii dragi petale

Ce se desprind  dintr-un boboc

Sau, într-un templu sfânt, vestale

Români să fim în orice loc.

Români, prin christică iubire,

Noi vom învinge tot ce-i greu

Printr-o statornică unire

Şi prin Credinţa-n Dumnezeu.

Românilor de pretutindeni

Ca fraţii buni să ne iubim,

Mereu să fie zi de-armindeni

Că doar aşa ne veşnicim.

Români, să fim români întruna,

În vorbă-n inimă şi-n gând

Că Patria e numai una

Şi n-o putem uita nicicând.

***

Pe site-ul Secretariatului General al Guvernului actual s-a postat un document privind justificarea Strategiei Naţionale privind Românii de pretutindeni 2012-2016. Având în vedere dezastrul guvernării din ultimii ani, cum a constatat recent Curtea de conturi, şi la Departamentul Românilor de pretutindeni s-au fraudat milioane de euro, intenţia noului guvern este lăudabilă. Situaţia comunităţilor româneşti din afară s-a degradat an de an iar capitalul negativ de imagine al ţării a crescut în ultimii 20 de ani:

-    rata crescută a criminalităţii şi a infracţionalităţii;

-    creşterea numărului suicizilor în ţară şi în afara ei;

-    exodul tinerilor, în special, în căutarea unui loc de muncă în oricare colţ de lume;

-    scăderea fără precedent a nivelului de trai;

-    corupţia la nivel înalt în toate domeniile vieţii noastre: social, politic, juridic, administrativ, turistic, didactic, economic, sportiv, cultural, religios.

Unele acte au fost profund antiromâneşti şi vin cu câteva exemple:

-    Horia Roman Patapievici, fostul director al Institutului Cultural Român a acordat unui scriitor minor ungur suma de 10.000 de euro fără ca Ungaria să facă, în contrapartidă, acelaşi gest pentru un scriitor român din ţară sau din Diaspora;

-    Marko Bela, fostul preşedinte al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, partid ilegal, pe criterii etnice, a primit, în avans, un miliard şi jumătate de lei vechi pentru un volum de poezii pe care nu avem cunoştinţă că l-ar fi scris;

-    Departamentul românilor de pretutindeni a subvenţionat, în Republica Moldova, cu aproape un milion de euro, ziare şi publicaţii în limba rusă.

Şi exemplele ar putea continua…

Obiectivele de viitor ale Departamentului amintit urmăresc:

-    consolidarea identităţii româneşti;

-    creşterea prestigiului României în lume;

-    promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti oriunde în lume, acolo unde există comunităţi româneşti.

Melidonium

***

 Te poți numi Ben Todică

Iulia Roger Bărcăroiu

Să fii artist, să manevrezi imaginea, să supui culoarea, apoi să îmbraci totul în sunet…Să fii gânditor, să intri în jocul profund al cuvintelor dându-le înţeles, să modelezi ideea până devine verb, să dai substanţă trăirilor nedefinite, ca ele sa se poată exprima…Te poţi numi Ben Todică.

     Cineast, reporter, scriitor, el se pliază în actul de creaţie unui crez pe care îl exprimă cu claritate: ”Am dorit întotdeauna să apăr adevărul. Doresc să mă apropii cu dragoste de evenimente şi de oameni, de locuri şi istorie şi niciodată să nu folosesc violenţa sau urâţenia în luptele mele pentru că este păcat de Dumnezeu să-mi murdăresc sufletul”. Este simplu. Deşi poate să pară desuet în actualitatea întoarsă, răsucită, transfigurată, pe care o acceptăm ca realitate, adevărul acesta transpare în filmele, în scrierile sale, în toate atitudinile şi comentariile sale, se simte şi atunci cand tăcerea sa consimte şi dă amploare afirmaţiilor făcute de cei pe care-i invită la dialog.

     “Carte în două lumi” îşi anunţă încă din titlu structura bivalentă. Conţinutul ei este o continuă raportare la doi, în plan temporal, social, cultural, al spaţiului, al vârstelor, al percepţiei.

     Cea mai evidentă scindare  plasează în paralel spaţiul românesc şi pe cel al străinătăţii, fiind el cel australian, unde Ben Todică îşi desfăşoară activitatea, american, canadian sau de oriunde altundeva. Oameni care de multă vreme şi-au părăsit definitiv ţara îşi privesc cu luciditate statutul de emigranţi, apreciind corect şi binele şi pierderea. Cei care sunt doar vizitatori ai altor tărâmuri suprapun imaginile geo-sociale cu care vin în contact peste cele ale României încercând să-şi desluşească singuri diferenţele. Astfel, opinii diferite, dobândite în circumstanţe diferite, se adună, se leagă într-un ansamblu şi fără a induce cititorului o părere colectivă îl incită să-şi alcătuiască o impresie proprie.

     Ni se insinuează apoi o altă segmentare, mult mai subtilă, în care timpul contemporaneităţii îl întâlneşte pe cel al mijlocului de secol XX. Când autorul, în prezent jurnalist la Melbourne, se întoarce la lumea copilăriei sale, pierdută într-o localitate aproape cât un mic orăşel, o descoperă  încremenită în timpul ei. Oamenii pe care îi mai găseşte acolo sunt neschimbaţi, fără vârstă; comunicarea cu ei se leagă natural, ca şi cum ar fi în continuarea celei din ziua precedentă. Timpul se topeşte. Numele celor dispăruţi pot fi uitate dar împrejurările in care şi-au trăit ori şi-au sfârşit viaţa, atitudinile, cuvintele, caracterul, până şi beteşugurile lor par să fie încă vii. Iar Ciudanoviţa, “cel mai binecuvântat loc din lume”după cum o defineşte Tiberius Andonie, personaj cuminte al cărţii, comunitatea recreată din frânturi şi amintiri disparate, îşi retrăieşte viaţa de odinioară, care suprapusă peste cea actuală, mult mai tristă şi lipsită de orizont, stârneşte nostalgie şi o savoare amară. Iţi doreşti din tot sufletul ca oraşelul să fie din nou cum a fost, îti doreşti până şi să se întoarcă ruşii să redeschidă mina, să secătuiască pântecul muntelui de uraniu dar să-i facă pe oamenii locului să trăiască din nou aşa cum ştiu, greu şi frumos, într-o blândă multiculturalitate, să se bucure de blocurile şi de magazinele lor, de barieră, de Golgota şi de spitalul lor, de cantină, de restaurant…să-i auzi vorbind despre apa lor radioactivă ca despre o minune vindecătoare, altădată îmbuteliată şi vândută ca remediu împotriva cancerului, despre particulele uranifere care aşezate odată cu soarele în bronzul verii devin şi ele tămăduitoare. Astăzi încă, ei sunt convinşi că dacă îşi părăsesc ţinutul se pot imbolnăvi de moarte. Faptul de a lucra într-o mină cu zăcăminte radioactive într-un risc liber acceptat nu îi sperie; pentru ei a munci greu înseamnă a câştiga mult şi, deci, a trăi bine. Cam la fel se exprimă, la distanţă de numai câteva pagini Alexandra Stroiu,”femeia obişnuită, “ dar cu o “experienţă la superlativ”, după descrierea autorului, de mult stabilită în Australia. Fără a se desprinde sufleteşte de Romania, respectabila octogenară consideră noua sa patrie un ţinut minunat pentru că este locul unde, dacă munceşti, câştigi şi astfel poti avea ce îţi doreşti. Ciudată suprapunere de scheme, caracterizând  într-un fel modul nostru general de a concepe viaţa. Doar că, pe când Australia îl trăieşte pe viu, pentru Ciudanoviţa,  el ţine de trecut, de istorie, de legendă.

     Da, citeşti cartea lui Ben Todică în deplină participare, cu sufletul la gură, şi îţi doreşti aprig să se întoarcă totul, să fie cum a fost, pieriţii în accidentele minei să se adune cu cei care încă îşi amintesc de ei, să meargă din nou la cantină şi să-şi mănâce cele trei feluri îndestulătoare, ba chiar, uneori, să mai împacheteze şi pentru acasă câte ceva, să meargă la cinematograf ori la analizele care în mod regulat şi obligatoriu trebuie să le evalueze starea sănătăţii. Ce mai, îţi doreşti să fii acolo. În poveste. Să-ţi simţi viaţa la un loc cu a celorlalţi. Ca în zisele lui Nistor Petru, prieten din copilărie al autorului, căruia acesta îi notează înţelepciunea:”Forţele universului reprezintă spiritul Duhului Sfânt din care sufletul fiecăruia dintre noi e parte integrantă”

     Dar nu. Bariera  cade ca o ghilotină. Imposibil.

     Fără a crea acelaşi vârtej în suflet, mai întâlnim în cartea lui Ben Todică şi alte divizări. Ni se subliniază diferenţele de la un regim social la altul: de la comunism la capitalism, de la capitalismul occidental la capitalismul nou descoperit al României. Simţim, de asemenea, ce înseamnă experienţa bătrâneţii înaintate privită de la nivelul tinereţii impetuoase.

     Despre filmografia lui Ben Todică? Aceeaşi abordare, aceeaşi sensibilitate. Este, desigur, un poet al imaginii iar imaginea induce conţinutul filosofic pe care il simţi mai întâi ca stare difuză, ca un fel de apăsare în toţi porii şi pe care abia comentariul rostit îl împlineşte transformându-l într-un fel de concluzie sentimentală. Glasul, de regulă al realizatorului, este binevenit in ansamblu. Un timbru grav, fără inflexiuni extravagante, oarecum neutru. Grav şi neutru. Grav şi neteatral. Totul invită la pace, şi mai departe, la introspecţie.

     Aceste mici fragmente de viaţă, scurtmetrajele sale distinse cu multe premii, aflate pe undeva, pe la graniţa dintre documentar şi filmul de artă, se joacă în tristeţe cu privitorul. “Drumul nostru”, serialul care, oarecum, se suprapune cărţii este de-a dreptul dramatic. Rulând sub un fond muzical de-ţi stârneşte “fiori din cap până în tălpi”, după spusele unuia dintre personajele cărţii, pelicula este pentru autor o mărturisire de mare iubire. Asta încearcă el însuşi să explice, “Acele imagini sunt sfinte şi nu le pot atinge cu vorba, folosesc muzica să le dau un contur, o aură spirituală, tainică, pentru că sunetul nu se poate explica în cuvinte.Se simte doar”. Dar chiar în creaţii din tinereţe ale artistului, cum ar fi “Cheile Nerei”, unde peisajul colorează totul în verde şi albastru, unde colindători tineri cutreieră ca în farmec zone mirifice, unde picioarele goale cufundate în apa râului te fac să-i simţi prospeţimea, şi acolo este ceva, o undă, o pânză diafană de frică, o străfulgerare în minte ca un avertisment că toate acestea ar putea să dispară.

     Este, deci, natural ca un autor înzestrat cu asemenea sensibilitate si cu capacitatea de a o transmite celor cu care interacţionează să-şi păstreze vibraţia pe care spaţiul în care a cunoscut lumea i-a insuflat-o. De mulţi ani stabilit în Australia, realizator TV şi radio,  Ben Todică întreţine românismul pe tărâm îndepărtat. Emisiunile lui sunt în limba romană; invitaţii lui, români sau având legături cu Romania, construiesc prin abordări diferite un portret al spaţiului carpatic. Fără efuziuni inutile, fără părtinire, fără mânie, în deplină sinceritate, ei propun lumii un întreg armonios în care binele şi răul aproape că nu mai au importanţă, într-atât este de plăcut contactul cu spaţiul geografic şi spiritual românesc.

“Trăind în America am scris româneşte”, afirmă Petru Popovici, ecleziast, scriitor american de origină română. “Cu toţii trebuie să ţinem în minte şi în suflet cu dor România cu tot ce are frumos, cultural şi artistic, oamenii cu nobleţea lor sufletească” sunt cuvintele Dnei Ileana Costea, prof dr. la Universitatea californiană”Northridge”. Anca Visan, ambasadorul Romaniei în Australia şi Noua Zeelandă consideră că “Avem atâtea lucruri frumoase şi interesante”. “Deci, legătura spirituală se menţine în permnenţă cu casa” constată actriţa Stela Popescu. Tiberiu Ceie remarcă “ dorul Australiei de a vorbi româneşte despre România”. Si ca o subliniere a dezbaterilor moderate de Ben Todică, Dna Cristina Mihai, jurnalistă în Canada, rosteşte cuvinte care pot avea valoare de concluzie: “N-am părăsit niciodată românismul intelectual…Pentru mulţi, acasă înseamnă tot România”.

    Oricare ar fi punctul de plecare, filmul sau cartea, contactul cu opera lui Ben Todică, sub multiplele ei manifestări, este întâlnirea cu actul de cultură, este documentul împlinit de trecerea timpului şi înnobilat de profunzimea filosofică a comentatorului, este momentul de mare emotie.

Iulia Roger Bărcăroiu – U.S.A

Melidonium

***

 Ben Todică, la 60 &-ntru alţii sănătoşi, creatori, pe atît’Ani!

Nicolae Ciobanu-Roman

Este foarte riscant să vorbeşti/scrii despre cineva pe care nu-l cunoşti decît prin surse intermediare şi personal niciodată. Iată, de ce eu nu acord studiilor critice, monografiilor (vieţii & operei, nu-i aşa), ba chiar şi istoriilor despre oameni, decît o valoare ficţională, oricît de documentate s-ar clama ele, prin unii autori. E drept însă, că acele ficţiuni pro domo ne ajută mintea, judecata să se de-zăgăzuiască-n proprii aprecieri despre subiecţi, actanţi, alături de (ba, cu întîietate considerînd) opera, munca, truda lor. Mult mai experţi se pot vădi rude, colegi, prieteni, şefi mai mari sau mai mici (profesionali, spirituali) şi desigur inamicii din al său jumătate de veac de peregrinări, în cazul celui aici copleşit de Laudaţii.

Dl Todică a intrat în viaţa mea, graţie Melidoniumului acum vreun an… Şi, de atunci, cred că nu am fost ocolit de nici o manifestare a personalităţii Domniei-sale. Ştiu că, intrigat de titlul (îndrăznesc a o declara cinstit) operei sale majore, „Între două lumi”, am încercat a-l necăji cu paremia arhiştiută a luntrilor, pe blogul melidonesc… În loc să mă pună la punct, cum aş fi meritat poate că, dînsul răbduriu şi metodic, dar şi cu suferinţă abia stăpînită, ca Om păţit, mi-a schiţat în cîteva rînduri marea sa sfîşiere… I-ar fi fost poate mai comod să mă-ndepărteze c-un plici (o muscă-n lapte, un ţînţar în somn), decît să-şi cheltuie din existenţă momente preţioase cu mine, dar nu a făcut-o!… De unde am dedus şi sper că intuiţia nu mă înşeală: că am de-a face cu un caz tot mai rar de Om. Cel pe care societăţile consumiste, mercantile, găunos-fetişiste încearcă să-l radă de pe faţa globului’cesta, tot mai întinat cu  „idealuri” calpe.

Prima dată, parcurgîndu-i impresionanta aventură personală, mi-am spus şi eu ca unii savanţi care, puşi în faţa evoluţiei primei maşini zburătoare mai grea decît mintea lor, au protestat: Aşa ceva Nu Există!… Fiindcă –  eu, ca un moldovan cam dămol din fire, la treabă nesprinţar – nu pot să cred în prîsnele, chiar de ele zbîrnîie primprejur.

Măcar, am o consolare: Domnul Todică s-a născut Moldovean, deci confirmă admiraţia (ori gluma?) hronicarului, aia cu „nasc şi la Moldova Oameni”… Dar e sigur că, deşi născut din sol moldav, din viţă de moldoveni, el s-a nutrit şi a crescut într-o altă vatră de omenie, la sute de poşte de Vasluiul cel lutos, de Iezer-ul cel peştos. Ciudanoviţa (ce Nume plin de savori!) a fost cea care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale, fiindcă a purtat-o-n desăgile inimii peste tot unde soarta l-a (pri)gonit. Şi, poate că duhurile, din ale acelui bănăţean loc măruntaie, l-au pecetluit mai ceva decît ursitoarele naşterii:  să n-aibă astămpăr nici într-o lume, nici într-a doua, nici în toate cele cîte şi le-a ridicat şi locuit şi le cinsteşte cu haru-i.

Îi priveşti statura şi parcă te stropşeşte un Haiduc din alte vremi. Îi citeşti meditaţiile, poemele şi ai spune că e un Zburător. Scrie, filmează, scenografiază, regizează, declamă, interpretează… Pentru el audiovizualul mai că nu are taine, fiindcă a pornit totul dintr-o mare pasiune adolescentină şi s-a profesionalizat aproape autodidact, urcînd la pas toate treptele meşteşugului. Îmi apare precum ucenicii fratreriilor estudiantine ale Evului Mediu Înfloritor, care (ca şi Hobiţeanul, dar peste alţi seculi) colindau mai mult desculţi şi hrănindu-se cu ce primeau pentru lucrul mâinilor lor puţin spus dibace, din focar în focar cultic european, aspirînd către o perfecţiune doar de ei concepută.

De ce n-a rămas în Italia de prim port, ori în Suedia visată, tînărul fugar peste Cortina de Fier, cum de a ajuns – după aventuri, cred că şi picareşti – taman în Australia, sunt o parte doar din evocările intarsiate în „Între două lumi”… Pe care nu-mi pot permite a o rezuma şi cu atît mai puţin a o re-povesti… Au mai încercat mulţi, cu unii clasici universali, şi-au produs surogate pentru uzul delfinilor bătuţi în cap, carii nici nu mai realizază diferenţa dintre opera originală, compilaţie şi plagiat… Şi carii nu mai ştiu decît cum să-şi aproprie prin rapt, minciuni şi-n plus comilitonii, pînă şi frîiele unei gloabe gata să-şi dea duhul în colbul globalizării…’Aracan de tini, Ţară !

Ce altă credinţă spirituală, în afara aparatelor de filmat, a cultivat Ben Todică cel tînăr pe sol românesc, eu nu ştiu cu precizie. Fapt este că nu orthodoxia de rit bizantin l-a ajutat să se înrădăcineze-n solurile şi societăţile celei de-a doua lumi pe care a colindat-o, însetat de o Libertate pe care nu ştiu dacă a găsit-o-n sfîrşit… Oratoria (cuvîntările), cînturile, documentarele puse în slujba celor defavorizaţi şi a comunităţilor de conaţionali ori alte naturi oropsite să se dezrădăcineze din vatră, sperînd să afle loc de vetre-n alte lumi, peste tot unde i-a întîlnit, pe mine mă copleşesc, ba chiar mă aneantizează. Mai bine decît el-însuşi, nu se va naşte nimeni, ca să-l /de/scrie…

 „Am suferit în tăcere.

Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.

Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinătate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted” la comunism şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”. [ai naibii, patata-pipipi-evicii iştia!... au rumegat on chicuţ de meta-fizică-n plus şi mugetă pe conta noastră orice, fără a-i ruga nimeni să ne fie luători de cuvînt...!]

Românii n-au fost comunişti. Ei au fost întotdeauna ceea ce sunt şi vor fi în veci şi faptul că au trăit sub sistemul impus din afară şi i s-au adaptat lui „aparent”, nu îi face handicapaţi sau cerşetori. Deci: de ce să recunoască o crimă dacă nu sunt ei criminalii, şi cui să-şi ceară scuze şi pentru ce?

Părinţii noştri au fost nişte oameni extraordinari care nu au avut de ales şi care ne-au crescut aşa cum au ştiut ei mai bine, în dragoste şi în credinţa de bine.

România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi cu fiecare descoperire mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor pentru că întotdeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine.

Cu credinţă şi respect pentru lumină.” [„Mîndria mea de român” (fragment), de Ben(oni) Todică, ce-i preluat de pe blogul Marianei Gurza, cu minime îndireptări - NC.]

Domnul Ben Todică, ţinînd cont de Materia din care s-a plămădit, este prea de cremene, pentru amnarul meu de biet praxitel(es). Dacă am izbutit să scot din el fie şi cîteva scîntei edificatorii pentru cei doritori a-l mai bine cunoaşte, înseamnă că eu mi-am rotunjit menirea. În rest, să lăsăm „Între două lumi”, precum şi celelalte opere ale sale, să-l grăiască prin sine.

Editura Muşatinia din Roman (megieş nu chiar proxim al plaiurilor sale vasluiene) îi scoase-n acest an, în care Dl Benoni Todică va încheia rotund şase decenii de viaţă şi aventură umană, ediţia a treia a hibrilibrisului său „Între două lumi”, în condiţii tipografice de înaltă ţinută. Este clar că ne aflăm în faţa unei cărţi vii, ce se vrea re-scrisă permanent pentru cititorii români de aici şi de pretutindeni. Poate va poposi şi la casa prietenilor noştri dragi Tina şi Nicolae Caraiani, ajunşi şi ei pe undeva, prin Australia… Şi nu de trai bun într-un regim ce, ca mai toate pe aici impuse de terţe puteri oculte, le face traiul pe vătrai doar „aleşilor”. Mai văd că iniţiatorul colecţiei Spiritualitatea Românească de Pretutindeni e însuşi eroul acestui ferpar aniversar, drept pentru care-i doresc foarte fructuoasă colaborare cu editura „muşatină”.

Şi mai observ că, mult mai generos faţă de alţii, cu care a avut contacte culturale, spirituale acest ambasador fără portofoliu al geniului românesc, reporterul şi moderatorul Ben Todică-i înmănunchează într-o a doua sa carte, În două lumi; de care iar sunt sigur că o va rescrie, îmbogăţind-o constant, fiindcă are cu cine: români sau neromâni, dar Oameni odată, precum aluatul plămadei sale… Şi nu numai cu eroi din Ciudanoviţa-i dragă. Fiindcă, revenind la o maximă cronicărească, pomenită-n debut: peste tot (se) nasc şi trăiesc Oameni. Şi important e să le dăm o şansă-n Istoria omenirii şi lor, nu doar „strîmbătorilor” de destine, aşa cum s-a făcut pînă acum.

… Şi încă nu s-au dezbărat – acei unii ce tot înalţă la osanale mai-marilor de pe valul politic – de meteahna atît de bine ofilită de Eminescu-n a sa Scrisoare II.

La Mulţi Ani, în sănătate, iubire şi împlinire, Domnule Benoni/Ben Todică!

Un sincer admirator, al cărui nume chiar nu contează.

Îmi permit a mai lustrui textul meu … aşa cum e, cu imaginea superbă a unui Bărbat protejînd o Femeie, pe un fond marin zbuciumat… Ori, poate, o Femeie sprijinind un Bărbat într-un mediu zdrumicat… Ori, mai sigur, reconstituirea Androginului platonician într-o a Destinului Scoică… Ia’n, mai conchideţi şi singuri:

 PS: Pentru cei interesaţi, vor şti că Dl Todică are acest blog: http://bentodica.blogspot.ro/ , demarat în decembrie 2011. Şi, poate, cel mai complet panegiric i l-am descoperit aici: http://www.radiometafora.ro/2012/07/03/un-roman-cu-care-ne-mindrim-benoni-todica-din-melbourneaustralia/ , de unde am tras concluzia din a mea încheiere.

Anexe – „schimbul” meu epistolar, intermediat de Melidonium, cu dl Ben(oni) Todică:

Culai says:

28 mai 2012 la 9:29 Aproape orice fiinţă omenească, la un moment “de bilanţ”, oftează: Viaţa mea a fost un roman, de l-aş putea scrie… Mai sunt şi vreo cîteva care de mici au tot ţinut la jurnale, doar cu obsesia să le literaturizeze, să se Eternizeze. Din prima categorie a făcut parte, de ex. Papillon (H. Charrière, parcă); din a doua, de ex. Galaction (Gr. Pişculescu) – spre a mă raporta doar la două straturi din marea familie a acestor tipuri şi tipologii de scriitori autobiografi.

Înzestrat, de mic, în varii activităţi ludice, artistice, înclinat spre aventură, autorul a “Între două lumi” a trăit – preafericitul! – Aventura. Şi, generos, o împărtăşeşte, oricui dispus să i-o afle. Iată, eu sunt dispus, sunt unul din cei care îl vor ceti, dacă tot a scris, spre a Rămîne. Şi o voi face, chiar dacă, domnia-sa, de pe unde se află, nu mă va lămuri – Ad hoc! – cine i-a inspirat Titlul: un australian român, ori un român-român.

Moş Ion Roată

Ben Todica says:

2 iunie 2012 la 16:01 După douăzeci şi doi de ani de Australia şi neaflându-mi locul acolo,  m-am întors în România, unde – în mijlocul democraţiei de aici – nu mi-am mai găsit casa. Eu mi-am luat zborul la vârsta de 26 de ani şi de atunci zbor. Am zburat cu noua ţară într-o direcţie 22 de ani şi am crescut cu ea, în timp ce cei de Acasă au zburat în altă directie, alţi 22 de ani, crescând în altă direcţie – aflându-ne Acum la o distanţă de 44 de ani unii de alţii. Cînd am trecut graniţa în 1979, am fost un erou pentru cei rămaşi; când am revenit în 1990 eram unul care a stat şi s-a lăfăit în timp ce ei şi-au dat sângele pentru libertate. Eram diferiţi. Nu ne mai indentificam unii cu alţii. Atunci am realizat că ţara mea a rămas undeva în 1979 şi că acum eram fără loc, că eram între ţara din 1979 şi cea pe care urma s-o găsesc. Deci între două lumi. Există în lume o pasăre care de când se naşte îşi ia zborul şi trăieşte în văzduh până moare, moartea aducând-o înapoi pe pământ.[text diacritizat, insesizabil remaniat de NC, preluat din Melidonium]

Culai says:

4 iunie 2012 la 18:20 Foarte mulţumit de al domniei-voastre răspuns, Domnule Todică.

Sper că aţi inserat această explicaţie şi-n carte. Voi ceti cu mai multă atenţie.

Ştiu de acea pasăre… Dar, nu cumva-i o frumoasă legendă?

Un ţăran v-a inoportunat, mai bine-spus un biet om al acestei Ţări, care n-a avut cutezanţa de a se rupe din al ei sîn. Cred, nici dacă ar fi fost alungat n-ar fi făcut-o, neputînd trăi şi muri decît Aici…

Culai says (mai plusează):

4 iunie 2012 la 18:25  Şi apropo de cei ce “şi-au dat sîngele pentru libertate”…

ACEIA nu ne mai pot vorbi, decît poate în vise ori direct conştiinţelor noastre. Ceilalţi, care mai fac gît, sunt profitorii, iar nu eroii, nu martirii. Să-i lăsăm în al Domnului judeţ.

Culai says:

5 iunie 2012 la 9:27  Să fiţi iubit şi doar de bine să auzim despre domnia-voastră, în oricare dintre lumi v-aţi afla.

Şi poate este mai bine că v-aţi distanţat de această lume pidosnică şi nesinceră pînă şi-n predici. Şi mai cred că Ruperea aceea sfîşiată v-a ajutat să vă împliniţi.

Lăsaţi în (răs)plata Domnului lumea de-aici, care se lasă condusă de inşi programaţi să aneantizeze ideea de Neam şi de Ţară, readucînd imperiile sclavagiste-n actualitate.

Şi, din cînd în cînd, poate ne mai bucuraţi cu veşti de pe unde vă aflaţi.

Îi mulţumesc Melidoniumului că m-a ajutat să Vă cunosc!

 Un colaj de impresii turnate-n Laudatio la Piatra-Neamţ, în ajunu’mplinirii a şase veacuri de rodnică existenţă a Dlui Benoni Todică, de încă un admirator identificabil ca drept Nicolae Ciobanu.

Melidonium

***

 Ben Todică – La răscruce de drumuri

Adrian Erbiceanu

Pe Ben Todică, omul, nu mi-a fost dat să-l întâlnesc; Pe Ben Todică, scriitorul, l-am întâlnit, mai acum câteva zile, Între două lumi. Și cum nimic nu mai pare astăzi ciudat, lumile lui sunt lumile milioanelor de suflete răspândite pe meridianele globului, repetând, implacabil, experiența sa. Indiferent de motivul expatrierii, indiferent de limba pe care, de voie sau de nevoie, o folosești cu precădere, ori de câte ori auzi sunetele limbii atât de cunoscute ție, inima îți tresaltă și prin fața ochilor îți trec imagini a căror putere evocatoare nu își găsește nicăieri echivalența. La urma-urmei, limba maternă nu este aceea pe care o vorbești, ci aceea în care suferi.

Scriitor, editor, artist independent, “specializat” și în multe alte profesii necesitare, Ben Todică ne introduce în fizionomia globetrotter-ului cu ușurință și predispoziție. Dar numai până la un punct! 

Omul modern, mai mult ca oricând, călătorește. Cu trenul, cu vaporul sau cu mașina, în mână cu aparatul de luat vederi și cu ochii pe fereastră, se minunează de toate, căutând insolitul. Autorul nostru, fără pretenția de a face din peregrinajul său o poveste senzațională, își caută identitatea.

Amatorii de călătorie, dacă se mai întâmplă să aibă și ceva talent, își aștern impresiile pe hârtie, transformându-le, dacă buzunarul le permite, în cărți, cărți pline de imagini bucolice, iluzorii și impersonale. Ben Todică nu călătorește! El încearcă să se elibereze de povara oscilării între două lumi: lumea în care trăiește și de care nu știe cum să se despartă și cea a unei tinereți exaltate, îndepărtate, căreia îi aparține sufletește, dar de la care, dacă va încerca să bată la poarta ei,  nu știe la ce se o să se aștepte.

Travaliul său reiterează traseul imigrantului. Trăirile sale, așternute  cu simplitate, vin să întărească credința că ori pe unde îți rătăcesc pașii, “chemarea străbunilor” este mai puternică decât oricare altă încercare de naturalizare artificială.

Încercând să se autodefinească, monologhează, nonșalant, pe marginea importanței menținerii, ca pe o torță vie, a limbii materne. Afirmă autorul: “Emoțional, spiritual, osmotic s-au trezit în mine simţăminte de legătură cu un neam şi o origine comună, veche, milenară“. Și conchide: “Această trăire vreau s-o împărtăşesc prin promovarea graiului şi a obiceiului părinţilor noştri pentru că o găsesc tămăduitoare şi pentru că dăruie experienţa revelaţiei“.

Am subliniat cuvântul revelație pentru că între el și identitate există o legătură primordială, indisolubilă. Pentru Ben Todică, cuvintele, supuse acestei concordanțe, capătă importanță de simbol. Ele îl răscolesc, dându-i energia necesară menținerii drumului pe care și l-a ales. De aici și necesitatea destăinuirii a ceea ce îl frământă: “Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchea un popor? Ia-i identitatea! “

Cheia pătrunderii misterelor, toate pornite de la acel “La început a fost cuvântul“, stă în puterea noastră de a o găsi și utiliza cu folos spre binele semenilor noștri.

Părerea scriitorului, lăsând la o parte aspectul inițial-mistic, pare a fi un corolar, o chintesență a gândirii sale: “Puterea povestirii, a poeziei şi a cântecului este puterea artei, este puterea culturii, este esenţa tradiţiei“. La mii de kilometri de țară, autorul, nedezmințindu-se,  rămâne un mesager al cuvântului românesc. Ne revine nouă, cititorilor, misiunea de a-i urma îndemnul și de a păstra moștenirea intactă.

Melidonium

***

 Un gând omagial pentru preabunul meu prieten Ben Todică

Hedir Al-chalabi

Un copilandru din Ciudanovița –Banat, România- aștepta nerăbdător, acum vreo 50 de ani, sosirea de la munca în șut a tatălui său, pe care îl adora. Mai târziu, plăcându-i ce făcea tatăl, copilul devenind adolescent, a luat-o pe urmele părintelui, lucrând în abataj. Dorind mai mult de la viață, știind că poate oferi cu mult mai mult, tânărul observă cu ochii lui mari toate aspectele vieții întipărindu-le pe retina minții. Și-a cumpărat cum a putut un aparat de filmat. Cu acesta a realizat câteva filme documentare legate, bineînțeles, de activitatea minieră, filme care au fost apreciate și premiate. Dorind să cunoască lumea largă, tânărul nostru, după o stagiune de 1 an în Italia, emigrează în Australia unde trăiește și astăzi.

Evident, pe îndepărtatul continent puiul de miner a căutat și a reușit să lege prietenii cu cei din comunitățile românești din toată lumea. Nu a renunțat deloc la aparatul de filmat, mai ales că a urmat Monash University, specializându-se în ingineria de sunet, regia de film, urmând cursuri cu personalități marcante din domeniul muzicii, actoriei și operatoriei.

Un om de cultură complex, Ben Todică, căci despre Domnia Sa este vorba, a publicat printre altele: cărți, articole analitice, mânuind cu dexteritate arta actorului, precum și a imaginii, s-a bucurat de aprecierea și respectul oamenilor de cultură de pe întreg mapamondul. Filmele sale documentare, care de-a lungul timpului au luat sau au fost nominalizate la premii importante, au trimiteri în marea artă cinematografică a lumii, fiind uneori comparat prin imagine și temă cu Akira Kurosawa și Andrei Tarkovski. Cărțile sale Între două lumi și În două lumi, s-au bucurat de un real succes, fiind o oglindă loială a lumii interioare a autorului, precum și a celei reale.

Ben Todică, Omul care m-a impresionat puternic, fiindu-mi un model pentru curajul de a răzbi în hăţişul crunt al existenţei noastre. Pornind de la cele mai simple îndeletniciri umane (a lucrat printre altele și ca sudor), Ben Todică a reuşit să ajungă în cele mai nobile şi frumoase profesii, asemenea florii de colţ care răsare solitară din stânca aridă a munţilor. Nu voi uita niciodată sprijinul pe care mi l-a acordat absolut dezinteresat, încurajându-mă şi dându-mi puterea de a tinde spre ascensiune; lucru pe care m-am străduit să îl realizez, având în minte exemplul lui personal. Fiind un poliglot de succes, un artist sensibil, un jurnalist, scriitor şi cineast ancorat în realitățile și în dedesubturile vieţii, Ben Todică este un etalon de urmat pentru toate generaţiile care vor să abordeze viaţa în multitudinea şi diversitatea ei.

În acest spirit mi-am orânduit gândurile şi faptele, sperând ca măcar o fărâmă din ce-am învăţat de la el să fi realizat în viaţa mea, procedând în aşa fel încât, când voi petrece și eu a 60-a aniversare a mea, să mă ajute Dumnezeu să am cu ce mă raporta lumii.

În aceste clipe, când Pământul pe care respiră Ben Todică face a 60-a rotaţie în jurul Soarelui, îi urez să aibă mereu spiritul tânăr şi puterea de a fi în continuare, altruist, drept, plin bunătate. Viața lui Ben Todică m-a convins că „se trăiește și din dragoste, nu-i așa?”

LA MULŢI ANI!

Cu apreciere şi preţuire, Hedir Al-chalabi

Melidonium

***

 Proiecţii holografice de la Ciudanoviţa la Melbourne şi mai departe

Florentina Niţă

Cu siguranţă experienţa oricărui român în diaspora este unică în felul ei şi merită să fie cunoscută. Cum memoria poate să piardă din vedere cu timpul acele aspecte care au diferenţiat parcursul, mai uşor sau mai greu străbătut, a fiecăruia, aducându-i până la urmă pe toţi la acelaşi numitor comun, cine reuşeşte să le salveze, măcar în parte, face prin aceasta un serviciu lui însuşi şi comunităţii în general, îmbogăţindu-i spiritualitatea cu partea sa de contributie.

Iar când braţul se înarmeaza cu un microfon sau cu o cameră de filmat, când vocea ţi se poate transmite dintr-un studiou de radio sau televiziune, aceste mărturii devin obuze ce pot să explodeze la mare distanţă şi să trezească conştiinţe.

Privite prin această prismă, interviurile lui Ben Todică ne îmbogăţesc spiritual mai mult decât o relatare banală, documentarele sale sunt pline de semnificaţii, câtă vreme vorbesc despre viaţa reală care, dacă e s-o punem în acelasi plan, este întodeauna cu mult mai interesantă şi captivantă decât un subiect de fiction. Si mai mult decât atât, fixează în mintea ascultătorilor nu doar repere biografice şi figuri remarcabile ale culturii şi ştiinţei româneşti din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, scoţându-le în lumină reflectoarelor din anonimatul în care ar putea rămâne pentru mulţi, ci creează adevarate portrete din galeria măştilor umane, cum ar fi: profesorul universitar realizat din punct de vedere profesional încercând să reînnoade legăturile cu ţara, artistul român în turneu care până să se dezmeticească unde se află este deja înconjurat cu căldură frăţească, parlamentarul european în căutarea alegătorilor prin comunităţile româneşti de oriunde, etc. Dar pentru a face aceasta e nevoie de un fin spirit de observaţie şi mai ales de mult talent.

De la pasiune la profesie drumul parcurs nu a fost uşor. Dinamicitatea şi curajul de a înfrunta provocările vieţii se datoreaza la Ben Todica poate şi faptului că prin vine a continuat să-i curgă uraniul din minele lângă care a crescut, îmbogăţit cu experienţa noilor orizonturi spre care a plecat.

Pentru cineva care a abandonat totul şi a trebuit să repornească de la zero, viaţa are o cu totul altă ierarhie de valori, întrebările vin direct şi la obiect, dialogurile se poartă în sfera concretului, a filozofiei existenţiale, dintr-o necesară dorinţă de pune în primul plan esenţa faptelor şi a ignora aspectele minore. Iar când gustul amar al amintirilor şi al unor experienţe personale işi fac loc în întâlnirile radiofonice cu oaspeţi sosiţi în comunitatea românescă din Australia, chiar mai înainte sa se pronunte întrebarea se transformă în bumerang, reporterul devine el însuşi cel intervievat şi coparticipant: “Incep printr-o mărturisire…”

Şi totuşi, ce ciudată firea umană, cum ajunge să exalte de bucurie la regăsirea unui compatriot, să lupte pentru dreptul de a deveni o reprezentativitate, de a face simţită o voce românescă în tărâmuri îndepărtate, după ce cândva a spus NU la toate acestea şi într-un fel le-a renegat… Să fie o răzbunare a trecutului care se întoarce uneori să bântuie conştiinţa de remuşcări? Sau poate lucrarea timpului ce trece şi a îndepărtării care tind intr-un fel să estompeze neregularitătile, filtrând esenţa de balast, evidenţiind doar aspectele reprezentative? Sunt tot aceiaşi care, pleacând fără să privească înapoi, devin mai apoi “fraţii care poartă în suflet acelaşi dor, acelaşi drag pentru ţara mamă, îndepărtata Românie, dar permanent existentă în inima lor”?

Descoperirea puterii cuvântului scris vine să se adauge la instrumentele prin care Ben Todica continuă să investigheze şi să ne relateze cu acelaşi entuziasm minunile “lumilor” în care trăieşte. Cărtile apar ca o revelaţie şi într-un fel ca o încununare a activităţii sale cu o deschidere la 360 de grade în câmpul artelor. Este, dacă vreţi, o parcurgere în sens invers a genezei, în care “la început a fost cuvântul”, prin punerea într-o ordine proprie a celor trei mari pasiuni: “Filmul a început la Ciudanoviţa, teatrul la Oraviţa şi curajul de a scrie în Australia”.

Faptul că Ben Todica a reuşit să adune şi să dea tiparului memoriile, relatările, trăirile, aşa cum au venit ele, într-un amalgam precum viaţa însăşi este, constituie o restituire necesară atât pentru cei care se regăsesc imortalizati astfel cu o tehnică de stop-cadru, cât mai ales celor care doar astfel au avut ocazia să descopere complexitatea acestui artist care se plimbă cu măiestrie şi dezinvoltură pe toate registrele multimediale.

De la pendularea “Între două lumi”, de care se simte legat deopotrivă prin naştere şi adopţie, la afirmarea apartenenţei şi a ancorării “În două lumi” prin prezent, este procesul parcurs de autocunoaştere de la îndoială la certitudine pentru a atinge maturitatea consolidată. Aş îndrăzni să anticipez – şi sper să nu mă înşel – că întrezăresc o orientare nouă, spre o a treia “lume”, datorată tot legăturilor de familie. Un tărâm misterios şi intrigant, cum este China, nu poate lăsa indiferent un spirit activ şi iscoditor.

Florentina Niţă – Brescia, 18 noiembrie 2012

Melidonium

***

 La mulți ani, stimate domn Ben Todică!

Vavila Popovici

Scriitor, editor, artist independent, Ben Todică de naționalitate română, cetățenie română și australiană, trăitor pe meleagurile îndepărtate ale Australiei, s-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Iezer, comuna Puieşti, fostul judeţ Tutova, astăzi judeţul Vaslui. Zilele acestea împlinește șase decenii de viață și poate privi în urmă cu mândrie, printre suferințe și clipe de singurătate, frumoasele sale realizări, fiindcă așa cum afirma Ioan Miclău dinAustralia, în prefața cărții Între două lumi a domnului Ben Todică: „Suferinţa fiind de fapt o calitate prin care se manifestă însăşi viaţa… este inima creativităţii, combustibilul ei”. Îl sfătuia să-și adune scrierile cu adânci rădăcini morale și creștine „căci de aceste scrieri şi îndemnuri are nevoie azi tinerimea românească, tinerime prin care se va lega valul veşnicului nostru neam românesc, aşa cum era pe vremurile când era un Rai al Europei”. 

  Ben Todică trăieşte azi în metropola Melbourne din Australia, alături de soția sa – Mingming Dong și de copii – Carol, Eric şi Guardeni Todică. Este un adevărat artist, un gânditor, un visător dar și constructor de armonii în lumea în care viețuiește.

   Cineastul Ben Todică are zeci de filme realizate, cu teme reale alese din viaţa comunităţii româno-australiene, printre care și cutremurătorul film Drumul nostru, România fiind pentru el o continuă sursă şi bogăţie spirituală, o ţară plină de oameni buni şi milostivi, harnici şi nemăsurat de ospitalieri.

   S-a dovedit a fi și bun mânuitor al condeiului şi cuvântului. A scris multe şi variate articole, publicate şi împrăştiate prin multe publicaţii literare româneşti. Din fericire, am putut citi cea de a doua carte a sa Între cele două lumi, ediția 3-a 2012, editura Mușatinia – Roman.

   M-au impresionat cuvintele scrise în „Destăinuirea” (o numesc eu) din prefața cărții: „Pentru mine fuga în vest a fost egală cu muşcătura din mărul pomului oprit…” Amintindu-și de țara sa, cu mare sinceritate scrie: „…pot spune că toată perioada de 27 de ani petrecută în Australia a fost luminată precum licuriciul luminează întunericul pe ici, pe colo, pulsând şi permanent tăind bezna într-un plâns nedefinit.”

   Sentimentul mândriei de a fi român îi este înrădăcinat în suflet, dar și speranța: „România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează un întreg.”

   Abordând tema Valorii, atât de importantă pentru zilele noastre, menționează: „România e o ţară mică. Nu se poate opune! Dar se poate conserva aşa cum numai ea ştie s-o facă de mii de ani – prin trezire, realizare şi promovare – Promovarea valorilor sacre!”  Este convins că noi românii am învăţat să privim înainte şi să simţim divin, că fiecare dintre noi, ori unde s-ar afla, îşi aduce contribuţia la schimbările lumii, „precum fluturele care din mişcările aripilor sale a declanşat un uragan în partea opusă a pământului… Să nu uităm că noi toţi suntem dăruiţi de la Dumnezeu cu potenţialul FLUTURELUI”.

   Se pare, că nu îi este străin acel „efect al fluturelui” și nici aspectele „teoriei Haosului” care semnalează că la cea mai mică schimbare a parametrilor inițiali, se produce un comportament complet diferit în sistemul complex, ca atare avem de-a face cu incertitudinea – cea care ne provoacă de obicei mari suferințe – și care ne arătă că situația inițială a unui sistem complex nu poate fi determinată cu precizie, prin urmare nici evoluția lui. Dar… avem „potențialul Fluturelui!” Nu putem știi, putem doar intui! Iată cum ne izbim de limite! Fac o digresiune amintind spusele unui savant rus: „Nu se pot prevedea limitele cunoașterii și previziunii științifice.” Da!, mișcarea aripilor unui fluture, poate schimba multe! Și câte mișcări ale fluturilor nu le vom fi cunoscând! Și-atunci cum să decidem corect în acțiunile noastre? mă întreb. Îmi vin în minte spusele lui Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -/ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei…”

   Dar să revin la personalitatea domnului Ben Todică, în aceeași notă – filozofică, dar cu alt specific. Se întreabă: „Cum poţi avea acces la o naţiune; cum poţi îngenunchea un popor?” și tot dumnealui răspunde: „Elimină-i cultura! Ia-i identitatea!” „Existăm pentru că avem o cultură!” Vorbind despre Eminescu, afirmă: „Eminescu este parte din ADN-ul poporului român”. Îl doare, așa cum ne doare și pe noi, că unii dintre români – scriitori, filozofi – îl declară nerelevant, pe când alții, străini de neamul nostru, „ar da orice să-l aibă pe Eminescu ca act de identitate”.

  Întâmplări ale vieții, pe care le și semnalează, l-au făcut să simtă că nu este singur și vorbinddespre întrajutorare: „E atât de important să știi că nu ești singur!” Cât privește Credința, se exprimă înduioșător: „Cred că toate sufletele sunt din acelaşi tată. Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună altfel. Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că eşti nimic. Dacă ai un vis trebuie să lupţi pentru el, să-l protejezi pentru că e copilul tău. Totul e posibil în viaţă dacă tu crezi şi insişti. CREDINŢA, nu uita, E ETERNĂ! E FORŢA!” 

   Subliniază un adevăr recunoscut: „Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră «ştiinţe exacte»  (adică limitate) fără a recunoaşte că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL.”

   Am citit versuri care mi-au plăcut, din cartea Robii pământului: „Când luna atârnă de boltă, năucă,/ Vin caii în stepă, trec caii-nălucă./ Zvârluga de păstrăvi din apa de munte/ Sunt gata ca omul şi soarta s-o înfrunte.”…Walpurgica noapte cu cai fără şa,/ Ce frig e de-o vreme în inima mea.” (din poezia: „Nechezat de Cai în Noapte”)

   Și închei cu impresionantele versuri: „Noi am plecat din ţara mamă,/ acolo au rămas munţii cărunţii,/  văile cu florile, turmele cu oile,/ pădurile cu doinele, mormintele cu crucile”.

   La mulți ani, stimate domn BEN TODICĂ! Iată că nu sunteți singur! Aveți prieteni!

   Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Melidonium

Ziarul de gardă

***

 Dincolo de pasiunea pentru artă, la aniversarea lui Ben Todică

Mariana Cristescu

La mulţi ani, frate moldovean din Ezer, bănăţean din Ciudanoviţa, australian din Melbourne, menestrel al dimineţilor din Shanghai!   La mulţi ani, contemporan al nostru, BEN TODICĂ, român, mereu şi totdeauna, din România!

  „Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchea un popor? Ia-i  identitatea!” (Ben Todică)

  Fie şi citind doar motto-ul, ţi-ai putea da seama cine este OMUL, cine este ARTISTUL! Personalitate complexă şi emblematică a diasporei româneşti, Ben Todică s-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer (comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România), apropiata aniversare a şase decenii de viaţă tumultoasă prilejuindu-ne bucuria şi onoarea de a-i adresa sincere şi calde gânduri de bine şi urări: LA MULŢI ANI, SUB CER SENIN, CU LUMINĂ ŞI IUBIRE!

  După anii 1950, familia se stabileşte în Banat, unde tatăl va lucra în minele de cărbune de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). Singura distracţie a locuitorilor era vizionarea unui film pe săptămână. „Deşi copil, reuşeşte, cu un diaproiector, să proiecteze diferite filme şi să deseneze fotograme. La 12 ani a cumpărat un aparat de proiecţie, apoi un aparat de filmat cehoslovac Meopta şi două filme. Cu acest aparat a reuşit să realizeze primul film, care prezenta o scurtă poveste cu cowboy şi indieni şi a fost intitulat Copilărie (dura trei minute).” Aşa a început povestea unei pasiuni de o viaţă. „A urmat cursurile primare la Şcoala Generală de 8 ani Ciudanoviţa, apoi Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa, unde, la propunerea lui, s-a înfiinţat un fel de cineclub şi a realizat un filmuleţ de trei minute. La 18 ani se angajează ca sudor, apoi instalator de conducte de linii electrice şi de apă. Paralel cu munca îşi continuă studiile, la seral, la Oraviţa. În acest timp a făcut filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al cineaştilor amatori, organizat de IATC şi Uniunea Sindicatelor din România, în urma căruia, timp de şase luni a învăţat abecedarul pentru producerea unui film: regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj. A continuat să realizeze filme, luând premii judeţene şi naţionale.” 

  Să recapitulăm, deci: naţionalitate română, cetăţenie română şi australiană, artist independent (cineast, producator TV, jurnalist broadcaster, inginer de sunet, scriitor etc.), sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc.Vorbeşte engleza, italiana şi româna fluent. Se remarcă prin contribuţii jurnalistice şi eseistice în paginile unor reviste din ţară şi străinătate; are şi hobby-uri: electronică, fotografie, muzica, tenis, plimbarea prin natură. Este căsătorit cu o chinezoaică fermecătoare – Mingming Dong, au o casă plină cu copii (Carol, Eric şi mezina Argeşel). 

  „Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale.” – scrie Ştefan Doru Dăncuş – în prefaţa la primul volum al lui Ben Todică, sugestiv intitulat „Între lumi”. .- „În cursa spre europenism , spre occidentalism , ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.”

,,M-aş apleca să sărut pământul şi apa şi trestia, şi-n euforia unei posibile regăsiri, aş strânge în braţele mele săteanul nobil ce a rămas legat de glie.”- mărturisea Ben Todică unui reporter.

  Fără îndoială, spre cinstea lui, în ciuda tuturor furtunilor compatriotul nostru este un român cu rădăcinile adânc înfipte în glia natală, cu fibră tare, greu de răsucit.

  (Ben Todică- „Între două lumi”, ediţie revizuită şi adăugită, Editura „Aprilia Print”, Timişoara, 2012)

  A poposit pe pământ australian (Melbourne) în 1979, mânat mai degrabă de curiozitatea tinereţii, cum singur mărturiseşte la un moment dat, în interviul acordat jurnalistei şi scriitoarei Veronica Balaj, de la Radio Tinişoara, deşi îşi dorea să ajungă în Suedia. Ajuns aici, viaţa lui s-a desfăşurat, fără încetare, pe două planuri paralele. „Ani buni a lucrat la Philips ca sudor, meserie învăţată din ţară, apoi ca subcontractor, pe cont propriu, cinci ani de zile, pentru Telecom, şi operator-programator la marea companie NATRA, care execută radiatoare pentru maşini. Bătălia pentru existenţă nu i-a omorât dragostea de-o viaţă pentru film şi pentru tot ce ţine, în general, de mass-media. A continuat să înveţe, în ciuda barierelor de vârstă, limbă, cultură, mentalitate etc., făcându-se util ţării de adopţie, precum şi comunităţii româneşti de aici, fiind chiar nominalizat „Australian of the Year 2007” (Australianul Anului 2007) pentru contribuţiile sale. 

  „Un român din Australia, de la Între două lumi la În două lumi ” – îşi intitula comentariul acelaşi Ştefan Doru Dăncuş, semnalând, în revista „Singur”, apariţia celui de-al doilea volum al lui Ben Todică.

  „Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii române din Melbourne, Australia. – continuă editorul. – Asta, pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar Drumul nostru , care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne – canalul 31 – şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu numai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi regizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinematografie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scrisului şi atinge punctul suprem cu apariţia celor doua volume – volumul Între două lumi (Ed. Atticea , Timişoara) şi volumul În două lumi (Ed. Singur , Târgovişte) volume lansate şi în România. (…) Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest festin al inteligenţei şi culturii numit În două lumi , a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat.” 

  După cum menţionam mai sus, autorul îşi intitulase primul volum (cu un motto din „Viaţa pe un peron” de Octavian Paler, şi prefaţat de poetul român Ion Miclău, trăitor în Cringila Australia) „Între două lumi”, în cuprins aflându-se: Precuvântare, Împărtăşire, Micuţul meu cântec, I. IDENTITATE ŞI VALOARE: Mândria mea de român, Istoria noastră, a emigranţilor, trebuie transmisă, Literatura ca instrument, Graiul nostru, „Valoarea”, Cheia, Efectul „Fluture”, Dragul meu Poet, „Eminescu nerelevant”, Încrucişare, Armele culturale, Samuraiul Grigoraş, Violenţa-i pentru laşi, Mirajul societăţii sau Fata Morgana, II. NOSTALGII: Ciudanoviţa vie, plină de amintiri, Fascinaţia povestirilor, Primul meu teatru adevărat, O „bucăţică” de ŢARĂ, Ţinutul de Nord, III. IMPRESII ŞI PRIETENII: Marile lucrări izvorăsc din sensibilităţi universale…, „Robii Pământului – o carte de o frumuseţe şi sinceritate rară!”, Scriitorul este vasul Creatorului, Icoana Mariei, Poezia vie, George Anca şi „Cromozomul Calcutta”, Scrierile lui Ioan Miclău, „La givan cu bănăţenii”, Floreat, crescat, IV. DIALOG ÎNTRE DOUĂ LUMI: Despre exil… (Interviu realizat de Veronica Balaj, Radio Timişoara), De vorbă cu STELA POPESCU (Interviu realizat de Benoni Todică, Melbourne, 2004, Australia), A fost… colega de la blocul „A”, Prinşi „în oglinzi…”, Porţile înţelepciunii, Porţile răului, Drumul nostru, Notiţe, Postfaţă.

  În paginile celui de-al doilea volum – „În două lumi” -, autorul include interviuri: Confesiuni euharistice cu scriitorul american de origine română, Petru Popovici, Despre visele împlinite ale prof. dr. Ileana Costea, Cultură şi spiritualitate – convorbire cu George Anca şi Corin John Izvernariu, Anca Vişan sau diplomaţia la ea acasă, Petru Luhan, europarlamentar al tuturor românilor, Imaginea dorului de ţară şi al depărtării în viziunea regizorului Dan Puican, Filmul documentar, pasiunea cineastului Vasile Bogdan, Hazul de necaz cu actriţa Stela Popescu, Fascinaţia Australiei în sufletul actorului Eugen Cristea, Despre actorie şi sinceritate cu actriţa Cristina Deleanu, Tiberiu Ceia, Împăratul cântului bănăţean, Despre cântec cu interpreta Zoe Zaica Fuicu, La ordinea zilei cu jurnalista Cristina Mihai, Punând ,,Punctul pe I“ cu jurnalista Simona Pele, Despre bucuria culorii în sunet şi mişcare cu Doina Constanţa Spilca, Document istoric al Ciudanoviţei – mărturisirile lui Tiberius Andonie, Regăsirea prietenilor din copilărie – La taifas cu Nistor Petru, Întru descoperirea şi pomenirea numelui celor unsprezece mineri pieriţi la datorie – interviu cu Nicu Chişe, Spovedania ultimului supravieţuitor – Dumitru Ion, Despre experienţa la superlativ a unei femei obişnuite Alexandrina Stroiu, În Passo Doble cu româncuţa Loredana Sachelariu, Despre frumuseţea inteligenţei cu Elisabeta Cristina Găluşcă, Cuvânt de încheiere. Ben Todică a transcris logosul din interviurile sale filmate sau radiodifuzate la 3ZZZ, Melbourne, şi le-a publicat la editura „Singur” în cartea În două lumi , lansată la Bucureşti. „Evenimentul a avut loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, în cadrul Colocviilor de Marţi organizate de scriitorul George Anca, în 31 Ianuarie 2012. Editorul Ştefan Doru Dăncuş care s-a ocupat de realizarea grafică de excepţie a cărţii a fost prezent şi a vorbit despre omul de cultură şi patriotul român Ben Todică. Coperta a fost realizată de Eric Chen.” 

  Nu am avut onoarea de a-l cunoaşte personal pe domnul Ben Todică în vremea în care încă se afla în ţară. Mi-a produs această reală bucurie prietena mea (îmi permit să o consider deja aşa) doamna Emilia Ţuţuianu, redactor-şef al revistei „Melidonium”, prin intermediul cărţilor sale, semnalându-mi apropierea frumoasei aniversări a compatriotului nostru, dumneaei aflându-se între „vinovaţii” importanţi ai aparţiei celei de-a doua cărţi, după cum însuşi autorul o „demască”: „Editarea şi promovarea cărţii, întâlnirea ei cu publicul cititor sunt împlinite prin amabilitatea şi strădania doamnei Emilia Ţuţuianu şi Editurii Muşatinia, de aceea doresc să-i aduc frăţeşti mulţumiri.” 

  Am avut bucuria de a-i citi, fie şi târziu, cărţile, autorul însuşi putând fi personaj al unei cărţi de mare întindere. Un Om cât o lume, cu inimă fierbinte de român:

  „România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi, cu fiecare descoperire, mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor, pentru că întotdeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine. Cu credinţă şi respect pentru lumină.” 

La mulţi ani, drag şi distins contemporan al nostru,  BEN TODICĂ,  român, mereu şi totdeauna, din România!

Melidonium

Ziarul de gardă

***

 Ben Todică: Între două lumi – a noastră şi a lui (la împlinirea vârstei de 60 de ani)

Ion Ionescu Bucovu

Ben Todică, pe numele adevărat Todică Benoni s-a născut în 1953 la 23 noiembrie în satul Ezer, Comuna Puieşti, judeţul Vaslui. 

După anii 1950 se mută cu familia în Banat la muncă la minele din ocna de Fier şi Ciudanoviţa.singura lui preocupare era vizionarea de filme. La 12 ani cumpără un aparat de proiecţie, apoi un aparat de filmat cu care a reuşit primul film. 

A urmat cursurile Şcolii primare în Ciudanoviţa, apoi Şcoala profesională din bocşa, unde a înfiinţat un cineclub. A lucrat ca dj într-un club de noapte iar la 18 ani s-a angajat ca sudor şi instalator. A făcut liceul la Oraviţa, continuând să facă şi filme luînd şi premii judeşene şi naţionale. BEN TODICĂ- Între două lumi 

Ben todică, pe numele adevărat todică Benoni s-a născut în 1953 la 23 noiembrie în satul Ezer, Comuna Puieşti, judeţul Vaslui. 

După 1950 se mută cu familia în Banat, unde tatăl a lucrat la minele de cărbuni de la Ocna de fier şi Ciudanoviţa. Încă de copil a fost îndrăgostit de film. Atât în şcoala generală cât şi în şcoala profesională a reuşit să facă mici filme apreciate pe plan local şi judeţean. La 18 ani s-a angajat ca sudor, apoi instalator. Şi-a continuat studiile liceale la seral, învăţând abeceul producerii de filme, adică regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj etc. 

În anul 1979 a poposit pe pământ australian la Melbourne unde a lucrat ca sudor şi operator programator. A studiat 3 ani cursurile pentru scriitor şi editor profesionist Monash University, a urmat cursurile şcolii de sunet şi canto, făcând parte dintr-un grup vocal, dând diferite concerte. În 1993 a urmat cursul de instructori de realizatori de televiziune, devine membrul al asociaţiei ATOM unde funcţionează şi astăzi. A început să facă televiziune cu subiecte din ţară, remarcându-se în rândul românilor de pretutindeni. 

Întrebat ,,De ce face toate astea?”, Ben Todică răspunde: “De vină-i poate Eminescu, Coşbuc sau Creangă că m-au fermecat cu frumuseţea ţării şi a poporului meu. Nu pot sta pasiv la competiţia care există în jur fără a fi mândru de faptul că sunt român şi că am ceva de spus; că putem contribui la bunăstarea întregii lumi. Faptul că ne numărăm printre cele 26 de grupuri comunitare care transmit viaţa naţională şi locală la televiziunea din Melbourne (şi de anul acesta transmitem şi la Brisbane şi Adelaide), din peste 140 de naţionalităţi care au aplicat pentru acces la ch-31, este o mândrie şi un respect pe care doresc să îl aduc părinţilor, profesorilor, prietenilor şi întregului nostru neam. Fiecare fiu îşi mulţumeşte părinţii în felul său. Acesta e felul meu…” 

Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni. Este deosebit de activ în viaţa comunităţii româneşti din Australia şi se ocupă permanent de promovarea adevăratelor valori culturale româneşti din ţară şi din diaspora în România şi în lume. Reuşeşte să facă acest lucru în primul rând prin intermediul ştirilor la emisiunea pentru comunitatea română din Australia la radio 3zzz si ARCTV CH31 unde a realizat două emisiuni cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea actorului Ştefan Ciubotăraşu, apoi a organizat şi participat la activităţi în care au fost invitaţi scriitori, artişti, actori, oameni de ştiinţă, preoţi….., Întâlnire cu grupul radio a scriitorilor George Anca, Vasile Andru, Ileana Cudalb Andrei, Înaltpreasfinţia Sa Serafim Joantă, Preasfinţitul Părinte Mihail Filimon, corespondent radio Nae Georgescu, prof dr Harry Con, prof dr Ileana Costea, prof. Dr. Ilie Rad etc. Întîlnirea de la Biserica Ortodoxă Sfinţii Petru şi Pavel cu Corul de copii Theotokos din Alba Iulia, întâlnirea de pe Muntele Dandenong cu şefii grupurilor comunitare din Melbourne etc. A luat interviuri şi a realizat filme unui număr însemnat de pesonalităţi marcante ale culturii, istoriei, artei, ştiinţei româneşti. Capturând spectacolul Caviar, Votcă şi Bye, Bye , piesă a reputatului dramaturg George Astaloş, iniţiatorul teatrului pistol, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea, Cristina Deleanu, actorii Teatrului Nottara din Bucureşti pe scena teatrului Regency din Melbourne, Australia, şi nu mai puţin pe aceeaşi scenă artistul Dan Puric, iar în casa Bisericii Ortodoxe Române Sfinţii Petru şi Pavel din Melbourne un moment poetic cu actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea. “Tamara Buciuceanu m-a mişcat profund” A intervievat o serie de jurnalişti de la postul de radio şi tv Timişoara: Veronica Balaj, Simona Pele, cineastul Vasile Bogdan, maestrul Tiberiu Ceia, directorul staţiei tv Ion Ionică. În oraşul Oraviţa îi intervievează pe primarul inginer Ioan Boncoi, pe directorul teatrului Mihai Eminescu, poetul Ionel Bota, pe directorul Liceului General Dragalina, profesor Viorel Sperlea, iar de la Şcoala de artă pe profesor Ioan Calen etc.

În 1993 cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai şi cu prilejul vizitei actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Ben a realizat o piesă de teatru radiofonic după un scenariu scris de colegul său de emisiune, profesor Cristian Crăciun, în interpretarea actorilor, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali şi Valer de la Cheza intitulată Mihai Viteazul, ca să marcheze acest eveniment deosebit din istoria României. Piesa radiofonică reluată la cererea ascultătorilor de mai multe ori, şi mai târziu preluată şi de postul de radio naţional din Australia SBS.

A îndrumat şi promovat tinere talente româneşti, fie la postul 3zzz, fie recomandându-i pentru a fi publicaţi în ziare şi reviste în format hârtie sau on-line sau prin activităţi organizate: pictură – Alexandra Pelevaniuc, muzică – Loredana Sachelaru, tenis – Elisabeta Găluşcă etc.

A păstrat permanent legătura cu ţara. A dat interviuri unor posturi de radio româneşti naţionale şi locale: Radio Internaţional, TVR Cultural, Radio Timişoara. A făcut posibilă realizarea unor activităţi culturale cu două instituţii de cultură importante: Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” desfăşurate duplex, Vaslui, România – Melbourne, Australia. A prezentat lucrări literare la ..Simpozionul „Promovarea valorilor culturale româneşti, Vaslui, ediţiile 2008, 2009, 2010 şi Simpozionul „Ioan Slavici la aniversară„ organizat de Universitatea „Ioan Slavici„ Timişoara, 2011.

Ben Todică împlineşte 60 de ani. La acestă vârstă rămâne tot tânăr cu o poftă de muncă nemaiîntâlnită.

Cineast, scriitor, om de radio şi televiziune, recitator, om de cultură, Ben Todică rămâne un exemplu de muncă pentru promovarea culturii române. 

LA MULŢI ANI, MAESTRE!

Melidonium

Ziarul de gardă

***

 Ben Todică – Un patriot român contemporan

Ştefan Doru Dăncuş

Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii române din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar „Drumul nostru”, care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne – canalul 31 şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu numai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi regizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinematografie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scrisului şi atinge punctul suprem cu aparitia celor doua volume – volumul „Între două lumi” (Ed. „Atticea”, Timişoara) şi volumul „In două lumi” (Ed. „Singur”, Târgovişte) volume lansate şi în România.

Cunoscut în toată lumea datorită articolelor apărute în presă ori pe multe site-uri de cultură ale Internetului, Ben Todică dovedeşte o tenacitate şi o gândire exemplare în raport cu noua conduită a omului modern, mereu consumat de ideea că nu are timp să le facă pe toate. Ceea ce-şi propune şi în acest volum care conţine, pe lângă interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate şi un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între două lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievaţi are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese şi despre modul cum văd societatea de azi; aceste „filtrări” ale ideilor exprimate fără rezerve creează, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe cărţi de sociologie apărute în ultimul timp: una este să afli părerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) şi cu totul alta să ai multiple oferte ideatice.

Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (şi viaţă) este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale. De multe ori, intervenind în mărturisirile interlocutorilor, adaugă un plus de culoare spontană ce provoacă destăinuiri spontane şi în asta rezidă şi frumuseţea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine şi care n-au tenta voit academică ce îndepărtează potenţialul public, în loc să-l apropie de cuvântul scris.

Volumul de faţă, prin conţinutul său de excepţie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evoluţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebări şi frământări încearcă Ben Todică să le răspundă aducând în faţa cititorului oameni pregătiţi pentru asta.

Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru.

Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest „festin” al inteligenţei şi culturii numit „În două lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat.

Melidonium

***

 Ben Todică din Melbourne, Australia – Un român cu care ne mândrim

 RadioMetafora 

Motto : “Şi eu te-am perceput, de la prima veste despre existenţa ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile româneşti”. George Anca

Todică, Benoni (Ben). Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni.

Artist independent (cineast, regizor, producător TV, broadcaster, inginer de sunet, etc.); scriitor, editor, fotograf, jurnalist, artist;

Alte profesii existenţiale: sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc.

Limbi vorbite: engleza, italiana şi româna fluent.

Naţionalitate: română

Cetăţenie: română şi australiană Hobby-uri: electronică, fotografie, muzică, tenis şi plimbarea prin natură.

S-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Iezer, comuna Puieşti, fostul judeţ Tutova, astăzi judeţul Vaslui. După anii 1950 pleacă, împreună cu părinţii, din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat. Este fiul Auricăi şi a lui Gheorghe Todică. Înainte de căsătorie, mama purta numele de Andrunachi. A fost casnică, iar tatăl miner la minele de cărbuni din Ocna de Fier şi la minele de uraniu în Ciudanoviţa, unde a lucrat timp de 39 de ani.

După cursurile primare de la Şcoala Generală de 8 ani din Ciudanoviţa a urmat Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa unde, la propunerea lui s-a înfiinţat un cineclub al uzinei. A reuşit să facă trei filmuleţe iar la plecarea lui s-a închis. A înfiintat Cineclubul Apollo la Ciudanoviţa pe lângă Exploatarea Minieră Banat, apoi a preluat clubul foto şi l-a extins în Cineclubul Casei Pionierilor din Oraviţa, devenind instructor şi câştigând mai multe premii de profil. Apoi frecventează cursurile serale ale Liceului de matematică din Oraviţa. Acum i se dezvoltă şi gustul pentru teatru, jucând în echipe de amatori, stimulat că pe scena teatrului din Oraviţa a păşit cândva şi Mihai Eminescu.

În 1975 urmează cursuri la Şcoala de Film România- Bucureşti şi devine operator de film calificat (16mm, 35mm and 70mm).

Anul 1977 îi oferă şansa de a participa la un Curs (seminar) de producţie film independent, sponsorizat de UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) şi Institutul de Arte,Teatru şi Film, România astfel căpătând competenţe în următoarele domenii: operare echipament de filmat şi fotografic de 35mm, 16mm şi 8mm (ARIFLEX, KRASNOGURSK, ADMIRA); echipament de înregistrare şi editare sunet (MOVIOLA, STEENBECK, MEOPTA, TESLA, NAGRA); procesare film: negativ, pozitiv, reversibil, alb-negru şi color (ORWO, AGFA); gramatica limbajului de film.

În Australia îşi continuă pregătirea teoretică şi practică. În 1984 urmează Şcoala de Televiziune şi Film Australiană, strada King, nr. 369, MELBOURNE VIC 3003 pentru: regie, management, drept, managementul regizării, distribuţie, marketing, publicitate, scenariu, producţie de film independent, documentar de televiziune.

În anul 1986 participă la Consiliul Educaţiei Adulţilor, strada Flinders nr. 256, MELBOURNE VIC 3000, studiind: documentare cinema, tratarea creativă a actualităţii, stiluri şi curente ale filmului documentar, cinema verite (un stil de film documentar), adresarea directă (interviu, politic, social).

În perioada 1992-1993 frecventează Şcoala de inginerie audio, strada Fitzroy 14-16, strada Kilda Vic 3182 cu materii incluse: introducere în reţeaua audio, ingineria de sunet (nivel începător, nivel intermediar, nivel avansat), acustică, electronică (începător şi avansat), teoria muzicii, mentenanţa studioului, amplificarea sunetului, industria muzicii şi comunicare, înregistrare digitală (nivel începător), sincronizare.

Noiembrie – decembrie 1993 participă la Proiectul de training la postul de radio etnic australian şi Colegiul Holmesglen la TAFE. Instructor la cursul de training: legile audiovizualului, radioul australian, program de planificare, mentenanţa echipamentului, operare pupitru, folosirea tuturor echipamentelor de studio, în direct.

La Melbourne urmează, timp de trei ani, cursuri de Creative Writing şi de editor (de film) profesionist, la Monash University, Open Chanel şi Australian and Television School din Melbourne. Cursul de Creative Writing îi trezeşte gustul pentru scris.

Studiază muzica la cursurile Şcolii de Sunet şi Canto din Melbourne, timp de cinci ani (1992-1997). Aici a studiat canto cinci ani cu profesoara Mevis Kruger din Viena stabilită la Melbourne timp în care a făcut parte din grupul ei vocal: opt femei şi şase bărbaţi dând concerte regulat în biserici, spitale, aziluri de bătrâni şi sanatorii pentru bolnavi şi handicapaţi din Melbourne şi împrejurimi. Muzica a fost obligatorie pentru că studia ingineria sunetului. Era parte din curriculum.

În 1996 se înscrie la un scurt curs de scris la Colegiul TAFE Casey, Victoria Australia, apoi în 1998 la Arte-Scriitură profesională la Universitatea Monash, Victoria, Australia.

A urmat două seminarii cu renumitul profesor şi scenarist american; ROBERT McKEE Story şi Triller. El preda cu regularitate în Los Angeles, New York şi Londra. În două ocazii la Melbourne a fost studentul lui în 2002 şi 2003.

www.mckeestory.com

A participat la un curs de actorie cu regizorul, scriitorul şi maestrul instructor (o adevărată vizionară): JOAN ELIZABETH SCHECKEL din New York. Foarte solicitată în Los Angeles de realizatorii Hollywoodieni. Cursul a fost organizat de Epiphany Artists la Melbourne.

Un alt seminar cu un alt maestru din Hollywood: DOV SIMENS, producător de film, care i-a lansat pe Quentin Tarantino, Robert Rodriguez, Guy Ritchie ş.a.

În dorinţa de perfecţionare artistică perpetuă a mai urmat cursuri scurte şi cu Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randal, Ian Robinson, Fred Skepsi şi cu alte binecunoscute personalităţi din lumea filmului.

În 1979, trece graniţa pe la sârbi şi ajunge într-un lagăr din Italia, unde stă un an, cu dorinţa de a pleca în Suedia. Aici, în acest lagăr, l-a văzut pe Emil Cioran, venit să-şi viziteze un prieten. Atunci nu ştia cine este Emil Cioran! În cele din urmă, în 1980, ajunge în Australia şi se stabileşte la Melbourne. Îşi întemeiază o familie, căsătorindu-se cu Minming Dong, din China. Au împreună trei copii: Carol, Eric şi Guardeni.

Pentru câţiva ani, adolescent fiind, a lucrat ca dj la un club de noapte. La 18 ani se angajează ca sudor, apoi instalator de conducte de aer, linii electrice şi de apă. Aici a început să facă filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al cineaştilor amatori, organizat de Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) şi Uniunea Sindicatelor din România, în urma căruia, timp de şase luni a învăţat abecedarul pentru producerea unui film: regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj.

A continuat să realizeze filme, obţinând premii judeţene şi naţionale şi se angajează la Casa Pionerului din Oraviţa.

Ajuns în Australia, viaţa lui Ben Todică, s-a desfăşurat, fără încetare pe două planuri paralele. Ani buni a lucrat la Philips ca sudor, meserie învăţată în ţară, apoi ca subcontractor, pe cont propriu, cinci ani de zile pentru Telecom şi operator-programator la marea companie NATRA care execută radiatoare pentru maşini.

Bătălia pentru existenţă nu i-a omorât dragostea de-o viaţă pentru film şi pentru tot ce ţine, în general, de mass-media şi perseverează în a-şi atinge crezul artistic.

În 1993 a urmat un curs de instructori (Train the trainer) pentru realizatorii de emisiuni, la staţia postului de radio 3zzz din Melbourne, post dedicat minorităţilor etnice din Australia, organizat de Holmsglen TAFE College. David Melzer (directorul staţiei) l-a recomandat profesorului Reece Lamshed care preda în cadrul cursului Broadcasting Law şi făcea parte şi din conducerea organizaţiei “Open Channel” (un studiou-şcoală de film şi televiziune independent unde se putea închiria echipament, personal calificat, expertiză şi spaţiu celor care doreau să producă videoprograme sau filme). Aici a studiat regia, operatoria şi producţia de film. Devine membru la Open Channal şi pentru că a terminat cursul de instructori a devenit şi membru al organizaţiei ATOM (Australian Teachers Of Media) unde funcţionează şi azi.

În această perioadă a frecventat toate cursurile şi seminariile de regie, operatorie şi producţie de film ţinute de profesori şi scenarişti americani cunoscuţi, veniţi să predea, în Australia, arta filmului, devenind astfel ceea ce am putea numi “un jurnalist total”.

În acelaşi an, guvernul federal a pus la dispoziţia grupurilor cu profil educaţional şi nonprofit un al şaselea canal de televiziune c31 pentru a produce programe locale despre viaţa comunitară. În martie 1993 au început testările. Pe ecranele melbourneze au început să apară, rând pe rând, programe pilot ale diferitelor grupuri etnice, printre care se numărau şi românii cu câte patru ore de program pe săptămână.

MCTC Inc. (The Melbourne Community Television Consortium Inc.) a fost format în 1991 ca şi corp central pentru a coordona şi uşura transmiterea programelor produse de membrii grupurilor comunitare şi a producătorilor independenţi. Marea majoritate a programelor sunt realizate şi transmise de către, şi sub supravegherea studenţilor de la RMIT.

Din 1993 şi până în prezent lucrează două zile pe săptămână ca inginer de sunet, producător, crainic la postul de radio etnic, cunoscut şi ca 3 ZZZ, 92.3 FM. Munca aici e pe bază de voluntariat şi implică activitate de teren, călătorii, filmare, producere de interviuri pe diverse subiecte în Melbourne. De asemenea realizează şi regizează programul de o oră şi crează reclame la cererea sponsorului.

Mariana Costea studia regie-film la RMIT şi ca proiect de absolvire a avut realizarea unui serial de televiziune a cărei temă era integrarea femeii emigrant în societatea australiană (fiecare episod prezenta o nouă naţionalitate). Era un proiect de echipă (20 de persoane). Aflând că un român lucrează la Open Channel l-a contactat pe Ben Todică şi l-a rugat să-o ajute, astfel ajungând, în final, să fie şef de echipă: cameră, sunet, lumini şi montaj. În octombrie 1994 s-a lansat în emisie permanentă, începându-şi transmisia cu serialul “Sweet and Sour Freedom”, canalul 31 TV Melbourne. Printre realizatorii principali (care au avut această onoare) se aflau şi doi români; Mariana Costea şi Ben Todică, prin acest gest s-au alăturat celor mulţi care contribuise în tăcere la realizarea şi cinstirea comunităţii române. În cei 10 ani de existenţă serialul “Sweet and Sour Freedom” a fost reluat de 9 ori la canalul 31.

Programul Comunităţii Române era 90% sprijinit de programele trimise de către Televiziunea Română. Pentru un program local era nevoie de echipament, studiouri şi personal calificat. De ziua României, Ben Todică a realizat un interviu cu ambasadorul României la Canberra, Excelenta Sa, Dl. Ioan Gaf Deak. Pentru acest proiect a închiriat un studiou şi echipament de la Open Channel. Pe urmă a realizat genericul emisiunii Mozaic Românesc şi pe alocuri a presărat programele cu realizări locale. Personal a investit peste $20.000.00 în echipament ca să poată realiza emisiuni. “Este singurul mod prin care îi pot spune României Te Iubesc! Da e adevărat. Sună ciudat dar România RĂMÂNE PARADISUL MEU”, mărturiseşte Ben Todică.

Astfel anul 1994 îi oferă bucuria de a fi producător/regizor ARCTV CH31, Televiziunea comunităţii româneşti, Melbourne, Victoria, unde lucrează şi în prezent. Activitatea de voluntariat se desfăşoară pe segmentele: filmarea, producerea şi regizarea programului săptămânal de o oră, producerea programului de reclame în funcţie de cerinţele sponsorilor, călătorii şi întâlniri pentru documentare, interviuri pentru programele TV în diverse locaţii din Australia.

În anul 2004 s-a creat un festival naţional al posturilor de televiziune comunitare pentru premierea programelor şi a realizatorilor lor. Ceremonia a avut loc la 28 februarie, orele 7PM în teatrul Universităţii RMIT, Storey Hall, din Melbourne şi a fost transmisă de posturile de televiziune – local şi naţional.

Este important de ştiut că, la acest Festival naţional al posturilor TV comunitare, programul românesc, realizat de Ben Todică, s-a clasat între primele cinci emisiuni, ca Best Arts Program, din totalul celor 506, câte s-au înscris în competiţie.

Din 2006 este Membru în Consiliul de regizori la TV 31 Melbourne Australia.

Interesul pentru film al lui Ben Todică a început, după propria mărturisire, de când era un băieţel, mânuind camera de luat vederi cu o îndemânare aparte. De la o vârstă fragedă, a început să creeze scurte filme pentru sine şi prietenii săi. Deci, debutul în realizarea de filme are loc foarte timpuriu. Încă din adolescenţă, Benoni Todică debutează în România la Festivalul de stat al producătorilor de film cu filmuleţul “VISUL” obţinând medalia de bronz în 1976. În România a realizat mai multe filmuleţe: Visul (1975), BANAT URANIU – (1975), Cheile Nerei (1976), Meditare (1976); Oxigen (1976) Lanţul (1976), Perseverenţa (1978) care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional al Producători de Filme în 1979, Primii paşi (1979).

În Australia a realizat numeroase filme de scurt şi lung metraj. Cea mai mare parte a producţiilor sale TV (circa 260 de filmuleţe documentare, privind activitatea comunităţii româneşti din Melbourne, dar nu numai) sunt disponibile şi pe You tube, la adresa http:\\www.youtube.com\user\inonebt. Dintre filmele lui Ben Todică enumerăm: TIMIŞOARA DUPĂ REVOLUŢIE – 8 min – 1991; NICOLETA VOICA ŞI CANGURII – 180 min – 1996; TIMPURI: Romanian Mosaic – 1 min, 1996, Înainte – 4 min, 1996, Prânz cu George – 30 min, 2003, Loredana – 20 min, 2004, Doamna Stroiu 21 min, Mălina – 4 min, Bliss – 27 min; MORMINTELE CU CRUCILE – 1998: Introducere – 8 min, Mormintele – 28 min, Nota de Final – 2 min; MY BOHEMIAN FRIENDS – 180 min – 1998; MĂRTURISIREA RABINULUI I şi II – 180 min – 1998; LA DOLCE VITA MELBOURNEZE – 60 min; 1998; PORTRET DRAWINGS EXHIBITION – 60 min, 1999; GAVRILĂ şi CELINA – 80 min, 1999; ION GAF DEAC – 20 min 1999; ROMÂNI ÎN AUSTRALIA: Steagul Nostru – 1 min, Nae Georgescu – 17 min, Epilog – 5 min, Dorina Bugariu – 17 min, Vasile Andru – 30 min, Corin Izvernariu -21 min, Petrică Moise şi fraţii Vincu – 6 min; 2000; HRAMUL – 130 min; 2000; ZIUA NAŢIONALĂ – 30 min – 2000; PETRICĂ MOISE şi FRAŢII VINCU – 6 min – 2000; NAE GEORGESCU – 40 min, 2000; ION CĂLIN – 20 min – 2000; ORAVIŢA ORAŞUL TAINELOR – 40 min – 2000; BOTEZUL – 170 min – 2001; VALENTIN ŞI ADELA – 360 min – 2001; ORDINAREA – 120 min, 2002; BOTEZ LA HARUL – 25 min – 2003; LA REVEDERE GEORGE – 150 min – 2003; ARTHOLES in MELBOURNE – 29 min, 2003; – Un film despre pictorul A & Radu Satcău; LOREDANA – 60 min, 2004; MISS DIASPORA: Mozaic Românesc ARCTV Melb. ID – 1 min, Împreună – 19 min, Artiştii – 12 min, Concurenţii – 12 min, Probele – 14 min, Miss – 12 min, Loredana – 20 min, Doamna Stroiu – 21 min; 2004; DOR DE ŢARĂ – 30 min, 2004; DECA ANIVERSARE – 100 min, 2004; CAVIAR, VODCĂ ŞI BYE BYE – 210 min: C.V.B.B. – 53 min, Loredana & EC – 11 min, Eugen – 21 min, Tamara – 25 min, Stela – 29 min, Arşinel -29 min, Finalul – 6 min, Solii – 7 min, Interviuri – 28 min; 2004; MISS DIASPORA – 90 min – 2005; FILMULEŢE: Artholes in Melbourne – 30 min, Înainte – 4 min, Cineastul -11 min, Labirint – 20 min, The Keepers of Bliss – 26 min, Doamna Stroiu – 8 min, The Opening – 12 min, Mălina – 3 min; 2005; PETRU POPOVICI – 45 min – 2005; DRUMUL NOSTRU – 180 min – 2006; POMPILIU DIN ITALIA – 60 min – 2007; REFERENDUM 19 MAI – 40 min – 2007; CĂRŢI, PĂSĂRI ŞI PĂMÂNTUL – Partea 1 si 2 – 40 min – 2007; X’CURSIA – 133 min – 2008; MY BABY – 10 min – 2008; ALEGERI PENTRU EUROPA – 10 min – 2009; LIOARA, LIOARA – 60 min – 2010; CRISTINA – 30 min – 2010; CORUL THEOTOKOS din Alba Iulia – 60 min – 2010;

În colecţia de filme a lui Ben Todică, se află şi CD-uri cu interviuri pe care le-a acordat: Simonei Pele, Veronicăi Balaj de la Radio Timişoara, şi la Radio România Internaţional, moderatori: Mihaela Dincă şi Roxana Iorgulescu; CD-uri cu interviurile luate de Ben Todică unor personalităţi româneşti; CD-uri cu Emisiunile Radio Melbourne 3ZZZ 92.3 FM; CDuri cu emisiunile sale la radio. Lucrările au şi postere copertă cu reviuri în interior.

Benoni Todică nominalizează ca regizori preferaţi pe: Mircea Daneliuc, Elisabeta Bostan, Ion Popescu Gopo, Mircea Drăgan, Liviu Ciulei, François Truffaut, Oliver Stone, Akira Kurosawa, Sergei Eisenstein, Andrzej Wajda,Serghei Bondraciuk, Masaki Kobayashi, Orson Welles, David Lean, Luchino Visconti, Antonioni, Felini, Vitorio De Sica, Grigori Cuhurai, Mihail Kalatozov, Piotr Todorovski, Damir Salimov, Luis Bunuel, Igmar Bergman, Elia Kazan, Milos Forman, Andrei Tarkovsky, Charlie Chaplin, David Lean, David Lynch, Krzysztof Kieslowski, Paul Cox, Alfred Hitchcoch, Steven Spielberg, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Anthony Mann, Roman Polansky, Dario Argento, Sergio Leone etc.

Producţiile filmografice ale lui Ben Todică captivează şi emoţionează publicul într-un mod special, bucurându-se de ecouri şi cronici pozitive din partea celor care le-au vizionat.

“Filmul domnului Benoni Todică “The Sound of My Country” trezeşte în sufletul imigrantului român emoţii unice. Pe de o parte, recunoşti cu onestitate valoarea reală a autorului, trecut de mult de stadiul de amator, căci filmul captivează de la început prin titlul ingenios ales, apoi prin împletirea cu pricepere a imaginilor australiene cu cele româneşti, prin puritatea simţirii copiilor intervievaţi, prin fundalul muzical deopotrivă semnificativ şi grăitor, precum şi prin textul comentariului încărcat de sensibilitate şi asociat cu timbrul plăcut al vocii comentatorului. Pe de altă parte, nu se poate să nu încerci un sentiment de duioşie şi respect pentru adolescenţii români care – cu stângăcie, e adevărat, dar cu câtă candoare! – cinstesc şi se străduiesc să păstreze graiul nostru minunat! Interesul cu care urmăreşti filmul rămâne acelaşi până la ultimile imagini; imagini ce nu-ţi lasă impresia unui sfârşit, ci, dimpotrivă, te îmbie la visare, la speranţă, la dragoste faţă de aproapele tău. Căci se trăieşte şi din dragoste, nu-i aşa? “ – SILVIA şi OLIVIU RACOŢI

“Ca români, ne simţim mândri că, iată, paralel cu Ana Maria Beligan şi Valeriu Câmpeanu, încă un nume românesc se afirmă în peisajul cultural al Melbournului: Benoni Todică. “ – S.&Ol. RACOŢI

Cu referire la filmul ARTHOLES IN MELBOURNE “Camera de filmat este povestitorul ideal: vede, aude, simte, mângâie, este tactilă şi ocrotitoare, dezlănţuită ca o furtună şi subtilă ca un Zefir pe vârfurile vag înzăpezite ale Semenicului.

Clipind din ochiul ciclopic peste toate cele, căutându-şi Zeul-păpuşar, camera îl întâlneşte, într-o zi, pe Ben, copilul năstruşnic al minelor de uraniu dintr-un şantier uitat de lume, Ciudanoviţa – copilul de 12 ani imaginează o cameră de filmat dintr-o cutie de conservă şi o plimbă cu ignoranţă şi sublim peste toate cele. Saltul peste timp, de la jucăria imaginară la realitatea meselor de editing şi a sofisticării tehnologice, nu-l schimbă cu nimic pe acest personaj Jupiterian al jocului vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă. Spiritualitate şi jocular, inovaţie şi rigoare, explozie fierbinte şi tăcere de zăpadă, compun un fel de orgiastic aluat în jurul inimii acestui bărbos, inimă în a cărei bătaie ascuţită se aude un clopot asurzitor.

Când Radu Satcău a organizat o expoziţie a lucrărilor sale de pictură în boema din Fitzroy, Melbourne (Australia), în septembrie 2003, Ben Todică a fost invitat să clipească din ochiul ciclopic al camerei sale de filmat. De la obişnuinţa de a filma, cu preponderenţă, rituri de trecere ale românilor din diaspora, nu de puţine ori contrapunctate de talentul extraordinar al regizorului pentru ‘portret’, pentru surprinderea acelui inefabil uman, în curgerea sa printre meandrele tradiţiei şi obiceiurilor româneşti, deci de la o rutină a ‘spiritualităţii’ noastre rezistente şi indestructibile, Ben îşi provoacă aparatul de filmat la jocul subtil al imaginii de artă, secondată de acorduri de free-jazz, oh, atât de moderne. În clamarea că Ben este, ca toţi artiştii de talent, în posesia unei incontestabile versatilităţi, nu este nici o exagerare, versatilitate împărtăşită, deopotrivă, de subiectul filmului, artistul Radu Satcău, şi de tablourile acestuia. Intersecţia, în dihotomia filmului, între cine-verite-ul momentului însuşi – un vernisaj de pictură în inima melbourneză a Australiei, care a adunat stofa pestriţă şi pasionată a comunităţii române iubitoare de artă din Melbourne, şi interviul luat artistului în intimitatea culorilor aprinse de gândurile şi emoţiile lui Radu în studioul său, face din Ben un maestru al ţesăturii vii a unui gen, niciodată confortabil, documentarul. Sentimentul lui Ben că prezenţa acelui misterios ‘A’ din semnătura artistului ‘Radu & A’, trebuie cumva revelată, îl provoacă pe Radu să rememoreze scena din apartamentul din Amsterdam, în care naşterea unui stil în arta original, unic, a fost validată de intuiţia soţiei artistului, Aurelia. Am privit-o, această insertare a mea ‘furişată’ în ansamblul dezvăluirilor celui intervievat, ca pe un dulce ‘complot’ a doi dragi artişti. Metafora lui Ben, găsită şi realizată, în răgazul a numai câteva ore, în care identitatea noastră – Artistul, Muza, Ideea – se actualizează în scena calului – Artistul – hărţuit de fiara (interioară) – Ideea, pentru a-şi găsi rezolvarea în glonţul eliberator – Muza, vorbesc, încă odată, despre talentul regizorului.

Recomand acest prim film dintr-un proiect vast care este abia la începutul său, şi care va conjuga, prin graţia ochiului discriminativ dar tandru şi pasionat al camerei de filmat, mai multe arte – literatură, imagine, text, şi nu, în cele din urmă, arta rezistenţei de a fi român şi, deopotrivă, om ‘în lume’.“ – Profesor Aurelia Satcău

“Am văzut şi filmul cu crucile… m-aşteptam să faci o retrospectivă a mormintelor românilor din Melbourne, pe fondul predicii preotului Coman şi al vocilor feminine… În filmul tău a fost prezentată o singură cruce şi anume, cea a lui Isaia. Începutul: foarte frumos şi genuin… oamenii mergeau la… înmormântare?… parastas?… nu ştim decât aproape de sfârşit… dar ei vorbeau despre sarmale… Ce-i şi viaţa asta! Ea merge înainte. De e ploaie, de e soare! De data aceasta oamenii se duceau să-şi pomenească morţii… Ploaia, imparţială, îi binecuvântează şi ea. Dumnezeu tună cu tunete adevărate şi luminează cu fulgere, tot adevărate. Un val de umor fin se răspândeşte printre puţinii români care, cu o mână legănau coliva, pâinea şi vinul, iar cu alta ţineau umbrela să-i apere de ploaie… “Lumânările au avut un rol aparte în film şi combinaţiile dintre mişcare a flăcării şi poze statice de flăcări “înlemnite” mi s-au părut chiar bune. În special una de pe la început, când flacăra înţepenită devenise un arc portocaliu, pentru o clipă!… Cam atât pentru seara asta. Te felicit din toată inima pentru filme (în special cel cu Radu Satcău şi cu Aurelia). Lumi, cu drag PS: probabil, o să cumpăr şi crucile“… Profesor LUMINIŢA TUDOR

“Creaţia domnului Benoni Todică dăruieşte românului australian clipe incomparabile de delectare spirituală, înviind în suflet acea fără seamăn simţire că aparţii comunităţii româneşti, oriunde s-ar afla ea în lume.“ – MONA HARSAN

“Termenul ‘compoziţie’ este relaţionat mai ales cu muzica şi cu arta plastică. În lumea filmului ocupă un loc relativ modest şi pare mai degrabă demodat. ‘Acţiune’, ‘tensiune’, ‘dramă’ etc., sunt termenii preferaţi, ba chiar, reducând arta cinematografică la un aspect psihologizant, conceptul de ‘reprezentare’ ocupă un loc privilegiat şi distorsionant în teoria şi critica de film contemporană. Dar, prizonier al unei poziţii conservatoare, autorul acestor rânduri preferă să vorbească aici şi acum, despre compoziţie. Arta fimului a fost considerată o artă a timpului, de către unii autori ai perioadei clasice a criticii cinematografice, o artă care îşi desfăşoară discursul în timp şi prin acest aspect apropiindu-se mult de muzică mai mult decât pictură şi sculptură, arte relaţionate de paradigma spaţiului. Filmul lui Ben, printr-o anume secvenţă mi-a reamintit această legătură dintre film şi muzică: în timp ce intervievatul (pictorul) povesteşte despre inventarea unui stil, imaginile încep să comenteze cuvintele pe care spectatorul le aude. Primele inserturi sunt imagini fixe:

aparent desenul unui cal legat de un copac dărâmat, într-un luminiş, la marginea unei păduri. Apoi apare pericolul, imaginea indecisă a unui animal de pradă, un ochi pândind din desişul pădurii. Calul, cuprins de nelinişte începe să se agite şi, speriat de iminenţa unui atac mortal, se zbate ca într-o capcană, în timp ce lupul aleargă tot mai hotărât spre prada uşoară. În fine, vedem ţeava unei puşti şi vedem că vânătorul uman trage. Bănuim că nu şi-a greşit ţinta şi sălbăticiunea a fost oprită din atac. Metafora aceasta formată din inserturi strecurate printre cuvintele pictorului nu numai că se înscrie ca un comentariu la sensul imediat al textului spus ci, mai mult, precum o temă reluată şi tratată într-o simfonie, ea reia tema ‘vânătorii’ din prima parte a interviului, reamintind prin imagini, ideea că arta de a crea imagini este un fel de … vânătoare, reamintind spectatorului acele cuvinte, acea comparaţie metaforizantă şi creând astfel un efect de oglinzi care se reflectă una pe alta în textura filmică, ceea ce îmi pare una din reuşitele acestui film documentar, interviu şi comentariu, meşterit de Ben Todică.“ – Pictorul Radu Satcău

“Prin filmul realizat cu ocazia Zilei Naţionale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2000, d-l Ben Todică ne dăruieşte şi de această dată clipe de încântare sufletească, de emoţie şi de justificată mândrie naţională. Accesibilă omului obişnuit şi marcată în acelaşi timp de o naturală aptitudine a cineastului de a selecta cu profesionalism felii de viaţă reală şi de a le prezenta apoi aşa de grăitor, pelicula ţine trează atenţia celui ce o vizionează şi completează în mod fericit ceea ce noi toţi am numit Sărbătoarea noastră de la Canberra. După ce prezintă câteva dintre tablourile d-nei Dorina Bugariu Petre, adevărate mostre de talent, de fineţe şi de discreţie şi, după ce ne familiarizează cu imaginea d-nei ambasador Manuela Vulpe şi cu cea a d-lui Augustin Luchian, prezentate pe fundalul clădirii cochete a Ambasadei României, reporterul ne introduce în atmosfera de caldă cordialitate a sărbătoririi oficiale, la nivel de ambasade. Figura care se impune este fără doar şi poate aceea a d-nei ambasador. Înzestrată cu calităţi reale de diplomat – prestanţă, o perfectă stăpânire şi coordonare a emoţiilor, un “speech” inteligent, bine structurat şi presărat cu umor de bun gust, iar toate acestea îmbinate într-un fizic armonios – d-na Manuela Vulpe reuşeşte cu succes şi fără efort să atragă simpatia şi aprecierea sinceră a oaspeţilor străini prezenţi în număr neaşteptat de mare, ceea ce de altfel îl determină şi pe d-l Grame Wilson, şeful protocolului diplomatic, să remarce acel “great natural charm” al d-nei ambasador şi deci, implicit am zice noi, al poporului român. Veselia, muzica, spontaneitatea, buna dispoziţie şi, în plus, o doamnă ambasador prietenoasă, capabilă să dăruiască “o vorbă de inimă” fiecăruia, să schimbe opinii şi idei cu cei din jur, gata să se fotografieze cu cei ce doreau, deloc plictisită sau obosită au adus participanţilor simţământul că se aflau de fapt la o sărbătoare de familie. N-au lipsit momentele emoţionante, cu discursuri şi recitări de versuri din Coşbuc şi Eminescu, momente când nu mai au nici o importanţă stângăciile, ba, dimpotrivă, ne poartă deodată în atmosfera “de acasă”, un “acasa” pe care-l purtăm cu toţii în noi, oriunde am fi. Filmul, caracterizat prin talent, naturaleţe şi sinceritate se adaugă la numărul reuşitelor realizării anterioare cu care d-l Ben Todică ne delectează de la o vreme. Aşa cum însuşi spune “Există o forţă în dragostea de ţară pe care o simt doar emigranţii vremurilor.” – TIA BASARAB

“Îmi spunea odată o credincioasă trecută prin multe încercări ale vieţii: Dumnezeu nu se arată niciodată. El trimite, are trimişii Lui… Credem că nu exagerăm dacă privim filmul HRAMUL că pe un mesaj anume pentru noi toţi enoriaşii Bisericii Ortodoxe Române din Melbourne şi nu numai. Filmul d-lui Ben Todică răscoleşte prin bogăţia şi complexitatea de gânduri şi simţiri ce-ţi umplu mintea şi inima după vizionare. Secvenţele liturghiei arhiereşti oficiate de Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Serafim Joantă trezesc ecouri adânci în conştiinţa noastră . Slujba e întregită de comentariul autorului, care presară cu măsură şi cu competenţă date istorice, informaţii şi explicaţii despre biserică, despre viaţa de misionari a apostolilor Petru şi Pavel şi legătura acestui fapt cu numele şi hramul bisericii, despre înţelesul şi rolul binefăcător al hramului în viaţa neamului. Filmul surprinde treptat imagini simple şi familiare: feţele credincioşilor încărcate de smerenie, atitudini şi gesturi pioase cerute de participarea la ritualul religios, corul, icoane şi picturi din biserică. Oficierea propriu-zisă a slujbei curge domol pe fundalul unei forfote liniştite care nu tulbură pacea şi solemnitatea momentului. Arta cineastului constă în felul în care a coroborat imagini şi secvenţe ale filmului cu serviciul religios, pe coordonatele credinţei noastre mistice. Sufletul se înalţă odată cu imnurile de slavă ale corului către crucea de deasupra altarului sau se luminează şi se purifică odată cu aprinderea lumânării. Uneori, imagini nemişcate se succed ca nişte fotografii într-un album, mărturie că aici şi oriunde contribuim cu toţii la edificarea bisericii şi la păstrarea ei. Alteori, secvenţe încetinite te îndeamnă să zăboveşti oleacă şi să meditezi la semenii tăi, să-i apreciezi şi să înveţi de la ei. “Să învăţăm unii de la alţii, căci aşa ne îndreptăm spre unitatea creştină” spunea Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul SERAFIM. Ca să imbini secvenţe şi imagini ce revelează partea spirituală din noi, “duhul ce ne ţine”, ai nevoie nu numai de pricepere profesională, ci şi de acel inefabil “ceva” căruia nu toţi dintre noi ştiu să-i dea expresie: iubirea de semeni. În partea a patra a filmului, două simboluri ale iubirii – ca esenţă divină a sufletului omenesc – strălucesc prin simplitatea şi veşnicia lor: “Un copil” şi “O mamă”. Imagini eterne, oprite în timp şi în spaţiu ele nu mai au un timp sau un spaţiu anume; ele sunt aici şi pretutindeni, din todeauna şi pentru totdeauna. Explicaţiile scrise, semnificative prin conţinutul lor, aduc un plus de informaţie, în mod discret, fără să tulbure atmosfera pioasă a slujbei religioase; ele sunt încununate apoi, după terminarea slujbei, de comentariul competent al autorului, realizat cu măsură şi cu detalii cheie, care îndeamnă pe cel ce vizionează filmul să mediteze iar şi iar la cuvintele Mântuitorului: “Iubiţi-vă unii pe alţii…” Partea ultimă a filmului încoronează eforturile autorului. Fundalul muzical ales cum nu se putea mai grăitor, versurile lui Ion Pillat, imaginile care se despart şi se unesc simetric, aşa cum toate cele bune şi de folos omului purced dintru Cristos şi se întregesc întru Cristos, fărâmele ce se împreunează într-un întreg ca vieţile noastre înmănunchiate într-un singur Dumnezeu, cuvintele ultime de pe ecran ce sună în noi ca dangătul de clopot – Credinţă, Alinare, Iertare, Închinare, Milostivire, Veşnica pomenire, Dragoste – iar la sfârşit icoana Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel rostogolindu-se parcă prin veacuri pentru a se contopi în final cu Crucea, simbolul central al vieţii noastre de două mii de ani, toate, toate acestea duc la acelaşi puternic impact: zidesc! Ca spectator, nu se poate să nu trăieşti revelaţia că “ceva” anume din sufletul tău se înalţă spre sublim şi că, în acelaşi timp, învie în el acea scânteie de dumnezeire pe care toţi o avem în noi, ca dar nepreţuit al Creatorului.“ – TIA BASARAB

“Prietenia mea cu Ben mi-a fost benefică. O întâlnire a talentului peisajului natural, cineastul, cu cel al peisajului literar, scriitorul, s-a transformat în nişte activităţi ulterioare, care vor rămâne nu numai amintirea unei prietenii, ci roadele unei munci creative deosebite şi de continuitate. BEN, o personalitate de un caracter ales, simplu, harnic, cinstit, veşnic îndrăgostit de locurile natale, de prietenii de altă dată ai copilăriei sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni înzestraţi cu atâta răbdare, pertinenţă faţă de slăbiciunile oamenilor din jurul său, adresându-se întotdeauna tuturor cu cele mai potrivite cuvinte, ce se vădeau de departe izvorâte dintr-un izvor al cugetului său creştin. M-am străduit întotdeauna, la rândul meu, să-i răspund la fel de sincer şi cu demnitate, chiar dacă în jur picurau şi rodii, de felul rodiilor ce cad în toamne pe frunzele de vii, semnul de iarnă, iarna sufletească a unora vii. Prin practica muncii perseverente, cu inimă şi dăruire, filmele lui BEN TODICĂ din Melbourne, încep a se derula, pe tematicile cele mai reale şi senzaţionale ale vieţii comunităţii etniei române din Melbourne, şi apoi din Australia. Dar, niciodată „Benoni din Ciudanoviţa“, cum îmi place să-l supranumesc, nu a uitat mica noastră bibliotecă „Mihai Eminescu“, să nu trimită o ediţie a filmului realizat. Niciodată nu a uitat simpla Revistă „Iosif Vulcan“, la apariţia ei de un deceniu, al cărei în aceste condiţii sănătoase, am început şi eu să-mi îmbogăţesc imaginaţia, şi pe marginea multor filme primite să întocmesc şi o descriere/prezentare literară, spre a lărgi spaţiul de informare şi înspre cititorii Revistei Iosif Vulcan – Australia. LA REVEDERE GEORGE, realizat de Ben Todică – În această primă jumătate a anului 2003, şi totodată început de nou mileniu, un nou film românesc realizat la Melbourne, cu ocazia ceremoniei de înmormântare a lui George Pascu, emigrant român în Australia, – soseşte drept creştină donaţie Bibliotecii „Mihai Eminescu“, din partea dlui. BEN TODICĂ. De fapt, la arhiva bibliotecii amintite, avem mai multe casete video cu filme româneşti, din viaţa noastră românească trăită aici lângă Tropice, donate de cineastul din Melbourne. Reprezentând diferite trăiri şi evenimente: nunţi, botezuri, activităţi culturale, cultural-religioase etc., deci tradiţii ce ni le păstrăm cu sfinţenie, şi prin care ne identificăm şi noi ca aparţinând unui neam anume. Primind acest nou film, am reflectat din nou asupra unui detaliu ce intuitiv mi se lumina în minte, şi anume, imortalizarea acelui aspect tradiţional, al obiceiului de înmormântare la români, păstrat şi împlinit oriunde ne-am găsi trăitori în lume. Aşezat în faţa televizorului, timp de două ore şi jumătate, am vizionat în întregime desfăşurarea ceremoniei de înmormântare a celui ce a fost George Pascu. Şi dacă mi-au apărut câteva lacrimi în ochi, nu este o minune, ci o simţire ce o va încerca fiecare dintre dumneavoastră, în faţa unui asemenea moment de pietate, de trecere a acelei linii separatoare, a acelei linii de aur, dinspre viaţa pământească înspre cea a veşniciei veşnice“. “…Urmărind în continuare filmul, din nou trebuie apreciat aspectul de calitate şi claritate al imaginilor. Şi cum realizatorul filmului îmi este bun prieten, l-am sunat la telefon, enumerându-i câteva „ponturi“ pe care eu le-am găsit a fi într-adevăr, de un profesionalism deplin, ales, adică de surprindere în spaţiu suficient vizibil, în lumini reale, cu intensitatea culorilor bine reglată, şi pe tot timpul filmărilor făcute. Naosul (nava) deci interiorul bisericii, soleea de pe care cei doi preoţi ortodocşi, Pr. Dumitru Coman şi Pr. Cristos Dimulianus oficiau, Catapeteasma (Iconostasul) înălţate strălucitor şi aurit, fizionomiile Sfinţilor, fizionomiile credincioşilor prezenţi în biserică, totul, totul, erau redate cu o clarviziune desăvârşită. Maica cea Sfântă cu Fiul în braţe se apropia uşor (pe ecran), încât aveai impresia că te apropii tu personal. În smerenia, duioşia, şi spiritualitatea ortodoxă, icoanele au un rol cu totul deosebit. Cinstirea lor a fost întotdeauna o datină şi o prezenţă vie în viaţa creştină. Iar noi românii, născuţi şi crescuţi odată şi în acelaşi leagăn cu creştinismul, suntem ca nişte gemeni acestuia. În sfârşit recomand românilor-australieni să vizioneze acest film, realizat de BEN, această realitate vie prinsă pe pelicula de filmare, căci este încă o dovadă a realităţii de tradiţie şi libertate a spiritualităţii ortodoxe române (…)“ Ioan Miclău – 22.06.2003 http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/romani-in-australia/scriito…

“Planurile suprapuse ale filmului MORMINTELE CU CRUCILE atestă o desăvârşită ştiinţă a articulării între ‘momentul prezent’ (tematica filmului), ‘memoria afectivă’ ( recolectând traseele tradiţiilor, obiceiurilor gastronomice – sarmalele cu mămăliguţă, ţuica fiartă cu cuişoare, etc), precum şi planul insertat al imaginilor paralele, în care o anume dinamică de început de lume vine să coloreze realitatea momentului – Pomana de un an a unui român decedat la Melbourne şi pomenit de familie. Secvenţe din filmul Elisabetei Bostan Amintiri din copilărie, se găsesc flancate în filmul lui Todică de pâlpâirea în veşnicie a lumânării şi a luminii sale sacre, adâncind, în film, comuniunea între trecut şi prezent, ficţiune şi realitate, simbol şi planul concret, existenţial. Personaje din spatele cortinei masive a timpului găsindu-şi locăşul în bine străjuita memorie a oricărui emigrant (copilul, mama, cei familiari), se reflectă în acest film prin concreteţea unor ‘români la Melbourne’ săvârşind actul ritualic al ‘pomenirii’ celor duşi dintre noi, un ritual de extraordinară forţă în ansamblul tradiţiilor religioase ale românilor: moartea, la români, cheamă totdeauna la viaţă, iar ritualul morţii este unul integrator, în care esenţa vieţii trebuie păstrată şi perpetuată. Marele istoric al religiilor, românul Mircea Eliade, a subliniat el însuşi această funcţie simbolică de mare forţă a ritualului înmormântării sau pomenirii drept garant al perpetuării ordinii vieţii, un mesaj deloc pesimist, mai degrabă în buna tradiţie integratoare a ‘Cimitirului vesel din Săpânţa’, unde ‘moartea’ este abordată cu umor şi ironie, poate pentru a o înţelege şi ţine la distanţa necesară. Românii sunt, în majoritatea lor ortodocşi, şi acesta este ritualul urmărit de filmul lui Ben Todică, dar, dacă religia predominantă a românilor ar fi fost alta, regizorul ar fi urmărit-o, fără îndoială, pe aceea, cu aceeaşi minuţiozitate şi pasiune, în convingerea că ‘religia’, mai ales în cadrul unui popor ‘de vechime’ cum este poporul român, reprezintă o componentă esenţială a culturii şi o necesitate în prezervarea acesteia. Mai mult, Ben Todică a înţeles că bagajul cultural al emigrantului este deopotrivă povară dar şi prilej al ‘înălţării la ceruri’ – aşa după cum un personaj din romanul lui Gabriel Garcia Marquez Un veac de singurătate, în timp ce întinde rufele albe, imaculate la uscat, se înalţă împreună cu ele, încet-încet, la ceruri – un symbol al necesarei purităţi în drumul transcendent al fiecăruia dintre noi, către ‘sus’, către ‘ceruri’. Ben Todică este un pasionat al specificului cultural, al simbolurilor care marchează nu mai puţin decât ‘identitatea culturală a neamurilor’ deopotrivă cu a ‘individului’ venit singur în lume, contaminat de arhetipurile lumii în exact această adâncire în tradiţie, obicei, ritual, care fac, nu-i aşa, carnea şi sângele a ceea ce numim ‘cultură’. România reprezintă pentru Ben o interminabilă sursă şi bogaţie spirituală, o plurivocitate de identităţi, pe care, odată părăsind spaţiul natal, românul se luptă să le întreţină şi să le împace. Exact această luptă a emigrantului cu păstrarea echilibrului cultural la întâlnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, în ţări ale emigraţiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, această necesitate de re-primenire întru vechi tezaure, fac lumea dintâi, illo tempore, a emigrantului, deopotrivă cu durerea de a nu reuşi să păstreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spirituală a filmelor mai recente ale lui Ben Todică este cu precizie chintesenţa acestui sfâşietor conflict interior. Autorul, un regizor independent stabilit, de peste 20 de ani, în Melbourne , Australia , un amestec de auto-didact şi maestru nativ al inducţiei fascinaţiei lumii prin imagine filmică, semnează, deja, cu o notă unică. Filmele sale, mai lungi sau mai scurte, în care oameni şi locuri, amintiri şi simboluri, realitate a emigraţiei şi vis dureros al sufletului, identitate personală şi identitate colectivă, se întâlnesc pentru a garanta spectatorului certa pasiune pentru om, un nediluat umanism de care Ben însuşi nu este pe deplin conştient. Tehnic dar şi tematic, Ben Todică revela contaminaţia inconfundabilă a şcolii grele de patos şi nonstalgie a unui Andrei Tarkovski. Nostalgia, ultimul film al regizorului rus plecat prematur dintre noi în anii ‘80, lăsând în urmă o strălucită carieră. Apropierea între Todică şi Tarkovski nu este nicidecum exagerată, la bază stând un patern cultural şi emoţional fără îndoială comun – interstiţiile la nivelul spaţiului ‘natal’, totul marcat de un sentiment al vitalităţii şi refacerii. Filmele lui Ben Todică sunt, poate, tocmai această chemare la regenerarea unui spaţiu pierdut al copilăriei, al inocenţei şi al identităţii naţionale, al acelui patrimoniu sufletesc şi nu numai al trecutului care devine irecuperabil. Despensa aceasta de optimism şi forţă regenerative a autorului, el însuşi o imagine telurică a ceva arhetipal, autentic, cheamă orice ‘”abatere” de la normele începuturilor, ale primelor imagini şi poate ale celor de pe urmă, la părăsirea ţării, le cheamă pe toate la o resurecţie a spiritului, la o ‘pomenire’ şi o ‘primenire’; în ultimă instanţă, forţa de a rezista în afara spaţiului sacru care rămâne, pentru orice român, România. Imaginea turmelor în transhumanţă, fluierul secundând deopotrivă acordurile de tunet ale ploii primordiale care se stârneşte inopinat în mijlocul slujbei de pomenire, peste congregaţia din cimitirul melbournez Necropolis, totul se încăpăţânează să reziste. A rezista timpului, timpul închis în cireşele al căror roşu incandescent întreabă, retoric: “Ce e viaţa?”. Răspunsul este, încă, în fiecare dintre noi“ – Profesor Aurelia Satcau [este licenţiată a trei universităţi (Bucureşti, Auckland, Monash) în domeniul Filologiei, Teoriei de film şi Studiilor Culturale, şi lucrează actualmente la teza sa de Doctorat pe tema "Ludic şi Arhetipuri în societatea contemporană'. Predă, de asemenea, engleza pentru studenţi internaţionali în cadrul unui Institut de studii superioare din Melbourne, Australia]

“Căutarea Paradisul Pierdut este pentru unii din noi, emigranţii, încercarea de a ne întoarce acasă, bucata din DRUMUL NOSTRU complex, pe care Ben o prezintă în filmul lui documentar cu acelaşi nume. În prima parte (filmul are 18 părţi), Ben cu prietenul Deluţă, pe care nu-l mai văzuse de ani şi ani, se duc pe un drum îngheţat şi cu hârtoape spre Oraviţa. Aparatul de filmat al lui Ben mângâie dealurile şi pomii… Peisajul acela pe care văzând filmul l-am simţit evident românesc, şi mă întreb ce-l face aşa: silueta pomilor, a dealurilor? “Mirosul” din atmosfera pe care atât de bine o crează Ben, de la povestiri despre clădirile pe care le arată în imagini (ale bucăţilor de film luate de el pe vremurile când locuia acolo şi lucra în mina de uraniu) şi care astăzi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea şi naturaleţea convorbirii celor două personaje (prietenul Deluţă şi operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben)? Modul în care sunt inserate imagini statice, care să puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea băieţelului care îi tot dă târcoale lui Ben în timp ce filmează, nu ca să-i ceară un chewing-gum sau să-l întrebe despre blugi (cum se întâmplă în alte ţări cu populaţie săracă), ci ca să-l facă să-şi îndrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilăriei lui pe care Ben venise să-l revadă. Copiii care se dau cu săniuţa ca în poezia “Iarna pe uliţă” a lui Coşbuc. Şi poezia copilăriei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilăria lui Ben, a noastră“. “Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnantă, care îţi accentuează trăirile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum puţine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic şi structurat “ca într-o carte de istorie sau o lecţie de geografie” şi totuşi îţi dă date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri şi prin povestirile bătrânului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, primul construit acolo când localitatea nici nu exista …) Este un documentar poetic, care începe prin a te fermeca la un nivel de simţire, şi apoi, încet, încet îşi dezvăluie date concrete, sugerându-ţi-le doar uneori. Ben, artistul, creator de imagini şi sunet, se întrece pe sine în acest film. Detalii, peisaje, oameni, clădiri, totul te ţine încordat şi îţi stârneşte nostalgia, dorul, pe care noi toţi emigranţii cu simţiri le purtăm veşnic în spaţiul nostru Mioritic de departe, în ţara de adopţie, fie ea Australia sau Statele Unite. Şi sunetul, în special sunetul este încântător. Adevărat compozitor în modul în care îşi editează filmul, Ben îmbină sunete duioase sau puternice cu momente significante de tăcere, de linişte. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cântec de pasăre, susur de apă de râu, zgomot de locomotivă cu aburi sau instalaţii de mină), şi melodii, melodii tulburătoare, accentuând tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Ştefan şi Văd munţii. Văd dealurile… Nu văd nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor între text şi vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau să-l deranjez pe cel ce vizionează filmul meu. Când şi când poate citi pe ecran, apoi mă aude spunând ceva, altădată punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari. Pavel Stratan cu Visul şi M-am născut de ziua mea, este o perlă a originalităţii lipsită de prejudecăţile de care sunt torturaţi marea majoritate a muzicienilor români, un natural care dă lecţii rocului internaţional promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o altă originală în control atât al vieţii cât şi al compoziţiei, Doina şi Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevăraţi revoluţionari şi protectori ai culturii române şi nu mai puţin Alexandru Ştefan cu Ţara mea străbună, Fug românii de acasă, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Răzeşii, Ofiţerii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toţi nişte originali care te pot inspira şi pe care filmele mele îi pot oricând curta, pot dansa împreună complementându-se cu uşurinţă pentru că vin din acelaşi adânc. Compozitori tineri gata pentru superproducţii, capabili cu uşurinţă să umple pânza istoriei neamului”. ”După mine, Ben îşi “cântă” filmele, le cântă celor ce le vizionează povestea locurilor şi a oamenilor, deşi el spune că îşi face filmele “ca un pictor“. “Desenez şi colorez” forme şi idei aşa cum îmi vin în minte, din bucăţele. Inspiraţia filmelor mele vine din copilărie. La Ciudanoviţa ruşii aduceau multe filme ruseşti, bune. Ajungeau la Bucureşti numai cu unul sau doi ani mai târziu. Şi apoi filmele din circuitul naţional, ne-ruseşti, când ajungeau acolo, pentru că eram în circuit, cinematograf comunal, dar veneau târziu, erau consumate fizic, stricate. Căci după mii sau chiar zeci de mii de rulări prin ţară trebuiau reparate. Le vizionam zgâriate şi cu bucăţi inserate, amestecate, aşa cum se nimerea. Şi aşa îmi fac şi eu filmele mele, “din bucăţi”. Nu le editez cum fac alţii, ca să le “curăţ”, rafinez. Las porţiuni cu imagine ne-in focus, căci dacă aş scoate-o s-ar stinge patima din ea. În Ziua Naţională aveam o porţiune tulbure şi dacă aş fi scos-o nu s-ar mai fi citit expresia feţei plină de forţa tristeţii. Îi înregistrez pe oameni vorbind aşa cum vorbesc ei natural. Nu le editez vorbele spre a le face perfecte, fără de greş, căci le-aş şterge naturaleţea.“ Totul este impresionant în stilul filmelor documentare făcute de Ben, pentru că sunt de fapt artistice. Se vede cunoştinţa de tehnică de operator, dar ceea ce reiese mai pregnant este talentul celui ce filmează să descopere detaliul, să dezvăluie atmosfera peisajului, să construiască personajul. Sonorul este atât de bun că am fost înclinată să cred că un compozitor l-a ajutat pe Ben să aleagă şi să lege piesele muzicale. Şi nu, în realitate “pictorul, cântăreţul, compozitorul, artistul şi tehnicianul operator şi editor, regizorul” toţi sunt doar unul: Ben Todică. Pentru ca sunetul să fie atât de iscusit adaptat filmului, creatorul evident are vaste cunoştiinţe şi talente muzicale. Nu e de mirare că Ben a luat ore de canto timp de cinci ani, că a făcut parte dintr-un grup muzical (Mevis Kruger Singers). “Să cunosc bine muzica era absolut necesar în profesia de inginer de sunet.” mi-a spus Ben. Şi cum la el totul se îmbină: arta cu iubirea de oameni, cultura cu ajutorarea comunităţii, cu acest grup muzical, Ben a vizitat spitale, azile de bătrâni, case pentru handicapaţi, biserici şi şcoli, aducând un moment de bucurie unei bătrânele într-un scaun rulant, sau unui bolnav pe patul de spital. Iarăşi iubire de semeni şi alinare sufletească prin artă, în cazul acesta cântec“. prof. dr. Ileana Costea, SUA http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=760

”«Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…» fost odată un loc paradisiac numit Ciudanoviţa. Povestea lui ne este revelată de Benone Todică în documentarul DRUMUL NOSTRU care treptat se transformă în balada copiilor uraniului. După douăzeci de ani în Australia, Benone, el însuşi un copil al uraniului, revizitează locuri mistificate de distanţa exilului, sfinţite de memorie şi dor, pierdute şi totuşi salvate prin coincidenţele suprarealiste ale hazardului. Destinul său devine profund legat de acest loc unde în anii şaptezeci a filmat exploatarea uraniferă şi oamenii ei în scopuri documentare. Din intersecţia miraculoasă a trecutului şi prezentului Benone reuşeşte să creeze o capodoperă cinematică multidimesională, să dea viaţă „pustiului” şi mai ales să redea voce miilor de anonimi nemuritori care şi-au trăit viaţa în barăci-lagăr „la mila radiaţiilor.” Voiaj nostalgic la izvorul istoriei de ieri, Drumul nostru transportă spectatorul într-un peisaj dominat de culorile şterse ale iernii şi de o stranie linişte a spaţiului. În tăcerea cosmică, sub privirea camerei de filmat ce mângâie formele rotunde ale munţilor, vocile călătorilor Benone şi Deluţă ne călăuzesc precum firul Arianei în labirintul timpului. Treptat, acest parcurs aproape ireal îşi revelează secretele: feţele trecutului sunt resuscitate într-o simfonie a vieţii. Galerii de coastă părăsite, clădiri ruinate, buncăre goale, străzi pustii se animează prin intermediul peliculei care a imortalizat activităţile unei comunităţi cândva prospere. Prin intermediul acestor martori ai trecutului, precum şi a supravieţuitorilor uraniului care au mai rămas în Ciudanoviţa, Benone reconstituie geneza unei „guri de rai.” Veselia copiilor Ciudanoviţei „care nu pleacă în vacanţă,” dar a căror loc de joacă este „peste tot,” se împleteşte cu evocările diferite despre fosta mascotă a locurilor, Mihuţ, precum şi despre istoria locurilor şi a oamenilor săi. Voci nostalgice, priviri lungi şi pline de lacrimi ale unei bătrâne, sărutări de regăsire, pensionar redevenit minier prin îmbrăcarea căştii şi lămpii de mină păstrate cu sfinţenie, recelebrarea prin puterea cuvântului a sărbătorilor comunitare, toate acestea se îmbină miraculos în noi imagini sculptate prin forţa memoriei. Camera se fixează obsesiv pe clădirile fantomatice ale prezentului sau pe sfioasele feţe ale celor pierduţi într-un colţ de lume unde în anii şaptezeci încă sosea, feerică şi impunătoare, o locomotivă cu aburi. Contrastul realităţilor devine pretext de reflecţie asupra rolului acestui ţinut anonim în istoria naţiunii şi a prezentului care „nu trăieşte la nivelul trecutului.” Drumul nostru se transformă în spaţiu de meditaţie asupra existenţei, dar şi a rolului memoriei diasporice în definirea valorilor identitare. Benone recrează Ciudanoviţa cu setea celui care s-a hrănit îndelung printr-o invizibilă coardă ombilicală din trupul memoriile sacre. Reîntors acasă, el bea literal din râul Ciudanoviţa apa „ca laptele” şi mănâncă grătarele lui Tibi pensionarul transformat temporar în minier pentru camera de filmat. Actul de consum devine modalitate de afirmare a istoriei, precum şi a propriei existenţe. Drumul nostru este un monument ridicat impotriva timpului, acest „monstru” care nu poate contesta mărturia camerei de filmat. Benone ni-l propune ca pe o „eliberare din anonimat”, „din iadul uitării”, o realitate de nerepudiat, obsesivă şi puternică, născută din forţa nostalgiei care se citeşte în fiecare imagine. O adevărată metaforă a vieţii, documentarul lui Benoni Todică se adresează tuturor prin acele elemente banale pe care le purtăm cu toţii în suflet, dar care sunt profund esenţiale şi umane”. Ben Todică: “E un sentiment de mândrie pentru un băiet din România, un Orăviţean, un Ciudanoviţean să fie studiat într-o universitate de film americană”. FILMUL LUI BEN TODICĂ STUDIAT ÎNTR-O UNIVERSITATE AMERICANĂ (cu un comentariu în română şi engleză) de Lenuţa Giukin, State University of New York at Oswego- http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=a…

“Numele lui Ben Todică îmi era cunoscut din publicaţiile on-line ale lui Artur Silvestri, la care el colabora frecvent, alături de alţi scriitori români din Australia: Ioan Miclău, Aurelia Satcău, Laurenţiu Fulga, Răzvan Roca şi alţii. Speram să îl pot întâlni la Melbourne, lucru care s-a şi întâmplat, graţie miraculosului internet. Miercuri, 8 iulie a.c., am primit următorul e-mail de la domnia sa: “Stimate Domnule Profesor Dr. Ilie Rad, Am ascultat interviul acordat colegului Eugen Ionescu şi am rămas plăcut impresionat de felul cum s-au derulat ideile, întrebările şi răspunsurile, starea de spirit şi atmosfera colegială developată, dansată şi încheiată de grup la despărţire. Îmi pare rău că am lipsit şi de la Hram, unde am înţeles că aţi fost şi unde puteam a ne vedea. Prietenul meu din Cringila, Poetul Ioan Miclău, m-a informat printr-un e-mail de prezenţa dumneavoastră la Melbourne, prin care îmi sugestiona să vă invit în programul nostru de la 3zzz, dar o făcuse Eugen mai iute. Nu ştiu cât staţi sau în ce zonă sunteţi cazaţi (am înţeles din emisiune că e şi soţia), ca să mă gândesc la o posibilă întâlnire. Oricum, eu mă bucur că v-am ascultat în dialog aici, la noi, în Diaspora. Respectele mele şi s-auzim de bine, Ben Todică”. Între filmele sale documentare, o vigoare deosebită o au cele din serialul “Drumul nostru, filme dedicate vieţilor distruse de mediul contaminat al minelor de uraniu de la Ciudanoviţa (jud. Caraş-Severin), zonă socotită o adevărată bombă ecologică.

Ben Todică are ceva, vorba lui Sadoveanu (care se referea la Domnu’ Trandafir), din credinţa şi curăţenia unui apostol. Am avut o singură întâlnire cu domnia sa, consumată la o cofetărie din Staţia Glenroy. Ne-am împrietenit imediat. M-a întrebat dacă nu cumva Irina Petraş, cunoscutul critic literar, eseist şi traducător, este fosta lui colegă de şcoală. Ajuns acasă, a trebuit să-l dezamăgesc: Irina lui nu este Irina Petraş de la Cluj! Simplă coincidenţă de nume! Cerându-i un exemplar din cartea sa (despre care credeam că este apărută), mi-a adus, în locul cărţii, un foarte frumos tablou, pictat de un deţinut aborigen, în stilul specific artei acestor strămoşi australieni.

Întîlnirea de două ore a fost suficientă pentru a vedea cât de mult suferă acest om din cauza dorului de ţară. Este un sentiment devastator, care îi marchează toate creaţiile, fie că e vorba de filme documentare, fie de lucrări literare. Nu întâmplător, cartea pe care o are în lucru are un motto din Petre Ţuţea: “Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german, adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie, că altfel nu pot să ies. Tot ceea ce gândesc devine românesc”.

Rugându-mă să-i scriu o prefaţă la cartea sa de debut, mi-a sugerat să folosesc o informaţie dintr-un film documentar, transmis la BBC. Textul nu mai necesită niciun comentariu: “Există o pasăre care, de cum se naşte, îşi ia zborul şi rămâne în văzduh până moare. Ea îşi procură hrana din zbor, coborând în picaj, pe pămînt şi pe ape. Aşa mă simt şi eu, de când am fugit din Ţara-mamă. În străinătate, trăind suspendat, îmi hrănesc, prin ceea ce fac, identitatea de român. De cele mai multe ori, după moarte, nouă, celor plecaţi din ţară, cenuşa ne este adusă acasă şi împânzită pe locul natal.” -Ilie Rad, Cluj-Napoca în Jurnal australian (VI): Portretul unui jurnalist: Ben Todică, 1 august 2009 http://www.ziarulfaclia.ro/Jurnal-australian-VI-Portretul-unui-jurn…

Cu ocazia lansării Antologiilor Revistei SINGUR la Biblioteca Judeţeană din Târgovişte a fost prezentat şi un act din filmul DRUMUL NOSTRU. Filmul a impresionat spectatorii, iar evenimentul a fost mediatizat pe mai multe site-uri pentru a atrage atenţia şi interesul publicului şi din alte locuri din ţară decât cele miniere.

http://melicovici.wordpress.com/2011/02/18/targoviste-eveniment-cul…

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=a…

http://www.bocancul-literar.ro//Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreati…

http://www.damboviteanul.com/a/2763/t%C3%A2rgovi%C8%99te–eveniment…

Ben Todică este o personalitate polivalentă. Talentul artistic se completează fericit cu harul literar. Afirmă că debutul său literar a avut loc la radio, în 1994, când a început să contribuie cu micuţe segmente de critică sau povestiri, amintiri în emisiunile în Limba Română. Pe când era în anul 2 la studiile PROFESSIONAL WRITING, Pinguin Publishing a organizat un concurs de povestiri unde a câştigat marele premiu cu o poveste de şapte pagini, intitulată The Africans Elephants – Elefanţii africani.

A primit o ladă cu cărţi în valoare de cinci sute de dolari. Povestea a fost publicată în revista “Iosif Vulcan” din Cringila, 1997. A mai fost publicată şi cu titlul: “Reflecting Lights”. Povestirile lui Ben Todică sunt în majoritate filmice. Sunt reflecţii de lumini ce vin dintr-o altă dimensiune sau dimensiuni ale unei memorii universale în a cărei conştiinţă suntem permanenţi. Titlul cu elefanţii se potriveşte la fel, însă în cazul lor, luminile care se strecoară din trecut sunt memoriile elefanţilor, adică puterea acestor memorii de a rezista timpului. Ei nu uită.

În afară de Cenaclul Flacăra a lui Adrian Păunescu la care a participat în viaţa lui aproape jumătate din România, Ben Todică a mai participat la cenacluri, concursuri şi seri de poezie organizate în cadrul Universităţii Monash, în cadrul Bibliotecii Statului Victoria unde au avut loc întâlniri cu reputaţi scriitori şi poeţi din diferite colţuri ale lumii, întâlniri şi cercuri literare organizate la Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila Australia conduse de scriitorul şi poetul Ioan Miclău. La Biserica Ortodoxă Sf. Petru şi Pavel din Melbourne i-a cunoscut pe scriitorul Dumitru Bordeianu şi poetul Oprea Trache, cunoscutul cosmonaut Dumitru Dorin Prunariu şi scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – intervievaţi. La prima Biserică Baptistă din Australia l-a cunoscut şi intervievat pe scriitorul american de origine română Petru Popovici. La Şcoala românească din Melbourne l-a cunoscut şi a făcut un documentar cu scriitorul Vasile Andru. Din România l-a invitat pe scriitorul şi poetul prof. dr George Anca în Australia unde i-a organizat un periplu de conferinţe în comunitatea română, la o serie de biserici şi posturi de radio în limba română naţionale şi locale şi desigur în lumea scriitorilor şi poeţilor melbournezi prin vizită protocolară la Biblioteca de stat şi participarea ca invitat de onoare la Wheeler Poetry Center pentru un recital internaţional de poezie. În emisiunile radio de la 3zzz din 1996 şi până azi a întâlnit mulţi oameni de cultură din ţară şi din diaspora română cu care a avut schimburi de idei şi aprecieri. Chiar printre colegii săi de radio sunt poeţi şi scriitori precum Ana Maria Beligan, Sergiu Selian, Vladimir Nichita, Aurelia Satcău etc., cu care lucrează la realizarea de programe.

Activitatea publicistică se concretizează prin eseuri, recenzii, articole, aprecieri şi referinţe critice semnate în reviste din ţară şi străinătate. Din 1997 a publicat şi colaborat ca redactor la Revista „Iosif Vulcan” din Cringila N.S.W. Australia, înfiinţată şi condusă de poetul Ioan Miclău. Încă de pe atunci au apărut încurajările poetului Ioan Miclău şi de la cititori. Aprecierile la scrisul său au apărut şi prin premiile primite la filmele realizate pentru că erau scenariile sale, apoi ascultătorii emisiunilor radio îl felicitau adesea când publica câte un eseu… Au venit apoi aprecierile profesorilor săi şi ale colegilor. Alte ziare şi reviste din Australia: Ziarul Spirit Românesc, din Sydney, condus de Laurenţiu Fulga, care mai târziu i-a propus să-i redacteze ziarul, însă a refuzat din lipsă de timp şi curaj, Expostar, Zona Interzisă, Mihai Eminescu, Căruţa cu Poveşti, Timpul, Altar străbun, Facla, Magazin Românesc, Omnigraphies ; America (Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado, Meridian Românesc); Canada (Observatorul); Europa (Agero Stuttgart, Germania), Caiete de Sud Est, (Franţa); Noua Zeelanda (Pagini Româneşti). În România a publicat în Romanian Global News – Departamentul Românilor de pretutindeni – Guvernul Romaniei; Revista Ecoul – o publicaţie de creaţie, opinie şi dezbatere culturală cu caracter alternativ, creată în cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU şi ASOCIAŢIA SCRIITORILOR CREŞTINI DIN ROMÂNIA. Revista conţine opinii şi propune dezbateri pe teme diverse din domeniul cultural, atitudini surprinzătoare şi iniţiative mai puţin sau deloc cunoscute prin publicaţiile curente;

A semnat articole în Luceafărul românesc – Redacţia Luceafărul românesc – Director: Ion Marin Almăjan, Colegiul editorial: Alexandru Nemoianu (SUA), Dimitrie Grama (Danemarca), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Georgescu, Secretar General de Redacţie: Gabriela Chircea. Revista este un proiect experimental aparţinând de Asociaţia Scriitorilor Creştini din România, creată prin voluntariat împreună cu ARP; Reţeaua literară (revistă online) N. B. Drept care, pe site – ul ARP, la ed. a IV-a a Premiilor ARP, citim: CONSTANTIN FROSIN -pentru opera monumentală de traducator în limba franceză (urmează, în ordine : ADRIAN BOTEZ – pentru vol.”Loja Johanica“, DUMITRU MANOLACHE, istoric, cercetător, autor al unor importante volume despre “legendele andreiane ” şi despre ” tăbliţele de la Sinaia ”, IOSIF POPA, jurnalist pentru acţiunea constantă în sprijinul redobândirii patrimoniului “Gojdu”, DAN PURIC, EUGENIA VODĂ, BEN TODICĂ ş. a.). A publicat ca voluntar în circa 40 de reviste ale ARP pentru a sprijini apărarea parimoniului naţional. De asemenea a îndrumat scriitori spre ARP în urma unei cereri şi rugăminţi primită prin email de la Artur Silvestri. În ţară a mai publicat în: Revista Trivium înfiinţată de George Anca; Revista Vovivov (Bucureşti); Milesciana (Vaslui); Demnitatea, (Timişoara); ziarul Singur din Târgovişte şi revista Suflet Nou din Comloşu Mare.

Conexiuni creştine – Viaţa Creştină – Lumea Creştină etc., reviste ale bisericilor comunitare din Melbourne.

În anul 2009, Benoni Todică editează cartea „Între două lumi”, la Editura Atticea, Timişoara, 184 p.

Cartea a fost lansată în România: la Teatrul „Mihai Eminescu„ din Oraviţa, Şcoala generală din Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin. Lansarea a avut loc prin participarea jurnalistei şi scriitoarei Veronica Balaj, poetei Mariana Gurza din Timişoara, directorului Teatrului din Oraviţa, scriitorul Ionel Bota; la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui (aici a avut loc o acţiune duplex România, Vaslui – Australia, Melbourne, 23.11.2009; alături de un public numeros au participat intelectuali de prestigiu: prof. Gelu Voicu Bichineţ, directorul Biblioteci, prof. dr. Nicolae Ionescu, dr. Laurenţiu Chiriac, dr. Valeriu Lupu ş.a.; la Bucureşti – Clubul Calderon, Salonul Literar “Sorana”cu participarea unor personalităţi de renume ale literaturii şi culturii româneşti: George Anca, George Astalos, Nicolae Georgescu, Puşi Dinulescu, Vasile Andru ; la Biblioteca Judeţeană Focşani cu participarea de exceptie a scriitorul George Anca; Târgul de carte Gaudeamus Bucureşti, 2010, standul Editurii Bibliotheca din Târgovişte; În Australia cartea Între două lumi de Ben Todică a fost lansată la Melbourne, la Biserica Harul, Şcoala de limba română în prezenţa Excelenţei Sale Ambasadorul României în Australia şi Noua Zeelandă, ES Mihai Ştefan Stuparu si a soţiei, Doamna Cristina Stuparu, Consilier.

Pentru completarea portretului literar al lui Ben, prezentăm o selecţiile din lucrările apărute în publicaţii periodice.

Mândria mea de român – http://www.vavivov.com/art.php?id=481;

Cheia -; http://bentodica.wordpress.com/cheia/

Literatura ca instrument – http://bentodica.wordpress.com/2007/04/17/literatura-ca-instrument/;

Graiul nostru – http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/2007/07/19/ben-todica-%E2%8…

Valoarea – http://revista-ecoul.com/ecoul-zilei/ben-todica-%E2%80%9Evaloarea%E…

Efectul „Fluture” – http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/romani-in-australia/scriito…

Dragul meu Poe t- http://luceafarul-romanesc.com/atitudini/actualitate-si-atitudine-i…

Eminescu nerelevant – http://www.romanianvip.com/2009/01/eminescu-nerelevant-seratele-ios… http://romani-adevarati.blogspot.com/2008/01/eminescu-nerelevant-sa… http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/romani-in-australia/scriito…

Mirajul societăţii sau fata morgana – http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdet…

Istoria noastră a emigranţilor trebuie transmisă – http://bentodica.wordpress.com/

Povestea vasului crăpat – http://bentodica.wordpress.com/

De ziua mamei – http://bentodica.wordpress.com/

Despre poveşti – http://bentodica.wordpress.com/

Marile lucrări izvorăsc din sensibilităţi universale – http://bentodica.wordpress.com/

O povestire – http://bentodica.wordpress.com/

George Anca şi „Cromozomul Calcutta” – http://revista-ecoul.com/scriitori-despre-scriitori/ben-todica-geor…

Floreat, crescat- http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdet…

Femeia cu vis împlinit – Interviu cu Prof. Dr. Ileana Costea, realizat de Ben Todică la radio 3zzz, Melbourne, Australia, – http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/femeia-cu-vis-implinit

Scrum/Cendre, un reviu de Ben Todica, a cărţii „Scrum/Cendre„ de Ştefan Doru Dăncuş. – http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/reviu-de-carte

Ben Todică despre cartea „Robii Pământului“, autor Ionel Iacob Bencei –http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/rubrici/carti-si-scriitori-… Democraţia are nevoie de scrisori – http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=a…

Prezentarea cărţii „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour et de nuit”, ediţie bilingvă, de Veronica Balaj – http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/reviu-de-carte

Ben Todică despre Ioan Miclău, Ioan Miclău – “Poezii alese“ ( Ed. Cuget Românesc, 2006) – http://bentodica.wordpress.com/2007/05/20/ben-todica-despre-ioan-mi…;http://ioanmiclau.wordpress.com/referinte/univers-literar-interpret…

Sciitorul este vasul Creatorului – http://bentodica.wordpress.com/intamplarile-si-visele-lui-nemoianu/

De vorbă cu Cristina MIHAI , vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada – (Extras dintr-un interesant interviu luat de Ben TODICĂ, – 21 Feb. 2011, la Melbourne, Australia) în Demnitatea, nr. 22, februarie 2011, p. 10

Interviu cu Doina Constanţa Spilca – http://revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=artic…

http://www.observatorul.com/Default.asp?action=articleviewdetail&am…

Interviu cu prof. dr. Ileana Costea -

http://www.romanianvip.com/2011/02/ben-todica-interviu-cu-prof-dr-i…

http://www.asiiromani.com/exclusiv/8034-interviu-cu-prof-dr-ileana-…

http://www.clipa.com/a2304-Interviu-cu-Prof-Dr-Ileana-Costea-realiz…

Lucrările lui Ben Todică: Valoarea, Dragul meu poet, (versiune cenzurată), Eminescu nerelevant sau: Seratele lui Iosif Sava fără Iosif au fost incluse în Culegerea „Promovarea valorilor culturale româneşti”, Iaşi, Editura PIM, 2009, p. 79-84 Numele scriitorului Benoni Todică este inclus în Dicţionarul Scriitori Români Contemporani (ON LINE)

Ben Todică a tradus din lirica poetului australian din Queensland, Leonard Jacobson, pe care l-a cunoscut personal, urmând chiar un seminar al acestuia. Poezia „Porţile înţelepciunii” de Leonard Jacobson, tradusă de Ben Todică pe linck-ul:http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/romani-in-australia/scriito… A mai tradus din Orson Wells şi Shakespeare, însă traducerile sale le-a considerat ca fiind un exerciţiu de a înţelege adevăratul fenomen al mesajului din text. De asemenea a tradus din lucrările sale pe care le-a scris în limba engleză: „Reflecţii de Lumină”, poezia „Micuţul meu cântec al dimineţii”, dedicat soţiei, inclusă în cartea ”Între două lumi”. Cu deosebit interes şi atenţie sporită a tradus o parte din filmele sale din română în engleză şi invers. Pentru film, traducerile sunt complet diferite din cauza crizei de timp la care e supus spectatorul. Uneori a tradus pentru radio anumite texte ce sosesc ca mesaj pentru comunitate.

Ca şi în cazul filmelor, Ben Todică a ajuns la sufletul semenilor săi şi prin gândurile şi sentimentele exprimate literar, spre admiraţia şi aprecierea cititorilor.

„Ben Todică, Între două lumi, Editura Atticea, 2009, Timişoara. NB. Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui neam de la iremediabilă prăbuşire” – prof. dr. Petre Iosub – Motto la cartea „Anghel Rugină : Omul şi savantul”, Vaslui, 2010, p. 4.

„A scris multe şi variate articole, publicate şi împrăştiate prin multe publicaţii literare româneşti. Iubindu-l şi având la suflet modelul graiului colorat bănăţean pe care-l rosteşte cu atâta naturaleţe, el stăpâneşte cu aceeaşi limpezime o etalată limbă literară. Este un bun vorbitor de limba engleză, toate aceste însuşiri ale unui caracter echilibrat, superior, dar şi de o simplitate proverbială l-au propulsat pe copilul din Ciudanoviţa a ajunge crainic şi reporter la Postul de Radio în Limba Română – 3zzz- Melbourne, realizator de interviuri în cadrul comunităţii româno-australiene”. „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăraţilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinţa, gândurile şi planurile sale din care vor răsări noi cărţi, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităţi artistice.” – Ioan Miclău – Prefaţă la „Între două lumi”, Timişoara, Editura Atticea, 2009, p. 7-12.

„Ben Todică a înţeles că bagajul cultural al emigrantului este deopotrivă povară dar şi prilej al „înălţării la ceruri”… Ben Todică este un pasionat al specificului cultural, al simbolurilor care marchează nu mai puţin decât „identitatea culturală a neamului” deopotrivă cu a „individului” venit singur în lume, contaminat de arhetipurile lumii în exact această adâncire în tradiţie, obicei, ritual, care fac, nu-i aşa, carnea şi sângele a ceea ce numim cultură” – Aurelia Satcău – Postfaţă la „Între două lumi”, Timişoara, Editura Atticea, 2009,, p. 177-181.

”BINECUVÂNTARE – Între Credinţă şi Lumină. Todică este o personalitate complexă. Un prieten pe care te poţi baza indiferent de situaţie, demn şi dârz. Un OM remacabil prin sufletul său mare. Alături de Ming, soţia sa şi de cei trei copii, şi-a creat în Australia, dar nu numai, un univers al armoniei, al păcii interioare după care tânjesc mulţi.

Bun român, iubitor de neam şi ţară. Domniei sale nu-i este ruşine a recunoaşte că este român, că-şi iubeşte ţara cu bune şi rele. Nu-şi poate uita rădăcinile, nu poate renunţa la limba română, la graiul său. Volumul “Între două lumi”, purtând semnătura lui Ben Todică este edificator.

Cu bine, “frace” Ben! Mariana Gurza, 23 noiembrie 2010, Timişoara”.http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/felicitare-2;http://groups.yahoo.com/group/strajerul/message/5459; http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/felicitare-2

“Ben Todică dezvăluie în cartea sa o multitudine de preocupări intelectuale şi utilizează o largă gamă de specii literare. Acestă diversitate este expresia unui stil dinamic care conferă scriiturii sale eleganţă, expresivitate şi spontaneitate”. “Cartea „Între două lumi” este un izvor viu de informaţii, cunoştinţe, atitudini, îndemnuri, ecouri, sentimente, emoţii, strigăte de bucurie, ori dimpotrivă, de revoltă. Cu măiestrie şi cu o putere de nebănuit scoate în evidenţă adevăratele valori umane, în general şi româneşti, în special şi ia atitudine faţă de cei care încearcă să nege sau să discrediteze acestea. Exemplu: După ce în „Dragul Meu Poet”, îi inchină poetului nepereche gânduri sublime pentru existenţa şi opera sa, urându-i să strălucească „ca un astru printre stele!”, în „Eminescu nerelevant” ia atitudine virulentă împotriva celor care îndrăznesc să afirme că marele POET nu mai este relevant.“ “Ceea ce face farmecul cărţii sale, este darul scriitorului de a relaţiona cu oamenii şi cu mediul în care trăieşte, de a-şi dezvălui potenţialul său sufletesc, artistic, scriitoricesc.“ – Vasilica Grigoraş, BEN TODICĂ – „ÎNTRE DOUĂ LUMI” http://prodiaspora.blogspot.com/2009/10/ben-todica-intre-doua-lumi….

“Lucrarea Între două lumi atrage cititorul prin conţinutul de idei, modul de abordare a tematicii şi limbajul de exprimare. Este o carte de suflet care merită citită şi recitită. Adevăratele valori umane, pe care Benoni Todică le apreciază şi le cultivă sunt: iubirea de ţară şi neam, credinţa strămoşească, demnitatea şi mândria de a fi român, smerenia faţă de semeni, acestea fiind de fapt virtuţile autorului.Cartea este o pledoarie pentru păstrarea şi promovarea identităţii româneşti. Scriitorul Ben Todică vorbeşte în carte cu aceeaşi dragoste şi admiraţie, atât despre România, cât şi despre Australia, dar privite din unghiuri de vedere diferite. Prin această manieră de abordare autorul dovedeşte onestitate, cinste şi corectitudine faţă de patria mamă şi faţă de ţara adoptivă. Mesajul cărţii pentru tineri şi nu numai, este acela de a nu evada din faţa greutăţilor, ci de a se confrunta cu ele, de a încerca să schimbe răul şi să cultive binele. Pentru acest lucru nu contează unde trăieşti, ci contează ceea ce simţi, ceea ce transmiţi şi mai ales, ceea ce faci pentru semenii tăi. Editarea cărţii este un act de cultură sensibil şi inteligent, care confirmă talentul şi potenţialul scriitoricesc al autorului Ben Todică. Lucrarea “Între două lumi” îmbogăţeşte colecţiile bibliotecilor, înnobilează sufletul şi sporeşte orizontul de cunoaştere al cititorilor. Cu ocazia lansării cărţii, publicul a vizionat şi o prezentare a vieţii, activităţii şi personalităţii românului australian Ben Todică, realizată de tânărul şi talentatul informatician Ionuţ Tudor.

În finalul activităţii, un grup de copii, de la Clubul „Bibliosong” din cadrul Bibliotecii Judeţene Vaslui, coordonat de bibilotecara Carmen Trufia au cântat împreună cu publicul “La Mulţi Ani” sărbătoritului. Copiii care au cântat asemenea unor îngeraşi au aceeaşi vârstă cu cea pe care o avea Benoni Todică atunci când a plecat de pe meleaguri vasluiene cu părinţii în zborul său spre alte locuri, pe care le-a luminat cu strălucirea sufletului şi agerimea minţii“. – Vasilica Grigoraş,http://www.napocanews.ro/2009/11/intre-doua-lumi-un-duplex-vaslui-m…

“Duminică, 22 11 2009, 14:32. ZIUA 23. Pentru o zi în care cântecul lebedelor e atât de viu, scriu celui născut (şi) azi “ÎNTRE DOUĂ LUMI”, celui care, la naştere, zânele bune i-au creat spaţiu sacru, celui care, în zi de noiembrie, 23, Dumnezeu l-a împovărat să “locuiască în limba română”, lui care îi ofer o zi de vindecare pe deplin de dor, celui care calcă pe pământ străin, dar urcă româneşte pe humus natal, celui care gustă transcendenţa, celui care schimbă doar o cifră, dar surâde vieţii de aproape, celui care este în larg, dar croieşte drapel spre ce este veşnic şi pur, celui care aşează cuvântul pe piedestal european, dar românesc, celui pe care îl înveţi pe de rost pentru a te “aşeza”, celui care insistă, precum un conte, în a nu-şi uita ce este al său. Guvernatorului general al Limbii române, urare de preţ pentru MÂINE pentru a nu fi prea târziu. Mulţi ani, cu bine, alaturi de cei dragi! ” (G.C.)http://www.agenda.ro/news/news/25094/iubirea-de-tara-l-a-facut-pe-s…

Poetul Ioan Miclău apreciază Comentariul lui Ben Todică asupra cărţii “Scendere”, scrisă de Ştefan Doru Dăncuş. “FRACE BENULE, L-am cetit de trei ori, şi cu încetinitul, dar nu găsesc nimic supărător pentru cel căruia i se adresează. De fapt despre poetul Ştefan Doru Dăncuş, a scris recent şi Adrian Botez, şi în termeni foarte favorabili poetului. Mie cel puţin chiar mi-a plăcut şi prima frază, “În ţara sânzâienilor s-a lăsat întunericul”, ducându-mă cu gândul la “Noaptea de Sânziene” a lui Sadoveanu. A se hrăni din “cenuşa lui Horia” eu o percep a trăi idealul pentru care s-au martirizat moţii Horia, Cloşca şi Crişan. Dacă nu te superi, eu ţi-aş evalua la cinci stele ideea acestui material de critică literară”! Cu frăţie din Cringila – Ionică din Gepiu

“Altfel, cărţile românilor australieni – Anamaria Beligan, Ioan Miclău, Vasile Sică, Ben Todică, George Miţiu Varieşescu, Ana Vintilă Bogdan, Octavian Sărbătoare, George Roca ş.a. – sunt publicate în ţara de baştină, unde se află şi publicul-ţintă. Yet, cândva, chiar şi australienii vor afla noutăţi despre ei înşişi descoperindu-se în pagini româneşti.

Ben Todică a început un roman al povestirilor şi filmelor sale care, tradus în engleză şi chineză, s-ar putea remarca autentic şi în afara limbii române (cu accente şi incluziuni australiene).” Goerge Anca, Bumerangul mioritic – Literatură română în Australia, august 2010 http://foaienationala.ro/bumerang-mioritic-literatur-romn-autralia….

„Cartea „Între două lumi” cuprinde nostalgia autorului faţă de valorile moral – creştine, credinţa, dragostea, speranţa într-o lume globalizată, agitată, stresantă. Nevoit să părăsească de timpuriu meleagurile natale, după un scurt periplu în Italia, s-a stabilit la celalalt capăt al lumii, în Australia. A plecat cu spiritul identitar românesc, în suflet, subliniind în carte, faptul că pământul strămoşesc este altarul ţării, iar munţii noştri sânii mamei. Ei de-a lungul vremurilor au adăpostit bogăţiile materiale şi spirituale ale neamului, cântecele lor de dor şi jale: “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”. În primul capitol al cărţii, autorul consideră că biserica era un muzeu în perioada comunistă, dar în centrul ei se afla Creatorul, iar prezenţa religiei în şcoală, după 1989, e „cheia altarului” care formează caractere. Încă din copilărie au ieşit la iveală cele trei pasiuni statornice ale sale: filmul, teatrul şi scrisul. Primul aparat foto l-a avut la 12 ani şi a realizat un filmuleţ la Casa de cultură din Oraviţa, manifestând devreme inclinaţii jurnalistice, fiind şi în teatru talentat. În ţara cangurului, devine un Badea Cârţan al timpurilor noastre, de păstrător al identităţii româneşti într-o lume secularizată şi înstrăinată. Amintirile din copilărie şi adolescenţă sunt legate de tradiţiile bănăţene. Se relevă, pe bună dreptate, faptul că locul unde te naşti este sfânt şi te macină permanent dorul de ţară… Are o corespondenţă remarcabilă cu personalităţi literare din România şi nu numai: regretatul Artur Silvestri, George Anca, Ioan Miclău etc. Ben Todică dovedeşte prin această carte reale calităţi scriitoriceşti, fiind un mânuitor al condeiului şi cuvântului. A scris variate articole publicate în multe reviste din diaspora, fiind un adevărat gladiator în arenă, un om al cetăţii, un jurnalist complet, un cineast care a realizat zeci de filme ale vieţii şi tradiţiilor comunităţii româneşti, cât şi un excelent reporter la un post de radio din Melbourne. Desfăşoară o activitate de mecenat, sprijinind artiştii români din ţară – continent al emisferei sudice. Marele geograf Simion Mehedinţi, în lucrarea Creştinismul Românesc arată faptul că „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţătura lui Iisus”. Prin urmare, Duhul Sfânt lucrează cu putere în cartea lui Ben Todică, cuvintele folosite sunt ziditoare pentru această vreme dominată de confuzii. De aceea, îi doresc să aibă în permanenţă un îndemn biblic din troparul Sfântului Dumitru care zice: “Să munceşti în fiecare zi, precum nu ai muri niciodată şi să ai grijă de spirit (în cazul de faţă cel românesc, n.n.) dacă ai muri mâine”. prof. dr. Nicolae Ionescuhttp://www.clipa.com/a296-Intre-doua-lumi.aspx

Sufletist şi altruist, Ben Todică este mereu alături de semenii aflaţi în dificultate sau cu nevoi speciale. A sprijinit împreună cu grupul radio întreaga comunitate română pentru a strânge ajutor pentru sinistraţii din România şi a sinistraţilor români din Serbia. S-a întâlnit la Biserica Creştină Harul cu preşedintele celei mai mai mari organizaţii de ajutor World Vission Australia, Rev. Tim Costelo pentru un schimb de experienţă. A concertat regulat la casele de bătrâni, bolnavi, invalizi, paralizaţi, săraci, în spitale, biserici şi alte ocazii festive. Mulţi dintre bătrâni şi bolnavi nu pot fi deplasaţi în sala de festivităţi şi pentru aceştia a întreprins vizite singulare. Îi încuraja cu o vorbă bună, îi consola, le cânta. Povesteşte de un caz care l-a impresionat : A vizitat un bulgar paralizat ( nu se mişca şi nu vorbea), i-a cântat Ionel, Ionelule pe o melodie de leagăn. A lăcrimat. La două zile a murit. Îl chema Ivan şi era singur în Australia şi nu l-a vizitat nimeni. Ben Todică este convins că “spiritele noastre se ating şi se îmbrăţişează, că generozitatea clădeşte spiritul uman. Fiecare act generos: dăruirea benevolă a timpului liber, interesarea, îngrijorarea, grija, înţelegerea, umorul, încrederea, cinstea – toate acestea reprezintă şi sădesc dragoste. Iubiţi-vă comunitatea şi pe veteranii ei. Fiecare moment pierdut, lipsit de generozitate, îţi macină relaţiile, dragostea şi sufletul. Să fiţi iubiţi şi s-auzim numai de bine! “

Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni. Este deosebit de activ în viaţa comunităţii româneşti din Australia şi se ocupă permanent de promovarea adevăratelor valori culturale româneşti din ţară şi din diaspora în România şi în lume. Reuşeşte să facă acest lucru în primul rând prin intermediul ştirilor la emisiunea pentru comunitatea română din Australia la radio 3zzz si ARCTV CH31 unde a realizat două emisiuni cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea actorului Ştefan Ciubotăraşu, apoi a organizat şi participat la activităţi în care au fost invitaţi scriitori, artişti, actori, oameni de ştiinţă, preoţi….., Întâlnire cu grupul radio a scriitorilor George Anca, Vasile Andru, Ileana Cudalb Andrei, Înaltpreasfinţia Sa Serafim Joantă, Preasfinţitul Părinte Mihail Filimon, corespondent radio Nae Georgescu, prof dr Harry Con, prof dr Ileana Costea, prof. Dr. Ilie Rad etc. Întîlnirea de la Biserica Ortodoxă Sfinţii Petru şi Pavel cu Corul de copii Theotokos din Alba Iulia, întâlnirea de pe Muntele Dandenong cu şefii grupurilor comunitare din Melbourne etc. A luat interviuri şi a realizat filme unui număr însemnat de pesonalităţi marcante ale culturii, istoriei, artei, ştiinţei româneşti. Capturând spectacolul Caviar, Votcă şi Bye, Bye , piesă a reputatului dramaturg George Astaloş, iniţiatorul teatrului pistol, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea, Cristina Deleanu, actorii Teatrului Nottara din Bucureşti pe scena teatrului Regency din Melbourne, Australia, şi nu mai puţin pe aceeaşi scenă artistul Dan Puric, iar în casa Bisericii Ortodoxe Române Sfinţii Petru şi Pavel din Melbourne un moment poetic cu actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea. “Tamara Buciuceanu m-a mişcat profund” A intervievat o serie de jurnalişti de la postul de radio şi tv Timişoara: Veronica Balaj, Simona Pele, cineastul Vasile Bogdan, maestrul Tiberiu Ceia, directorul staţiei tv Ion Ionică. În oraşul Oraviţa îi intervievează pe primarul inginer Ioan Boncoi, pe directorul teatrului Mihai Eminescu, poetul Ionel Bota, pe directorul Liceului General Dragalina, profesor Viorel Sperlea, iar de la Şcoala de artă pe profesor Ioan Calen etc.

În 1993 cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai şi cu prilejul vizitei actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Ben a realizat o piesă de teatru radiofonic după un scenariu scris de colegul său de emisiune, profesor Cristian Crăciun, în interpretarea actorilor, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali şi Valer de la Cheza intitulată Mihai Viteazul, ca să marcheze acest eveniment deosebit din istoria României. Piesa radiofonică reluată la cererea ascultătorilor de mai multe ori, şi mai târziu preluată şi de postul de radio naţional din Australia SBS.

A îndrumat şi promovat tinere talente româneşti, fie la postul 3zzz, fie recomandându-i pentru a fi publicaţi în ziare şi reviste în format hârtie sau on-line sau prin activităţi organizate: pictură – Alexandra Pelevaniuc, muzică – Loredana Sachelaru, tenis – Elisabeta Găluşcă etc.

A păstrat permanent legătura cu ţara. A dat interviuri unor posturi de radio româneşti naţionale şi locale: Radio Internaţional, TVR Cultural, Radio Timişoara. A făcut posibilă realizarea unor activităţi culturale cu două instituţii de cultură importante: Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” desfăşurate duplex, Vaslui, România – Melbourne, Australia. A prezentat lucrări literare la .. Simpozionul „Promovarea valorilor culturale româneşti, Vaslui, ediţiile 2008, 2009, 2010 şi Simpozionul „Ioan Slavici la aniversară„ organizat de Universitatea „Ioan Slavici„ Timişoara, 2011.

Ben Todică este un om împlinit. Talentul, harul, voinţa, iubirea, dăruirea, truda i-au fost răsplătite prin diverse premii, diplome, medalii. Ben a obţinut numeroase premii pentru filmele lui documentare realizate în România: Marele premiu la Festivalul naţional al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenţa, Medalia de bronz la Secvenţa Timişană pentru filmul Visul, mai multe menţiuni pentru filmele Primii Paşi, Cheile Nerei şi Copilărie.

În Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu The Best Faith film şi Artholes in Melbourne cu The Best Arts Film. De asemenea în România a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Românesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora românească. La Parlamentul Statului Victoria i se înmânează insigna şi diploma de onoare pentru recunoaşterea a 10 ani de contribuţie voluntară în cadrul programului de radio în limba română a staţiei de radio 3zzz 92.3 fm stereo de către ministrul pentru Age Care, Onorabilul Gavin Jennings. În 6 octombrie 2004 la Televiziunea Comunitară Română i s-a decernat din partea Guvernului României diploma pentru merite deosebite în activitatea depusă pentru păstrarea şi afirmarea identităţii culturale a comunităţii româneşti din Melbourne precum şi pentru promovarea culturii române în contextul societăţii multiculturale australiene semnată de Secretar de stat, Titus Corlăţean. Au participat la eveniment ambasadorul României la Canberra, Excelenţa sa Doamna Anca Vişan şi consulul general Dr. Ec. Ovidiu Grecea.

Tot din România, la 1 Decembrie 2008, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere “General Magheru” – Judeţul Vâlcea, Uniunea Naţională a Veteranilor de Război îi oferă un Brevet: ”Se conferă domnului Ben Todică, Victoria Australia Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941 – 1945, pentru merite deosebite în promovarea românismului şi a valorilor naţionale, semnat de General maior Mihail Dumitrescu şi Locotenent colonel Nicolae Vlad..

A fost nominalizat Australianul Anului 2007 pentru contribuţiile sale deosebite în comunitatea româno-australiană, printre care menţionăm: lucrează la postul de radio 3zzz 92.3 fm stereo din Melbourne din 1993 ca inginer de sunet şi realizator de emisiuni; este realizator de emisiuni în limba română pentru ch31tv Melbourne şi este Director în bordul ch31tv Melbourne; a fost secretarul unionului AMWU South Dandenong District până în anul 2006, când s-a închis compania pentru care lucra; a fost observator la referendum şi vicepreşedintele comisiei a doua, la alegeri; a făcut parte din grupul Mavis Kruger Singers până grupul s-a închis.

Pentru contribuţii deosebite la promovarea valorilor culturale româneşti a primit diplome, medalii, cupe de la Primăria municipiului Vaslui, Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui şi de la Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara..

Munca susţinută şi laborioasă de promovare a valorilor culturale, ştiinţifice, artistice, sportive româneşti este deopotrivă apreciată de românii din ţară şi din străinătate, Prezentăm câteva opinii elogioase exprimate, fie prin corespondenţă, fie prin publicarea unor cronici, articole despre Ben Todică.

“DRAGĂ BENULE, Mulţumesc din suflet! Mare bucurie mi-ai făcut. Mă Gândeam că nimeni nu are să mă bage în seamă. Dar uite că sunt şi oamneni adevăraţi la care respectul de neam, de iubire de înstrăinaţi şi acea prietenie frăţească este şi rămâne la locul ei sfânt al fiinţei tale, Benule. Foarte frumos a scris acea apreciere prearespectabila timişoreancă Mariana Gurza. Iar tu, frace Benule ai dat-o la acea veritabilă revistă de artă şi cultură, “REVISTASINGUR.RO”, publicând-o. Cu ales şi frăţesc respect” – Ioan Miclău, Cringila, N.S.W

“Dragă Mariana, Îţi trimit o copie la “Drumul Nostru” , un film documentar care nu e terminat, însă, poate fi folosit cumva, cândva de copii. Mare parte din locuri şi oameni nu mai există decât în imagini şi memoria noastră. Poate băiatul îl va putea folosi vreodată în emisiunile lui. Acum când toţi vor să ne convingă, să ne lepădăm de loc şi identitate, e bine să păstrăm tot ce avem.

Cu multă dragoste, Ben Todică, 2011, Melbourne, Australia”

“Dragă Prietene, Am ţinut să culeg scrisoarea ta, brăzdată de dor, de credinţa în puterea acestui popor ce nu va pieri niciodată, şi îşi va şti să-şi păstreze identitatea, prin fapte şi Oameni iubitori de neam şi glie.

Pentru mine a fost o bucurie de a primi aceste rânduri, acest film ce se vrea mărturie pentru cei ce vor veni odată cu aşezarea lucrurilor.

Mă emoţionaţi, voi, cei departe de casă că percepeţi altfel totul despre “loc şi persoană”. Poate şi cei care ne sfidează acum naţia, şi-ar schimba simţămintele, ar învăţa să iubească Poporul Român, dacă viaţa i-ar duce pe alte meleaguri…Voi aveţi tăria de a plânge şi a râde odată cu noi pentru tot zbuciumul zilnic.Vă simţim aproape şi uneori, ne simţim ruşinaţi, văzându-vă cât de mândri sunteţi pentru că aveţi sânge românesc. Sentimentul iubirii de neam şi ţară s-a demodat printre noi… şi voi ştiti cel mai bine să-l păstraţi, sau poate aveţi mai multă putere de a recunoaşte… Şi eu mai păstrez în mine acest sentiment atât de înălţător… şi nu sunt singura… Dacă aş striga în cetate, fraţii mei m-ar alunga cu pietre, m-ar duce la balamuc… în aceste vremuri când tot pământul freamătă… Nu este vina noastră. Sau poate este. Ne-am dovedit slabi şi am călcat conştient porunca divină. Acum plăteşte întreaga planeta… În loc să fim uniţi, reuşim să ne îndepărtăm pe zi ce trece de esenţial… Un paradox al vremurilor noastre… Ne învinovăţim unii pe alţii fără a face ceva concret… uitând să bandajăm rana, să întindem o mână fratelui… Am uitat ce înseamnă iubirea? Am uitat oare de Dumnezeu? Dacă am schimba ceva în noi, în fiecare, am găsi primele răspunsuri…

M-am lungit puţin frate Ben! Poate din bucuria darului, a epistolei, sau poate “Drumul Nostru”a venit în mod profetic pentru a medita şi încerca să vedem ce avem de făcut… Îţi mulţumesc!

Nu-ţi pot promite nimic acum… Nu cred în lucruri întâmplătoare. Toate îşi au rostul lor, aşa cum şi filmul tău are propriul drum.

Cu dragoste şi respect pentru un brav Român,

Mariana”

“Dragă Ben, În afară de faptul că mi-ai luat frumos şi cu profesionalism interviul, că mi l-ai pus în scris, că mi l-ai trimis în toate direcţiile globului (pentru care îţi mulţumesc, “eu n-am făcut decât să joc tenis” … tu ai toate meritele) m-ai şi apropiat de prieteni. Iată ce explozie de vorbe îmi scrie o foarte bună prietenă, arhitectă, româncă care trăieşte în Franţa (soţul turc din Dobrogea, Lutfi, fiul arhitect, Kemal) şi care era bună prietenă şi cu mama mea (mai ales după plecarea mea din ţară, când am devenit “mai prezentă” în sufletul şi gândurile prietenilor prin absenţă…) Mă gândesc că te vei bucura şi tu de comentariile ei. Gânduri dragi, Ileana”

“Nunuşico, mi-a făcut o bucurie să te aud, să TE ASCULT cu atenţie! Mi-ai dat un sfert de oră de farmec! şi lui Lutfi!!! Parcă m-ai scuturat… m-ai cutremurat… m-ai trezit şi aveam nevoie… să discern ce este important de ceea ce nu este, începusem să le încurc!

Am aflat atâtea care nu le ştiam despre tine şi încă aşa clar exprimate cu carismul şi inteligenţa care te caracterizează! păcat pentru cei care nu te văd în faţa ochilor, eu în schimb am avut plăcerea completă! În sfârşit eşti tu cea intervievată şi nu tu cel care intervievează şi totul cu atâta naturaleţe şi expresivitate şi… SUFLET… eşti TU! şi profesor şi iubitoare de cultură şi viaţă şi sensibilă, pasională… sper să asculte mai mulţi acest interviu şi să ai veşti!

Şi ce frumos cu melodiile inserate… ce bine alese… în fine nu vreau să mă sentimentalizez prea tare… dar realmente mi-au adus lacrimile şi eu nu ştiu să plâng…! Ei? iată că se mai întâmplă când fenomenul este evident adevărat şi pornit din sufletul unei persoane pasionate cu adevărat!

Am fost deseori cu tine dar acest capitol nu am avut timpul şi plăcerea să-l ating… aveam noi două atâtea altele şi timpul nu ne-a permis…! Mulţumesc!

Ceea ce te rog este să pui numai INTERVIUL tău pe un site!

Şi acum te rog trimite-mi melodiile ce au fost inserate, (în special a treia, ultima adică!!! neaparat! cred că cu ştiinţa ce posezi poţi să-mi satisfaci această rugăminte … şi repede deci aceasta a treia melodie cu Satul, Clopotul etc…) O să-ţi explic altă dată această dorinţă expresă!! Mulţumesc! Ştiu că nu ai timp dar: Fă-o pentru noi!

Te îmbrăţişăm şi sunt fericită că Lutfi atât de “absent” la multe când a auzit vocea ta a tresărit şi a exclamat “NUNUŞ!!!” şi a ascultat atent, a ciulit urechile … şi este aşa rar la el şi a sorbit vorbele şi vocea ta şi melodiile l-au impresionat… de fapt el este un sensibil adevărat, introvertit şi un sensibil la frumos… “Nici n-a avut timp” zice Lutfi “să vadă aquarelele mele”..şi asta este adevărat… sunt sigură că a avut o părere de rău…)! dar nu au intrat zilele în sac!

Te îmbrăţişăm şi îţi mulţumim pentru momentele aşa de fericite oferite! Mă apuc să trimit la toţi care cred că merită dar aş fi vrut numai interviul tău căci cel dinainte este de o tristeţe că unii pot pierde răbdarea… pe de altă parte poate este cu atât mai strălucitor şi plin de viaţă şi inteligenţă superioară al tău…!

Mă grăbesc sa-i trimit lui Kemal !Să se mândrească şi el şi să prindă şi mai mult avânt şi curaj!.. Pa! Irina”

“Dragă Ben, Cum îţi spuneam în emailul imediat precedent… cu interviul acesta m-ai apropiat şi mai mult de prietenii mei… care da, mă iubesc. Uneori chiar îmi spun singură: Nu am trăit degeaba. Am atâţia oameni pe care i-am atins frumos… pe care îi iubesc şi care mă iubesc. Cărora “le-am dat” şi care îmi dau mereu la rândul lor (din sufletul lor).

Şi undeva, pe tine, dragă Ben, te-am găsit pe aceeaşi lungime de “suflet” şi simţiri cu mine, de aici probabil prietenia asta “de la prima vorbă” (şi apoi “vedere” dintre noi doi”. Gânduri dragi, Ileana”

“Draga noastră Ileana, primisem emisiunea audio şi de la dl Ben Todică, am ascultat-o împreună cu Lidia, bucurându-ne ca nişte copii. Înţeleg că a fost preluată de Radio Internaţional, retransmisă de la Koln , deci suntem pe cai mari. Dar vreau să ştii că, deja cunoscând la literă textul interviului vostru, am fost pe loc foarte impresionat de prestaţia ta, de emoţia din glas, de expresivitatea frazării şi am trăit emoţii mari ascultându-te, de parcă am fi fost împreună. Mii de mulţumiri, Iată cum investiţia de suflet şi inteligenţă se concretizează, în auzul de acum al românimii de pretutindeni. Este un important mesaj de umanitate, de respect al valorilor acestei naţiuni năpăstuite în Istorie. Voi retrimite audio-textul la toţi prietenii noştri, ca să se pătrundă şi ei de frumuseţea şi excelenţa unei prestaţii de zile mari. Calde îmbrăţişări! Succes mare la vernisaj! Îi ţinem pumnii dragului de Jerry, încercând să ne imaginăm prin ce frumoase emoţii trece acum… Doamne-ajută! Cu mult dor, Ionu P.S. Aceasta este de la prietena mea Doina Tetcu (fizician) cu care am scris articolul despre Florica Nicolescu, psiholog de copii pe Omnigraphies, care apoi s-a publicat în două părţi în Revista 22. “

“Da, am ascultat emisiunea din 22. Dintre toate emisiunile despre Eminescu, a ta a fost cea mai echilibrată şi corectă. Îţi mulţumim că ai pomenit şi de nedreptatea pe care i-au făcut-o lui Dumitru Prunariu. Sincere felicitări pentru verticalitate şi calitatea de BUN ROMÂN”!!! – Doina Dimitrie

Întrebat ,,De ce face toate astea?”, Ben Todică răspunde: “De vină-i poate Eminescu, Coşbuc sau Creangă că m-au fermecat cu frumuseţea ţării şi a poporului meu. Nu pot sta pasiv la competiţia care există în jur fără a fi mândru de faptul că sunt român şi că am ceva de spus; că putem contribui la bunăstarea întregii lumi. Faptul că ne numărăm printre cele 26 de grupuri comunitare care transmit viaţa naţională şi locală la televiziunea din Melbourne (şi de anul acesta transmitem şi la Brisbane şi Adelaide), din peste 140 de naţionalităţi care au aplicat pentru acces la ch-31, este o mândrie şi un respect pe care doresc să îl aduc părinţilor, profesorilor, prietenilor şi întregului nostru neam. Fiecare fiu îşi mulţumeşte părinţii în felul său. Acesta e felul meu…”

***

Ben Todică -,,suflet în sufletul” neamului nostru

Maria Rugină

Dacă orice cuvânt este, la origine, o metaforă și sufletul nostru se hrănește cu poezie, când mintea urmează sensul și ținta cunoașterii, OMUL devine cuibul sfânt, din care își ia zborul – spre luminare – OPERA sa.  Întâlnirea cu ,,lumile” multidimensionalului român planetar Ben Todică este, cu meritată plecăciune, precedată de reușita prestație ilustrativ-ordonatoare a echipei pereche – Emilia Țuțuianu și Dorin Dospinescu – care patronează Editura Mușatinia din Roman, România. Ce poate fi mai sugestiv decât o Stea Polară, care dă Carelor cerești direcție și două drapele unite prin rădăcină și diferențiate prin coroană! Dreptul fundamental al unei cărți este acela de a ataca pe cititor cu o cvadruplă, îndreptățită întrebare: CINE, CE, CUM, DE CE?

Despre CINE este autorul volumelor – la a treia ediție – ÎNTRE DOUĂ LUMI și ÎN DOUĂ LUMI s-a scris mult în lumea noastră unică și bine, cu singura rezervă că întotdeauna mai rămâne ceva de spus. Mă îndoiesc însă că ar putea fi întrecută în concentrare și adevăr formula propusă de Artur Silvestri (vezi coperta patru – ,,Între două lumi”), zborul nefrânt al neliniștii interioare, surprins în portretul realizat de Alicja Grecka sau ,,modelul uman” ca sinteză galactică – exprimat prin personalizare – propus de Ioan Miclău (Precuvântare – ,,Între două lumi”)! Privit ecuațional, am putea conchide că omul este egal cu ceea ce face. Pentru constructorul de sine Ben Todică, omul este devenire fără oprire, este arcadă de gând, simțire și faptă între două coloane finite (ce păcat!) – existent și posibil. De aici, expansiunea de neoprit, pe toate planurile existențiale, ale eroului nostrum autor. Căutarea de sine și căutarea de alții, depășirea de sine, pentru sine și pentru alții, îndârjirea și încrederea înaintării, bucuria și liniștea atingerii constituie substanța de bază a cărților sale. O prefigurare a modelului uman cerut de Viitorul Apropiat!

CE FEL de lume vede, visează și propune sufletul cu marca Ben Todică, ancorat și acordat la puritatea ,,dimineții” poetice, dar și la strigătul de alarmă al frustei realități? Bineînțeles, o lume globalizată, ca ,,o reflecție virtuală a iubirii” (p.21 – ,,Între…”), însă bazată pe respectarea binelui și a credinței moștenite, pe configurația națională existentă, pentru că ,,țările se hrănesc din seva trecutului, precum apa râului, din izvor”. ,,Ce nu înțelege Europa – avertizează autorul – este faptul că, dacă națiunile dispar, va dispărea și ea”, că ,,România poate contribui la succesul EUROPEI, rămânând România”(p.25 – ,,Între…”), păstrându-și dreptul asupra pământului strămoșesc, care ,,este altarul țării” (p.25 – ,,Între…”). În același timp, Ben Todică subliniază faptul că ,,e important să ne cunoastem”, să colaborăm, să acționăm uniți pentru realizarea unor obiective comune, fiind locuitori ai aceleiași planete, dar găsind ,,o balanță interetnică” favorabilă tuturor (p.26 – ,,Între…”). Ceea ce ar putea uni și înnobila popoarele – crede autorul – este, în primul rând, ,,redefinirea valorii”. Aceasta ar putea ,,declanșa o nouă revoluție” (p.25 – ,,Între…”). Privit ca valoare supremă a vremii în care trăim banul ne transform în ,,monștri”, în ,,mașini” (p.68 – ,,Între…”). Or, a ne continua nu înseamnă doar a trăi ca niște ,,roboței”, care nu au nevoie decât de ,,baterii” pentru a funcționa. Aceasta ar fi o jalnică ,,societate artificială”. ȘCOALA, ICOANA și ISTORIA constituie sufletul unei nații! Calea păstrării și ,,cinstirii identității” – ne atenționează insistent autorul – este ,,cheia” rămânerii !

DE CE scrie Ben Todică? Citindu-l, înțelegi că nu poate altfel. Scrie precum respiră, scrie pentru că există. Scrisul este pentru Domnia Sa o necesitate organică, dar, în aceeași măsură, o datorie. Întrebat, într-un interviu, despre interferența sa cultural cu țara de reședință, autorul constată, cu amărăciune, că asimilarea culturii australiene se rezumă doar la bani. Un român nu poate renunța la cultura sa, la ,,acasă”, nu o poate ,,lua de la capăt”(p.148 – ,,Între…”), pentru sublimul motiv că, oriunde s-ar afla, românul rămâne pentru totdeauna ,,o micuță Românie” (p.17- ,,Între…”). Dorul și nevoia de Țara-Mamă, grija pentru destinul ei, setea de a-i fi alături, de a mulțumi părinților, dascălilor, apropiaților, bănățenilor, românilor, poeților, mângâind cu cântecele lor ,,țara de la un hotar la altul”, risipind și pansând ,,rana, durerea și întunericul” (p.40 – ,,Între…”), reprezintă crezul de granit al autorului. Ben Todică scrie pentru a se cunoaște, socratic, pe sine, pentru a cunoaște lumea închingată și eliberată mereu prin conceptele și acțiunile ei, pentru a desțeleni calea ,,binelui” și a ,,adevărului”, pentru a dobândi și dărui puterea evaluării drepte și nepărtinitoare, evitând micimea, meschinăria, oportunismul unor ,,Patapievici“ contemporani, pătați de un feroce ,,neromânism” afișat cu superioritate, vorbind disprețuitor despre ,,nerelevanța” lui Eminescu. ,,Trăim azi, mai mult ca niciodată, într-un adevăr eclipsat – observă Ben Todică – Eminescu(asemeni unui Hristos) ne-a fost dat ca să ne arate cine suntem, să ne învețe să stăm drept… El, precum aracul, ne-a ridicat și călăuzit spre lumină” (p.44 – ,,Între…”). ,,Eminescu este parte din ADN-ul poporului român. Ele este fratele nostru, este poetul om de știință, fiul, este sfântul apărător și protector al României” (p.47 – ,,Între…”). Ben Todică scrie pentru că îi pasă. Spiritul său, pătruns de măreția reală a poporului căruia îi aparține, fără a atinge cu nimic forța, creativitatea și idealurile care aureolează fruntea celorlalte popoare, simte nevoia să reacționeze atunci când neamul nostru este amenințat în însăși esența sa. Dacă dacii erau ,,nimic sau nimeni” – se întreabă autorul – romanii, învingători în ,,zeci de războaie, ar fi ridicat la Roma Columna lui Traian, spre a se mândri peste veacuri cu biruința asupra lor?”. ,,De ce nu au făcut o columnă pentru bătălia cu triburile germanice sau cele engleze? – pentru că nu valorau nimic la acea vreme”. ,,Ce crezi că ți s-ar întâmpla dacă te-ai duce la Roma și le-ai spune italienilor să dărâme columna pe motivul că nu mai e relevantă astăzi? Dar dacă le-ai spune englezilor că Shakespeare nu mai e relevant, sau americanilor, același lucru de spre Hemingway, ori rușilor despre Dostoievski etc.? Ce reacție ar avea?” Neevidențiată, necunoscută, ignorată și blamată (de multe ori, cu bună știință, dar din interes) cultura noastră este înlocuită cu ,,kitsch”-ul ,,adus și impus din afară”(p.46 – ,,Între…”). De ce ,,trebuie să tacă” România ?! ,,Scriitorii, poeții, artiștii … iau idei și le înfașă în experiențe emoționale … mai pătrunzătoare decât sfaturile politicianului sau ale conducătorului de grup”, prin ,,metafora care ne transformă felul de a gândi și vedea”. ,,Prin ea, avem puteri nemăsurate de a influența lumea”. ,,Existăm pentru că avem o cultură”. Ea este ,,experiența noastră”, iar ,,fiorul ei etern” este ,,tradiția”. Cultura este la fel de esențială pentru o nație ca și ,,sănătatea”. ,,Este chiar izvorul sănătății” (p.49 – ,,Între…”). Ruperea poporului de cultura sa echivalează cu ,,îndobitocirea”, ,,deromânizarea” și ,,creearea unui nou hibrid”(p.50 – ,,Între…”). Basmul și filmul – având o largă adresabilitate – sunt folosite cu succes pentru ,,spălarea creierelor”. Împănate ,, cu lovituri în direcția țintei”, promovând ,,rupere de aproapele, agresivitate, militarism și eliminare”, ca ,,soluții spre succes și fericire”, ele sunt construite pe principiul Violență contra Violență – jalnică și periculoasă întoarcere la ,,Legea Talionului”! Filmele americane, mai ales cele de după 11 septembrie 2001, debusolează consumatorii, îi privează ,,de propriile simțăminte”(p.50-p.52 – ,,Între…”). ,,Umanismul mai trăiește atâta timp cât fiecare dintre noi mai păstrăm în suflet un strop al inocenței de copil, iar literatura pentru copii…, cinematografia” sunt hotărâtoare, prin conținutul și calitatea lor(p.59 – ,,Între…”).

Propune Ben Todică și soluții? Se poate spune că face acest lucru convingător, pregnant și la tot pasul, atrăgând atenția că ,,evoluția e un concept de zbatere”. Avem gândire, țară, tradiție, credință, educație, sănătate. Toate împreună ne pot ajuta să înaintăm. Doar că ,,pentru cei de la guvern nu contează câți mor, nu contează cât costă, ci contează ca ei să rămână în tabăra învingătorilor și să nu fie persecutați niciodată pentru greșelile lor” (p.69 – ,,Între…”). Parafrazându-l pe Ben Todică, ne putem întreba: Cât va mai trebui să plătim ,,despăgubiri” de pace Occidentului? ,,Suntem un popor de oameni buni, așezați și gata de schimbare. Imaginațivă o nouă țară, cu un guvern care să dea încredere oamenilor, demnitate și curaj, în loc de frică, care să nu ne dezbine, ci să inspire, care să nu promoveze ură, ci unitate, care să nu despoaie pe omul sărac, pentru a se îmbuiba pe el” (p.121 – ,,Între…”) – iată punctul de plecare al unui program de izbăvire a nației. Teama de realitatea exterioară ( presiunea, amenințarea, concurența modelelor comerciale etc.) și de cea interioară (lipsa de informare, de capital, vârsta etc.) poate fi depășită. ,,Ridicând tinerețea în slăvi și comercializând-o” (p.75 – ,,Între…”), omul modern se orientează spre extreme: între ridicol și abandonare, între ambalaj și conținut, între pălăvrăgeli lacrimogene în presă și acțiune, trebuie să alegem astfel încât să putem salva măcar ce a rămas. ,,Treceți la fapte!” (p.78 – ,,Între…”) – ne îndeamnă (și nu cred că greșesc, dacă spun ordonă) autorul ,,lumilor”. ,,Oameni buni! Trezițivă din această hipnoză a nepăsării… redați demnitatea oamenilor și schimbați destine!!!”(p.79 – ,,Între”). ,,Bani sunt destui în buzunarul hoților”(p.78 – ,,Între…”). ,,Dacă alte națiuni au cerut despăgubiri de la România la Curtea Europeană, de ce nu și România, altor țări?” (p.79 – ,,Între…”). După cum observă și Alexandru Nemoianu în cartea ,,Întâmplări și vise” – recenzată de Ben Todică – în 1989, țara ,,trebuia împărțită în mod egal tuturor românilor care au muncit în ea”(p.122 – ,,Între…”). Aceștia trebuiau educați să administreze bunurile primite, diferențierea producându-se trepat și în funcție de râvna și capacitatea fiecăruia, dar pornind de pe poziții egale. La noi, ce s-a întâmplat? ,,Țara a fost jefuită și împărțită ca-n codru”. ,,Greșelile neamendate” au dus ,,la repetiție și depravare”(p.123 – ,,Între…”) și țara a fost dusă pe marginea prăpastiei!

Locuind in SUA, având informația corespunzătoare Al. Nemoianu concluzionează : ,,Vom fi arși fără milă, dar vom învinge”. ,,Imperiile care cad…, mai inainte de prăbușirea finală, sunt de o violență feroce, de fiară rănită!” (p.126 – ,,Între…”). Experiența altor vremuri, a altor popoare ne arată că redresarea depinde de noi, dar este posibilă. Iată exemplul relatat de Ben Todică, într-un interviu acordat postului de radio Timișoara: ,,Australia e o țară în care condamnații au fost aduși din Anglia, pentru reabilitare, și, în 200 de ani, au construit o țară în care lasă sticla de lapte în fața ușii, cu cinci dolari pe ea sau ușa deschisă și nimeni nu se atinge de ele” (p.149 – ,,Între…”).Emigranții însă au profitat de situație și legile s-au schimbat, au apărut ,,zăvoarele” și ,,zidurile”.

Până prin anii ’80 era aici o singură clasă. Acum sunt două: unii care cred că au (sclavii/robii) și alții care nu au niciodată destul (superbogații). Dacă muncești, ai, dacă nu, trăiești din șomaj. Săracii și bogații trăiesc, se îmbracă, se distrează la fel. În Australia, se vine doar pentru a face avere. Singurele piedici sunt ingnoranța și lenea. După ’89, și România e împărțită în două: ,,cei care așteaptă de la Dumnezeu să pice ceva” și ,,șmecherii care pretind că o gospodăresc”. ,,România este ajutată din interior să se dizolve în Europa” (p.152 – ,,Între…”). ,,Românii, ori sunt proști grămadă, ori sunt extraordinar de inteligenți” – e un semn al maturității etnice. ,,Nu-i poți convinge să participe sau să susțină”. ,,Românul e ca peștele : îl poți păcăli numai cu un anumit fel de momeală – sarmalele” (p.153 – ,,Între…”). Între căile de influențare a poporului nostru la nivel de mentalitate, Ben Todică propune ca instrumente de bază cultura, școala, credința.

Analizând rolul operei poetice în trezirea conștiinței , Ben Todică subliniază că ,,suferința este inima creativității, este combustibilul ei”. Doar ascultând ,,ceea ce nu spun oamenii atunci când vorbesc”, ,,auzi ideea folosită și, în felul acesta, ți se vor dezvălui lumi de care nici nu ai crezut că există. Devii mai curios și plin de interes, mai întrebător”(p.103 – ,,Între…”). Vorbind despre poezia Ilenei Marian, autorul observă că ,,omul, în codiții demoralizate, își multiplică conștiința”(p.102 – ,,Între…”). Experiența personală a autorului, trăitor efectiv ,,Între două lumi” și ,,În două lumi”, atenția, grija și nevoia contactului permanent cu prima sa lume ne dau cheia neclacării românului în vicisitudinile lumii alese. ,,Conștiința multiplicată” a celor plecați, forțând barierele conștiinței dezorientate a celor rămași, ar putea produce o răsturnare de situații de care românii s-au dovedit capabili și în alte împrejurări istorice. ,,Limba română este una dintre cele mai bogate limbi din lume. Una dintre cele mai evoluate”(p.22 – ,,Între…”). De ce n-am folosi mai mult – precum japonezii haiku-ul lor – forța literaturii, a artei, în general, pentru ,,supraexpunerea spiritului la meditație”, bombardându-l cu întrebări, ipoteze, posibilități, lăsându-i deplină libertate de alegere?! Făcând incursiuni de adâncă pătrundere în scrierile lui I. Iacob-Bencei, Alexandru Memoianu, George Anca, Ioan Miclău, autorul servește școlii noastre de gândire cugetări tulburătoare prin profunzimea și optimismul lor: -,,Locul unde te naști este sfânt”;

-,,Dacă ai un vis, trebuie să lupți pentru el”; -,,Totul e posibil în viață, dacă tu crezi și insiști”; -,,Credința, nu uita, e eternă”(p.104 – ,,Între…”); -,,Poezia adevărată te introduce în permanent, anulează noțiunea de timp”(p.106 – ,,Între…”); -,,Poeții, artiștii sunt în sacru adevărații sfinți care dețin cheile cerului”(p.107 – ,,Între…”); -,,Neamul nu piere atâta timp cât există iubirea de casă și de aproapele”(p.108 – ,,Între…”); -Creația autentică este un drog benefic; -,,Istoria e scrisă de învingători – întotdeauna ”(p.114 – ,,Între…”); -,,Toate experiențele Universului sunt ascunse codificat în noi”(p.115 – ,,Între…”). Am extras și redat aceste zece maxime propuse de Ben Todică, pentru a înțelege stilul pregnant participativ al autorului. Între mijloacele utilizate, prentru a ajunge la țintă, vom evidenția bogăția ideatică, arzătoare și mereu incitantă, bazată pe trăire, contact, cunoaștere, dar și pe o bibliografie intrinsecă de înaltă ținută; diversitatea formelor de adresare(mărturisire eseistică, reportaj, interviu, epistolă, urare, comentariu, recenzie etc.); calitatea limbajului(fără prețiozități și trimiteri, prin adresare directă, fluență, participare, sinceritate); Apelul la memoria comună a faptelor, locurilor și persoanelor. Deși – la prima vedere – structura cărții pare amalgamată, totul este compensat cu prisosință de surpriza fiecărei pagini: nu poți bănui ce urmează și ești mereu copleșit de noutate. Mustind de un lirism de bună calitate – ca o muzică de fond, care îi dă credibilitate maximă și armonie – lucrarea transmite și acreditează valorile morale pe care contează autorul. Luându-și aliați bine aleși, pe care, în ambele volume, dar cu precădere, în cel intitulat ,,În două lumi” – structurat numai pe interviu – îi aduce direct în scenă, le dă cuvântul, deschizând întreaga lume în fața, gândul și judecata cititorului. Citindu-l pe Ben Todică, am avut, până la un punct, aceeași senzație dureroasă și nevindecabilă a dezrădăcinării pe care mi-au dat-o cărțile lui Salman Rushdie: ,,Un paradis devastat”, ,,o luptă corp la corp între acolo și aici, între ispita rădăcinilor și cea a drumului”. Depășind ,,dezorientarea”, genialul indian abordează ,,neapartenența”, instalându-se, ca o apărare lirică, în ,,patria artistică”( Salman Rushdie ). Privind chipurile celor doi, se poate înțelege diferența: substanța de luptător a românului, tenacitatea, știința țeserii relațiilor felurite cu Țara-Mamă – și nu numai – i-au salvat acestuia lumina din suflet. ,,Deznădăjduitului i s-a luat totul și de aceea își concentrează toată imaginația și cunoștințele vieții întru a scrie” (p.102 – ,,Între…”). Ben Todică a luat Domnia Sa – prin îndrăzneală, selecție riguroasă, râvnă și talent – lumina ,,lumilor” umblate, pe care, așezând-o pe temelia trainică de acasă, o revarsă asupra noastră cu fiecare gest.

Mulțumiri și la cât mai mulți ani frumoși și buni!

***

Puterea binelui și miracolul iubirii la Ben Todică

Camellia Florescu

…Da... prima mea întâlnire cu Ben Todică este irezistibil împletită cu bucuria unei experiențe românești. Simt parcă și acum mirosul de fum, friptură și porumb copt.

Fusesem invitată la un BBQ cu grupul Radio.

Privind dintr-un colț îndepărtat al amplasamentului nostru, am trăit bucuria interacțiunii cu întregul grup. Era împlinită prin prezența acestui român, Beni. Se tot învârtea printre cei prezenți: falnic, jovial, fericit că este acolo, că are prilejul să împartă pâinea și vinul cu frații săi români. Entuziasmul lui era contagios. Și până în ziua de azi tot așa a rămas, plin de viață și bogat sufletește.

Mă simțeam inspirată de măreția omului, care asemeni giganților buni din basmele copilăriei, cu vocea caldă și binevoitoare ne făcea să ne simțim ca acasă.

Un zâmbet mi s-a furișat pe față, trăind nostalgia acelei clipe, chiar și astăzi.

Eram tineri, în căutarea de noi prieteni. Prieteni care aveau aceleași valori ca și noi. Care știau semnificația și cunoscuseră  emoția Crăciunului cu șorici și a Paștelui cu ouă roșii. De acele trăiri ne era dor tuturor. Aici, doar viața alături de români căpăta substanță, era mai frumoasă.Toți eram în continuă căutare a valorilor lăsate cândva acasă.

Cu scrierile sale, Ben Todică ne inspiră continuu profunda dorință de a ne păstra Identitatea neamului. Ben ne transmite convingerea că spiritul unei nații, a unui popor care a rezistat tumultului istoriei și vremurilor neprielnice neamului, dăinuie pentru totdeauna și pe pământ străin, prin miracolul iubirii.

Cu entuziasmul unui copil încrezător și sincer, Ben ne poartă printre eroii narațiunilor sale, mănunchi de interviuri cu români tot atât de profunzi, puternici, determinați. Oameni care au luptat cu greutățile vieții pe pământ străin, cu dorința de a-și împlini visele. Sunt oameni demni, oameni care nu numai că ne inspiră cu perseverența și tenacitatea lor, dar ne și dau motive clare de a ne mândri că suntem români.

Evident, intensitatea sentimentelor și convingerilor autorului Ben Todică, atrage eroi și eroine care împărtășesc aceleași viziuni, aceeași dragoste de glie, de pământul străbun, de frumusețea spiritului românesc. Și în mod deosebit, o incredibilă dragoste de oameni, o extrapolare a dragostei Universale, infuzând puterea binelui și a dragostei lui Dumnezeu.

“Pentru că la început a fost cuvântul și cuvântul era Dumnezeu” afirmă autorul.

Profunzimea sentimentelor lui Ben Todică s-a plămădit în anii copilăriei pe plaiuri bănățene, acolo este leagănul în care sufletul lui a prins rădăcini și a învățat să iubească, să râdă și să dăruiască…  ”Am exclamat și am plâns tremurând, precum oțelul trecut din flăcări în gheață”.

Ben are un suflet mare: știe să dăruiască!

Ani și ani dedicați comunității române din Melbourne, vorbe calde de încurajare, timp, bani, loialitate, înțelegere și modestie. Calități care îi conferă lui  Ben Todică incontestabil numele de român adevărat, un român care ne este inspirație și cu care, slavă Domnului, NE MÂNDRIM!

Mulțumesc Beni pentru dăruirea și candoarea cu care îți trăiești viața, izvor de bucurie pentru noi toți.

11/12/2012

***

Un ,,Cap ne-ncoronat”, încununând Planeta

Gh. A. M. Ciobanu

,,Se nasc și în Moldova, Oameni” Moldova unei Românii străbune, cu piscuri carpatine și-o Dunăre continental, cu fluvii de Cultură și genii în penumbra, cu veacuri de istorie amară și un popor, bogat în încercări, dar și-mpliniri. Românie cu a ei Moldovă, ce dăruiește omenirii, Oameni. Și asta, veac de veac, pe tot răbojul lui ,,a ști” și-a ,,făuri”.

Și poposim, în aste rânduri, la cel ce a uimit contemporanii lumii. Pornit în viață dintr-o așezare, aflată nu departe de Bârlad, oprit, o vreme, prin părinți, pe alte meleag de-al nostrum, în Banat, ca, până în present să se oprească și să rămână, în îndepărtata Australie, spre a-și duce, mai departe, haru-i demiurgic.

De Ben e vorba, Ben Todică, cel dăruit cu o multiplă creativitate. Copil fiind, primește aplauze, jucând pe scena Teatrului din Oravița, pentru ca mai târziu, să-și adauge și arta, mult complex, a peliculei, trecând, apoi și la condei, sub diferite forme. Un Ben carpat, pe care noul continent ce l-a și adoptat, îl venerează și-ii zic că este, pentru toți, un ,,Om al zilei”.

De la moldav și carpatin, ajuns al Lumii-ntregi. Un demiurg total. Un fluviu de cultură, cu numele de Ben. Vom încerca să-i conturăm portretul, prin vorbe doar. Noi nu avem penel, ci doar condei. Și nici peliculă de film care, odinioară, l-a cucerit, precum și scena, iar, pe rând, tot ce-i frumos, dar, mai ales, umanul ,,Homo Supremus”. Noi îl număraăm așa, dar tot la fel și Ben, prefigurează, zi de zi, Planeta, să-i fie, tot la fel, un ,,Essere” suprem.

Suntem încredințați că-n cazul său, portretizându-l, nu se va repeta neînțelegerea, firească, poate, pe atunci, ce a trăit-o Rembrandt, cu ,,Rondul de noapte” al său. Ben e ,,en ronde”, dar într-o alta, umană și spirituală, ,,Mont Blanc” de gânduri de cetate. Totul ,,la zi” și-un azi prezent în toate. Ben Carpatinul, un ,,a fi” firesc, spiritual, dezlegat de patimi egoiste, de ,,găurile negre” ale lui ,,a avea”. Privirea-i e spre părți, spre toate și nu doar un ,,prim plan” de-a tot stăpânitor. Pare a se uita mai mult la oameni, la toți și numai spre unul, de unde și acea expresie universalizantă a privirii sale. Nemulțumită, mult întrebătoare, dar, mai ales, parcă așteaptă și-altceva. Un ,,vedo, ergo sum” și nedorit, dar și cu o speranță de ,,bunic”, că mâine fi-va altfel totul. Un tot complex, revelator și nu ca azi, prea plin de bănuială. Acele bănuieli amare, care i-au anulat – nu amânat – fireasca și prea intima cerință de a-și trece, ca pe o ordonare, o palmă desfăcută larg, prin păru-i, câteodată, revoltat. Privire care, după un fugar ,,Ecce homines”, s-a prelins, la fel de neîmpăcată, spre buzele ce-i sunt, simbolic strănse. Amândouă aceste emanații, cuprind în ele, ca o reluare, credința hamletiană că, ,,în Danemarca”, e ,,ceva”.nu  ,,putred”, ci posibil ,,a nu fi”. Prea multe capete care se cred încoronate, prea mulți Hamleți și mai ales, atâtea spade. Atunci de ce, la toți, le spunem ,,sapiens”? Și încă ,,în binom”. Ascunsă de ,,Homo”, un H ce-și are-n față, mereu un grup imens de ,,minuși”. Pare a fi descins dintr-un Olimp uman, dar dominant, acum, fiind hărăzit a sluji, real și nu mitologic, o omenire care, deși și ea reală, se complace în a-și îmbrăca demnitatea în mituri antiumane. Vorbind tot metaforic, figura lui Ben, surprinsă de noi, ne duce cu gândul la un alter-Pygmalion, aflat, nu doar într-o cetate legendară, ci în cuprinsul unei Omeniri, aflată pe-o Planetă și care-și are în față, un mâine plin de spirit, mai ales și nu de protoplasmă.

Portretul său pe care, ,,in fugatto”, l-am creionat mai sus, e inspirat după un altul, grafiat, ce l-a suprins pe Ben așa cum e, nu numai fizic, ci și ca algoritm de personalitate. Un Ben preocupat de-o omenire, care ar trebui să ființeze, având la început un ,,O” majuscul. Un Ben, care nu stă ,,după perdea” cu-amărăciune, ci face multe și tot multe spune, constată și propune, cu-nțelepciune și cu realism total ,,așa și nu așa”. De la precocele adolescent de pe scena din Oravița și până la Seniorul Australian și-al lumii, creație multiplă, pelicule, emisii, ce-s spuse, iar apoi și scrise, Ben, Patriarhul nesolemn, mereu în mijlocul problemelor conteporane și de perspectivă. Preferă mult și spusa cea tăcută redată prin condeiu-i, realist, spontan și tot mereu cu ,,punct pe i”. Dar, tot atât de mult dorește interviul. Un Ben ce stă de vorbă cu un Om, un Ben, care se sfătuiește cu Planeta, ca analist, ca detector, ca semnalizator. Surprinde, comentează și compară, cu o firească intervenție, urmată de soluții imediate, realiste, ce-s, mai presus de toate, la nivel spontan. Ne atrage mult estetizarea faptului în cauză, istoric, sau cotidian. Remarcă spontaneitatea limbajelor contemporane, precum și tendința acestora, de a se distila înspre esențe. În principal, e animat de un Patriotism profund, ce pare a fi o excepție a lui Azi. Locul natal îi e o altă ,,gravitație” a existenței. Ființele umane, asemenea frunzelor, purtate de vânt în toate părțile, aparțin totuși, unui singur arbore, cu rădăcina sa înfiptă adânc în pământ. La fel i-a fost și-i este, mai departe, viețuirea maestrului nostru. Și harurile sale, ca și evenimentele istorice, l-au purtat până în îndepărtata Australie, ducând, până acolo, neasemuita sa dragoste pentru patrie. O trăire fără pereche, pe care întrezărim să o numim ca fiind ,,Patriotism la purtător” sau ,,Panpatriotism”. Națiunile, popoarele, trebuie să existe pe mai departe, prin ele dăinuind și bătrâna Europă. Dispariția lor, ar determina și pe acea a continentului-părinte. Iar totul, mai ales, ca personalitate culturală. Se poate vorbi – și secolele ce s-au scurs au dovedit-o – de existența unui ADN cultural, caracteristic fiecărei ginte. Nu are ce căuta, în lumea de azi, comerțul cu astfel de valori. Și revolta sa, aici, e mare, categorică. Cu atât mai mult, cu cât tezaurul spiritual al Patriei noastre, e foarte bogat în unicate superlative (cultura populară, un Eminescu sau Enescu, apoi un Iorga sau Brâncuși). Să fim, mereu, în suflet cu acest sentiment, chiar dacă viețuim pe alte meridiane. ,, Ubi Patria, ibi summum”. Un ,,retro” spiritual metabolic, așa cum au manifestat toți creatorii de cultură – de la ,,Înstrăinații” lui Moruzzi și până la Panait Istrati.

Un Ben al românismului carpat, sfătos și doritor a sta de vorbă, prin oameni, despre Oameni. Un popas în gândirea sa multivalentă, preocupat fiind de viitorul omenirii și neîmpăcat cu multe, anticipând că ea evoluează, centrifuge de la un ,,care pe care”, spre un ,,care din care”.

O ,,întâlnire” intercontinentală cu carpaticul Ben, care nu ar vrea ca ,,mâine” complexul ,,Homo sapiens”, s-ajungă în a fi doar ,,bio”.

O spovedanie a unui ,,Om al zilei”, bogat în haruri și înțelepciune, cu numele de Ben, un crez, o îndoială și-o speranță, gândite, apoi spuse Terrei, despre un Azi, ca și un Mâine, al zborului uman, spre Omenesc.

***

Ziarul de gardă