Istorie
şi Destin
Prof.
dr. Gică Manole
31
Mai 2022
Ceea ce se petrece de un timp obositor de
lung, peste Prut, în Basarabia, nu este o întâmplare, nu sunt gesturi ale unor
inconştienţi brutali şi primitivi, ci reprezintă o linie de conduită, a
politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general.
„Descoperirea” a două popoare latine, la
Nord de Dunăre, unul „moldovenesc”, altul român, aparţine lingviştilor şi
politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana
aceasta trainică, din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei
la Imperiul Rus (1812).
De la Petru cel Mare şi până la colapsul
istoric şi benefic, pentru toată lumea, al Uniunii Sovietice, din 1991, ochii
imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care
Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control. Neîmplinirea, în
totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari
puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit
blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol. Corolarul
tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi
urii faţă de români, îl reprezintă acest dicţionar „moldovenesc – român”,
apărut, recent, la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un
trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.
Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc
ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi
nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa),
precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor
româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria). Ştiu că
împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi
de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi,
mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei
naţiuni. Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport
negativ cu Istoria.
Care să fie cauza acestor eşecuri,
neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat
„invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul?
Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în
pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de
ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi
insuficient? Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a
zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat,
ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul”
destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi
sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.
În ceea ce mă priveşte, identific
rosturile noastre, ca destin, cu năzuinţa de a ne împlini Idealul Naţional,
Ideal Naţional care a fost, şi va rămâne, refacerea unităţii statal-istorice a
poporului nostru între hotarele etnice pe care le-am moştenit de la înaintaşi.
Şi, dacă timpurile potrivnice sau generaţii de lideri nedemni de un asemenea
rost au abandonat acest ideal, ar trebui să acceptăm provocarea unei lupte
imposibile, spunându-ne-o, ca şi Nicolae Bălcescu, la 1848: „Mai bine ţara
noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să rămâie tot ţara
românilor”. Nu-mi pot reprima întrebarea dacă ţara noastră mai este a românilor
sau doar a unor români mai speciali, aşa cum, în Vechiul Regim, Franţa
aparţinea unor francezi mai speciali (stări privilegiate).
Puterea de rezistenţă, de exprimare, a
unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l
posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a
depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins.
Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca
aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate
superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei
bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin
manipulare, hoţie, cinism sau impostură.
Un popor dispune de o forţă de reacţie
reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul,
iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de
posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă
generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă. Românii s-au opus destinului
chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când
invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice,
excepţionale.
Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a
fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda
marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne
vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe
potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi
credinţa sa. Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara
Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge
apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am
fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de
destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine. Şi
totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar
destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit. Aş cita aici una din
spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei: „Nu ştiu cum face Ivan
(Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan – n. n.) că, fără
lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc
şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.”.
Mihai Viteazul a înfruntat destinul,
provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile.
Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător,
demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au
înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei,
un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale. Decăderea,
decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi
articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral.
Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie
divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin
sudoare, ci prin furt.
Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu
este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când
vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune
constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te
înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea,
răscumpărarea sa.
O ştim bine, cu toţii, necunoscând
istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de
nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai
eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România
la 27 august 1991). Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce
avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda
acelora care pretind contrariul.
Există Istorie numai în măsura în care
există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu.
Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial,
printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei
conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de
rezistenţă. Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar
altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia,
ticăloşia sau laşitatea „liderilor” tăi! Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac
istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi
istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se
autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani,
delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau
o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi
rămâne străină.
Vorbeam de o conduită constantă, a
politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă
rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al
statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus! Din nefericitul an 1792,
când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm
rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc. La
aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare
şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii,
călcând în picioare orice principiu moral! Dacă au întâlnit adversităţi,
opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945)
„troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă
civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit.
Să dăm un exemplu: după triumful
revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români
din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi
permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare”,
va avea o reacţie vehementă. Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată,
cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă
extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care
ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut. În notă (18 iulie 1848) se scria,
despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate
turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiţi” care vorbesc „în numele unei
pretinse naţionalităţi”, şi care „pe o bază istorică ce nu a existat
niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la
români”, O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811 – 815).
Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate,
poziţia ruşilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei
sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că,
în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia,
prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi
laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful
revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie” a
cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală
restauraţie din istoria contemporană. Urmaşii celor aduşi la putere de
ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au
preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în
nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de
participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă
obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia,
onoarea şi responsabilitatea.
Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt)
doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în
România, doar de dragul de a „guverna” şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari
averi pentru ei şi abjectele lor progenituri. Idealul acestor oameni n-a fost
şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile
interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este
un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile,
sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi
înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să
abandonezi un ideal naţional.
Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne
clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova,
tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state
foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi
Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de
la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când
Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul
stat din lume care recunoaşte această „independenţă”, în loc să fi proclamat,
de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!
Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va
impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se
afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei; când
dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român,
prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care
ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă. Toate aceste
renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona
definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă. Şi, ca o încununare a
acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a
reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o
moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul
Ribbentrop-Molotov, ş.a.).
Toate acestea mă fac să cred că forţele
sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că
pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul
cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o
convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul
Gheorghe Platon. Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau
de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne
înţelege. Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români,
a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită)
în Ţara Românească a Moldovei.
Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au
asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii
române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură
viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate,
cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu… Aici nu mai este
vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca
ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie,
obligatoriu, să se continue în fapta celor vii.
Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se
ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae
Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului
XX: „Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi
înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa
naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi
robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.”.
Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în
privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să
spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre! Vechea
nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă,
n-am răspuns, nu răspundem decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung
blestemată indiferenţă!