SĂ
NE IUBIM ISTORIA ROMÂNIEI TAINICE
Motto:
-Când
zic Ardeal,
Zic
doruri multe,
Zic
lan de grâu,
Zic
aspre lupte.
-Când
zic Ardeal,
Zic
vârf de munte,
Zic
ape limpezi,
Zic
versuri scumpe!
I.M.Gepianu
(din
poezia ”Când zic Ardeal)
NUMAI
ÎN CARPAȚI UN SUFLET
Numai
în Carpați un suflet
Stă-n
frăție cu stejarul,
După
glas și după umblet,
Simți
că nu-l îndoaie amarul!
Auzi
râul cum se zbate
Cu
al lui valuri gemânde,
Rupând
malurile-nalte
Și
ducând prundișuri frânte?
Auzi
pasărea furtunii
Cum
se huiduie cu norii?
Trăznetul
deasupra lumii
Cum
o umplu cu fiorii-i?
Numai
în Carpați un suflet
Stă-n
frăție cu stejarul,
După
glas și după umblet,
Simți
că nu-l îndoaie amarul!
Indienii
sar în Gange
Să-și
purifice ființa,
Chinezii
privesc spre Marte
Cu
a lor milioane multe,
Sprea-și
găsi o nouă soarte
Cu
rachete să se mute!
Africa
se-nfometează,
Trist
tablou lumea formează!
Numai
în Carpați un suflet
Stă-n
frăție cu stejarul,
După
glas și după umblet,
Simți
că nu-l îndoaie amarul!
Nu,
căci de milenii Codru,
L-a
prins frate-n veșnicie,
Iar
Românului nu-i modru,
Moartea
visul să-i sfâșie!
STRIGĂ
STRĂMOȘII
De-a
istoriei suspine strig strămoșii azi din ceruri,
Peste
noi aducând focul și a iernilor mari geruri,
Vin
năvalnicele valuri, când pe vânturi, când pe ape,
Din
adânc icnind Pământul, paca-ar vrea și el să crape!
Cât
amar și câtă trudă știți voi, oare, c-am purtat,
Să
lăsăm viitorimii trai și loc mai minunat?
Degerând,
flămânzi, în lupte pierzând sângele curat,
V-am
pus temelia școlii, dar puțin ați învățat!
Decebal
vă cere seamă, iar Traian își ceartă Roma,
De-am
ajuns pigmei la cuget, dragostei pierzând aroma!
Otrăvit-ați
codrii, râuri, cu-ale voastre vagi științi -
Ascultați,
vă strig strămoșii: ”Nu sunteți deloc cuminți”.
Srigă
Basarab și Dragoș cu un duh a lui Hristos:
”Deșteptează-te
Române, nu visa fără folos!”
Oare
ți-ai uitat mândria și viteaza ta chemare
Cum
din codrii tăi cei veșnici răsuna pe-ntinza zare?
Mircea,
Ștefan, asprul Țepeș și Mihai pe cal în spume,
Vin
prin valurile vremii cu-al lor steag cinstit de lume!
Horia
și Iancu-n bucium foiesc Munții Apuseni
Nelăsând
străbuna vatră la veneticii mireni.
Pe
când azi viitorimea sfârtecând pacea-n politici
Cu
grămada de partide ce-aduc sterpele lor critici,
Ridicăm
pulberi și cețuri, pierzând aerul frăției
Ce
strămoșii o zidiră scut și leagăn României!
Întrebata-ți
voi poporul ce în cugetul lui are
Și
ce cale-i potrivită spre continua-nnălțare?
Ori,
besmetici de mărire, nu vedeți acea-ntristare
Ce
în inimile multe sună a înmormântare?
Din
voi tragese poporul? Ori voi sunteți din popor,
Cu
o datorie sfântă să zoriți spre viitor?
Vă
mai zguduie în sînge dorul Neamului străbun,
De-a
vedea Românul mare, neplecat la umilința celor ce supun?
Voi
vă supuneți la alții, ce-s străini de-a noastre vise,
Parcă
ei au fost fondorii cronicelor noastre scrise,
Ce
ne-arată obiceiul, portul, limba din vechime,
Năzuințele
și vatra și-a Românilor mărime!
Dar
luați Letopiseții ăstui Neam ce îl distrugeți
Mai
amarnic ca dușmanii despre care vă tot plângeți!
Ridicați
un suflet mare, cârma Țării să o ție,
Cel
puțin ca să rămâneți c-o fărâmă de mândrie!
CÂND
ZIC ARDEAL!
Când
zic ARDEAL,
Zic
doruri multe,
Zic
lan de grâu,
Zic
aspre lupte.
Când
zic ARDEAL,
Zic
vârf de munte,
Zic
ape limpezi,
Zic
versuri scumpe.
Si-i
ardeleanul, ardelean,
Ne-a
scris Lucian Blaga:
”Prin
faptul că de-apururea
Își
împlinește fapta”.
Când
zic ARDEAL,
Zău,
ia bine seama,
Că
nu grăiesc așa-n senin,
Nici
vreau gâlcevi degeaba:
Strămoșii
îi arară dealul
Să-l
facă lan de grâu și pită,
Să
știm că e român Ardealul,
Din
veci și de la prima gintă.
El
e sfințit pentru trăit
În
Legea lui Hristos,
ARDEALUL
nu-i de împărțit
Ca
între lupi un os.
DE-UN
MILION DE ANI
LA FELIX ”FLOAREA DREȚE”*
Perlă
floristică,
Relict
Terțiar.
Istoric
însemn
Din
Cuaternar.
Nufărul
termal, Lotus-Nymphaea
E
semnul de-nceput al ginților umane,
Trezirea
Europei din somnuri diafane,
Un
semn al încălzirii apelor de Nord
Și-al
nordicelor ghețuri porniri să se dezghețe,
De-atunci
prinsa viață la Felix, floarea ”Drețe”.
Iar
Nymfa se-nsoți
Cu-al
vremii călător,
Melcul
Melanopsis,
Ce
poartă al Dreței dor,
Și
veșnic împreună țin dulcea lor poveste,
Căci
ei trăiau din vremea când omul se năștea,
Iar
Pleistocenu-n aburi le dărui termala ”Peța”
Drept
o cerească zestre ce trebuie s-o iubim,
Azi
când omul preistoric a ajuns celebritate,
Are-o-ndatorire
sfântă pentru Nufăr, al său frate!
~*~
IOAN
MICLAU-GEPIANU
*
”Băile Felix” din Oradea au o specie de lotus, unică
în
Europa, numită popular ”Drețe”.
