DEZNĂDEJDEA și POCĂINȚA

TEMELIA VIETII LAUNTRICE - Sfantul Paisie Aghioritul

Toata viata duhovniceasca este temeluita pe gând.

La oamenii de astazi gasesti orice în afara de gânduri bune, care sunt atât de rare.

Boala cea mai mare a epocii noastre sunt gândurile desarte ale oamenilor, care poarta nelinistea lumeasca. Si vindecarea o da Hristos, fiind de ajuns ca oamenii doar sa se pocaiasca si sa se întoarca catre Acesta.

Gândurile bune aduc sanatatea duhovniceasca.

Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 51-53.

DEZNĂDEJDEA

”Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul.

Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credință de stâncă. Nu te deznădăjdui cu niciun chip. Satana și, poate, slăbiciunea ta te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente.

Recomand o nesfârșită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturisește că ești cu Iisus Hristos în inima ta și-n respirația ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta și de veselă liniștire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai și numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăție nu știi ce să faci și o risipești. Și, din prudență, nici nu te stăpânește acest har, dar vine unde-i liniștire sufletească, unde ființa noastră transformă ca un mare aparat de reacție acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mișca, de a te împlini, și uite așa ajungi la măsura omului desăvârșit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu, după har, bine înțeles.

Dacă îți creează starea aceasta de agitație, de tristețe, își face cuib satana și-și clocește ouăle; nu mai poți iubi, nu mai poți vedea cu perspicacitate nițel în viitor, cu rațiunea care ți-a dat-o Dumnezeu, nu mai poți, pentru că tu ești trist. Adică nu ești in stare de nimic – o stare dracească foarte greu de suportat. Când sunteți triști, gândiți-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Și nu acceptați.

Mai ales nu vă descurajați. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea și îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut, atâta timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și sufletul nu abdică.”

Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sofia, București, 2008

POCĂINȚA

Evanghelia lui Hristos începe cu un îndemn la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Aceste cuvinte reînnoadă dialogul dintre Dumnezeu şi om, dialog care se întrerupsese în rai din pricina neascultării protopărinţilor noştri. Acum aceste cuvinte vestesc o nouă zidire, un neam nou, al cărui Cap este Hristos, Ziditorul însuşi. Făcând ascultare de porunca Mântuitorului, noi începem prin pocăinţă a ne împotrivi păcatului, aşa încât să se împlinească gândul lui Dumnezeu pentru om şi zidirea lui după chipul şi asemănarea Sa.

In viaţa omului vine o vreme când el simte că tot lucrul mâinilor sale poartă ascunsă în sine sămânţa stricăciunii şi înaintea Feţei Judecătorului celui veşnic e ca pleava. Un asemenea simţământ îl aduce pe om la ceea ce Părintele Sofronie numea „binecuvântata deznădejde”, care, la rândul ei, îl aduce la pocăinţă. Această deznădejde este aceeaşi cu „întristarea cea după Dumnezeu [care] aduce pocăinţă spre mântuire” (2 Cor. 7,10), despre care vorbea şi Apostolul. Din viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina aflăm că Sfântul, întrebat fiind cu puţin timp înainte de a muri ce canon de rugăciune a avut, a răspuns: „Nu există canon mai bun decât canonul pocăinţei pe care îl învăţăm de la vameş: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»” De multe ori, sfinţi mari precum Avva Sisoe I-au cerut lui Dumnezeu înainte de a muri să le prelungească viaţa pentru a mai câştiga vreme de pocăinţă. înţelegem astfel că avem nevoie de pocăinţă nu numai la începutul vieţii noastre duhovniceşti, ci pe tot parcursul ei, până la suflarea de pe urmă. Omul pune început pocăinţei prin tăierea legăturilor cu lumea din afară pentru a-şi îndrepta toată strădania spre pogorârea în adâncul inimii. Mai apoi, el caută să se statornicească în adâncul inimii pentru a putea fi tămăduit de harul lui Dumnezeu şi a-şi descoperi unitatea lăuntrică precum şi unitatea ontologică cu întreaga lume. Viaţa creştină începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa pe care Biserica le-a aşezat ca şi condiţii necesare pentru Botez. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, naşterea firească a omului din părinţi trupeşti este urmată de o a doua naştere, cea duhovnicească, ce se săvârşeşte în Taina Botezului. Dar mai există şi o a treia naştere, săvârşită prin lacrimile pocăinţei. Viaţa creştină nu este statică, ea are o creştere şi o dinamică. Credinciosul trebuie să păstreze duhul pocăinţei şi după Botez, aşa încât să se dovedească vrednic de harul care i-a fost încredinţat. Şi aceasta o face prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, căci, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, „Domnul e ascuns în poruncile Sale”.

Prin urmare, păzind poruncile, credinciosul se face bineplăcut Dumnezeului şi Părintelui său. Se arată a fi fiu al Lui născut a doua oară, Ii împlineşte voia şi petrece în casa Părintelui său. Potrivit Proorocului Isaia, există două nivele de viaţă şi cugetare: unul dumnezeiesc şi altul omenesc. Şi ele sunt atât de departe unul de altul precum cerurile de pământ (cf. Is. 55, 9). Prin harul pocăinţei, omul se menţine în planul dumnezeiesc, neabătându-se de la viziunea insuflată de poruncile dumnezeieşti şi astfel este ocrotit şi creşte ca şi fiu al lui Dumnezeu. Pocăinţa este un dar atotcuprinzător pentru că în ea se adună toate virtuţile. Avva Ammona aseamănă pocăinţa monahului cu un cerc de foc care îl înconjoară şi îl fereşte de păcat. Prin pocăinţă omul dobândeşte o dreaptă judecată şi o dreaptă înţelegere, pentru că ea îl slobozeşte de felul omenesc de a cugeta, care este urâciune înaintea lui Dumnezeu, şi îi deschide înainte o perspectivă dumnezeiască. Imboldul spre o pocăinţă adâncă vine fie din conştientizarea păcătoşeniei noastre, fie din simţământul că nu suntem în stare să ne ridicăm la măsura chemării lui Dumnezeu. Să luăm aminte la pilda de pocăinţă pe care ne-o dau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Amintindu-şi de păcatul lor, ei s-au căit amarnic, iar harul pocăinţei le-a dezvăluit gândul de mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om, precum şi înfricoşata cădere a întregului Adam, şi în felul acesta pocăinţa lor personală s-a preschimbat în chip firesc într-o pocăinţă universală. Incă dintru început pocăinţa se însoţeşte de multă mângâiere. Fiind împlinirea unei porunci dumnezeieşti, ea aduce cu sine şi o răsplată de la Dumnezeu.

Pocăinţa este înfrânarea de la faptele cele moarte ale păcatului şi alipirea de Dumnezeul cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă, şi viaţă din belşug (cf. Ioan 10, 10). Ea vindecă înstrăinarea omului de Dumnezeu şi-l uneşte din nou cu Arhetipul său. Pocăinţa săvârşită în duh de credinţă şi smerenie îi dă omului nădejdea că nu va muri în păcatele sale (cf. Ioan 8,24). Cel ce se pocăieşte cu adevărat nu este chinuit de o deznădejde morbidă, căci în pocăinţă el află mângâiere. El poate să deznădăjduiască doar de sărăcia sa duhovnicească şi trăieşte harul acestei deznădejdi singur cu Unul Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce se arată ursuz în tovărăşia aproapelui său dovedeşte că nu şi-a trăit deznădejdea singur cu Dumnezeu. Le este povară fraţilor, deşi a primit poruncă să le fie bineplăcut (cf. Col. 3,15). Părintele Sofronie a stăruit mult asupra pocăinţei, văzând în ea modul de viaţă prin care omul îşi poate afla adâncul inimii, adică locul întâlnirii sale cu Dumnezeu. Pocăinţa surpă zidurile dimprejurul inimii şi îngăduie minţii să se coboare în inimă. Deşi la început lacrimile pe care le varsă omul sunt mai degrabă de natură sufletească, ele se cuvin preţuite de vreme ce au o anumită legătură cu Dumnezeu şi antrenează toate puterile duhovniceşti ale omului.

Imi aduc aminte că o tânără grecoaică i-a spus odată Părintelui Sofronie: „Părinte, îmi vine foarte uşor să plâng, poate că e ceva psihologic, poate că nu e bine.” La care Părintele i-a răspuns: „Lasă lacrimile să vină şi prefă-le în rugăciune.” Cu alte cuvinte, nu contează că lacrimile sunt sufleteşti, căci dacă le împreunăm cu rugăciunea, ele devin duhovniceşti. însă când inima se deschide, ne încearcă un alt fel de plâns, asemeni cutremurului despre care vorbeşte Proorocul Ilie. E nevoie să se producă mai întâi acest cutremur pentru ca să urmeze mai apoi adierea de vânt lin (3 Regi 19,12). Mai întâi se stârneşte vijelia năprasnică ce pregăteşte venirea Mângâietorului. Cutremurul şi vijelia sunt truda pocăinţei care curăţă inima omului de întinăciunea şi stricăciunea morţii, ca să poată primi mângâierea cea nestricâcioasă a Duhului. Pocăinţa deschide adâncul inimii omului către Dumnezeu aşa încât harul Duhului Sfânt să se poată sălăşlui în el. Primirea acestui har este începutul celei de-a treia naşteri a lui, când el lucrează împreună cu Dumnezeu la reînnoirea sa. Omul dobândeşte atunci starea lui Hristos. Il primeşte în inimă pe Hristos, Care Se face El însuşi slujitorul mântuirii sale. Atunci i se deschid ochii sufletului şi II vede pe Dumnezeu şi pe aproapele său într-o cu totul altă lumină. Prin pocăinţă omul împlineşte prima poruncă a iubirii pentru că toată dorirea şi-o îndreaptă acum spre Domnul. Pocăinţa îi unifică toate puterile aşa încât este în stare să se întoarcă spre Dumnezeu cu toată fiinţa sa, ajungând să se ridice la măsura înaltă a poruncii dumnezeieşti, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată inima. Omul începe să-şi vadă semenii şi întreaga lume aşa cum îi vede Dumnezeu şi de acum încolo singura lui dorinţă este ca toţi să fie mântuiţi de El, precum se ruga Sfântul Siluan. El tânjeşte şi se roagă ca întreaga omenire să aibă parte de aceeaşi milostivire şi har de la Domnul ca şi el. Astfel omul devine universal şi ajunge „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). De asemenea, prin pocăinţă omul devine adevărat, căci acum îşi recunoaşte pe deplin păcătoşenia firii sale căzute. După cum spune Apostolul şi Evanghelistul loan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 loan 1, 8). Insă păcatul, din pricina urmărilor sale de dimensiuni cosmice, este moştenirea şi trista „contribuţie” a fiecărui om (cf. Rom. 3, 23). De îndată ce credinciosul devine conştient de păcatul său, el nu mai caută să-I tăinuiască, ci îşi spovedeşte căderea înaintea Feţei lui Dumnezeu. îşi scoate păcatul la lumină şi păcatul se şterge.

Toată puterea Tainei Spovedaniei stă în aceea că tot cel ce se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu recunoaşte un adevăr universal, şi dacă e vreodată omul fără greşeală înaintea Domnului, este numai atunci când îşi mărturiseşte păcătoşenia. Atunci mai mult decât oricând omul este adevărat şi prin aceasta atrage la sine Duhul Adevărului, Care îi tămăduieşte întreaga fiinţă prin harul pocăinţei. Toate acestea îl aduc pe om la conştientizarea sărăciei sale duhovniceşti şi, ca răspuns la pocăinţa sa, Duhul Sfânt îi dăruieşte vindecare şi îndreptăţire (cf. Rom. 4, 25). Mai mult chiar, prin pocăinţă şi spovedanie creştinul îşi arată credinţa în puterea mântuitoare a lui Dumnezeu şi dovedeşte că nu-şi pune nădejdea nici în om, nici în înger, ci doar în Hristos Care ne-a răscumpărat cu Sângele jertfei Sale. In cele din urmă, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe care o ia asupră-şi credinciosul spre mântuirea şi îndreptăţirea sa. Această cruce este ruşinea suferită atunci când îşi dezvăluie păcatele înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa unui slujitor al Bisericii. Prin aceasta el purcede pe calea Domnului, iar Domnul îi primeşte ruşinea, fie ea mai mică sau mai mare, ca pe o jertfă de mulţumită şi, la rândul Lui, îi dăruieşte har tămăduitor. Tot cel ce purcede pe calea Domnului prin primirea ruşinii de bunăvoie îl va avea pe Domnul tovarăş de drum, de vreme ce Hristos a zis că El însuşi este Calea, atât a Vieţii cât şi a Adevărului. Prin urmare, credinciosul care tânjeşte smerit după Domnul se face părtaş atât la harul cât şi la viaţa marelui Împreună-Călător.

Pe scurt, primind de bunăvoie ruşinea în spovedanie el nu numai că scapă de ruşinea cea fără de voie la Judecata de apoi, ci şi Dumnezeu îl recunoaşte în veşnicie ca fiind al Lui. Insă desăvârşirea harului omul o dobândeşte numai atunci când aduce Domnului pocăinţă pentru întreaga lume. De îndată ce pocăinţa personală a omului dă roadă, Dumnezeu îi arată acestuia căderea întregului Adam şi atunci omul face din rugăciunea şi pocăinţa sa strigătul întregului pământ. Aceasta se adevereşte în multe din vieţile drepţilor Vechiului şi Noului Testament. Ne sunt pildă, bunăoară, cei trei sfinţi tineri care, aruncaţi fiind în cuptorul cu foc, petreceau nevătămaţi, pocăindu-se de apostazia lui Israel în Babilon, luând toată vina asupra lor şi primind văpaia de iad a cuptorului ca pe o plată binemeritată de la Domnul pentru păcatul neamului lor (Cântarea celor trei tineri, 5-7)5. La fel şi Moise s-a rugat pentru popor şi I-a cerut lui Dumnezeu să-l şteargă şi pe el din Cartea Sa de nu-i va mântui pe toţi din neamul său (cf. leş. 32, 32); Sfântul Apostol Pavel a dorit să fie el însuşi anatema pentru cei de un neam cu el (cf. Rom. 9, 3).

Iar în vremurile noastre, Sfântul Siluan a înălţat la Domnul o rugăciune de pocăinţă pentru întreaga lume.

 Arhim. ZAHARIA ZAHAROU, OMUL CEL TAINIC AL INIMII

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda

Poti fi un mare scriitor si traind intr-un catun

INTERVIU/ Irina Petras:

„Poti fi un mare scriitor si traind intr-un catun”

Autor: Stelian Turlea

Irina Petras (n. 27 noiembrie 1947, Chirpar, Sibiu) e absolventa a Liceului Teoretic din Agnita (1965) si a Facultatii de Filologie din Cluj (1970). Doctor in litere (1980). Critic literar, eseist, traducator. Presedintele Filialei Cluj a USR (din 2005). Redactor-sef la Editura Casa Cartii de Stiinta. Ordinul Meritul Cultural in grad de cavaler. Volume: Proza lui Camil Petrescu, eseu, 1981; Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creanga, eseu, 1989; Curente literare - dictionar-antologie, 1992; Figuri de stil - dictionar-antologie, 1992; Ion Creanga, povestitorul, eseu, 1992; editia a doua, 2004; Genuri si specii literare - dictionar-antologie, 1993; Camil Petrescu - schite pentru un portret, eseu, 1994; Literatura romana contemporana - sectiuni, critica literara, 1994; Metrica si prozodie - dictionar-antologie, 1995; Stiinta mortii, eseu, 1995; Teoria literaturii - dictionar-antologie, 1996; Eminescu - album-antologie, 1997; Limba, stapana noastra. Incercare asupra feminitatii limbii romane, eseu, 1999; Literatura romana pentru gimnaziu si pentru examenul de capacitate, 1999; Poetes roumains contemporains, antologie si prefata, Quebec, 2000; Marseille, 2000; Panorama criticii literare romanesti. Dictionar ilustrat (1950-2000), 2001; Stiinta mortii, vol. 2, eseu, 2001; Teoria literaturii - dictionar-antologie, ed. a doua, revizuita, 2002; Liviu Rebreanu, in Auteurs europeens du premier XXe siecle, vol. 1-2, Editions de Boeck Universite, Bruxelles, 2002;.Feminitatea limbii romane. Genosanalize, 2002; Cartile deceniului 10, critica literara, 2003; Camil Petrescu. Schite pentru un portret, eseu, editie revizuita, 2003; Fabrica de literatura, 2003; Mic indreptar de scriere corecta, 2004; Clujul literar. 1900-2005, dictionar ilustrat, 2005; Despre locuri si locuire, eseu, 2005; Teme si digresiuni. Scriitori clasici si moderni, 2006; Despre feminitate, moarte si alte eternitati, eseuri, 2006; Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Alexandru Desliu, 2006; Cuvinte. Almanah literar (coord.), 2006; Carti de ieri si de azi, critica literara, 2007; 100 de ani de viata literara transilvana. Album aniversar, 2008; Starea prozei (coord.), 2008; Literatura romana contemporana. O panorama, 2008; Clujul din cuvinte. Antologie ilustrata (coord.), 2008; Teoria literaturii. Dictionar-antologie, editia a treia, 2009. Traduceri(din engleza si franceza): Henry James, Edgar Walace, Marcel Moreau, Virgil Tanase, Sylvain Riviere, Jacques de Decker, Jean-Luc Outers, Michel Haar, G.K. Chesterton, D.H. Lawrence, Ambrose Bierce, Mark Twain, Guy de Maupassant, Anatole France, Philip Roth, Michel Lambert, Philippe Jones etc. (e-mail: irinapetras@yahoo.co.uk).

~*~

- Stimata doamna, sunteti presedinta filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor la al doilea mandat). Intr-un editorial publicat de "Ziarul de Duminica" anul trecut, scriati ca "Nevoia de urme nu e doar trasatura (umana) eterna, ci si garantie a eternitatii (relative) a umanului". Este un crez care va ghideaza si in modul in care conduceti filiala USR? Cum anume?

- Cand vorbeam despre eternitatea acestei trasaturi, ma gandeam la mai multele aplecari innascute ale omului, chiar si la obscurul si adesea amutitul prin cultura instinct al perpetuarii speciei. Dar si la mandria de a arata celorlalti lucrul bine facut de mana/mintea ta. In ambele cazuri, lucreaza in subterana dorinta/speranta de a prelungi ceea ce stii de la bun inceput ca ti-e limitat: viata. Nu-i ocoleste dorinta de a lasa urme cat mai durabile ale trecerii nici pe credinciosi. Nici ei nu amana bunele facuturi pentru viata de apoi… Cum ma stiu, asemenea lui Lucretius, uniune de trup si spirit, mizez pe ceea ce pot scoate din trecatoarea lor alianta si ma bucur de cuprinderea pe care mintea o poate atinge in timpul meu limitat. O necredincioasa senina fiind, nu las acutele nici unei spaime sa tulbure harnica mea inaintare spre moarte.

Ei bine, din 2005, de cand sunt presedinta Filialei Cluj, m-am angajat intr-un proiect de ameliorare blanda, neagresiva a singuratatii funciare a scriitorului si de firava garantare a "eternitatii". Cred nu doar ca scriitorul este o singuratate, dar si ca se cuvine sa-i fie respectate toate singularitatile. Nimeni - nici chiar presedinta, ha, ha! - nu are caderea de a interveni in destinul sau strict personalizat. Dar daca mai credem inca, in paralel si complementar, in nevoia de apartenenta, se pot face multe lucruri discrete pentru a-i iesi in intampinare. Noica zicea ca nu ai biografie cu adevarat decat daca ti-o cunosc si recunosc ceilalti. Primul pas a fost acela al numararii scriitorilor Filialei. Numaratoarea, pusa pe hartie si in eter, a dus la site-ul Filialei (www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro), la micul dictionar Clujul literar. 1900-2005, la marele almanah Cuvinte, la albumul 100 de ani de viata literara transilvana. Pe cat cu putinta, acestea nu s-au limitat nici la prezentul strict, nici la spatiul clujean. Am adunat in arhiva Filialei o baza de date impresionanta despre tot Ardealul literar, pentru o perioada de cateva sute de ani. Membrii Filialei au, astfel, radacini identificate si pot visa la asezarea intr-o lunga traditie. Apoi, am pus la cale simpozioane si mese rotunde care au condus daca nu neaparat la antologii (vezi Starea prozei, Cartea mea fermecata, Literatura tanara 2007, Clujul din cuvinte,dar si, in viitorul apropiat, Locuirea cu stil si Invitatie la vers), atunci macar la numere tematice de revista (mai ales in Apostrof, dar si in Tribuna sau Steaua). Adica am creat spatii de enuntare, locuri in care impreuna-le functioneaza fara tensiuni si se promite si o anume dainuire. Nu in ultimul rand, Reuniunile periodice ale scriitorilor, sezatorile si turnirurile literare au fost accente cu urmari in buna randuiala a vietii noastre comunitare.

- Considerati ca exista vreo diferenta intre viata literara a unui mare oras si centru universitar cum este Clujul si capitala tarii? Nu o data ati spus ca Bucurestii n-ar fi neaparat centrul vietii noastre culturale...

- Am spus-o, e adevarat. Nu cred ca, automat, un scriitor din Capitala e… mai cu mot. Desi cred ca totul e legat de tot si ca lucreaza la alcatuirea noastra ite complexe, uneori infinitezimale, nu pot fi de acord ca viata in Capitala te face mai bun, mai mare, mai talentat. Poti avea, poate, mai multe oportunitati, te vede lumea mai des "pe sticla", esti mai "vorbit", si de bine, si de rau, de presa cotidiana, dar daca toate astea nu sunt sprijinite de calitatile tale intrinseci, de caratele tale, nu-ti vor aduce decat onoruri trecatoare. Poti fi un mare scriitor si traind intr-un catun, daca nu-ti lipsesc bibliotecile si daca scrisul tau circula (despre asta aleg sa tac deocamdata: difuzarea e, de doua decenii, o boala grea…). Cred in lectura in singuratate, acolo descopar marimea scriitorului, nu in zgomotoase si cu sclipici intalniri de promovare nationala. Viata literara inseamna, pentru mine, buna comunicare periodica si alerta (preocupata de "stiinta mortii" sunt de cand ma stiu in criza de timp!) cu oameni de aceeasi profesiune. Asta incercam sa facem la Cluj - sa punem pret noi insine pe rostul nostru, doar asa ni-l va recunoaste lumea din jur. Din 2005, Programul Filialei se numeste, deloc intamplator, "Scriitorul in cetate".

Pe de alta parte, globalizarea inseamna nu doar ca are loc o anume uniformizare a conditionarilor, restrictiilor si libertatilor la nivel planetar, ci si ca, pe cale de consecinta, se activeaza mecanisme subtile de contracarare a uniformei. Ideea nenumaratelor centre posibile nu-mi displace. Poti sa-ti asezi tabara unde poftesti si sa te simti, daca nu in centrul Universului, macar in miezul lucrurilor pentru tine importante. In "satul mondial" de azi, sferele de influenta si punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Televizorul, internetul rup vechile linii de forta, iar pilitura de fier se asaza "celular", as zice, cu centrul oriunde exista oameni destul de siguri pe ei incat sa infiga un tarus de luare in stapanire.

- Intr-o perioada de criza, in care cititorul cumpara mai putine carti, tirajele sunt mai mici, iar difuzarea si mai proasta decat de obicei, ce ar trebui sa faca editorul, managerul si chiar autorul pentru promovarea cartii?

- Prima conditie pentru autor e si cel mai rar adusa in prim-plan in astfel de discutii: sa scrie bine! Chiar daca drumul e mai putin lin, cartea cu adevarat buna va ajunge la cititor. In cele din urma. Apoi, editorul ar trebui sa aiba curajul si competenta de a selecta ceea ce publica. Sa adaug imediat si ca e greu de stopat fenomenul "cartii de gata" pe care autorul si-o comanda pe banii lui, caci exista edituri mici care scot oricand un tiraj de 100 de exemplare daca sunt platite. Fenomenul nu ocoleste cu totul nici editurile mai maricele. Insa nu toate cartile editate in regia autorului sunt neaparat proaste. De unde se vede ca lucrurile nu sunt deloc simple. Editurile mari se descurca mai usor cu promovarea cartii, dar, iarasi, asta nu e totul. Am vazut destule carti firave laudate excesiv. Lucrul cel mai limpede e ca, in vreme de criza, se citeste mai mult. Cand orizontul se posomoraste fara mari sperante ca se va lumina curand, omul se intoarce - mereu, caci fenomenul e ciclic - la ceea ce poate "calma o neliniste a inteligentei" (Ortega y Gasset) sale, la arta. Adevarul ei e mereu relativ si provizoriu, asadar incapator. Pe de alta parte, Scriitorul, Cititorul si, prin urmare, Editorul (fie si de pagina web) nu mi se par nicidecum specii pe cale de disparitie. Am incredere ca, inca multa vreme de aici inainte, vor gasi cai de iesit din impasuri trecatoare.

- Care credeti ca ar fi caracteristica principala a literaturii romane de azi?

- Literatura romana contemporana se descurca bine si a reusit sa se adapteze unor schimbari de paradigma si regim. De altfel, asa a facut intotdeauna, ca orice alta literatura a lumii. Dau un pas inapoi pentru a vedea, netulburata de rasuflarea fierbinte si partinitoare a imediatului, cum stam si incotro mergem. Relativizarea nuantata imi e instrument predilect. Prin urmare, scriitorii s-au eliberat de paternalismul comunist pierzand niste privilegii platite, cu cateva exceptii, nu neaparat foarte scump. Lumea cea noua, una preponderent negustoreasca, a adus multe lucruri bune, dar a obligat si la aducerea de dovezi ale "valorii de intrebuintare". Cartea nu mai este, o bucata de vreme, numarata printre marfurile vitale, nu mai e asigurata la nivel de stat. Incet, incet, scriitorul s-a dezmeticit. Cu traume, cu melancolii, cu deprinderea de gesturi noi, a iesit deasupra nevoii daca l-au tinut curelele. Pe de alta parte, diversitatea ametitoare a lumii de azi, cu reguli vechi aruncate in aer, cu altele incropite la repezeala si schimbate dupa politici fluctuante, obliga la tinerea pasului. Post-postmodernitatea si-a reasumat viitorul, dar nu l-a stiut scoate din cenusiu. Recuperarea povestii despre om nu e la indemana oricui. Si povestea nici nu se mai poate scrie ca altadata. Lucru perfect firesc.

- Cum socotiti ca trebuie abordata o opera literara? Ati afirmat de multe ori ca cititi "din placere". E cumva un impediment atunci cand va angajati in elaborarea unei istorii literare?

- Citesc de la 5 ani. Am inceput prin a citi din pura placere si am continuat adaugand placerii mandria cititorului admirat pentru numarul de pagini parcurse! Cand, internata fiind, pe la vreo 8 ani, pentru o apendicita, am citit un volum imens de povesti ale Fratilor Grimm intr-o singura zi, am lasat paf tot targul! Mai tarziu, am citit rafturi intregi de autori recomandati la scoala si am deprins curand o anume pricepere in a detecta rapid cartea buna. In anii de facultate, vorba actorului clujean Anton Tauff, am fost "condamnati la a citi capodopere", de vreme ce cartile conjuncturale nu puteau fi publicate. Citesc in continuare cu placere, caci criticul literar care sunt lasa repede deoparte cartile proaste. Sunt prea constienta, cu o doza de urgenta in gesturi, de trecerea timpului ca sa fiu de acord sa mi-l pierd injurand carti care mor, oricum, singure. In actul critic, m-am ferit si de emotional, si de conjunctura. Nu laud pe nimeni fiindca mi-e vecin ori fiindca toata lumea buna il lauda. Criticul care isi acopera titulatura este inevitabil "un fel de" profesor, adica un ins bun-conducator-de-texte. El nu are neaparat si anume datoria de a asigura "sanatatea" literaturii contemporane lui, nu trebuie sa si-o ia in sarcina prea strans, nu e dator, in absolut, nimanui, e un scriitor ca toti ceilalti cu dreptul asigurat la subiectivitate, fite, rasfaturi. Si scrisul sau e liber si personal(izat). Cititul, recititul, interpretarea sunt "trasaturi omenesti" pe care el le transpune in textul sau… Sita mea are ochiuri destul de generoase, sunt convinsa ca piscurile au nevoie de un fundal deluros pentru a iesi in evidenta; ba, mai mult, cand e vorba despre literatura, formele de relief sunt o chestiune de perspectiva si gust. Prin urmare, criticul literar e permanent asistat de istoricul literar, chiar daca, in gestul lui punctual, cel dintai pare mai darnic.

- Intre preocuparile multiple - eseistica, critica literara, istorie literara, publicistica, traduceri -, ce va este mai apropiat de suflet si de ce?

- Eseul, desigur. E liber si ezitant, incearca si nu se teme sa revina pe propriile urme, remaniind, are voie sa divagheze, sa viseze, iubeste fragmentul si relativul. A relativiza inseamna "a pune in relatie", a nu lasa nimic din ceea ce tine de om in singuratatea dictatoriala a unului si infailibilului. Relativizand, te indoiesti prelung si bogat asupra datelor mostenite de-a gata despre lume si te intrebi, cercetezi; refuzi sa crezi pur si simplu. Inveti ca nimeni si nimic nu e mai presus. Ca nu exista adevaruri absolute, toate adevarurile noua la indemana sunt relative, adica, in sens foarte larg si cuprinzator, circumstantiale. Suntem, deocamdata inevitabil, fiinte (pre)situate cultural si lingvistic. Vorbim cu cuvinte si gandim cu concepte. Ca intelectual, ca om obisnuit sa apeleze zilnic, daca nu permanent, la intelect, intelegere, gandire cumpanita, esti constiinta a vremii tale fiindca ti-ai propus sa-i fii martor, s-o scrii. Intrebarea e, am mai spus-o, cat de obiectiva iti e subiectivitatea privirii scrutatoare.

Eseul se naste si din credinta ca nimic din ceea ce i se intampla omului nu e marunt si fara semnificatie. Mania de a "filosofa" tine de definitia cea mai cuprinzatoare a cugetarii ca modalitate de a ingreuna (in viziune heideggeriana, de pilda) lucrurile, de a le scoate din usuratatea lor cotidiana sau traditionala. "N-am facut decat sa traiesc. Dar si din asta se moare..." suna finalul unui poem de Jozsef Attila. Ei bine, de-o vreme imi doresc mai ales sa re-traiesc eseistic momentele pe care acum le inteleg ca formatoare.

- Ati publicat mai multe carti ale caror teme fundamentale au fost feminitatea, moartea "si alte eternitati". Ati scris despre "feminitatea limbii romane". Va considerati o luptatoare feminista?

- Pledoaria mea in favoarea feminitatii limbii romane a fost deja considerata manifest feminist, oricat de multe si evidente ar fi argumentele care o sustin. Traim intr-o lume deloc desprinsa de prejudecati falocrate, incapabila sa gandeasca egalitatea de sanse, dreptul la diferenta valoranta, nu degradanta. Spuneam candva ca nu sunt luptatoare feminista, fiindca imi repugna orice inregimentare dogmatica, dar si fiindca nu am nici cu cine, nici pentru cine lupta. Barbatilor li se pare ridicola orice schimbare a perspectivei care i-a favorizat secole in sir, femeile s-au obisnuit cu starea de lucruri, li se pare ca respecta o traditie atunci cand nu le revolta si nici nu le trezesc semne de intrebare asupra propriei conditii vechile, rezistentele nedreptati. Oricum, chiar daca am lasat ici-colo cate un spin cu posibile semnalmente feministe, m-a interesat limba romana si, prin genosanalize, utilizarea ei in poezie. Genosanalizele mi-au dovedit ca feminitatea cu nuante androgine a limbii romane e "vinovata" de multe dintre perspectivele lirice si ca tot ea face si mai greu traductibila poezia cu toate nuantele sale. De cate ori mi-au fost la indemana, am facut comparatii si am cantarit ce si cat se pierde din privirea sexuata a romanei (ea nu are neutru, ci ambigen!) la trecerea intr-o alta limba. Altfel spus, de la banuiala (intarita controversat de o uriasa bibliografie) ca, intre limba pe care o vorbesti, limba materna, si modul in care privesti lumea si te situezi vizavi de ea cu trasaturi unice si inconfundabile, exista o subtila, surprinzatoare legatura, am ajuns la aproape-certitudinea ca noi, romanii, suntem asa cum suntem si fiindca vorbim romaneste. Ca limba e stapina noastra, cum credea Eminescu, dar o poti stapani daca intelegi ca stapanirea ei (in ambele sensuri: o stapanesti/te stapaneste) inseamna apartenenta, raspundere reciproca, interdependenta.

- Veti organiza in mai anul viitor a 20-a editie a Festivalului International "Lucian Blaga". Prin ce se va diferentia de precedentele, ce va aduce nou?

- Fondata in 1990, Societatea Culturala "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca si-a asumat de la inceput menirea de a construi un spatiu pe care sa-l recunoasca toata lumea drept cel mai potrivit pentru a gazdui si coordona exegeza blagiana nationala si internationala. Studiile dedicate operei poetice si filosofice insumeaza peste 11.000 de pagini. O veritabila biblioteca in crestere - de la Eonul Blaga. Intaiul veac la Meridian Blaga in lumina noua - aduce argumente consistente privind actualitatea operei blagiene. Pentru editia din 2010, a 20-a, am decis (din ratiuni in primul rand economice) sa transformam Meridianul in publicatie periodica. Vom primi colaborari din tara si din strainatate. Pastram Recitalul de poezie si editam, ca in fiecare an, si Caietele de poezie. O masa rotunda despre Lucian Blaga in traduceri si Salonul de Arta al Scriitorilor vor da si ele greutate evenimentului din mai. Nu-i exclus sa coincida cu Zilele Clujului, puse la cale de Primarie.

- Sunteti si redactor-sef al unei editurii de prestigiu - Casa Cartii de Stiinta. Carui gen ii acordati prioritate?

- Sunt editor din 1990, am lucrat zece ani la filiala clujeana a Editurii Didactice si Pedagogice (am coordonat Colectia Akademos). Din 2000, lucrez la Casa Cartii de Stiinta, careia, glumind, ii subminez sistematic denumirea - "de stiinta" - atragand mai ales titluri legate de literatura. Insa cele mai importante lucrari literare editate aici sunt cele de referinta, asadar tot "stiintifice": Dictionarul analitic de opere literare romanesti coordonat de Ion Pop, Panorama criticii literare romanesti alcatuita de mine, zeci de studii si sinteze remarcabile semnate de nume precum Ioana Em. Petrescu, Ion Vlad, Mircea Muthu, Cornel Robu, Ioana Bot, Laura Pavel, Petru Poanta, Mircea Popa, Rodica Grigore, Dorin Stefanescu, Mihai Maniutiu, Cornel Munteanu, Anca Maniutiu, Constantin Abaluta, Adrian Popescu, Rodica Lascu-Pop, Liviu Malita, Ioana Dragan, Doina Modola, Aurel Pantea, Catalin Ghita, Diana Cozma si asa mai departe. Teoria, critica si istoria literara mi se par, in continuare, zona cea mai consistenta a literaturii contemporane. Nu in ultimul rand, am incurajat scrisul tinerilor. Si altadata, prin Colectia Akademos, dar si acum, prin Concursul de debut al Filialei clujene a USR si prin acela al editurii. Pe cei peste 50 de scriitori care au debutat asistati de mine de-a lungul anilor ii consider una dintre ispravile cu care ma mandresc.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-irina-petras-poti-fi-un-mare-scriitor-si-traind-intr-un-catun-5184159

George Anca - NEIERTĂTOR

NEIERTĂTOR

Surender Bhutani – Liana Nicolae – Mos Nelutzu – Radu Sergiu Ruba – Veronica Angelescu – George Anca

~*~

SURENDER   BHUTANI

To  My  Son

Holding my contented son in the arms

I realised the beauty of irresponsible years

evaluating my actions and words I felt like saying:...

I have nothing else to add to the present context

A flicker emerges on the horizon of awareness

one does not feel disconnected with meditation

rather one realises there are other worlds at play

and that one has one's own sense of irony

which is combined with resolved contradictions

Intrigued by immaturity it is no longer possible

to wash clean of all memories of the past

let the present find its own rhythm

there is sufficient space to walk

or to begin life in the city with my son

*

LIANA  NICOLAE

Geniul somnului

Geniul somnului nu-i mai diferit decât geniul morții. Amândouă au aripi. Ființa devine un geamăt necontenit, întrecând tot ce poate suporta un suflet de om, mintea se tulbură, avem senzația că ne arde creierul gata să plesnească. Atunci am dori să se despice pământul, nenorocirile întunecând toate presupunerile.

În fiecare suflet mocnește speranța, strigătele înconjură lumea, trebuia să se-ntâmple ceva, o minune, o lumină îi va opri pe muritori iar o voce va opri bătaia inimilor. Nu există nici trădări, nici schimbări, nici despărțire dar când va trece tinerețea, frumusețea, iar trupurile se vor ofili, va rămâne doar dragostea, pentru că sufletele nu trec, amorul propriu este zgândărit și trezește invidie.

Pentru voi, copii, încep zorii vieții; pentru noi soarele a apus și întunericul ne va învălui, poate că am trăit cum am vrut și vom muri cum ne place. Când vom goli ultima cupă vine timpul să plecăm, să ne odihnim, să ne așezăm în seninătate cum am trăit, adică virtuos. Doar melancolia și neputința sunt prietenii triști ai bătrâneții.

Viața e o mare comoară, eu am luat din ea cele mai prețioase bijuterii. Dar sunt și lucruuri pe care nu le mai pot suporta; atunci când ea apare ca o imensă orgie sângeroasă a unor măscărici; primele îndatoriri pe pământ sunt arta și gloria. Entuziasmul și nebunia mulțimii aprind anarhia iar în ziua de triumf, lumea întreagă și-a pierdut deja mințile. Așa va trece tiranul lumii, ca viforul, ca incendiul, ca furtuna, ca molima sau războiul... Qvo vadis, Domine?!

Mă-ntreb ce e timpul. Când vorbesc cu mine știu ce este dar dacă măntreabă cineva, nu reușesc să explic; credeam că-nțelegeam, dar acum nu mai știu, sunt neputincioasă.

Am nenumărate posibilități de rezolvare, folosindu-mă de întâmplare. Cred că trăim între timpuri, ne trec multe prin cap, nu vedem pericolele, suntem prea cutezători, deseori progresul duce de-a dreptul în prăpastie. Suntem obsedați de soluții dar când le găsim vrem să le nimicim numaidecât. Dorim să dovedim că într-un punct, opiniile gânditorilor sunt alături cu drumul, cwfilozofia lor putea dovedi orice, chiar și contrariul. Nu luăm în nume de rău prezicerile neîmplinite ale astrologiei, ci timpul însuși, care descoperă aceste greșeli și despre el n-ar trebui să vorbim.

Ni se pare că n-a trecut nici un timp sau poate au trecut secole sau ar fi putut fi zile, secunde sau ani, chiar dacă ar fi mai multe răspunsuri fiecare poate fi corect. Ajungem la concluzia că economia excesivă nu duce la aplecarea caracterului și la înăsprirea sufletului, spre zgârcenie. Și așa este.

Cum mă vor privi oamenii? Toate li se vor părea străine. Acest lucru mă zăpăcește, încerc să mă liniștesc întrucât totul trebuie să fie o amăgire a simțurilor, dar nimic nu se modificase. Totul se afla în ordine. Ceea ce mi se părea străin venea din alterarea dezvăluită a sufletului, apărută în somn, câteva secunde, ca un coșmar, din cauze fiziologice, banale.

In viață, poate se-ntâmplă exact așa cum ne propunem și imediat, ne prăbușim sau cunoaștem pe cineva, sau avem un accident iar karma noastră se-ndreaptă într-o nouă direcție, care se dovedește a fi benefică. Prin sincronicitate ne trezim, ne-mplinim fiind stăpâniți de aceeași armonie în suflet. Organismul nostru are puteri autovindecătoare.

Fiecare avem trei vindecători pricepuți și de nădejde, trei haruri divine: medicul interior, harul trupului și psihologul interior, harul psihicului , care ne vindecă emoțional, este preotul nostru interior, harul sufletului, ghidul spiritului ne aduce bucuria de a fi sănătoși.

Avem capacități limitate de a explica întâmplarea, avem credința că ceva lucrează în permanență pentru a ne transforma. Să însoțim iubirea și lumina din această lume, chiar dacă coincidența semnificativă și nu întâmplarea reprezintă forța ce guvernează experiența și întreaga istorie umană, marcând destinul colectiv și personal.

Intr-adevăr, apar intervenții conștiente ale eului, ale harului divin, o clipă de unitate între psihologie și spiritutal, univers și minte, tu și eu,Q0i și totul din jurul nostru. Surpriza pe care o simțim atunci când ceva neplănuit, nedorit, ne lovește, el lucrează simbolic sau direct prin intuiții, vise sau premoniții. Între astrologii și vise există foarte multe analogii.

Am simțit rugăciunea muntelui, cum vocea lui mi se adresa mie, îmi cerea să o aud, găsindu-mi în ea chiar propria-mi voce. Mă voi vindeca prin același lucru, acela care-mi face rău, prin legea similitutidunii. Am învățat că realitățile vieții sunt: boala, bătrânețea și moartea, iar calea, înțelepciunea este moderația, calea de mijloc, ea ne indică destinul. El apare sub forma unui vis, răspunzând unei întrebări în stare de veghe sau a unui vis prevestind viitorul sau realitatea unei lumi spirituale.

Mereu mi se arată o imagine, o punere în scenă a propriei mele vieți. Ce forță de dincolo încearcă să mă atingă, ce provocare mi se oferă de mă sperie, ce mă atrage, spre ce lucruri sunt pregătită să mă-ndrept sau să renunț? Oare mă aflu în impas? Intâmplătoarea mea întâlnire a fost o manifestare a divinului, o relație de viață. Cunoaștem, din întâmplare, exact acei oameni care ne ajută să trezim cee ce este somnolent în fiecare, să credem în „chimia", care apare între noi și altcineva, din care poate rezultă o poveste sau o finalitate; amintirea aceasta, într-o zi va fi de mare ajutor.

Trăim cu rănile noastre, care sunt porți către viața care ne lipsește. Să nu zăbovim pre mult sau prea puțin într-o relație, dacă nu merge. Să nu-l chinuim pe celălalt. Increderea este totdeauna un partener neprețuit, ea se află ascunsă în sufletul meu iar amintirea vine pe neașteptate, când avem nevoie de ea.. Mă gândesc că doar femeile frumoase se răzbună; cele urâte, niciodată, este de ajuns să li se spună, (celor urâte), o singură dată „te iubesc” și nu mai scapi de ele toată viața.

Nu sunt o entitate izolată, fac parte din individualizarea universului, din divinitatea transcendentă, am un câmp gravitațional, interior, un duh al înțelepciunii, cu puteri vindecătoare. Sinele și eul trăiesc în mine ca o biruință a iluzorului, devin din ce în ce mai funcțională, în fiecare zi întregul meu psihic este sănătos, o resursă de izvor spiritual, prin înțelepciune, iubire necondiționată și putere de vindecare miraculoasă. Datoria mea este să le eliberez.

Uneori conștient, alteori inconștient, frica mă abandonează atât în mod personal cât și cosmic, purtându-mi amintirile și întreaga moștenire spirituală în personalitatea din mine însămi. Să-ncercăm să-i vindecăm pe ceilalți, prin primirea luminii cu ajutorul eului nostru și cu ajutorul sinelui nostru, prin starea noastră de acceptare a-nțelepciunii.

Suntem transparenți, chiar și corpurile și lucrurile își pierd duritatea iar sarcina noastră este aceea de a ne așeza pe o axă, de a găsi un echilibru al totalității între eul nostru cât și potențialul sinelui. Dacă ne-am pierde controlul și identitatea, am rămâne într-o grandioasă stare de frică și de izolare. Să ne-ndeplinim scopul nostru uman pe parcursul vieții, precum un foc de tabără pe nisipul Saharei. Să ne luminăm pe noi și lumea noastră!

Să ne-arătăm fiecare cuvânt, faptă și gând, să deținem controlul pe nesimțite, fără nici o cruțare, să nu funcționăm cu jumătăți de măsură și să ne blocăm în interiorul eului, să-ndepărtăm vălul de iluzii într-o bunătate nediscriminabilă.

Când eram adolescentă, simțeam un instinct de întoarcere către totalitate, să devin din ce mai funcțională față de persoana mea, să-nțeleg partea mea ascunsă, adică umbra pozitivă, lumina celui necunoscut, recuperându-mi corpul ca instrument util și legitim, în aventura vieții.

Insectele sunt perfecte așa cum sunt, fără vreun efort. Eul nu este perfect. Pentru a fi ceea ce sunt și cine sunt, eu am trudit, am muncit, când nedreptățită, furioasă, agresivă, am greșit sau am fost învinsă, fără a participa la competiție. Pentru a nu pierde controlul sau locul la care aveam dreptul, îmi sacrificam chiar propria mea pace interioară și odihna.

Nu păstrez ranchiună toată viața, chiar dacă eul meu rămâne furios, fac față condițiilor existenței, sunt conștientă că este posibil să nu obțin totdeauna ceea ce doresc. Sunt atunci indignată și furioasă, tristețea de a nu fi iubită cum doream, mă face, paradoxal, să devin mult mai plăcută, încerc să nu-mi mai impun punctul de vedere, să nu controlez sau să manipulez, renunț la a mai pretinde, îmi recunosc greșelile și le repar.

M-am obișnuit și accept că nu totdeauna câștig sau înving, că pot accepta refuzuri, răspund pentru comportamentul meu și pentru situații dificile, îi iert, iubesc și îi respect pe ceilalți. Nu pedepsesc, nu rănesc pe nimeni, renunț la planuri de răzbunare, voi fi mai devotată, voi dezvălui și descoperi sinele meu indestructibil. Așa e viața mea! !

In miezul sufletului meu cresc limite sănătoase, accept uimitoarea puterii, a faptului că în viața mea oamenii potriviți au apărut tocmai la locul și la momentul potrivit. Și-mpreună am îndepărtat gardienii libertății mele; ce evenimente ne-au adus împreună?

Am trăit un șir de pierderi, o serie de oportunități mă-ncurajează să ne implicăm. Ele m-au invitat să insist sau să renunț, să nu stau departe prin neimplicare. Ceva sănătos se zbate în mine, el propune întotdeauna o alternativă vindecătoare, prin dileme și imagini, oricât de răvășitoare ar fi bătăile pe care le voi purta.

*

MOS  NELUTZU

Mizez pe răbdarea de a citi până la capăt

Profit de democraţia oferită de faceboox şi postez aici un, din păcate prea scurt citat din materialul apărut în România literară nr. 16-17/6 aprilie 2018, intitulat „Încercarea de a fi român”, semnat de Irina Petraş, critic literar, eseistă şi traducătoare, preşedintă a filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

Iată:

...

„[…] Românii nu se pot lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. Glasul lor nu se aude căci nu se rosteşte răspicat. O lungă istorie hărţuită dinspre toate punctele cardinale şi neprielnică unei aşezate aşezări în rândul lumii a condus la o situare temătoare faţă de incontestabilele argumente proprii.

Anul 1989 aducea libertatea, dar nu şi libera, ferma asumare a identităţii. Dimpotrivă, a lăsat loc „ruşinii de a fi român”, a stârnit necugetate puneri la zid ale unor mari personalităţi ale culturii române. În căutare de senzaţional aducător de rating, se scot la iveală ori se inventează detalii scandaloase, se mută accentul de pe valoarea Operei pe „păcatele” autorului ei. Descifrarea în „spaţiul mioritic” a orizonturilor care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tratată de Blaga, a căzut în derizoriu. „Mioritic” numeşte azi tot ce este neînchegat, ticăloşit, jalnic. Trăim suspendaţi, ironizăm orice referire la români şi românesc. Să vorbeşti despre limba română ori despre specific românesc înseamnă să-ţi tragi eticheta de „naţionalist”. Într-o ţară veche, dar care abia de 100 de ani a reuşit să se aşeze în graniţele fireşti, ISTORIA, iată, nu mai merită să fie învăţată. Clipa face jocurile în indiferenţa sinucigaşă generalizată. Se elimină tot ce a pus temelie fiinţei noastre naţionale. Nici măcar limba română nu rămâne neatinsă în acest proces de auto-subminare identitară. Nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini – secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că „Înecat sub valul de barbari, coloniile romane din Dacia mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”.

Am auzit pe diverse canale de televiziune un vers dintr-un cântec vechi. El sună aşa: „Ţara noastră-i ţara noastră”. Mă urmăreşte simplitatea solemnă a acestei definiţii aparent tautologice. I-aş adăuga o alta: „Limba noastră-i limba noastră”. Sunt enunţuri simple şi fundamentale. Nimic de negociat aici. Nu fală goală cer ele şi nici nu pot fi motiv de ruşine. Naţionalitatea noastră e un dat, suntem români graţie limbii în care nea-am născut şi cu care am crescut. O calitate de asumat cu demnitate, cu fermitate, cu răspundere. […]”

Materialul ar trebui citat în întregime, însă cum conducerea revistei nu a considerat să-l posteze, alături de materialele importante, în arhiva sa digitală, am fost nevoit să-l dactilografiez eu, pentru că mă identific cu ideile vehiculare de autoare.

*

RADU SERGIU RUBA

Vasile Voiculescu și Zahei Orbu

Naţiunea şi cultura română ar fi trebuit să comemoreze, cu simţul bine cumpănit al tragicului, 55 de ani de la trecerea de linia orizontului, la 26 aprilie 1963, a scriitorului şi medicului Vasile Voiculescu. Deţin, despre acest om, o informaţie care, din pricina cvasi-etanşeităţii mediului orbilor, nu circulă decât pe aceste coordonate, fiind prea puţin cunoscută în lumea largă. Tot eu am promovat-o cu ajutorul lui Marius Oprea şi, mai recent, a lui Alex Ştefănescu intervievat de mine pe neaşteptate la Radio România Actualităţi. Redau în continuare articolul publicat pe tema indicată de titlu în revista braille Litera Noastră, mensual al Asociaţiei Nevăzătorilor.

De fizionomia orbilor, de ţinuta lor în mers şi în poziţii statice, s-a arătat preocupat medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu. Obişnuia să vină în curtea Vetrei Luminoase, să se aşeze într-un colţ şi, neştiut de cei ce-l interesau, să-i urmărească pe interni plimbându-se, rezemaţi de stâlpi ori de ziduri, stând aşezaţi, conversând ori, singuratici, plictisindu-se. Avea pentru aceste răstimpuri de contemplare aprobarea conducerii instituţiei. Informaţia o am de la regretatul profesor Nicolae Ionescu (1921-2014), monograful aşezământului, iar eu, la rându-mi, am transmis-o mai departe, drept care Marius Oprea, care s-a ocupat mult de dosarul de urmărire şi detenţie al lui Vasile Voiculescu, a inclus sursele, adică numele domnului Ionescu şi al meu, în cartea sa "Ultima călătorie a lui Zahei", ed. Humanitas, 2008. Aşa cum Zahei, eroul unuia din cele mai puternice romane din literatura română şi nu numai, a ajuns să treacă prin ocnă prin asumarea cavalerească a unei crime ce nu era a sa, la fel şi creatorul său Vasile Voiculescu a străbătut temniţa comunistă pentru o culpă ce putea fi a oricăruia dintre noi: cititul cărţilor alături de prieteni şi rugăciunea înălţată către Maica Domnului în grupul Rugul Aprins. A mai fost acuzat de comunişti că a susţinut în scris şi prin emisiuni radio războiul împotriva Uniunii Sovietice şi că a compus, fără a o publica, poezie mistică, adică ostilă poporului, sub regimul de democraţie populară. Poeme de ale sale de aceeaşi factură apăruseră liber în volume publicate în răstimpul interbelic.

Soarta lui Voiculescu se împleteşte surprinzător şi greu credibil cu cea a personajului său imaginat pe baza observaţiilor din Vatra Luminoasă. Se ştie că scriitorul era de profesie medic internist şi igienist. În timpul primului război, retras cu armata şi administraţia în Moldova unde i-a tratat fără teamă pe bolnavi, s-a molipsit de la aceştia de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter. A scăpat ca prin minune, reluându-şi munca. După întregirea României, a fost responsabil cu serviciile sanitare în sectorul Iii Albastru unde se găsea Vatra Luminoasă şi în sectorul IV Verde din Bucureşti. Ca scriitor şi jurnalist cultural, a întemeiat şi susţinut ani de zile "Revista literară radio", realizând la postul naţional numeroase alte emisiuni precum "Sfatul medicului" şi cele destinate soldaţilor români de pe frontul de răsărit. După al doilea război, viaţa sa s-a restrâns tot mai mult spre orizonturi private. S-a pensionat de la radio după ce se retrăsese şi din activitatea medicală. În 1946, soţia sa Maria, aproape oarbă de la un glaucom dobândit în anii '30, a murit în urma unui atac cerebral. Vasile Voiculescu s-a însingurat tot mai mult.

În 1948, pe baza observaţiilor făcute la Vatra Luminoasă (aici mărturia profesorului Nicolae Ionescu este esenţială pentru istoria literaturii române), a început să scrie romanul "Zahei orbul", aşternând pe hârtie, doar aparent ciudat, cu prioritate, ultimul capitol, după cum afirmă Alex Ştefănescu şi Roxana Sorescu, în temeiul unor documente atent cercetate. A încheiat cartea în 1957. Curios este că acest scriitor a dat cele trei capodopere ale măiestriei sale după vârsta de 65 de ani, în plin regim de interdicţie a liberei expresii literare. E ca şi cum fundătura sertarului i-ar fi deschis orizonturi neobişnuite de revelaţie. Pe lângă Zahei, este vorba de majoritatea nuvelelor şi de inegalabilul volum "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Traducere imaginară". Acesta este titlul definitiv al cărţii cu cele 90 de sonete. Autorul visa să compună 154 asemenea lui Shakespeare. Nu a izbutit, fiindcă la 5 august 1958 a fost arestat. Ultimul sonet datează din noaptea de 20-21 iulie acel an. Capodoperele sale au apărut toate postum, începând cu anul 1964. Dar înainte de apariţia lor, V. Voiculescu a parcurs Drumul Calvarului. Arestat la vârsta de 74 de ani şi eliberat după patru ani printr-un act de graţiere pentru deţinuţii foarte bolnavi care aglomerau inutil genunile detenţiei, doctorul ce salvase sute de vieţi de români şi de ruşi pe pământul asediat al Moldovei, a ieşit din ocnele comuniste bolnav de tuberculoză a coloanei vertebrale, morbul lui Pott, dătător de dureri greu suportabile. Practic, fiul său Radu l-a adus acasă pe braţe. A mai trăit, aproape paralizat, până la 26 aprilie 1963. S-ar fi prăpădit mai devreme, dar a fost hrănit cu forţa sub supraveghere medicală, după refuzul său de a se mai alimenta şi după alte tentative de a-şi curma zilele. La condamnare, primise cinci ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii şi 300 lei cheltuieli de judecată.

Există talent artistic şi există inteligenţă artistică. În general, ele fuzionează şi se susţin una pe alta în toate capodoperele. Dar nu toţi scriitorii sau muzicienii care au talent se bucură din partea Domnului şi de inteligenţă. Cel mai la îndemână exemplu este Bacovia, unde talentul e cu carul, iar inteligenţa, cea artistică, nu cea de toată ziua, e rarefiată de-a binelea. Se întâlneşte şi fenomenul invers, inteligenţă şi cultură cu carul, talent iok. Este cazul poetului şi teoreticianului francez Paul Valery, iar la noi, în materie de poezie, al lui George Călinescu ale cărui versificaţii frizează penibilul, cu atât mai mult cu cât el chiar se lua în serios. Ei bine, la Vasile Voiculescu, în construirea personajului Zahei orbul, avem un exemplu de strălucită inteligenţă artistică. Medic fiind, o fi întâlnit în viaţă orbi, dar şi-a dat seama că prezenţa lor individuală nu e definitorie şi că ei trebuie văzuţi în relaţionarea lor la ceilalţi, la obştea lor, la văzători, la mediul cunoscut unde sunt cât de cât independenţi în deplasare şi în ansamblul opţiunilor. Astfel a reuşit să pună ochiul şi pe diversitatea orbilor, nelunecând în clişeul în care se îneacă şi intelectuali contemporani cum că toţi orbii trebuie să fie la fel, să gândească şi să-şi reprezinte lumea sub o singură schemă. Aici, în curtea Vetrei Luminoase, poate şi în sălile de clasă, în ateliere, a înţeles el că pentru a construi un personaj care să fie orb şi a cărui cecitate să aibă semnificaţie metafizică, acesta nu are voie să apară de la început ca victimă. În jurul unei victime nu poate creşte multă floare şi iarbă, nu se dezvoltă dintr-un astfel de personaj decât o viaţă precară. Iar un personaj, ca să adune în jurul său energia din care creşte un roman, trebuie să aibă viaţă în el asemenea lui Don Quijote, lui Faust, lui Gulliver, Cicikov, Vautrin, asemenea fraţilor Karamazov, a Emmei Bovary şi Annei Karenina, asemenea Maestrului şi Margaretei, a doctorului Bardamu din "Călătorie la capătul nopţii", a lui Ion din Rebreanu, a Elei din Ultima noapte de dragoste şi a lui Ştefan Gheorghidiu din Prima noapte de război, a Cătălinei din Luceafărul, pentru că, acolo, ea este cea care-l atrage şi-l mută din cer pe Hyperion, nu invers.

Voiculescu îl concepe pe Zahei ca fiind un uriaş ce orbeşte la 25 de ani, mai precis, este orbit la această vârstă şi care aduce cu sine un trecut deocheat de bătăuş şi de chefliu de pomină, un anarhist al energiei lui tinereşti fără oprelişti. Numai astfel, cu forţa lui fizică, cu experienţa de viaţă variată şi radicală, cu inteligenţa lui nativă devenită înţelepciune după orbire, Zahei are ce să le ofere celorlalţi, numai astfel nu ajunge el o legumă de pe urma atentatului asupra sa. Iar energia fizică ce nu-i îngăduie pasivitatea, înţelepciunea dobândită, cavalerismul îl determină să accepte ocna în locul ucigaşului ibovnicei sale. Literatura română nu cunoaşte un alt caz al asumării vinei în deplină conştiinţă a nevinovăţiei şi a sacrificiului pentru o cauză lumească, nu pentru valori transcendente. O pricină aparent măruntă şi păcătoasă, de pe lumea asta, corectitudinea în dragoste faţă de o femeie uşoară, o soţie din interes a unui om bogat, o iubeaţă de Brăila oferindu-se în dar unui bărbat remarcabil. E singura femeie din întreaga literatură a lumii a cărei identitate iubitul ei o descoperă pe pipăite şi numai după ce ea a fost ucisă de alte mâini. "Revelatio in articulo mortis", ar spune judecata catolică. Romanele cavalereşti ale Mesei Rotunde, împănate cu conţi, regi, marchizi, vrăjitori şi îngeri, nu oferă un exemplu similar de cavalerism. Dacă ar fi fost împodobite cu un asemenea personaj, Cervantes nu ar fi ajuns să le ironizeze, iar Don Quijote nu ar fi fost cu putinţă. Zahei este cel mai complet şi mai impunător portret al bărbatului şi al bărbăţiei în literatura română. Dispune de ceea ce ar trebui să dispună imaginea ideală a dimensiunii masculine a umanului: forţă, grăunte de nebunie, nepăsare faţă de viaţa de zi cu zi, cutezanţă, simţul riscului, răbdare, adaptabilitate, înfruntare tăcută a imprevizibilului, a nenorocirii, a propriei împuţinări, tărie lăuntrică, frumuseţe atletică, curaj, tenacitate faţă cu un mod nou, neaşteptat, inedit şi primejdios de viaţă, discreţie, putere de a trudi şi a îndura, tărie în primirea şi sublimarea loviturilor, generozitate, ocrotire dăruită altora mai slabi, fidelitate şi credinţă faţă de dar şi dăruitor, simţ al onoarei, lipsa oricărei temeri, îndrăzneală, putere de sacrificiu, nu de orice fel, ci din acela care duce la propriu crucea celuilalt. Pentru dragostea de câteva nopţi cu şi pentru Caliopi, Zahei a luat asupra sa 15 ani de ocnă. Când a ieşit de acolo, nu mai ştia şi nu mai avea unde să meargă. Figuri de o bărbăţie (virtus în latină) comparabilă cu cea a lui Zahei nu am întâlnit decât în mărturiile partizanilor care s-au opus cu arma în mână sau cu braţele goale comunismului, care au înfruntat temniţele regimului şi plutoanele lui de execuţie. Pentru viaţa grea a adevărului istoric, bine că acelea nu sunt ficţiuni! Dar să nu uităm: imaginea eroică şi foarte umană a lui Zahei, de semizeu unic al unei margini de lume, porneşte din curtea Vetrei Luminoase.

*

O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

April 28, 2018April 28, 2018 / no14plusminus

Vestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Îmi amintesc că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.

Nu vreau să scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret, modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii mei.

Auzisem deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i aprofunda creația.

L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci, muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg, poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca niciunde altundeva.

Imnele iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.

Dar despre Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei povestiri.

Colaboram deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care urma să particip. M-am bucurat foarte mult.

Am studiat muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi, deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.

Cursurile cu Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a reprezentat absolvența noastră de curs.

Avea o răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la același nivel cu noi.

La sfârșit de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu adevărat astfel!

Dar iată că povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.

Nicolae Teodoreanu s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986, unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice. De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.

Cu Ștefan Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era, desigur, în centrul atenției.

A obținut Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria (HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS – bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).

A compus piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat diverse articole în revistele de specialitate.

Componistica şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate, atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi muzica bizantină, dar şi altele.

Vocea este un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în cadrul SIMN.

*

                                     

Despre propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat, următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica” corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice (ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici „incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei, Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am „forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic, într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști, inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte microtoniile muzicii bizantine[2].

Pentru că vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii – dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.

Lucrarea, intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian, trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul – Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren. „Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă; după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].

Aceste Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.

Lucrarea este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist: recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte distinctivă, respectiv devine finalul piesei.

Secțiunea 1 este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul (care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat, dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.

Corzile intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul solemn şi cald al clopotelor.

Secțiunea a doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav – cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8, sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete (la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte, ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic, amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu elemente din Prolog.

Secțiunea a treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua, printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune, 3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere. „Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea  (…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală. Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi  a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. – Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe baza Do.

Secțiunea a IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului – şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut, strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii, armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici (interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do # – mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.

Finalul lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică, luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect pregnant în plan psihologic.

Ultimele măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au constituit miezul cald al acestei modeste analize.

În ultima vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional, îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.

Veronica Anghelescu

*

GEORGE  ANCA

MAROC – LIGNE PATERNELLE

Provençale

la tête en Provence ni ivre ni troubadour

pourries colombes suspendues

pes pommes de cet été des neiges

au Cape non plus si sud en troubadour

tout autre sud non plus Réthymno Saint-Rémy

redessinons notre épuisement le fourgon se vidant

comment connaître notre ingratitude

le créationnisme Minos ne s’éparpille pas

tu ne penserais pas et la beauté te penserait

au temps de la fleur au front du jugement

te laisser pris par la floraison tel le troubadour

quatrain à Catherine ek  atrium crimes cornes

trivium rentré

désir de s’épouvanter surtout des géants

bécasses du crible sillonné atterré

nièce du peloton noon midi provence

nous retournerons au noyau dans le sud propre

auspice hostile nous aurions joué aux échecs

la splendeur

des serments à Frăsinei entre des jurons et

des Jurés

le balkanisme des aboiements mutisme aveugle

tout comme l’écriture naît de l’espièglerie de la

photo Poznan

ils parlaient le roumain, à présent ils sortent par la porte

nous sommes chez nous, nous ne pouvons pas trop faire

bal autre part à nous charnier

ce soir nous allons nous revoir de nouveau à l’hôpital pénitencier

une « nationale » une « mărăşeşti » la risée de

tous adoptif

ton père te cherche à travers l’océan du sud soudé

arrested development dîners aux maîtresses ardhanariswara

qui sauvez-vous, mes pluies qui avaient fait le pèlerinage

on verdira le laurier le vin au joug de jeu

sur la plume « muşatine »

au Sud le nord débordant de marins mistraliens

sornettes occitanes d’oc en attente neigées ensemble

au-dessus de la neige l’aile du rêve dans la culbute

des cavernes

ne pas cherchant la reconnaissance

d’autant meilleure l’ignorance

tout en voyant, les autres se sentir repoussé soudain

toi te voyant presque mis en compte

à travers  des rhumes et de printemps  provençal

Mistral

encore en Valachie enfant du Sud

neige oiseau sans hombre Mireio

Tagore en Santiniketan Mistral en Maillane

Spia i versi che venga alla luce

vieilles ancres jeunes ailes un eau une terre

amour de la tristesse amoureuse bon majoral

brûlé par le soleil pour tous péchés fada

adieu la bello vido rosmarinus roumanie

and Pound dissolved into a trance

ne regarde pas la pyramide juste aux yeux fort

et charmant

criez de joie pour notre Dieu en Glanum

sur les lieux peints par Van Gogh

le retour du bleu dans le ciel

avec Dieu à travers nos yeux

ne plus fermer nos esprits

du premier au deuxième regard

aubouro-toi, éveille-toi, race latine

au chevet du soleil

au pressoir noir raisin maintenant vin

couler pour nous au nom de Dieu

passe un avion au-dessus de Provence

et il ne s’est plus éclairé comme il faut

un long  silence avait béni notre sommeil

en mas juste à côté de l’arène aux poètes

j’ai  marché bien longtemps

et je me suis perdu

j’ai laissé la voix libre

au milieu des tourments

one of those days said Brancusi

wen I would not have given

15 minutes of my time 

for anything under heaven

le concierge regarde les chiens

tout en tombant amoureux corde à mas

tu t’appelles Provence et comment encore

simulacrum novem lumen

poesio es elo ambrosia

que tremude l’ome en Dieu

coupo santo e versanto

plen de simplesso et de franquesso

Constantin révélé en Provence

Elegantie linguae latinae

Mistral s’est bâti sa propre histoire

ctte ligne en Maillane chef de liste KGB

l France dort encore quelques 50 années

il n’est pas parti de Maillane à Arles

la nuit talismanique Gabin, Gabon

le monde ne regarde pas le musée, mais Pétain

Maillane Alecsandri Sylva fumée en mas

nostro rebello lango d’Or Mistral la couleur

du mistral large vision chaste pour les aveugles

Dieu une belle femme noire

en Camargue le taureau enfonce la cocarde

le printemps le cou rouge de l’oiseau suédois

les Roumains n’ont pas le sens de la révolution les Allemands non plus

c’est votre affaire, notre nation avec une si

mauvaise conduite

pour rien en tiribombe non plus paroles en tranchées

cette mouche, je ne l’avais fixée me chevauchant

comme l’on reste

améliorant ma doctrine voici comment je me sauve de nouveau à la chaîne

voici comment s’achèvera le dos de l’attente

piment en Panipat

la terre maternelle mâchée par le ver adopté

ta dogme sorte de crème assortie à la mienne

aucun modèle ne garde ta volonté le serpent

le croc du sanglier des Celtes en césarienne

ronds concentriques aux volants dansants

je n’ai pas touché la lettre de la reine

juste pour protéger les empreintes de Mistral

la pâte de la nuit au front provençal.

Mirceşti Maillane Shantiniketan

rose fanée pour chaque survivant

tout comme la ponctualité des fossoyeurs

nous avons joué aux échecs la splendeur du retard

vous débattant entre jurons et injuriés

nous semblons tous facile à reproduire pendus à la corde

ton père te cherche à travers l’océan

le félibre la passion de son ego non pécheur

doc d’oc « dodii » occitanes à la mère maure

la couche des poings la fresque à peu près finie

les têtes effacées par le renoncement

empire inguinal à kalashnikov

à l’illusoire orient convives dodo

le don du vain crépuscule le texte

les veuves des amis des ennemis

Le cuvier  Afrique

compte encore toi Jean les synergies

je nagerai tel un vers dans le crépuscule

le pôle étoilé et l’on ne meurt pas

comment avais-je oublié Budaï

si tu avais été assassiné Shivaramaya

compteur une feuille de tilleul

Jeannot mourant en Darwin

Cadaver idem est sepulchrum sibi

la Seine cécène Mécène Avicenne

le nouveau né le bonheur qui respire

nous voyageons dans l’inertie alchimique

la mort du père et de la mère bougie

que l’on allume quelle fumée la tour

si les neiges étaient si nous étions

Saint Vincent

Saint Louis je gagne avec le fou les braves blanches

de chaudes chandelières la dérision dead sleep

on ne s’éveillerait plus d’un rêve si répressif

innocence plus grande que toute faute

faim de quelconque aux racontars

des vies – différence séchées par la sécheresse.

les jours d’après poussière au-dessus des nations

dur chemin pour le  sang à ne pas se reconnaître

toute mon existence occasion de mauvaises

écritures

on s’entend clef dans la serrure la répression

n’aboutit pas

jusqu’au réel

qu’il ne reste rien de l’électeur non éligible

qu’on élève une arcade au pays de Brancusi

trèfle Effel qui tout comme à Marseille

nous nous regardions deux fois

tout justement dans la lumière des yeux

*

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/neiertator.html