Martiriul
creștin în epoca Imperiului Roman și în cea comunistă (2)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
30
Iulie 2023
„Sângele martirilor este sămânța
creștinilor!” (Tertulian)
„Nici unul dintre oameni nu L-a iubit pe
Hristos/ Atât de mult cât mucenicii!” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Sub bagheta rabinilor iudei, cei mai
egoiști și mai satrapi dintre oameni s-au orchestrat toate torturile și
masacrele regale iudaice și imperiale romane. După sângerosul Irod, care a fost
mare, doar prin atrocități, toți imperialii romani de la Caligula până la Constanțiu Clor, tatăl lui
Constantin cel Mare, cel mai mare monarh al lumii, au fost persecutori
sângeroși ai Creștinilor. Ura viscerală a politeiștilor regali romani, asmuțiți
de urâtori de Dumnezeu, iudeii a fost biruită de iubirea martirilor care, prin
mucenicia lor, au adus Biruința lui Hristos întru Biserica Sa.
Martiriul creștin este cea mai vie
mărturie a dreptei credințe și măsura cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu,
manifestată prin curajul de erou, împlinit ca martir în fața morții, pe care a
biruit-o pentru nădejdea și bucuria vieții întru Mântuitorul Hristos. Martirii
din toate timpurile considerau primirea morții, ca pe o poartă ce se deschide
adevăratei Vieți-hristice, printr-o a doua naștere, mistică a lor. Astfel,
moartea care prefigura o parte din supliciile de neînchipuit ale Mântuitorului
pe Drumul Calvarului, devenea pentru ei o taină divină, încredințați fiind, „că
nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei” (Galateni, 2,20).
„Creștinii […] sunt trup, dar nu trăiesc
după trup (Rom. 8, 12-13). Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului
(Filip. 3, 20). Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu-i cunoaște
nimeni, dar sunt osândiți. Sunt omorâți, dar dobândesc viața... sunt înjosiți,
dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt
ocărâți, dar binecuvintează (Matei 5, 44; 1 Cor. 3, 12-13; sunt insultați, dar
cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură (2
Cor. 6, 9-10), ca și cum li s-ar da viață. Iudeii le poartă război ca unora de
alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina
dușmăniei lor” (Epistola către Diognet, cap. V-VI, în col. PSB, vol. 1, pp.
412-414)
Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele
Părinte al Bisericii celei Una, a conturat cu măiestrie de rafinat artist,
latura întunecată, diabolică, machiavelică a poporului, considerat de saduchei
și farisei, dintre toate popoarele ales, dar ca urâtor de Dumnezeu și de
creștini, „care de la începuturile lui se bucură de sângele oamenilor și
cunoaște drept singur lucru bineplăcut lui Dumnezeu uciderea făpturii, încă și mai
pornit în nebunia de a se face mai vestit în bogăția vicleniei decât toți cei
vestiți în răutate: oameni de care Se scârbește Dumnezeu, poporul cel mai
necredincios din toate popoarele de pe pământ și de aceea cel mai dispus la
primirea puterii potrivnice, precedând prin orice mod și dispoziție venirea
celui rău, căci prin cele ce face vestește venirea lui antihrist, fiindcă nu
L-au cunoscut pe Mântuitorul adevărat; poporul răuvoitor și nelegiuit, urâtor
de oameni cu cât e mai urâtor de Dumnezeu, îngăduindu-și să se delecteze de
ocările împotriva sfinților, el arată că e aproape răzbunarea, făcând totul ca
să le fie pedeapsa cât mai dreaptă, căci prin fapte își arată în mod deplin
tirania și revolta împotriva lui Dumnezeu; patronul minciunii, creatorul uciderii
și dușmanul adevărului, prigonitorul amarnic al credinței mele, prin care s-a
desființat rătăcirea politeistă și au fost alungate falangele demonilor.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăși săi întru martiriu: papa Martin,
Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul, „Vieți” - actele procesului -
documentele exilului, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu-2004, p. 54)
Înzestrat cu asemenea „calități”, poporul
ales, desemnat de rabinii sectei cazarilor a promovat răul diabolic,
transmițând generațiilor de prigonitori, o ură viscerală, satanică, pe care a
dăltuit o diversitate a torturii de neegalat în analele istoriei universale.
„După biciuiri, după fiare și grătar, la urmă, fiind pusă într-o plasă
(Blandina), a fost aruncată unui taur, apoi spânzurată de un stâlp”. (Actele
martirice, Martirii de la Lyon, I, 56, în col. PSB, vol.11, p. 70),
„Aducându-le magistratul pe acestea trei (Hiona, Irina și Agapi) înaintea
persecutorului și nevoind ele să jertfească zeilor, au fost condamnate să fie
arse prin foc” (Actele martirice, Martiriul Sfintelor Agapi, Irina și Fiona
care au suferit mucenicia la Tesalonic, II, 4, în col. PSB, vol. 11, p.198).
„Unul era bătut și biciuit fără milă, altuia i
se jupuia ori i se rupea trupul în chinuri înspăimântătoare, cu căngi de fier.”
(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a VIII, 1-4, în col. PSB,
vol. 13, pp. 316-317), „un bărbat din Nicomidia, a fost legat de un stâlp, gol,
bătut și sfâșiat trupul, au amestecat oțet și sare și i-au turnat pe trup, apoi
au adus un grătar și foc, punând pe grătar bucăți din ceea ce mai rămăsese din
trupul lui.” (ibid., p. 321), „alții au fost înecați în mare, unii au fost
răstigniți pe cruce, alții spânzurați cu capul în jos” (ibid., p. 322).
„Chiar au fost cazuri când au fost dați
morții într-o singură zi o sută de oameni, pe lângă femei și copii chinuiți și
osândiți în toate chipurile.” (ibid., p. 323), „unora li se legau amândouă
mâinile la spate apoi, stând așa țintuiți de un stâlp sau de o bârnă, li se
întindeau trupurile cu anumite unelte de tortură și li se smulgeau din
încheieturi mădular după mădular, alții erau atârnați de o singură mână, alții
erau legați de stâlpi, față către față, fără ca picioarele să atingă pământul,
alții erau puși cu spatele pe o masă cu ghimpi ascuțiți, dar cu picioarele
depărtate unul de celălat, strânse fiecare în butuci până la a patra
încheietură, alții, întinși pe pământ, zdrobiți cu totul de chinurile repetate
ale torturilor.”(ibid., p. 324-325)
Din episodul persecuțiilor primare, evidențiem
doar martiriul Sf. Maxim Mărturisitorul, al ucenicului Anastasie, împreună cu
Anastasie Apocrisiarul Romei. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întins din
patru părți și bătut bestial cu vine uscate până ce tot corpul a ajuns o masă
de răni ca de jar și de sânge. În ziua următoare, torționarii au devenit
fiarele torturii, lepădând cu totul firea omenească și mutilând ca niște
turbați pe cuviosul Maxim, ucenicul său Anastasie și Anastasie, Apocrisiarul
Romei, de organele cele mai propice propăvăduirii Adevărului dreptei Credințe
creștine, limba - graiul viu, ales, vibrant, propăvăduitor, mărturisitor și
mâna dreaptă - scrierea curată, grăitoare, pilduitoare. „Căci i-au tăiat în
chip nelegiuit din gât și epiglota învecinată acea limbă teologică care izvora
cuvinte mai bogat decât fluviile, ca nimicindu-i organul producător de sunete
să-i nimicească și cuvântul și învățătura, și pe viitor să fie tăcut și
nevorbitor... Căci legându-l pe fericitul cu frânghii subțiri i-au tăiat cu un
cuțit și un ciocan mâna dreaptă și au aruncat-o pe pământ. După care au trecut
la tovarășul de luptă Anastasie aplicându-i aceeași pedeapsă, târându-i prin
piață, goi, desculți și batjocorindu-i” („Viața greacă”, epilogul „Discuției de
la Bizya”; iar „Memoriul lui Teodor Spudeul” arată clar că aceeași soară a
avut-o și Anastasie Apocrisiarul). Astfel de cruzimi satanice s-au întâlnit în
toată perioada persecuțiilor primare împotriva creștinilor, urmate de perioada
de glorie a Bisericii Romei, prin Inchiziția sa și apoi în veacul al XX-lea,
sub regimul înroșit al comunismului de sângele jertfit al mucenicilor și
martirilor.
Martiriul valahilor în epoca comunistă
Neamul nostru pelasgo-traco-geto-dac,
binecuvântat de Dumnezeu, ca popor primordial, din sânul căruia au odrăslit mari
regi, regine, profetesele Sibile, Crăiasa Maria, Proorocul Ioan Botezătorul,
Mântuitorul Hristos, apostoli, împărați, filosofi, poeți, profeți, dascăli,
artiști, preoți, teologi, savanți, mari comandanți militari, mulțime de eroi,
martiri, mucenițe, mărturisitori și sfinți,
a trecut biruitor prin jertfă prin toate încercările pe care Dumnezeu i
le-a îngăduit, chiar și prin apocalipsa comunistă, exprimată magistral de
cântecul care sălășluia în inimile întemnițaților religioși, transmis
posterității de marele erou-martir („și eroii care au avut tendința martirică
pot fi numiți martiri!”, mărturisea Sf. Maxim Mărturisitorul), Virgil Maxim.
„O, neam al meu, bătut de viscol și cenușă/ În lanțuri, sub zăvoare, ai gemut./
Și când ai vrut să frângi robie și cătușe/ Trădarea a venit și te-a vândut.//
Ce greu blestem și ce osândă/ Ți-a scris pe frunte –nalta stea./ Mișei și hoți
s-au strâns cu toții ca să vândă/ Pe cei ce vrură mântuirea ta.// S-a-nvolburat
Mihai ca un puhoi de munte,/ La Turda prin trădare a căzut./ Și Tudor când
porni Fanarul să-l înfrunte,/ Trădarea a venit și l-a vândut.// Se frânse Horia
pe roată,/ Pieri Ioan Vodă sfârtecat,/ Panduri și moți creșteau din flăcări și
din piatră,/ Dar Iuda, mișelește, i-a trădat!” (Imn pentru Crucea purtată, Ed.
Antim, 2002).
Lumina profetică a Neamului nostru aprinsă
de la Marele Zamolxe și reaprinsă de la Altarul Jertfei și Învierii
Mântuitorului Hristos, s-a păstrat Candelă nestinsă în potirele Altarelor
Bisericii străbune, prin credință, creație, dragoste, slujire, slăvire, jertfă,
cuminecare și permanenta comuniune cu Dumnezeu, în Rodul haric, înfrățit al
Duhului. Când conducătorii parveniți,
atei, lași, mișei și uzurpatori au întrerupt comuniunea cu Atotcreatorul, umblând
în lumina luciferică, poporul, nația au fost pedepsite de Judecătorul divin,
prin „venirea unei stăpâniri satanizate,” așa cum a prevăzut Cavalerul
Zenitului Carpatin, profetul nostru ucis mișelește de stirpea cazarilor, secta
celor ce se revendică a fi, aleși... „De vor intra trupele rusești la noi și
vor ieși învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este
mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza,
adică bolșeviza? Consecințele? Inutil a le discuta!”
Ieromonahul martir Iosaft de la Schitul
Pahomie, așezat la poalele muntelui Buila-Vânturarița, din masivul Căpățânii,
cel care a realizat o sinteză între credința strămoșească și rezistența armată
anticomunistă, vreme de un deceniu în munții Olteniei, mărturisea la un moment
dat, că, „Dumnezeu, uneori încearcă popoarele, dându-le stăpâniri ticăloase, și
atunci oamenii trebuie să-I dovedească, prin credință și tărie, că sunt
vrednici de alte stăpâniri, mai bune.” (Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul
comunist în România, vol. II, București, 1994, p. 95)
Profesorul Boldur-Lățescu, descendent
dintr-o stirpe aristocrată, care l-a cunoscut personal pe faimosul ieromonah,
marele luptător pentru Neam și Dumnezeu, ne-a dezvăluit faptul că în 1987,
vigilenta securitate l-a suprimat fiindcă era martorul multor fărădelegi
comuniste din zonă, dar și al eroismului și martiriului Rezistenței
anticomuniste din perioada 1949-1957. Comunismul - fiul legitim al
bolșevismului sectei alese cazare s-a impus în Rusia țaristă prin catehismul
marxist, vitalizat de uzurparea ateo-leninistă și a guvernat multe decenii prin
teroarea roșie. În Regatul Român, grație trădării țării de către regii Carol al
II-lea și Mihai I, tată și fiu, comunismul a abolit monarhia și s-a impus prin
forță, stăpânind prin eroare.
Tineretul nostru creștin ortodox, frumos,
viguros, conștiincios, studios, educat, moral, călăuzit pedagogic și serafic de
Elita naționalist-creștină, de profeții Neamului, au acceptat lupta cu antihristul, în locul poporului pedepsit, până
la capătul vieții lor, până la jertfirea sfântă. În sânul Elitei
naționalist-creștine s-au cuprins toți Fiii aleși ai Neamului: toate
categoriile de vârstă, toate clasele sociale, ambele sexe, profesii, vocații,
misiuni, ramuri dinastice princiare, ramuri religioase și monahale, ramuri ale științei,
culturii, artei, creației în general.
Prin Tineretul de excepție, al Generației
de Aur, de Jertfă și Martiriu, Dumnezeu a realizat Actul pedagogic al jertfei
celui mai bun tineret pentru iertarea păcatelor celor răi din popor! Acel
minunat Tineret creștin de sacrificiu suprem, masculin și feminin, a acceptat
pentru Neamul lui, suferințele cele mai teribile, cele mai groaznice și
supreme, fiind schingiuiți, torturați, mutilați, profanați, înfierați de cei
mai răi dintre brutele de indivizi, ca răufăcători, precum odinioară, vechii
prooroci, învinuiți de înșelători ai poporului, precum Înțeleptul trac Socrate,
Proorocul get-esenian Ioan Botezătorul ori Getul Mântuitor Hristos, omorâți în
chinuri groaznice, așa cum au fost dea lungul istoriei toți martirii și
mucenicii lui Iisus. Jertfa acelui Tineret de splendoare al Patriei valahe,
creștine, a pus pe Altarul divin, Ofranda supremă: viața lui întru Iubirea de
Neam și Dragostea de Dumnezeu!
Păstrând tradiția răului, a urii seculare,
descendenții urâtorilor de Dumnezeu, de creștinii lui Hristos și ai Maicii
Sale, călăii, slugile, lașii regimului comunist s-au năpustit în secolul al
XX-lea, cu aceeași intensitate diabolică, asupra întemnițaților religioși
valahi, sfârtecându-le trupurile, profanându-le demnitatea, onoare, credința,
libertatea, creația, slujirea, iubirea de Patrie și dragostea de Dumnezeu, în
prigoane, anchete, temnițe, lagăre, deportări, privațiuni, foamete continuă,
frig, izolare, mizerie permanentă, insulte și loviri zilnice, odioase înscenări
după scenarii dinainte dictate, ucideri, exterminări prin munca inumană,
neîncetatele torturi.
În acele temnițe administrate de răul
comunist, adus de belzebutul bolșevic s-au întâlnit două fenomene diametral
opuse: cel diabolic al torturii, distribuit în doze satanice de fiarele umane,
pervertite apocaliptic și cel divin al jertfei supreme alinat prin suferințele
mesianice. Tortura feroce, demnă de faimoșii inchizitori catolici era
administrată cu mare grijă și cu multă risipă întemnițaților religioși.
Deținuții politici, cu unele excepții, au beneficiat de o slabă tortură, iar
cei de drept comun o exersau continuu, batjocoritor și profanator pe
întemnițații religioși. „Doza de tortură a fost în funcție de credința în
Dumnezeu și în valorile moral creștine, de trăirea morală... Toate aceste
însușiri au fost luate în seamă, deoarece s-a dovedit că în timpul torturilor
s-a acționat metodic și precis, ținând cont de ele. E de reținut faptul că, în
condițiile de închisoare, ierarhia valorilor umane era mult diferită față de
aceea din libertate. Dacă în libertate primau valorile intelectuale și
profesionale, în închisoare ele treceau pe planul al doilea, în capul scării
situându-se valorile sufletești și morale. Inteligența, profesia, cultura și
instrucția nu puteau înlocui credința, dragostea, nădejdea, răbdarea,
înfrânarea, cumpătarea, smerenia, curajul, bărbăția etc.” (Dumitru Bordeianu,
Mărturii din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 181-182)
Toate mărturiile scrise, de ordinul sutelor,
ale Mărturisitorilor religioși, supraviețuitori Iadului închisorilor afirmă că,
toate erau abuzuri criminale: înscenările, arestările, condamnările, pedepsele,
întemnițările fără sentință, rearestările după eliberare și după același
scenariu scris de securitate, torturile, deportările, domiciliul obligatoriu,
alungarea din facultăți, din locul de muncă, uciderile întemnițaților
religioși, supravegherea continuu post temniță etc.
Toate au fost dictate de Securitatea din
România Populară la ordinul expres al KGB-ului. „Arestarea, mărturisea celebrul
filosof ortodox Petre Țuțea, am privit-o ca un abuz făcut de bolșevicii
autohtoni sub cererile rusești. Pentru că Gheorghiu-Dej a fost o maimuță
revoluționară, a crezut că face și el revoluție, deși imita bolșevismul rusesc.
Adică – să arestez oameni fără judecată, să-i țin indefinit în temniță, să-i
pun în regim de exterminare, să-i și ucid dacă vreau - asta numea el revoluție.
Așa făcea Stalin. Și el, imitându-l, credea că e revoluționar. De fapt, a fost
o maimuță balcanică - a tiranizat poporul român la adăpostul armelor rusești.”
(Revista Memoria, cf. Cornel Onaca, Martori și Martiri din temnițele comuniste,
Ed. Rimus-Oradea, 2014, p. 239)
Toate penitenciarele, temnițele,
închisorile din țară în care tortura diabolică a fost aplicată expres doar
întemnițaților religioși, au fost transformate prin jertfa curată de suferință,
credință și iubire a creștinilor ortodocși în fenomene religioase de trăire
mistică, atingând înălțimea filocalico-serafică, ceea ce părintele Ghelasie
Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, o numea isihasm carpatin, cu
rădăcini în mistica zamolxiană, înlesnind și întețind zborul eroilor,
suferinzilor, cuvioșilor, martirilor, mucenicilor și sfinților din Temnițe spre
Sinaxare.
Posedați de duhul răului, torționarii se
năpusteau asupra tineretului moral-creștin, întemnițat religios, cu o
bestialitate feroce de nedescris. Figurile lor se schimonoseau clipă de clipă,
devenind cele mai hidoase, ochii, care primiseră hipnoza de ucidere, scăpărau
scântei roșii, ieșind din orbite, trupul se înconvoia, se zgâlțâia de ură, de
otravă, ca viperele cele mai veninoase, ca jivinele cele mai otrăvitoare.
„Jivinele cele otrăvitoare slobod otrava prin mușcare, și partea cea mușcată se
mănâncă de putrejune câte puțin... Urâtorii de bine dracii, când vor afla
voințe potrivite lor, le întrebuințează pe ele în tot chipul, după a lor voie,
încât și ochii zavistnicilor îi întrebuințează la slujba lor.” (Sfântul
Vasilie, Despre Zavistie)
Între penitenciarele în care s-a proclamat
regimul diabolic de tortură fizică, locul de frunte l-a ocupat Piteștiul -
Închisoarea Studenților, unde tartorul Eugen Țurcanu, o întrupare a Satanei, cu
avizul Moscovei, a creat o bestială școală de tortură, instituind catedra demascării
- autodemascării, pentru a da licență reeducării forțate prin tortură
permanentă, selectându-și astfel, torționarii dintre apropiații victimelor,
după ce i-a trecut mai întâi prin morișca torturii, mutilând astfel, fizic și
psihic sute de studenți și ucigând de ordinul zecilor.
Formula de adresare a banditului Țurcanu,
căci era un feroce bandit, asupra întemnițaților religioși - Elită a Patriei
creștine, suna: „Bandiților, criminalilor, să vă faceți demascarea, să spuneți
tot ce n-ați spus în anchete, să-i demascați pe toți cei cu care ați avut
legături și mai sunt încă liberi!... Bandiților, criminalilor, cel care nu-și
va face demascarea, nu va ieși viu din închisoare și, acum sau mai târziu, de
mâna noastră veți muri!” (Dr. Nicu Ioniță, el însuși victimă a lui Țurcanu,
Psihotrauma de detenție și urmările ei, Fundația Academia Civică, 2008, p.
33).
Una dintre victimile banditului torționar
a fost eminentul student Cornel Niță, dospit în aluatul autohton, de bunătate
și dăruire, fiind bătut continuu de brutele inumane, posedate și hipnotizate de
lucifericul Țurcanu, circa trei zile, pe schimb, în ture, cu pumnii,
picioarele, cozi de mătură, stinghii de lemn, drugi de fier, apoi răstignit pe
perete, cu maxilarele rupte și smulse, cu plămânii zdrobiți, cu ficatul spart,
ales anume în Săptămâna Patimilor - anului 1950, pentru a închipui Martiriul
lui Hristos în care, neprihănitul student ortodox credea cu tărie de jertfă.
Tortura psihică asupra veteranilor, Elita
întemnițaților religioși (prinți, filosofi, teologi, poeți, preoți, monahi,
profesori, învățători, avocați, medici, savanți, scriitori, să amintim doar opt
dintre Corifeii spirituali din Aiud, prințul Ghica, Petre Țuțea, Părintele
Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Traian Trifan, Mircea
Vulcănescu, Ioan Ianolide..), ce se apropiau de două decenii de temniță a făcut
ca Aiudul, fioroasa temniță-ctitorie a înspăimântătoarei și la propriu și la
figurat a împărătesei Maria Tereza, să ocupe locul de frunte în analele
torturii psihice.
Unul dintre veteranii temniței Aiud, cu 23
de ani pe muchie de viață, Grigore Caraza, o memorie a la Seneca-tatăl,
înregistrând în memorie peste 10 000 de versuri ale lui Radu Gyr și Nichifor
Crainic, mărturisea că, „Aiudul este cea mai însângerată temniță a neamului
românesc, este mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a
morții. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității
din veacul trecut, au fost uciși, schingiuiți și maltratați după metode
diabolice reprezentanți de marcă ai culturii românești, generali, lideri ai
partidelor politice și oameni socotiți deosebit de periculoși pentru comunism -
această umbră roșie a diavolului care a înghițit sute de mii de vieți fără o
altă vină decât cea de a-și fi iubit țara și neamul” (Grigore Caraza, Aiud
Însângerat,Ed. Vremea XXI, 2004, p. 9).
Martirii și Mucenicii valahi ai veacului
al XX-lea, țâșnind din acel tineret teofor, mariofor și patriofor, cu suflet
curat și cinstit, neîntinat de zgura păcatului, de hidoșenia urii, de ispita
puterii și patima politică au atins idealul sfânt al celei mai curate, mai
înalte, mai demne și mai jertfelnice dragoste întru Mântuitorul Hristos, ca
adevărați Fii, spirituali ai Lui, ai Duhului. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos
Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim în
Duhul, în Duhul să și umblăm, căci roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelungărăbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința blândețea,
înfrânarea, curăția...” (Sf. Ap. Pavel, Epistola către Galateni, 5, 22-25).
„Nu există jertfă în care să se fi vărsat
sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei și al dreptății să nu-și aducă
aminte. El va alege din neamul nostru bărbați neînfricați care să lupte cu
cuvântul, evocând generațiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele să
se clădească „o țară sfântă ca soarele sfânt de pe cer” (Dumitru Bordeianu, op.
cit., p. 166).
Toți
Eroii-Martirii-Mucenicii-Cuvioșii-Mărturisitorii-Sfinții Neamului, osândiți de
inchiziția comunistă au scris cu sângele jertfei lor noul Simbol creștin al
renașterii Dacoromânilor! Vizionarul filosof al culturii, Artur Gabriel
Silvestri a pus bazele spirituale ale României Tainice ce urmează să se
înfăptuiască pe temelia sacră a altor jertfe curate, mesianice!
Candela sufletului să ardă permanent în
ruga pentru Eroii-Mucenicii-Martirii Neamului!
Rugă pentru martirii neamului
„Deschide Părinte ale cerului porți/ Să intre
cohorta de îngeri și sfinți/ Schingiuiți și flămânzi, umiliți și cuminți,/ Cu
ochi mari de lumini în orbite de morți,/ Cu fețele supte, cu oasele rupte,/ Cu
urme de cisme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenușii, zdrențuite.//
Deschide-le, Doamne, și ultima ușă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenușă/
Și vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urmă
de spini.// Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Și dă-le doritul, râvnitul lor
somn/ În liniștea sfântă a grădinii cerești./ Prin ierburi vor crește aripi
îngerești,/ Iar jos, pe pământ când privești iertător,/ Vei vedea prin celule
doar crucile lor” (Eugenia Indreica Damian, în Aspazia Oțel Petrescu, In
Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București, 2008).
Venerare sacră tuturor
Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor veacului al XX-lea!