joi, 31 octombrie 2024

Liviu Mihaiu - 15 motive pentru care România...

 



15 motive pentru care România este INFRANATA

COMENTARIU Liviu Mihaiu

 

15 motive pentru care România este într-un mare, mare, rahat

https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-liviu-mihaiu-15-motive-pentru-care-romania-este-intr-un-mare-mare-rahat-19483614 2/3 15 motive pentru care România este într-un mare, mare, rahat

 

1. Pentru că România este o ţară părăsită şi golită de conţinut genetic-deţinem recordurile de cea mai mare imigraţie intelectuală din lume şi de cel mai mic IQ din UE- care a încăput pe mâna proştilor şi a securiştilor cu deplina complicitate a tuturor deştepţilor. Ceilalţi au fugit, au murit sau sunt supărăţi unii pe alţii.

2. Pentru că până şi în politica românească edilitară avem de ales între un primar PSD al cărui fiu taie degetul mic cu un topor unui copil-sclav şi un şef de comunicare judeţeană PNL care ia la bac 3,69 la limba română. Sau între o ţoapă care vorbeşte prea mult şi se plânge public de o sârmă în fund şi un matematician care vorbeşte mai prost decât alegătorii. Trăim într-o idiocraţie administrativă.

3. Pentru că avem cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din UE. Şi cei mai mulţi copii care nu se duc la şcoală. Şi cei mai mulţi copii fără părinţi. Şi cei mai mulţi copii traficaţi. Şi pentru că unul, Selly, care nu era născut la Revoluţie, a ajuns să ne spună cât de proastă este şcoala românească şi să aibă şi dreptate. Pur şi simplu şcoala românească de stat este mai degrabă un bloc traumator, nu un educator sau integrator.

4. Pentru că avem cel mai mare număr de procese din UE. Bucureştiul are mai multe procese decât toată Grecia. 07.08.2020 COMENTARIU Liviu Mihaiu: 15 motive pentru care România este într-un mare, mare, rahat https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-liviu-mihaiu-15-motive-pentru-care-romania-este-intr-un-mare-mare-rahat-19483614 3/3

5. Pentru că nu există trei instituţii sau oameni în ţara asta care să tragă în aceeaşi direcţie. Singura dată când "au tras pentru ţară" a fost pentru integrarea în UE şi în NATO. Puterea, Opoziţia şi Preşedintele sunt nişte zombificatori ai urii şi ai discordiei. Pur şi simplu oamenii şi instituţiile statului se mânâncă de vii, zilnic, de peste 15 ani de zile. România nu are nici un pacificator în spaţiul public românesc, nici măcar în cel mai înalt popă şi fericit popă în stat.

6. Pentru că avem cel mai mic consum cultural din UE. A fi intelectual în România de azi a ajuns o “nereuşită”, un “alungat”, o "pacoste". Nu ai nici bani, nici respect. Pentru că tot ce-i patrimoniu cultural sau imobiliar, sub orice formă ar exista, este, pentru orice guvern român, o preocupare mai puţin importantă decât pe vremea comunismului. Numai Bucureştiul a pierdut mai mult patrimoniu imobiliar decât suprafaţa a două oraşe de talia Veneţiei.

7. Pentru că statul român este cel mai anticapitalist stat capitalist din UE - avem cel mai mare număr de controale pe cap de societate şi cel mai mic număr de firme mici şi mijlocii din UE

8. Pentru că avem cel mai mare număr de boli pe cap de locuitor din UE. Chiar şi la bolile psihice suntem campioni. Vorba marelui profesor Romilă- O ţară de depresivi persecutată de psihopaţi.

 

9. Pentru că avem cea mai puţin empatică şi mai puţin solidară populaţie din UE. Suntem pe ultimile locuri din UE la întrajutorare. Ultimul exemplu al durerii noastre în cur o arată faptul că suntem ultimii donatori de plasmă cu anticorpi din toată pandemia europeană.

10. Pentru că Securistul/Comunistul este încă cea mai protejată penal specie profesională a României.

Vezi cazul disidentului Ursu. Vezi cazul torţionarilor comunişti. Vezi cazul fostului procuror general Augustin Lazăr. Vezi cazul Iliescu şi Mineriada. Vezi cazul turnătorilor ajunşi preşedinţi sau premieri ai României. Justiţia este mai controlată şi mai influenţată de către serviciile secrete şi Preşedinte decât de către societatea civilă sau de către cea politică. Vezi cazul dosarul 10 august, care, se face sau nu se face, în funcţie de comanda organului suprem în stat.

11. Pentru că avem cei mai mulţi agenţi secreţi pe cap de vită spionată. Şi cele mai scumpe şi mai puţin controlate servicii secrete din UE.

12. Pentru că atunci când avem un premier in funcţie care ne spune să nu respectăm Constituţia şi închide terasele ca pe vremea Telejurnalului ceauşist, fără nici o explicaţie, înseamnă că statul a luat-o razna pe mirişte.

13. Pentru că în politica externă şi internă suntem nişte slugi proaste şi nimic mai mult. Politica externă a României pur şi simplu nu mai există decât subcontractată de către două trei mari puteri. Pur şi simplu, în spaţiul european, vocea ministrului de externe român nu mai există. Politica externă a devenit sinecura unui preşedinte care nu ne zice nimic despre afacerile din exteriorul ţării şi pe care-l interesează, de exemplu, Basarabia, mai puţin decât o partidă de golf.

14. Pentru că cele mai mari pensii speciale în România le are sistemul punitiv din România: securiştii, miliţienii, procurorii şi judecătorii. Şi, da, oglindă, oglinjoară, cea mai mare şi mai mare pensie din ţară este a unui fost procuror militar, fost şef de penitenciar comunist.

15. Pentru că mafia pădurilor, mafia justiţiei, mafia asfaltului, mafia prostituatelor, mafia medicamentelor, mafia copiilor traficaţi sau mafia energiei sunt mafii cvasi intangibile în România. Şi mai sunt mafii nemuritoare pe care le puteţi completa aici, de mână. Doamne Ajută!









STIRI - A murit de curând poeta Gabriela Melinescu

 




A murit de curând poeta Gabriela Melinescu care trăia în Suedia.

Ea a trecut prin drama sinuciderii tatălui său din motive pe care nu le cunoaște. „Nu trecem peste morțile celor pe care îi iubim”, a spus ea într-un interviu.

 

GABRIELA MELINESCU a fost marea iubire a lui NICHITA STĂNESCU despre care a vorbit într-un interviu.

 

Cum l-ați întâlnit pe Nichita Stănescu?

 

Dacă n-aș fi fost scriitoare, nu aș fi avut șansa să-i cunosc pe cei doi iubiți ai vieții mele. Eram foarte tânără și mergeam la cenaclul lui Eugen Barbu, la Casa Scriitorilor. Ne-am întâlnit într-o zi pe scări și am intrat în vorbă. Știți, probabil, cum Dante s-a îndrăgostit de Beatrice sau Petrarca de Laura: te îndrăgostești fără motiv, dintr-o privire. Nu ca astăzi, fiindcă vrei să faci amor cu cineva. Apoi am început să ne vedem. Eu eram foarte flatată că Nichita era îndrăgostit de mine. De fapt, am aflat asta ulterior, fiindcă el mi-a mărturisit dragostea printr-o scrisoare.

 

În ce relații ați rămas cu Nichita după ce v-ați despărțit?

 

De obicei, despărțirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a supărat pe mine când a auzit că mă voi căsători și că voi părăsi țara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, în Suedia, o carte prefațată de șeful Academiei suedeze, Artur Lundkvist, care îl aprecia enorm pe Nichita și voia să i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita în Suedia, la lansarea primei lui cărți, apoi la cea de-a doua și la cea de-a treia.

Dar el a devenit dintr-o dată foarte mândru și n-a venit la Stockholm niciodată. Și rău a făcut că n-a venit. Avea Nichita niște gelozii absurde, cu toate că el era căsătorit cu Dora și erau foarte bine. Deși nici Nichita nici Rene nu mai trăiesc, anul trecut (2009 n.red.) am publicat aici, în Suedia, o nouă antologie a lui Nichita, făcută de mine și de traducătoarea Inger Johansson. Eu continuu publicarea operei lui aici, continuu să traduc poemele lui. Iubirea mea pentru el e veșnică.

 

Interviu pentru maisondecanalle

 

Gabriela Melinescu, una dintre cele mai cunoscute şi apreciate scriitoare din România, stabilită în Suedia din anul 1975, a murit la vârsta de 82 de ani, în urmă cu câteva zile.

 





Gabriela Melinescu

Gabriela Melinescu was born August 16, 1942, in Bucharest. After graduating from the University of Philology in Bucharest, she began working as editor of the magazines Femeia (Woman) and Luceafarul. Between 1965 and 1975 she published the following volumes of poetry: Winter Ceremony (EPL, 1965), Abstract Beings (Ed. Read LessTineretului, 1967), Inside the Law (EPL, 1968), Divine Origin Illness (Ed. Albatros, 1970), Vows of Poverty, Chastity, and Obedience (Ed. Eminescu, 1972; winner of the Writer's Union Prize), World Murmur (Ed. Albatros, 1972), and Against the Loved One (Ed. Eminescu, 1975). She also published a volume of prose, Bobinocarii (EPL, 1969); a children's book, The Mast with Two Ships (Ed. Tineteretului, 1969); and a book of journalism, Life Demands Life (together with Sanziana Pop, Ed. Eminescu, 1975). In 1975 she moved to Sweden, where she has published five volumes of poetry and nine volumes of prose, including The God of Fecundity (Coeckelberghs Forlag, 1981); Light toward Light (Albert Bonniers Forlag, 1993); Patience's Children (Coeckelberghs Forlag, 1979); The Wolves Climb to the Skies (Coeckelberghs Forlag, 1982); Queen of the Street (Coeckelberghs Forlag, 1988); Birdman (Eva Bonniers Forlag, 1991; winner of the Swedish Academy Prize "De Nio"); Change of Feathers (Albert Bonniers Forlag, 1998); and At Home in a Foreign Land (Albert Bonniers Forlag, 2003; winner of the Swedish Academy Prize "De Nio"). In 2002 she received The Albert Bonniers Prize for "opera omnia." After 1989 she is again published in Romania, where all her previous works see above are now availablepublished in Romanian. She also publishes SWEDISH JOURNAL 1 & 2 (Ed Univers & Ed Polirom)

In 2002 she received the Nichita Stanescu prize from the Romanian Academy, and in 2004 she received the noted Institute of Romanian Culture prize for life achievement.

Gabriela Melinescu is also a noted translator of, among others, Swedenborg, Strindberg, and the contemporary writers Brigitta Trotzig and Goran Sonevi.

 

The author Gabriela Melinescu has died

» Published: 16 October 2024

Melinescu came to Sweden in 1975 after fleeing the dictatorship in her home country, something she writes about in her autobiographical novel "Mamma som Gud" from 2010.

 

Melinescu wrote both prose and poetry. Among her most well-known works are the childhood depiction "Trädet i blåsten", the poetry collection "Ljus mot ljus", and the novel "Hemma utomlands", which was published in 2003. The same year, Melinescu was awarded the De Nio Prize.

 

After the fall of communism, Melinescu worked in both Sweden and Romania, where she received several fine awards, including the Writers' Association Prize.

 

Melinescu also translated Swedish literature into Romanian, including works by August Strindberg, Stig Dagerman, and Agneta Pleijel.

 



 

A Friend of the Archangel

By Gabriela Melinescu

Translated from Romanian by Julian Semilian

Gabriela Melinescu pens a wry fable of Romanian Jews in Sweden.

October 1, 2004

Published in Romanian Riches

Romania


When Gabriel left his country for the first time he was 55 years old. At first he thought he was lucky to have escaped the communist hell. In his own city of Sighet it had become impossible for him to practice his watch-repair trade. His shop, like many other private enterprises, was confiscated by the state and he was forced to work for many years as a night watchman. His wife Lea-who had been deported to Transnistria in her youth-insisted they emigrate to Israel, but when they finally received their passports after a very long wait, they chose Sweden, because an acquaintance had described that country as one of the most civilized and boasting of a hospitable Jewish community.

Later on, after many years of struggle attempting to adapt to the new conditions, they realized that they had been cheated by fate. They were now almost certain there was no such thing as a dream country. Still, Gabriel continued hoping that one fine day he would be able to open a watch-repair shop, though that modest dream was becoming progressively unrealizable. The country they lived in was affluent, but its gates were locked; the rich got richer and the poor got poorer.

In order to escape his lackluster life, Gabriel went from time to time to the synagogue. Lea waited at home and looked out the window. She hid behind the curtains whenever she saw someone walking down the street because it seemed to her that the Swedes looked strangely at those who had arrived from the communist countries, as though they had been transplanted from Mars.

When Gabriel returned home, her mood became merrier. Gabriel’s head seemed to carry in its white curls something of the glow of the songs that Cantor Gelber sang at the synagogue. It was as though the Cantor could tell that among those who came to the synagogue a few nonbelievers were sneaking in, and for them-perhaps-he would sneak in a song in Yiddish to the words of the poet Itzhac Manger. The rabbi, who was from America, was Reform and encouraged those unconventional songs. The words of the song were about a man who had lost his way in the dark and was looking for the light. There was another synagogue in Stockholm, very orthodox, where Manger’s ballads would have sounded like blasphemy against the traditional religious spirit.

Gabriel, who had lived now for many years on public welfare-which was humiliating to his legitimate desire to contribute something to the prosperous life of that country-had the impression that the Reform synagogue, which boasted a large number of well-off believers (among which were also a few like him who lived off the mercy of the state), would somehow provide him with something that would restore his dignity. Something that would even make Lea happy, because she never ceased criticizing the insane idea of emigrating to so uniquely complicated a country.

Saturday at the synagogue was a day of veritable happiness for Gabriel; he had the opportunity to meet Jews from all the Eastern European countries. Sometimes he had the great pleasure of shaking the powerful hand of the American rabbi. Everyone admired that man because of his enterprising business sense but especially because of his luminous spirituality. He spoke Swedish with a strong American accent, but when he addressed someone from an Eastern European country, he spoke Yiddish with the lilt of his Polish ancestors.

One Saturday after the service, Gabriel, taking a chance on the rabbi’s good disposition, quickly told him about his misfortune of not being able to practice his watchmaker trade in the new country. The rabbi, who seemed to listen with one ear only, understood the essence: Gabriel was looking for work. The very next Monday Gabriel received an urgent call from the synagogue’s administrative office. He hadn’t expected to run into the rabbi, but when he opened the door and found himself face to face with the smiling man, he felt himself becoming even shorter than he already was and a light tremor began to sway his white curls.

“I found work for you,” the rabbi announced radiantly.

Gabriel emitted a sound reminiscent of an O, then started to rub his hands timidly-because he had no idea what to do with them in such a circumstance.

“I hope that you are a real mensch,” said the rabbi while searching through the papers on the desk where he was sitting.

“Yes,” Gabriel replied quickly. “I am cut from the same cloth as God’s Chosen people,” he added jokingly.

“Then sign here, you are hired to begin right now.”

Gabriel brought the piece of paper to his myopic eyes, then asked prudently:

“Is it a watch-repair job?”

“Oh,” the rabbi sighed, a little irritated. “No, my dear friend, it’s not a watch-repair job. Did you forget that we don’t tell time the same way other people do?”

“Then what kind of job are we talking about?” Gabriel inquired curiously.

“We’re talking about washing the bodies of the sons of our community, before they join those of the past and the long line of our patriarchs.”

The rabbi now seemed absorbed by other things, as though his good disposition had come to an end. He had to constantly answer the phone. There was an anti-Jewish demonstration now being prepared in Stockholm. He had to do everything in his power to counteract it. But between phone calls he found the time to take another look at Gabriel, who was staring at him silently, with his eyebrows raised like a pair of parentheses.

“You will wash our community’s dead,” he repeated convincingly. “He who was entrusted with this work before you has joined the long list of our fathers: Abraham, Isaac, Jacob. It’s holy work,” the rabbi added in a hurry.

Gabriel sat there as though struck by lightning; he had absolutely no idea what was going on with him. Finally he shook himself awake and said:

“Thousands of thanks!”

He signed the contract, and when he headed for the door the rabbi came to him and shook his hand in that special way that gained him the love of the Stockholm Jews.

A man from the synagogue walked Gabriel to the room where the previous corpsewasher had been laid down. He gave him the keys and a few summary instructions, then left Gabriel alone with the dead.

The body had to be washed according to the Jewish custom and afterward wrapped in a linen shroud and placed in a simple wooden box. It was cold in the room with the dead. The beautiful community coffin was awaiting in a niche. The wooden box had to be placed inside the golden encrusted coffin in which the dead would be taken to the cemetery. Thus the burial was simple, and beautiful, and, especially, inexpensive for the family in mourning.

Gabriel began to wash the body carefully. He was feeling strangely alone, as though face-to-face with eternity. The body of the old corpsewasher made him neither nauseous, nor afraid. On the contrary, he had the feeling that suddenly, after so many years of living falsely, he was now face to face with the truth. He was standing before the end of earthly life, the inevitable end for each and every person. Rich or poor, humble or illustrious, everyone had to end up in this perfect motionlessness.

There was something pathetic in having to wash the body of a man who had fought and loved so much during his lifetime as a man. Without understanding how this was possible, Gabriel suddenly felt the spirit of the old corpsewasher move about him. The light too became more powerful, brighter. It was as though the spirit of the dead man surrounded him with sympathy, helping him do his work with a sure hand.

Gabriel wondered why he had never met the previous corpsewasher at the synagogue; he didn’t even know his name. But now he felt as though he stood before an old acquaintance-an alter ego. His closed eyes concealed a secret. Without a doubt, thought Gabriel, we are all brothers and sisters. Further on, beyond life, we must all return to the one who sent us to earth.

Just as Gabriel was getting ready to wrap the body in the immaculate linen, the door opened abruptly and the corpsewasher’s widow appeared in the doorframe, dressed in black. She nodded to him and headed toward her dead husband, leaning over his face. She cried for a time, face to face with the dead, like two lovers preparing to separate for a long time. Then she lifted her face and wiped her tears. She thanked the new corpsewasher, handed him a hundred-crown note, and left the room, with a kind of lightness, as though having no weight.

Left alone once again, Gabriel wrapped the dead in the white linen, placing him slowly in the wooden box, then slid the box into the beautiful coffin in which the dead of the community were taken to the cemetery. He washed his hands and combed his hair, looking once more at the dead. Everything was in order. He left the synagogue in a great mood, bought some flowers and a box of chocolates for Lea. When he got home he gave Lea the flowers and the chocolates.

“I have some good news. The rabbi gave me a job.”

The couple spent a happy evening together. Gabriel refrained from telling Lea what sort of a job he had got. He thought he would tell her later. People were full of prejudice. It was kind of shocking to live off the dead. But as far as he, Gabriel, was concerned, he found it natural to feed off death.

Before he went to sleep he embraced his wife passionately. Then he prayed to his guardian angel. Only now did he understand why his mother had told him that his name would be of great help in his life. One single invocation was enough, and he, as a friend of the archangel, received the desired help. He recalled all those things only now, when he accepted a job that he had never thought about and which he had had absolutely no idea existed. She was right, his mother, she who had linked him through the name she had given him to an angel, she who had never told lies.

That was the law of life: that there would always be people dying in the Jewish community. And the synagogue paid Gabriel a good salary. Besides, he received gifts from the generous widows, so that he lacked nothing. When there were no dead to wash, Gabriel spent his time putting the wooden boxes in order. In short, there was always something to do while awaiting the dead.

Lea was shocked that they had become well-off overnight. Nothing upset her anymore; she even began to smile when Gabriel came home with gifts: flowers, dresses, shoes, jewelry and furs. There was one thing, however, that she soon began to notice: along with the abundance, a bad smell crept into their house. In vain did she try to make it disappear by putting flowers in every room, spraying the air with all kinds of perfumes, and cleaning every day, after the Swedish custom. The bad smell persisted as though it were invincible. And the most horrifying thing was that the smell became even more horrible when the couple went to bed.

Lea asked herself constantly: is it possible that my husband is beginning to smell bad? Gabriel noticed, too, that for a time now, she had kept rejecting him.

“What’s with you?”

“Nothing.”

“Why are you avoiding me?”

“Something smells bad.”

“Like what?”

“Like death.”

Gabriel, who perfumed himself before going to bed, asked himself if it wasn’t the cologne he used that offended his wife’s delicate sense of smell. The very next day he bought a light cologne with a scent of spring flowers: L’air du Temps.

But it was all in vain: Lea never ceased letting him understand that he smelled bad, of rotten flesh. Those words worried poor Gabriel. He hadn’t told her anything about his work. Lea knew that her husband worked at the synagogue as a kind of jack-of-all-trades and that he received generous gifts because of his benevolent nature. Gabriel was horrified at the thought that Lea would discover one day that he washed the dead and that probably the heavy smell that suffocated her was a smell from the next life.

Evenings she turned her back to him, concluding: “You smell like you’ve been embalmed.” Then she began to cough and it was clear that she couldn’t breathe.

Eventually they decided to sleep in separate rooms. Gabriel tried to console her, but she was stubborn:

“It’s a synagogue smell. Only old men come to the synagogue and they smell of death.”

“You are wrong,” answered Gabriel, “if only you came by every once in a while you’d see, there are young men who come there, even children.”

During the days that followed Gabriel bought the finest perfumes for Lea and gave them to her in order to avert the bad smell. But she maintained that the bad smell prevailed. She seemed unwell, her usual ill feelings emerged again.

“It smells like corpses,” she screamed, at the end of her rope.

Gabriel was at the end of his rope too. He decided he should her the truth.

“The smell is from my work.”

“What work?”

“I’m not the jack-of-all-trades who fixes everything. I wash the bodies of the dead. The bodies of those who were alive once, like you and me,” Gabriel added.

“I live with a corpsewasher, I eat and I breathe the same air! Without even knowing it, I live with death!” Lea screamed.

“Don’t be afraid, life and death are always together, you can’t have one without the other.” But Lea locked herself in her room, refusing to have dinner with him. Later she came out to tell him:

“You have to choose between me and your dead.”

The next day Gabriel went to work disheartened. Other dead were waiting to be washed and their widows showed up with tears and gifts. But Gabriel was thinking of his wife. He didn’t know how to convince her that death was not a stranger to life but on the contrary, it lived in its very womb. His wife’s words still rang in his ears: you must choose between me and your dead.

Gabriel was filled with despair. Why should he lie to himself? He felt better with his dead, it made him think of the ultimate truth. Didn’t Lea know that one day she too would die, like so many others? But she persisted in seeing herself immortal, like so many others . . .

After a week of fighting, Lea asked for a divorce and Gabriel had to move out. The rabbi consoled him and gave him a temporary small room not too far from the place where he washed his dead. Gabriel bought himself a bed, a table, and a chest of drawers. His life changed. He became more downcast and thought all the time about Creation and the end of all that was. Sometimes, in his solitude, he seemed to hear a benevolent voice: “Don’t be afraid, your wife is wrong, one lost, a thousand found.”

As shadows turn to light, so was Gabriel’s sadness turning constantly into something else. He began to get to know other women. He was always invited to come over by one woman or another, so that the only place where he could rest was the room where the dead awaited him.

One day he heard about a young woman with whom he was slightly acquainted who had attempted suicide because of her husband. She jumped from the eighth floor but happened to fall between the branches of a tree. She was stuck there till someone saw her and called the police. At the hospital all the woman could think of was how to attempt another suicide.

Gabriel visited her at the hospital with flowers and caramels. The woman’s face was shrouded in a plaster cast. Gabriel kissed her hand, as was the custom in the country that he came from.

“Who are you?” asked the woman, surprised.

“I am the one who told the tree to stop you from falling.”

“You know how to talk to the trees!” she smiled.

“Yes, and I came to bring you good news.”

“Is there good news in this world?”

“Yes, the one who made you suffer is now suffering more then you are.”

“It’s natural.”

“No, in reality murderers forget the evil they committed.”

“That my husband left me, you call that a crime?”

“Yes, because he pushed you to destroy yourself.”

“How do you know this?”

“From my own life.”

“I am tired.”

“Close your beautiful eyes.”

“Are you trying to flatter me?”

“Flatter you? No. Seduce you? Yes.” Then Gabriel looked at his watch and said: “I am going now. We’ll see each other again.”

When he arrived at his dead, his heart was light. While he was combing the few remaining strands of hair on the head of a stranger whom he thought he had met but couldn’t remember when or where, old man Melchior showed up.

“A good day to you,” he said. “I hear that you can do everything.”

“Almost everything,” joked Gabriel.

“My brother lost his dog and now he is sick with pain. A red terrier, we did everything we could to find him, but all for nothing.”

“Give me the address.”

Old man Melchior left with his mind at peace.

In the afternoon Gabriel took a walk in the park by the synagogue. A young woman was sitting on a bench with a dog in her arms. She was laughing and joking with another lady who sat next to her. When the dog jumped out of the young woman’s arms, Gabriel called him in a whisper. The dog leaped up in his arms and he found it easy to hide it in his coat. He took its leash and went to old man Melchior. He opened the door, looked at the dog for a while, and then he said, clearly:

“This is not our dog.”

“That’s not important,” Gabriel replied, “dogs know many things about us, many more than we know about them.”

Gabriel took the dog to the bed where the brother lay. The dog leaped on the bed and began to lick his face and hands. Gabriel left in a hurry.

After a few days, when he had forgotten completely the story of the dog, Gabriel was unexpectedly visited by Melchior’s brother, who looked like he had risen from the dead and was holding the dog in his arms.

“It’s not my dog.”

“It’s the same thing,” Gabriel replied, a little embarrassed.

“You cheated us, it’s a stolen dog!”

“Here’s the leash, you can take him to the owner yourself!”

A week later he saw Melchior’s brother at the synagogue with a young lady, whom Gabriel recognized as the lady whose dog he had stolen. Everyone stared at the new couple and some even whispered in Melchior’s brother’s ear: Where did you find such a woman? To which the happy man answered, joking as they do in Stockholm: “I put an ad in the classifieds, that’s how.”

One evening after a hard day at work, Gabriel was getting ready for bed. There was a knock on the door.

“Come in,” said Gabriel, yawning.

It was the writer Isaac Bell. He came to the synagogue only from time to time, when inspiration left him.

“I’ve had it,” he said, sitting on the edge of Gabriel’s bed.

“Did your fiancée leave you?”

“Much worse. I can’t write a word.”

“Did you pray?”

“Yes, but God won’t answer my prayers. I am more dead than the dead. I was wondering if you could help me.”

“You must eat parsley.”

“Parsley?”

“A bundle everyday, an entire bundle.”

Isaac looked at him, smiling; he thought Gabriel was joking.

“Where can I find parsley now, all the stores are already closed!”

Gabriel stood up immediately and took out a bundle of parsley from a bag.

“There you are, bon appetit.” Then he closed the door after Isaac and sat on the bed. He was thinking constantly about his friend Raul who had just died. Tomorrow he would wash his body and close his eyes forever. He thought again about his profession: it was much easier to wash the dead than sweep aside the dust from one’s soul. Like crystals, souls must be cleansed almost every day. It sometimes seemed to him that he was flying between the dead and the living like a messenger, borrowing power from one to the give to the other in the eternal struggle between light and shadow.

When he thought again about Isaac Bell, he began to smile. Some things remained inexplicable. For instance, why did he recommend parsley to Isaac Bell in order for him to regain his inspiration? It was simply as though someone else had thought for him and this someone else whispered the word to him. He began to laugh like a madman, singing by himself: parsley, parsley!

His head, shrouded by a rich growth of white hair, was swaying like a great chrysanthemum, seeking the corners of the tiny room in which the unseen souls were moving about.


https://swedenherald.se/article/the-author-gabriela-melinescu-has-died








Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 31 octombrie 2024

 












miercuri, 30 octombrie 2024

secretcvint - Ziarul Meridianul nr.42 de joi, 1 noiembrie 2024

 























Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 30 octombrie 2024

 



















Mihai Cantuniari - Remember (2) - Tante Zoe. Românii de acum 50 de ani

 



Remember (2) - Tante Zoe. Românii de acum 50 de ani

Mihai Cantuniari, scriitor

30 Octombrie 2024

 

„Române, dacă vrei binele neamului, alege să te conducă un Român Ortodox” (Col. (r) Alexandru Bochiș-Borșanu)

 

Pe la începutul anilor ’70, mutat deja cu Ileana din strada Victor Manu în apartamentul tatălui meu din Iulius Fucik, am trântit în prag de primăvară o gripă de mare efect. Tuse, strănuturi, temperatură, smiorcăieli, roşu în gât, transpiraţie, cap greu, ochi lăcrămoşi  ─  mă rog, tot tacâmul. Evident, nu mă mai duceam la serviciu, ci zăceam înfofolit în pat şi mă lăsam cu o plăcere perversă în grija afectuoasei mele soţii. Rugasem să nu vină nimeni din familie să mă vadă, ca să nu împrăştii morbul printre cei apropiaţi. Mă simţeam rău cu adevărat, dar mă şi răsfăţam niţel în dimineaţa aceea, aşa cum şedeam în capul oaselor, sprijinit  pe perna ridicată, cu ochii pe geam la primele raze de soare mai căldicele de afară. Care nu mi-a fost aşadar mirarea la primirea unui telefon de la tante Zoe Leonida, ce ţinea să mă viziteze chiar în condiţiile acelea. Am avertizat-o conştiincios de riscul contaminării, dar ea tot nu s-a lăsat. În consecinţă, peste vreo jumătate de oră buna-mi mătuşă se afla la căpătâiul meu, dorlotându-mă la rându-i şi prezentându-mi un mic cadou-surpriză (mic numai ca dimensiuni, după cum veţi vedea), înfăşurat frumos în hârtie de mătase.

 

Tante Zoe ştia de marea mea pasiune de-atunci pentru numismatică, după cum la fel de bine ştia, cunoscându-şi nepotul, că nu valoarea materială intrinsecă a monedelor mă captiva, ci aceea artistică, în asemenea măsură încât de-a dreptul mă amorezasem de chipul nimfei Aretusa de pe tetradrahmele de argint Macedonia Prima. Aceeaşi pasiune avea să mă facă, mai târziu, să caut prietenia şi învăţăturile savantului Octavian Iliescu, şeful cabinetului numismatic al bibliotecii Academiei, cu care am avut lungi şi spornice conciliabule în biroul lui liniştit din Calea Victoriei, unde mi-a arătat şi câteva din tezaurele cu care se mândrea cabinetul: lingouri cilindrice de aur având întipărite la ambele capete chipuri ale vremelnicilor împăraţi din răstimpurile de decadenţă, când pacea la hotare se plătea scump către şefii barbari, cu zeci şi sute de monede de aur (aurei, solidi) topite împreună într-un singur astfel de sul lung - iar tributul anual consta din căldări întregi cu lingouri -, dar mai ales monumentala, neuitata salbă de argint ca o za luminoasă căzând în chip de grea cataractă peste bustul feminin, de la gât până la centură, cu cel puţin şapte rânduri de denari republicani romani şi de drahme greceşti din mai toate oraşele-state, crescând treptat în dimensiune de la cheutoare spre centrul unde se lăfăiau tetradrahme cât farfurioarele. Lucrătura în sine era o capodoperă, întrucât fiecare piesă în parte era prinsă numai cu gheruţe de argint, pentru ca valoarea ei să nu fie nicidecum ştirbită prin găurire.

 

Deschid o mică paranteză ca să fac loc unei alte întâmplări numismatice din aceiaşi ani ’70. Mă întorceam acasă cu troleibuzul de la Editura Academiei unde lucram pe vremea aceea, când, în mulţimea indiferentă, ochii mi-au căzut (mari, uimiţi) pe finul lănţug de aur purtat la gât de o tânără necunoscută; exact la mijloc, între sâni, odihnea atârnată de el o preafrumoasă monedă de aur bizantină, un autentic solidus părând în perfectă stare. De data aceea - şi numai atunci - ochii mi se scurgeau pofticios nu după pieptul cel promiţător al tinerei doamne, ci după podoaba ce i-l punea atât de bine în evidenţă. N-am putut rezista ispitei şi am rugat-o politicos să mă lase să văd mai bine piesa. La început bănuitoare şi gata de apărare, tânăra a simţit însă că nu mă dădeam la ea într-o încercare penibilă de agăţare, ci chiar mă interesa în cel mai înalt grad moneda; spontan, şi-a desprins lănţugul de la gât şi mi l-a pus în palmă cu piesă cu tot, într-un avânt de prea mare încredere. Am privit cu interes reversul şi m-am declarat mulţumit în sinea mea, dar când am văzut aversul am simţit că mi se înmoaie picioarele: drept în mijloc era înfipt un mic rubin care de frumos era frumos, trebuia s-o admit, însă distrugea toată valoarea istorică, estetică, ştiinţifică, numismatică a monedei. Pe scurt, în afară de cea strict materială - aur şi piatră scumpă -,  piesa îşi pierduse prin prelucrarea aceea grosolană, neprofesionistă, orice valoare. I-am înapoiat-o stingherit tinerei doamne, care nu mai ştia ce să creadă văzându-mă brusc atât de plouat, şi am coborât cu coada între picioare la prima staţie, ca să nu fiu nevoit să joc comedia admiraţiei şi să mă pamez în faţa unui eşec de proporţii. Cred că nici până în ziua de azi doamna pe-atunci tânără nu ştie de ce m-am dezumflat aşa dintr-o dată.

 

Şi o nouă paranteză, cerută de context: momentul când, inconştient şi neintenţionat, i-am făcut domnului O. Iliescu cel mai frumos dar pe care şi-l putea dori. În colecţia oferită mie atât de generos de tante Marie, şi pe care o spârcuisem sârguincios oferind spre vânzare piese cu a căror contravaloare în lei mă desfătam cu prietenul Edy la barul “Berlin” în rafale de muzică, se pripăşise nu ştiu când şi cum o mică lamelă de metal alburiu, contorsionată şi jalnică, arătând de parcă fusese călcată de tramvai. Mă uitam la ea neînţelegând nimic: părea a fi monedă şi nu prea, avea bătute câteva litere nedesluşite, nici latine, nici slavone; oricum n-o puteam situa nici măcar aproximativ, nici în timp, nici în spaţiu. Ciudăţenia aceea nu părea demnă de o colecţie. De câteva ori fusesem pe punctul să mă dezbar de ea, aruncând-o pur şi simplu la gunoi, dar de fiecare dată ceva mă oprea şi mă îndemna să cer întâi sfatul unui specialist.

 

Aşa s-a făcut că  într-o bună zi am pus caseta mea cu monede antice pe biroul domnului Iliescu, rugându-l să ne uităm puţin la ele şi să mă sfătuiască în legătură cu cele câteva misterioase, necunoscute sau chiar dubioase. Când a venit rândul piesei de mai sus, am simţit nevoia să mă scuz pentru ea, într-atât o consideram de nepotrivită cu atmosfera de studiu a cabinetului şi cu adânca specializare a numismatului. Care nu mi-a fost însă uimirea la reacţia lui, după ce-şi vârâse moneda (dar era monedă?) aproape în ochi -  era teribil de miop -  şi mai că sărise din scaun cu ea într-o mână şi cu lupa în cealaltă: „Domnule, domnule, dar ăsta-i un dinar al lui Dan I al Ţării Româneşti!”. După atâta timp nu mai ţin minte precis dacă era vorba de Dan I sau de Vlad I; oricum surpriza şi încântarea lui Octavian Iliescu, căruia i se urcase tot sângele în obraji şi rotea nişte ochi de copil dus la o feerie, m-au hotărât imediat: „E a dumneavoastră”.

 

Am trecut uşor peste toate protestele lui sincere de om dintr-o bucată, intuind că nimic nu-l putea ferici mai mult pe savantul din el decât disculeţul acela neverosimil de argint subţiat, casant, luat parcă de pe şina tramvaiului. Drept mulţumire, mi-a ţinut atunci o adevărată prelegere despre raritatea monedelor bătute fie de cezari romani din epoca târzie, proclamaţi peste noapte de soldăţoi care îi şi trădau ori ucideau după numai câteva luni, fie de voievozi de-ai noştri grabnic trecători pe scaunul domniei. Despre unii din ei nici nu se ştia să fi apucat să bată monedă, drept care apariţia neaşteptată a vreunei piese de-a lor era un eveniment “epocal” în lumea închisă, exclusivistă, a marilor iniţiaţi.

 

Oare ce cadou îmi adusese la patul „suferinţei” mereu afectuoasa tante Zoe, cea luminată întotdeauna, de când o ştiam, de un zâmbet bun? Am deschis pacheţelul şi, de surpriză şi încântare, am rămas mut: aşezate unele peste altele în formă de mic sul, mi s-au rostogolit în palmă cinci superbe monede de aur, absolut autentice, dintre care patru bizantine (una era schifată, adică adâncită concav) şi un ţechin veneţian bătut de dogele Aloyssius Mocenigo! Din cauza poeziei El Zorab, mulţi dintre noi, majoritatea, cred că ţechinul („O mie de ţechini primeşti?/ O, paşă, cât de darnic eşti!”) este o monedă de aur arabă. Nici pomeneală: etimonul cuvântului este italienescul „zecca” însemnând tiparniţă de bani. Prin urmare, ţechinul e ducatul veneţian, de foarte bună calitate, motiv pentru care a circulat şi în lumea arabă. Tante Zoe îmi făcuse un dar împărătesc.

 

Pe vremea aceea, simpla posesiune a unor monede de aur era cu desăvârşire interzisă şi constituia infracţiune gravă, pasibilă de închisoare. Statul le confiscase demult de la particulari, mai ales sub formă de „napoleoni”, sau „cocoşei”, lăsând oamenilor dreptul de a avea inele şi verighete, câteva podoabe de aur - lucrate, comercializate numai în magazinele de Stat numite „Bijuteria”, strict controlate -, plus aur dentar. Atât. Tot restul era considerat monopol de Stat şi administrat cu străşnicie. De dragul meu, buna-mi mătuşă încălcase legea, printr-un gest generos pe care nu aveam să-l uit vreodată. Ingratitudinea nu a fost, nici nu este punctul meu forte.

 

Vezi, de aceea, la capătul altei decade, am privegheat-o singur pe tante Zoe în prima ei noapte petrecută pe tărâmul celălalt. În strada Salcâmi, în sufrageria unde în timpul vieţii îşi primea oaspeţii cu atâta căldură, chiar pe masiva masă centrală, între patru sfeşnice de argint cu lumânări de ceară, odihnea fiinţa aceea mărunţică, cinstită,  muncitoare şi devotată, a cărei bunătate nu dispăruse decât odată cu suflarea-i. Era prima oară când vegheam singur un mort, eu care mă îngrozeam de marea trecere. Mă oferisem instinctiv, văzându-i pe toţi ai casei foarte obosiţi, iar pe soțul ei, unchiul Paul, doborât, pierit, aflat undeva dincolo de istovire. A acceptat cu greu şi nu s-a lăsat dus decât după ce m-a întrebat în şoaptă: „N-o să-ţi fie frică?”. Am făcut ochii mari: cum era să mă tem de unul din oamenii care toată viaţa lor nu-mi voise şi făcuse decât binele? Pentru mine, tante Zoe nu era o moartă, era tot tante Zoe pe care o ştiam de când deschisesem ochii pe lume. Chiar şi după moarte, ea nu-mi putea fi decât benefică.

 

Dar noaptea aceea a fost una cu totul deosebită, nu în ordinea faptelor (nu se întâmpla absolut nimic), ci a stării de spirit care m-a cuprins de îndată în camera cu geamurile larg deschise spre întunericul văratic de afară, blând luminată doar de mucurile de lumânare ce trebuiau curăţate din când în când. Se aşternuse peste tot şi toate o mare, nemaiauzită linişte cerească îndemnând la reverie, la amintire, la împăcare şi reculegere. În sfârâit de lumânări şi ţârâit de greieri din curte, sufletul meu centrat, revenit parcă la matcă, domolit în fine, se dilata vertiginos, umplând preajma şi depărtările, noaptea întreagă şi vectori siderali. În orele acelea razante cu timpul dar impermeabile la el, participam ca iniţiat la o taină copleşitoare; eram şi nu eram cu mătuşa mea, care era încă şi nu mai era ea însăşi. Trupul împuţinat de suferinţa trecută şi injectat cu formol era acolo, pe masa de lângă mine, dar suflul divin ce îi dinamizase până atunci membrele şi i se răsfrânsese luminos în ochi și zâmbet se răzleţise în marele necunoscut. Încă fiinţă şi deja nefiinţă, şovăitor luneca sub ochii mei dinspre un regn spre altul, de la cel animal la cel mineral, de la animat spre inanimat. Sugestiile bacoviene („stam singur lângă mort şi era frig”) nu se potriveau defel: eu stăteam absolut liniştit şi ajutam cu prezenţa mea de catalizator, concentrată, absorbită, epicentrată, la inexprimabila reacţie de prefacere, de sublimare, de scurgere a omenescului prin pâlnia înstelată a întunericului către altceva situat altundeva. Şi    nu-mi era pic de teamă, ci mă simţeam cumva părtaş la săvârşirea marii slujbe a prohodului neauzit, fără a-mi putea explica nici cum, nici de ce. O pace de dincolo de fire ne învăluia, pe viu şi pe moartă, izolându-ne din aprigul contingent, contopindu-ne în lumina atemporală a recunoştinţei, dragostei şi respectului.

 

Nu aur îmi adusese cândva tante Zoe, ci suflet; nu aur primisem eu, ci mărinimie.  Aşa se preţăluiau pe atunci darurile: după caratele bunătăţii. Materialismul abject de care ne-am lăsat pângăriţi şi căruia îi batem mătănii de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa în program non-stop este ultimul hârdău cu dejecţii prăvălit peste un neam care merita totuşi altceva.

 

Ca atâtea alte lucruri din viaţa mea, şi cele cinci monede de aur au fost pe rând   înstrăinate de mine, când ori nevoia ori capriciul m-au împins la destule renunţări. Dacă le-am pomenit aici, a fost numai ca să-mi răstorn chimirul doldora de amintiri sunătoare, de averi eterice, şi să împrăştii peste puţinii oameni generoşi pe care i-am cunoscut o aură bătută în nestematele slovei.

 

Nota autorului - Fragment din Trilogia „Omul ca iarba”, din care au apărut la Ed. „Humanitas” numai primele două volume. Publicarea celui de al treilea va fi posibilă doar după abrogarea legilor cu dedicație - antiromânești-anticonstituționale-antiștiințifice-antiistorice-anticercetare 107/2006 (și O.U.G. nr. 31/2002), 217/2015 și 157/02.07.2018, legi ale cenzurii, care prin interdicțiile și sancțiunile impuse neagă explicit libertatea de exprimare garantată de însăși Constituția Țării. În anii ceaușismului am putut publica toate cărțile mele. Acum, nu. Deci când a fost cenzura Sistemului mai odioasă, atunci sau acum?). „I.N.S.H.R.-E.W.” și CNA monitorizează întreaga Românie, tot ce mișcă în Țara asta. Cu ce drept?










Florian Colceag - „Constituţia cetăţenilor”

 



„Constituţia cetăţenilor”

Prof. Ec. dr. Florian Colceag

30 Octombrie 2024

 

„Constituţia cetăţenilor” este marea noastră şansă de a redeveni un stat funcţional Secolele trecute au învățat oamenii să gândească liniar și dihotomic, în adevarat­fals. S­a ignorat astfel complexitatea realității și s­a trecut la experimentalism ca unica bază de confirmare a corectitudinii gândirii. Ca o consecință secundară a acestui fapt, a venit epoca secolului al XX-lea, în care s­-a încercat să se explice totul printr-un instrument unic de gândire. Noi am ajuns acum, datorită acestor mode culturale, la următorul paradox:

 

- toată lumea știe ce are de făcut, dar ceea ce face nu satisface pe nimeni. ­ Educația, destinată anterior dezvoltării personalităților, acum vinde diplome și dezvoltă memorii inutile pieței muncii sau societății; ­

 

- sănătatea, destinată prevenirii bolilor, acum vinde medicamente și produce boli gestionabile ce fidelizeaza consumatorul; ­

 

- băncile, destinate anterior sprijinirii sistemului economic, acum fac camătă; ­ Agricultura, destinată anterior hrănirii populației, acum ucide mediul natural prin produse chimizate și îmbolnăvește oamenii; ­

 

- construcțiile, destinate anterior bunăstării umane, acum distrug pădurile, producând dezechilibrarea ecosistemică și deteriorarea definitivă a acestei bunăstări, iar lista poate continua pe orice direcție de analiză.

 

Vedem astfel cum fiecare dintre direcțiile amintite ­ si altele, neamintite ­creează contradicții paradoxale, periculoase unei stări normale, mai vedem cum „bitcoin” încearcă să ia locul monedei curente, însă tot fără a avea o acoperire în ceva palapabil. Aceste încercări noi nu conduc decât la crearea unor noi bule de criză ce se vor autogenera permanent, până când una din două: ori lumea va gândi complex și conform unor sisteme de gândire naturale, ori lumea va ajunge la distrugere.

 

Există și varianta a treia, în care o parte din oameni vor ajunge la această gândire complexă și îi vor ajuta pe ceilalți să­-și depășească limitele. Spun toate acestea în vederea analizei modelului de constituție a cetățenilor, care a fost construit astfel încât să asigure mecanismele complexe ce pot permite funcționalitatea statului în condițiile inițiale pe care le știm. Îmi dau seama că experiențele trecute vor zice că nu respectă forma și standardele oficiale. Dar ceea ce trăim în această perioadă nu mai respectă nimic din funcționalitățile necesare. Suntem totuși o țară mică, cu orașe mici prin comparație cu orașul Tokio, de exemplu. Și totuși, orașul Tokio funcționează, deoarece a fost planificat să funcționeze ca un organism viu, care respectă soluțiile naturii.

 

Pentru noi, această „Constituţie a cetăţenilor” este marea șansă de a ne reveni, folosind priceperea fiecarui om, și de a redeveni un stat funcțional. Nu este suficient să ne adunăm împreună, ca să mișcăm ceva din loc, trebuie ca omul potrivit să ajungă la locul potrivit. Și, acolo, să facă ceea ce poate aduce cel mai mare beneficiu celorlalți și mediului natural în care trăim cu toții.

 

Trebuie, mai ales, să ne deschidem mințile și sufletele și să vedem ce este bun în fiecare om și fiecare eveniment, nu numai ce este rău sau urât. Cu alte cuvinte să nu mai judecăm dihotomic, în bun-­rău, frumos­-urât, adevărat-­fals, ci să vedem rolurile funcționale și echilibrele.

 

Marea schimbare începe cu noi înșine. Dumnezeu să ne ajute să reușim!

 

Notă - Prof. ec. dr. Florian Colceag este licenţiat în matematici fractale, doctor în economie şi specialist internaţional în guvernanţă sustenabilă. Profesor cu peste 30 de ani de experienţă în educaţia copiilor supradotaţi şi în antrenarea olimpicilor la matematică, a obţinut peste 60 de medalii de aur la competiţii internaţionale în această disciplină. Este reprezentant în România al „World Council for Gifted and Talented Education”. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul „IRSCA Gifted Education – România” (asociaţie nonprofit cu scopul promovării şi sprijinirea dezvoltarii persoanelor cu har şi talent în toate domeniile) şi preşedintele  Consorţiului Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi si Talentaţi (EDUGATE). Este autorul proiectelor „Modelul de ţară” (făcut deja public), „Development and Ability” și „Romania European Integration”, coautor al „Programului de Retehnologizare şi Modernizare tehnologică a României” şi coautor al proiectului legislativ cetățenesc „Constituția cetățenilor”.

 

„Modelul de Ţară” seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Evident, profesorul Florian Colceag are avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului al XXI-lea, dar proiectul lui nu este doar o teorie, ci un manual de lucru. „Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

 

-----------------------------------

Sursa - „Certitudinea”, Anul 6, Nr. 173/2024